România

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

România este un stat situat în Europa, la intersecţia dintre Europa Centrală (46%: Transilvania, Crişana, Banat, Maramureş şi Bucovina), Europa de Sud (38%: Valahia şi Dobrogea balcanica) şi Europa de Est (16%: Moldova fără Bucovina). Se învecinează cu Ucraina (650 kilometri) şi Republica Moldova (681 kilometri) în nord şi est, Ungaria (440 kilometri) şi Serbia (546 kilometri) la vest şi Bulgaria (631 kilometri) la sud. În sud-est, România are o porţiune de coastă care îi oferă acces la Marea Neagră. Capitala şi cel mai mare oraş este Bucureşti. România este un stat membru al NATO din data de 29 martie 2004 şi, din 1 ianuarie 2007, al Uniunii Europene.

Cuprins 1 Etimologie 2 Istorie 2.1 Şefi de stat ai României 3 Politică 4 Justiţia 5 Împărţire administrativă 6 Economie 6.1 Industria 7 Transporturile 8 Geografie 8.1 Munţi 8.2 Ape 8.3 Oraşe 8.4 Clima 9 Demografie 9.1 Structura confesională 9.2 Aglomerări urbane 10 Cultură 10.1 Imnul naţional 11 Patrimoniu mondial 12 Sport 13 Turism 14 Armată 15 Surse, note, referinţe 16 Legături externe

[modifică] Etimologie

Numele de România provine de la român, cuvânt derivat din latinescul romanus (roman). Faptul că românii se denumesc folosind un cuvânt derivat din romanus ({{ro|român/rumân}}) este menţionat începând cu secolul al XVI-lea d.Hr. de către mulţi autori, printre care umaniştii italieni care au călătorit în Transilvania, Moldova şi Valahia. Cel mai vechi document existent, scris în limba română este o scrisoare din 1521 d.Hr. (cunoscută sub numele de „Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung”) care anunţă pe primarul Braşovului Johannes Benkner despre pregatirile unui atac iminent al turcilor asupra Transilvaniei. Acest document este, de asemenea, cel mai vechi în care apare denumirea de Ţara Rumânească.

În antichitatea târzie, Imperiul Roman era denumit în mod frecvent “Romania” în limba latină. Unii istorici afirmă că Imperiul Bizantin medieval ar trebui să fie numit “Romania”, propunere neacceptată însă. Numele “Romania” este utilizat de asemenea pentru a desemna ansamblul ţărilor europene latine, vorbitoare de limbi romanice.

Până în secolul al XIX-lea d.Hr. a predonimat pentru spaţiul dintre Nistru şi Tisa denumirea de Rumânia în loc de „România”, precum şi endonimul de „rumâni” a locuitorilor săi. Din termenul „rumân” s-a format la finele secolului al XVIII-lea d.Hr. exonimul modern a poporului român şi a statului român în cazul principalelor limbi europene: Rumänen/Rumänien (limba germană), Roumains (limba engleza), Roumanie (limba franceză), Rumanians/Rumania (denumirea învechită din limba engleză), Rumuni/Rumunija (limba sârbă); totuşi, în cazul românilor timoceni s-a păstrat exominul de „vlahi” până în ziua de azi, chiar dacă ei se autodefinesc în limba maternă drept „rumâni”) etc. În trecut, toţi românii erau numiţi de către străini drept „vlahi”.

[modifică] Istorie

Graniţele României de astăzi includ o mare parte din teritoriul statului antic Dacia.

Teritoriul actual al României a fost locuit începând cu mileniul al II-lea i.Hr., de triburile indo-europene ale tracilor. Începând cu secolul al VI-lea i.Hr., în regiunea Dunării de Jos sunt semnalaţi geţii, iar în ţinuturile Banat şi Transilvania, dacii. În vremea lui Burebista (82 i.Hr.-44 i.Hr.), statul geto-dac avea ca hotare: în nord - Carpaţii Păduroşi, în sud - munţii Haemus (Balcani), în vest - confluenţa râului Morava cu Dunărea mijlocie, în est - râul Bug.

După moartea lui Burebista, statul geto-dac se va destrăma în 4 apoi în 5 formaţiuni politice. Nucleul statal se menţine în zona munţilor Şureanu, unde domnesc succesiv Deceneu, Comosicus şi Coryllus.

Unitatea statului dac este refăcută de regele Decebal (87i.Hr.-106 d.Hr.). Noul stat avea reşedinţa la Sarmizegetusa. Acesta avea dimensiuni mai mici decât statul lui Burebista, însă era mai bine organizat. Domnia sa reprezintă perioada de apogeu a civilizaţiei geto-dacilor, aflată în a II-a etapă a epocii fierului (La Tene). Datorită agravării pericolului roman, care ajunsese la Dunărea de Jos, Decebal poartă 2 războaie cu romanii conduşi de împăratul Traian în anii: 101d.Hr.-102 d.Hr. respectiv 105 d.Hr.-106 d.Hr.. În urma acestor războaie, Dacia este cucerită şi transformată în provincie romană. Începe oficial procesul de romanizare al autohtonilor geto-daci.

Romanizarea reprezintă un proces istoric complex prin care civilizaţia romană pătrunde în toate compartimentele vieţii unei provincii încât duce la înlocuirea limbii populaţiei supuse cu limba latină. Factorii romanizării au fost administraţia, armata, veteranii, coloniştii, urbanizarea, religia, dreptul şi învăţământul în limba latină. Impactul asupra autohtonilor, al acestor factori, a fost asimilarea, în mod conştient, a civilizaţiei romane. În anul 271 d.Hr., împăratul Aurelianus retrage administraţia şi armata din Dacia. Cea mai mare parte a populaţiei romanizate rămâne la nord de Dunăre. Avem dovezi ale continuităţii populaţiei daco-romane la nord de Dunăre. Aşezări daco-romane nord-dunărene cunosc o locuire neîntreruptă. Vechi centre urbane sunt: Sucidava, Dierna, Sarmizegetusa, Napoca, Porolissum. Însă o parte a locuitorilor vechilor oraşe se retrag spre ţinuturile rurale din cauza migratorilor si intemeiază noi aşezări. După retragerea aureliană este refăcută unitatea dacică din stânga Dunării de Jos. Desfiinţarea frontierei romane de pe linia Carpaţilor a permis circulaţia nestingherită pe ambele versante: dacii liberi – pătrund în interiorul arcului carpatic; daco-romanii trec la est şi la sud de Carpaţi. Refacerea unităţii dacice a amplificat procesul de romanizare. Practicarea neîntreruptă a unor activităţi specifice unei vieţi sedentare, incompatibile cu nomadismul: agricultura, meşteşugurile, exploatarea minereurilor şi comerţul. Menţinerea legăturilor cu Imperiul Roman, după 271 d.Hr.. În timpul împăraţilor Diocleţian, Constantin cel Mare şi Iustinian s-a realizat o adevărată ,,stăpânire” romană la Nord de Dunăre. Răspândirea creştinismului în limba latină la nordul Dunării demonstrează romanizarea ireversibilă a dacilor şi continuitatea daco-romanilor. Din limba latină – provin şi termenii de bază ai religiei creştine: biserică – Basilica; Dumnezeu – Domine Deus; Duminică – Dies / Dominica; înger – angelus. Aşadar romanitatea din sudul şi nordul Dunării se consolidează în secolele IV d.Hr-VI d.Hr.. Autohtonii se integrează definitiv şi deplin romanităţii orientale.

Nicolae Iorga, pe baza izvoarelor istorice studiate o viaţă, concluzionează în Istoria românilor, publicată în parte postum, că poporul român s-a format: între Carpaţii beşkizi şi Pelopones şi de la Marea Adriatică la Marea Neagră. Această constatare este făcută şi de P. P. Panaitescu, Silviu Dragomir şi alţii, cu formula etnografică românii sunt urmaşii traco-ilirilor romanizaţi. Părintele Dumitru Stăniloaie observă că romanizarea - subiectul unor dezbateri vaste - s-a realizat în primul rând prin creştinarea traco-ilirilor, proces care determina şi romanizarea şi deschidea calea către o latinizare adevărată şi pentru cei din apropierea comunităţilor creştine. Aşadar, românii s-au format pe un teritoriu vast care se întindea la nordul şi la sudul Dunării, înglobând fostele ovincii romane Dacia şi Moesia. Prima sinteză a fost aceea dintre daci şi romani şi stă la baza formării poporului român. După retragerea aureliană în fosta provincie Dacia rămâne o populaţie romanizată, latinofonă. A II-a sinteză se produce la nordul şi la sudul Dunării, în decursul mai multor secole între populaţia daco-romană şi populaţiile slave venite în secolul VII d.Hr.. Consecinţele aşezării slavilor la sud de Dunăre sunt importante. Are loc separarea latinităţii din peninsula Balcanică de cea nord-dunăreană. La sud de Dunăre – majoritatea populaţiei romanice este asimilată de slavi. La nord de Dunăre, populaţia romanică mai numeroasă asimilează elementele slave. Rezultatul celor 2 sinteze a dus la formarea poporului român, proces încheiat în linii mari la sfârşitul secolului al VIII-lea d.Hr.. Tot de la sfârşitul [secolului al VIII-lea d.Hr. putem vorbi de apariţia limbii române, fiind o limbă romanică sau neolatină. La formarea acesteia au concurat 3 elemente: substratul – daco-moesic (c. 10 %); stratul – latin (c. 60 %); adstratul – slav (c. 20 %).

În acea perioadă numele Dacia a continuat să se folosească pentru 2 provincii romane sud-dunărene (din Serbia şi Bulgaria de astăzi), dar şi pentru teritoriul de la nord de Dunăre. În acelaşi timp, pentru regiunea dintre Marea Adriatică, Marea Neagră, Marea Marmara şi Marea Egee se încetăţenea termenul de "Romania", de la care vine şi numele actual de România.

Invazia slavă din secolul al VII-lea d.Hr. va avea şi efecte nefaste pentru români. Întâi, va permite grecilor să includă teritoriile de peste Dunăre în Imperiul Romanic Bizantin (prin termenul de romanic se atestă că Imperiul Roman de Răsărit, cu capitala la Constantinopol, e continuatorul Imperiului Roman distrus de către barbari). Slavii si bulgarii vor separa astfel pe românii de la sudul muntilor Haemus (Balcani), de cei din nord. Separarea va cunoaşte o serie de întreruperi şi mişcări de "unificare", ca cea a Asăneştilor* (secolele XII d.Hr.-XIII d.Hr.), care împreună cu bulgarii devin un vehicul de expansiune slavo-bulgară, ortodoxă, pe vector nord si nord-vest, distrus definitiv de marile invazii tătare, apariţia statului Ungrovlahia (sau Valahia), definitivarea organizării Transilvaniei şi ocupaţia otomana. Românii sudici şi vestici vor rămâne astfel separaţi de cei din formaţiunile statale româneşti, aprute în Evul Mediu, din cauza slavilor, bulgarilor şi turcilor. Alte ramuri ale poporului român - românii din Dalmaţia şi Istria,... cei din Crimeea, Zaporojia şi Caucaz - vor dispărea aproape total.

În Evul Mediu, populaţia de pe teritoriul actual al României trăia în 2 formaţiuni statale distincte: Ţara Românească şi Moldova - dar şi în Transilvania, Ungaria, Banat, Crişana, Maramureş. Unele teorii indică ideea că statul medieval "Ţara Românească" a fost fondat de o dinastie cumană, împinsă spre vest şi sud de mongoli (şi tătari). Predecesorul lui Basarab I (1310 d.Hr-1352 d.Hr.), tatăl sau bunicul său, se pare că a fost Tich-homir, principe cuman, probabil, legendarul "Negru-Vodă". Astfel că descendenţii lui Basarab I, chiar şi Vlad Ţepeş (1448 d.Hr., 1456 d.Hr.-1462 d.Hr., 1476 d.Hr.), cel "pictat" extrem de "negru" (la a 7-a generaţie) ar putea fi consideraţi descendenţi ai cumanilor. Despre episcopia catolică cumană de Focşani din anii 1200 se ştie încă prea puţin ^{[necesită citare]}. În secolul al XVIII-lea d.Hr., primele 2 (Moldova 1711 d.Hr., Ţara Românească 1716 d.Hr.) au fost vasale Imperiului Otoman, dar aveau autonomie internă, perioada cunoscută ca perioada domnitorilor fanarioţi. Transilvania aparţinea Ungariei, apoi Imperiului Otoman, apoi Imperiului Austro-Ungar, dar având de asemenea o autonomie largă.

Statul modern român a fost creat prin unirea principatelor Moldova şi Muntenia (sau Ţării Rumâneşti), în anul 1859 d.Hr., odată cu alegerea concomitentă ca domnitor în ambele state a lui Alexandru Ioan Cuza. Acesta a fost obligat să abdice în anul 1866 d.Hr de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului. Unirea nu fusese garantată decât pe parcursul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, momentul fiind depăşit de introducerea unei case domnitoare străine, de Hohenzollern din ramura catolică: din 1881 d.Hr., regi. România a devenit independentă în urma participării la războiul ruso-turc din 1877 d.Hr-1878 d.Hr,, odată cu Muntenegru şi Serbia.

Ţara îşi va mări teritoriul ca urmare a celui de-Al Doilea Război Balcanic, când în urma Păcii de la Bucureşti (1913 d.Hr.) se obţine Cadrilaterul şi a Primului Război Mondial, când Transilvania, Bucovina şi Basarabia sunt obţinute, în cea mai mare parte, prin aplicarea politicii "autodeterminării naţiunilor" (principiile wilsoniene, cu iniţiative locale şi plebiscite), dar având ocazional aspectul unor campanii militare (1918 d.Hr.-1919 d.Hr.).

Basarabia, Bucovina de nord şi Ţinutul Herţa au fost încorporate de catre Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (URSS) în 1940 d.Hr., recuperate în anul 1941 d.Hr şi apoi din nou încorporate în URSS în anul 1944 d.Hr., iar astăzi se află în componenţa Republicii Moldova şi a Ucrainei. În anul 1940 d.Hr., Cadrilaterul a fost restituit Bulgariei.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, România va deveni o ţară comunistă sub influenţa URSSului - contracarată, după cca. 1965 d.Hr., de o variantă autohtonă de regim comunist, ocazional, în probleme de politică externă, în opoziţie cu URSS. Regimul a rămas îndepărtat de orice altă tentativă de reformă internă, întorcându-se la abordări dogmatice autoritare, cu manifestări represive, pe măsură ce era confruntat cu politicile de Perestroika. În decembrie 1989 d.Hr., la capătul unei revolutii, edificiul politic comunist s-a prăbuşit. .[[Imagine:Semnarea thumb|250px|right|Preşedintele României, Traian Băsescu, şi prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu, semnând Tratatul Numele ţării a fost Republica Populară Romînă (cu "î" din "i", din 1953 d.Hr. până în 1964 d.Hr., scris prescurtat RPR, 1947 d.Hr.-1965 d.Hr.) şi Republica Socialistă România, (scris (mai rar) prescurtat RSR, 1965 d.Hr.-1989 d.Hr). Numele actual, România, datează din 1862 d.Hr.. Regimul comunist din România, duce la alterarea vieţii politice, economice, sociale şi morale, a învăţământului, ştiinţei, culturii. Regimul dictatorial este înlăturat în urma revoltei populare din decembrie 1989 d.Hr. . Consiliul Frontului Salvării Naţionale , care a preluat puterea în decembrie 1989 d.Hr., proclamă renunţarea la comunism, schimbarea numelui ţării (în România) ,pluripartitismul, trecerea la economia de piaţă, restabilirea drepturilor fundamentale ale omului. După încheierea Războiului rece în 1989 d.Hr., România şi-a îmbunătăţit relaţiile cu Europa, a aderat la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) în [[2002 d.Hr. şi in 2007 d.Hr. la Uniunea Europeană (UE). Alegerile parlamentare din 2004 d.Hr. au fost câştigate de Uniunea Partidul Social Democrat (PSD)+Partidul Umanist Roman (PUR). Dar PUR părăseşte Uniunea şi îşi schimbă numele în Partidul Conservator (PC). Alegerile prezidenţiale sunt câştigate de candidatul Alianţei Dreptate şi Adevar (D.A.): Traian Băsescu. Călin Popescu Tăriceanu formează un guvern de coaliţie format din: Alianţa Dreptate şi Adevăr+Uniunea Democrată a Maghiarilor din România+Partidul Conservator. Tratatul de aderare a României şi Bulgariei din 2005 d.Hr., la UE a fost semnat de reprezentanţii statelor membre şi cei ai ţărilor aderente în Luxemburg, la Abaţia Neumünster, pe 25 aprilie 2005 d.Hr. şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007 d.Hr., după ratificarea sa de către cele 25 de state ale UE. România este republică parlamentară. Tot în 2007 d.Hr. preşedintele Traian Băsescu este suspendat, dar este reales de popor. Câteva săptămâni mai târziu Alianţa Dreptate şi Adevăr se destramă.

[modifică] Şefi de stat ai României

[modifică] Politică

Parlamentul României este bicameral, fiind alcătuit din Senat, cu 137 de membri, şi Camera Deputaţilor, cu 314 de membri. Un număr de 18 locuri suplimentare în Camera Deputaţilor sunt rezervate reprezentanţilor minorităţilor naţionale. Diferenţa numărului de membri se datorează normei de reprezentare diferite de la o Cameră la alta. Astfel, norma de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaţilor este de un deputat la 70.000 locuitori, iar cea pentru alegerea Senatului este de un senator la 160.000 locuitori. Are rol legislativ, discutând şi votând legile ordinare şi organice, atât in comisiile de specialitate cât şi în plen. Membrii parlamentului sunt aleşi prin vot pe listă, universal, direct şi secret. Sistemul electoral este unul proporţional (membrii parlamentului se aleg din toate partidele care au depăşit pragul electoral de 5% din totalul sufragiilor exprimate, în baza unui algoritm). Alegerile se ţin o dată la 4 ani, ultimele având loc la 28 noiembrie 2004 d.Hr.. [[Imagine:Traian Basescu.jpg|thumb|left|100px|Preşedintele Traian Băsescu]] Preşedintele României este ales prin vot direct o dată la 5 ani, printr-un sistem majoritar, în care câştigător este declarat cel care acumulează, la primul tur de scrutin, 50%+1 din voturile alegătorilor înscrişi în listele electorale. Dacă acest procent nu se atinge, are loc un al doilea tur de scrutin, la care participă primii doi candidaţi, fiind declarat câştigător candidatul care întruneşte cel mai mare număr de voturi. Până la revizuirea Constituţiei în 2003 d.Hr., mandatul prezidenţial era de 4 ani. Preşedintele desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritate absolută în Parlament ori, dacă nu există o astfel de majoritate, a partidelor reprezentate în [Parlament]]. La rândul său, Primul-ministru îşi alege membrii guvernului, guvernul fiind apoi supus aprobării parlamentului. Guvernul împreună cu preşedintele reprezintă puterea executivă în stat. Ultimele alegeri au avut loc la 28 noiembrie 2004 d.Hr. (primul tur de scrutin), respectiv la 12 decembrie 2004 d.Hr.]] (al doilea tur de scrutin). România este reprezentată în cadrul Uniunii Europene (UE) de 34 europarlamentari. România este membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) din data de 14 decembrie 1955 d.Hr., a NATO din 2004 d.Hr., şi a Uniunii Europene (UE), din data de 1 ianuarie 2007 d.Hr..

Puterea judecătorească este exercitată de Înalta Curte de Justitie şi Casatie împreună cu, Curţile de apel, tribunalele şi judecătoriile.

Constituţia României, adoptată în 1991 d.Hr. şi modificată în 2003 d.Hr., este bazată pe cea din 1923 d.Hr. şi pe a celei de-a V-a Republici Franceze. {{vezi şi alegeri în România, integrarea României în Uniunea Europeană}}

[modifică] Justiţia

Peste 80% dintre români - un procent cu mult media UE - nu au încredere în sistemul judiciar, iar reformele nu au produs rezultate evidente, se arată în Raportul privind starea Justiţiei, dat publicităţii, la data de 24 iunie 2008 d.Hr., de Consiliul Superior al Magistraturii (CSM)^[13]. Nivelul scăzut de încredere al cetăţenilor priveşte (...) nu numai judecătorii şi procurorii, dar şi avocaţii, executorii judecătoreşti, funcţionarii din justiţie şi poliţiştii^[13].

[modifică] Împărţire administrativă

Teritoriul României este împărţit în 41 de judeţe, plus municipiul Bucureşti. Fiecare judeţ este administrat de către un Consiliu Judeţean şi un prefect. Judeţele sunt (în ordine alfabetică):

Alba Arad Argeş Bacău Bihor Bistriţa-Năsăud Botoşani Braşov Brăila Buzău Caraş-Severin