Alexandru Ioan Cuza

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol se referă la un domnitor al Moldovei și al Țării Românești. Pentru alte sensuri, vedeți Alexandru Ioan Cuza (dezambiguizare).
Alexandru Ioan Cuza
Domnitor al Moldovei (până în 1862)
Domnitor al Țării Românești (până în 1862)
Domn al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești (după 1862)
Alexandru Ioan Cuza - Photo by Carol Popp de Szathmáry.jpg
Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Principatelor Române
Domnie 24 ianuarie 185923 februarie 1866
Născut 20 martie 1820(1820-03-20)
Flag of Moldavia.svg Bârlad, Moldova
Decedat 15 mai 1873 (53 de ani)
Flag of the German Empire.svg Heidelberg, Germania
Predecesor Căimăcămie
Moldova: I. A. Cantacuzino, Vasile Sturdza și Anastasie Panu
Țara Românească: Ioan Manu, Emanoil Băleanu și Ioan Al. Filipide
Succesor Locotenența domnească: Lascăr Catargiu, Nicolae Haralambie și Nicolae Golescu; Carol I
Căsătorit cu Elena Cuza, n. Rosetti
Elena Maria Catargiu-Obrenović (amantă)
Urmași Alexandru Ioan Cuza și Dimitrie Cuza
Casa Regală niciuna
Tată Ioan Cuza
Mamă Sultana Cuza, n. Cozadini
Semnătura Semnatura lui Alexandru Ioan Cuza.JPG
Nu confundați cu Alexandru C. Cuza.

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; născut la 20 martie 1820, Bârlad, Moldova, astăzi în România și decedat la 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor doua țări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România și formând statul român modern,[1] cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.[2]

Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului.

Primii ani de viață[modificare | modificare sursă]

Născut în Bârlad, Cuza a aparținut clasei tradiționale de boieri din Moldova, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pământ în județul Fălciu) și al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primește o educație europeană, devenind ofițer în armata moldovenească și ajungând la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.

În anul 1848, Moldova și Țara Românească au fost cuprinse și ele de febra revoluțiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Țara Românească revoluționarii au preluat puterea și au guvernat în timpul verii. Tânărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenția înclinațiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic.

Revenind în Moldova în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, și a reprezentat Galațiul în divanul ad-hoc de la Iași. Cuza a fost un proeminent politician și a susținut cu tărie uniunea Moldovei și Țării Românești. A fost nominalizat în ambele țări de către Partida Națională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinț străin. Profitând de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) și în Țara Românească pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian).

Elena Cuza[modificare | modificare sursă]

Palatul familiei Cuza de la Ruginoasa (astăzi Muzeul Cuza)

Elena Cuza se înrudea cu neamul Sturdzeștilor,[3] al Balșilor și al Cantacuzinilor.[4] Judecând după portretul realizat de Szathmary, când avea 38 ani, putea fi socotită o femeie foarte mică și subțire, cu o expresie severă, cu ochi negri și foarte timidă. Educația ei urmase calea obișnuită în epocă: guvernantă franceză și germană, pensionul Buralat, anturajul social și literar al mătușii sale Agripina Sturdza, din Iași.

În 1846 ea l-a întâlnit, s-a îndrăgostit și s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. El era o fire extrovertită, impulsivă, care se simțea bine printre oameni, se purta foarte galant cu femeile.[5] Ea era o introvertită, cu o mulțime de inhibiții. Slabele șanse ca acest mariaj să meargă au fost anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaș soțului ei și de faptul că a pus datoriile față de mamă înaintea celor față de soț[necesită citare]. La 30 aprilie 1844 scria: „Crede-mă, mamă, noile sentimente pe care le am față de soțul meu nu mă vor împiedica să te iubesc.” După ce s-au căsătorit, ei s-au stabilit în modesta casă a părinților lui Cuza, Ion și Sultana, din Galați.[6]

Deși soția sa nu a avut copii, ea i-a crescut ca pe propriii săi copii pe cei doi fii avuți de Cuza cu amanta lui, Elena Maria Catargiu-Obrenović: Alexandru Ioan Cuza (1862 (unele surse menționează anul 1864[formulare evazivă]) - 1889) și Dimitrie Cuza (1865 - 1888), care s-a sinucis.[7]

A împărtășit cu stoicism exilul soțului detronat și, după moartea acestuia la 16 mai 1873, „i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise și-o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept.”[8]

Înfăptuirea unirii[modificare | modificare sursă]

România în timpul domniei lui Cuza

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.[9]

Domnia[modificare | modificare sursă]

Reședință domnească a lui Alexandru Ioan Cuza (astăzi Muzeul Unirii) din Iași

Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorință de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului și al sprijinitorilor săi întâmpină rezistența forțelor conservatoare și a inerțiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; țara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunțat la vechea doleanță; în așteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.[10]

Alegerea ca domnitor[modificare | modificare sursă]

Cortegiul domnesc trece pe sub turnul Mitropoliei

După Convenția de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat român în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacani, până la alegerea domnitorilor. Principala atribuție a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii cu Țara Românească. Unioniștii moldoveni au putut impune cu ușurință candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean și la București a fost oficial sugerată muntenilor de către delegația Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunța rezultatul alegerii de la Iași. În Țara Românească, adunarea electivă a fost dominată de conservatori, care erau însă scindați. Neputându-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfârșit prin a se ralia candidatului Partidei Naționale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Țării Românești. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punând la 24 ianuarie 1859, bazele statului național modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziției Turciei și a Austriei față de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferința de la Paris a puterilor garante dădea recunoașterea oficiala a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859.[10]

Conform deciziei Convenției de la Paris, la 15 mai 1859 este înființată Comisia Centrală la Focșani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituție din istoria modernă a României și realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituție nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focșani fiind desființată în februarie 1862.[11]

Reformele lui Cuza[modificare | modificare sursă]

{{{5}}}
A.I. Cuza în anii 1860

{{{5}}}
Imaginea lui Alexandru Ioan Cuza pe o marcă poștală din Republica Moldova

După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstirești (1863), reforma agrară (1864), reforma învățământului (1864), reforma justiției (1864) ș.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării.[12]

Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți ai boierimii și ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea Legiuitoare (lovitura de stat de la 2 mai 1864). În același an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituție și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil și Codul penal de inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universități din țară, respectiv cea de la Iași (1860), care azi îi poartă numele, și cea de la București (1864). Tot în această perioadă a fost organizată și armata națională.[13]

Secularizarea averilor mănăstirești[modificare | modificare sursă]

Legea secularizării averilor mănăstirești a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate proprietățile și averile anumitor Biserici și mănăstiri și a le trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuția țării”. Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri și schituri au fost desființate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistență socială etc. În fața acestor măsuri mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocând, mai târziu, însăși căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 1863 și, pe lângă cele enumerate mai sus, poate fi menționată și confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfântul Munte Athos și pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alți domnitori (Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul etc.) pentru ca monahii din Sfântul Munte să se roage pentru bunăstarea domniilor lor. În total, au fost preluate de la biserici aproximativ 25% din suprafața agricolă și forestieră a Țării Românești și a Moldovei[14].

Reforma fiscală[modificare | modificare sursă]

Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal și a contribuției pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaților majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar și alte măsuri care au făcut ca la sfârșitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta inițiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a țării, cea ieșeană.”[15]

Reforma agrară[modificare | modificare sursă]

Clădirea principală a Universității din București

Dezbaterile înverșunate care au avut loc în vara anului 1862 în privința proiectului de reformă agrară propus de conservatori și adoptat de majoritate, dar nesancționat de domnitor, au dovedit că maleabilitatea de care dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori, în privința adoptării unui program general de reforme, nu concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare în sensul programelor revoluționare de la 1848.[16] De aceea, în anii imediat următori unificării administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat, pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a statului, deoarece acestea nu întâmpinau opoziția conservatorilor, încă stăpâni pe majoritatea mandatelor din adunare datorită sistemului electoral restrictiv. Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al instrucțiunii publice, un regulament de navigație, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Școlii de silvicultură și o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor mănăstirești au reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de reforme.[17]

Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern și majoritatea adunării. A urmat lovitura de stat de la 2 mai 1864 când deputații au fost evacuați din sală de un detașament militar și Adunarea Legiuitoare dizolvată. Această lovitură a sporit puterea domnitorului Cuza, și totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorității în adunare. Sancțiunea poporului prin plebiscit și recunoașterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană și puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului pașoptist, desființându-se relațiile feudale în agricultură și procedându-se la o împroprietărire a țărănimii clăcașe.

Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină. Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare. Fragmentarea terenurilor și lipsa utilajelor agricole moderne au dus la scăderea producției agricole în următorii ani, dar repartizarea ei a fost mai echitabilă. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile și relațiile feudale, dând un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea.[18]

Dupa desființarea Adunării Legiuitoare (2 mai 1864) Cuza pierde sprijinul tuturor partidelor politice și, pentru a putea guverna, se înconjoară de o camarilă formată din funcționari corupți care primesc funcții și contracte cu statul; corupția și sifonarea banului public mai ales în lucrări de infrastructură ating cote ridicate.

Alte reforme[modificare | modificare sursă]

În timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa hotărâtoare a înfăptuirii reformelor. Astfel, primul demers făcut, într-o direcție în care guvernul știa că nu avea să întâmpine opoziție pe plan intern, a fost acela al secularizării. La 13/25 decembrie 1863, la propunerea guvernului, adunarea a votat secularizarea averilor mănăstirești cu 93 de voturi contra 3. Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul național. Apoi au fost elaborate și promulgate Legea contabilității, Legea consiliilor județene, Codul Penal și Legea instrucțiunii publice, precum și crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înființează Școala Națională de Arte Frumoase, la București, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman și este inaugurată, în premieră, o Școală de Medicină Veterinară.

Gheorghe Tattarescu: 11 Februarie 1866

Analizând suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluționar, se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern.[19] Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din țară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătățiri și înnoiri organizatorice pe baza noilor cerințe ale epocii moderne.

Prima linie de cale ferată din România[modificare | modificare sursă]

În septembrie 1865, Alexandru Ioan Cuza a acordat companiei engleze Barkley-Stanisforth construirea liniei ferate București-Filaret-Giurgiu[20] (fiind calea cea mai scurtă care lega capitala țării cu Dunărea și astfel cu restul lumii). Lungimea liniei avea 70 km, la un preț de construcție de 196.500 franci pe kilometru. La 19/31 octombrie 1869 regele Carol I al României face inaugurarea[21] acestei primei linii de cale ferată, care avea să fie prelungită în 1870 cu încă 2,6 km până la Smârda.

Abdicarea și exilul[modificare | modificare sursă]

Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii; acest fapt a slăbit pozițiile domnitorului și a animat activitatea monstruoasei coaliții (denumire promovată în epocă de presa favorabilă lui Cuza), hotărâtă să-l înlăture. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ș.a.), și l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuși Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privința factorilor reacționari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din 1857 (fapt susținut și de o scrisoare adresată unui diplomat străin). Pe actul iscălit de Cuza scria: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor“. Două zile mai târziu, Cuza - împreună cu soția, amanta și cei doi fii - a părăsit Bucureștiul spre Brașov.

A fost instituită o locotenență domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul și Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana.[22] Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Proclamarea domnitorului Carol I și aprobarea Consituției din 1866 s-au făcut printr-un plebiscit cu rezultate asemănătoare (peste 99% voturi pentru) cu cel din mai 1864.

Această abdicare silită putea avea consecințe grave pentru România, pentru că:

  1. după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimântate că reforma agrară nu va mai avea loc.
  2. la 3 aprilie 1866 la Iași a avut loc o demonstrație (orchestrată de Rusia) a Mișcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Țara Românească și a promovat un candidat obscur la tronul Moldovei: Nunuță Roznovanu,
  3. Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.

Restul vieții sale și-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena și Wiesbaden. A încercat să revină în țară ca persoana privată, dar nu a reușit. Domnitorul Carol I a transmis cererile Consiliului de Miniștri, care a refuzat să acorde permis de intrare în țară.

A fost înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinței sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.[23]

Notafilie[modificare | modificare sursă]

Bancnotă cu valoarea nominală de 50 de lei, emisă în 1966, purtând pe avers efigia lui Alexandru Ioan Cuza

În anul 1966, când Banca Națională a Republicii Socialiste România a scos o nouă ediție de bancnote, pe aversul bancnotei cu valoare nominală de 50 de lei a fost reprezentată efigia lui Alexandru Ioan Cuza.

Numismatică[modificare | modificare sursă]

La 2 iunie 2014, Banca Națională a României a pus în circulație, în intenția colecționarilor, un set de trei monede (din aur, din argint și din tombac cuprat), precum și o monedă din argint, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la înființarea Senatului României.[24]

Monedele din aur au valoarea nominală de 100 de lei, au titlul de 900‰, diametrul de 21 mm, o greutate de 6,452 grame și cantul zimțat. Toate monedele de argint, au valoarea nominală de 10 lei, titlul de 999‰, diametrul de 37 mm, o greutate de 31,103 grame, iar cantul este zimțat. Monedele din tombac cuprat au valoarea nominală de 1 leu, diametrul de 37 mm, greutatea de 23,5 grame și cantul zimțat. Toate monedele din această emisiune sunt rotunde și sunt de calitate proof.[24][25]

Pe reversul tuturor monedelor din această emisiune au fost gravate portretul lui Alexandru Ioan Cuza și cel al mitropolitului Nifon, care a fost primul președinte al Senatului. Pe reversul monedelor au fost gravate numele personalităților reprezentate, iar în arc de cerc textul 150 DE ANI DE LA INFIINTAREA SENATULUI și 1864, anul evenimetului care este sărbătorit.[24]

Reversul, care este comun tuturor monedelor din emisiune (din aur, din argint și din tombac cuprat), prezintă portretul domnitorului Alexandru Ioan Cuza și al mitropolitului Nifon, care a fost primul președinte al Senatului, numele acestora, inscripția în arc de cerc „150 DE ANI DE LA INFIINTAREA SENATULUI” și „1864”, anul evenimentului aniversat.[24]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Horia C. Matei, Ion Nicolae, Silviu Neguț, Caterina Radu, Enciclopedia statelor lumii, ediția a VII-a, București, Editura Meronia, 2001 - ISBN 973-99451-5-6
  2. ^ Mircea Mâciu, Nicolae C. Nicolescu, Valeriu Șuteu, Mic dicționar enciclopedic, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986
  3. ^ Magazin istoric, nr. 4, 1994
  4. ^ Magazin istoric, nr. 11,12, 1982; 4-6, 1983
  5. ^ „Unirea... din altă perspectivă”, Maria Prochipiuc - poezie.ro - accesat pe 4 ianuarie 2009
  6. ^ Elena Cuza - dincolo de legendă, Radu R. Florescu, profesor Emeritus, Boston College - USA, accesat 04.01.09
  7. ^ Marija Obrenović - accesat pe 2 ianuarie 2009
  8. ^ N. Iorga, Sfaturi pe întuneric. Antologie, ediție îngrijită, note și comentarii de Valeriu Râpeanu și Sanda Râpeanu, București, Editura Militară, 1977
  9. ^ Dumitru Ivănescu, Unirea Principatelor. Momente, fapte, protagoniști, Iași, 2005.
  10. ^ a b Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, București, Editura Univers Enciclopedic, 1997 - ISBN 973-9243-07-X
  11. ^ Unirea Focșanilor, făcută cu forța - ziaruldevrancea.ro - accesat pe 4 ianuarie 2009
  12. ^ Marcel D. Popa, Horia C. Matei, Mică enciclopedie de istorie universală, București, Editura Politică, 1988
  13. ^ Alexandru Ioan Cuza - Institutul Național de Cercetare - accesat pe 4 ianuarie 2009
  14. ^ "De ce finanțează statul Biserica?". Pentru "secularizările lui Cuza și opera socială", 02 August 2010, evz.ro, accesat la 8 august 2010
  15. ^ Aurel Loghin, Maria și Gh. Platon, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, București, 1972, p. 143
  16. ^ L. Botezan, Problema agrară în dezbaterile parlamentare din România în anul 1862, în „Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Historia”, 1961, nr. 1, p. 107
  17. ^ Istoria României, vol. IV, București, 1964, p. 348.
  18. ^ Nichita Adăniloaie, Cuza Vodă și problema agrară, în Cuza Vodă. In memoriam, Iași, 1973
  19. ^ Dumitru Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conștiința posterității, Iași, Editura Junimea, 2001
  20. ^ Dan Popescu - „Icebergul. Secvențe din epopeea dezvoltării”, Ed. Albatros, 1990, pag. 83-84
  21. ^ Regele Carol a inaugurat primul tren care avea să circule în România, pe distanța București (Filaret) - Giurgiu, înaintea deschiderii oficiale a traficului, la data de 19 octombrie 1869, Historia, Accesat 24 ianuarie 2012
  22. ^ Unirea Principatelor Române - accesat pe 4 ianuarie 2009
  23. ^ Obiectiv turistic: Manastirea Sfintii Trei Ierarhi - iasi.ro - accesat pe 4 ianuarie 2009
  24. ^ a b c d Emisiune numismatică dedicată aniversării a 150 de ani de la înființarea Senatului României
  25. ^ Calitatea foarte căutată proof se obține prin contrastul dintre câmpul lucios al monedei și gravura mată.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Wikisursă
La Wikisursă există texte originale legate de Alexandru Ioan Cuza
  • Valeriu Stan, Alexandru Ioan Cuza, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984.
  • Dan Bogdan, Viorel Știrbu, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza, București, Editura Sport-Turism, 1985.
  • Dumitru Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conștiința posterității, Iași, Editura Junimea, 2001.

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Viața și opera lui Cuza Vodă, Constantin C. Giurescu, Editura Științifică, 1966
  • Anecdote din viața lui Cuza-Vodă, Dumitru Teleor, Editura "Lumen" - [1]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Alexandru Ioan Cuza
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Alexandru Ioan Cuza

Articole biografice

Referate

Dezbateri

Reforme

Revolta din August 1865

Abdicarea

Vezi și[modificare | modificare sursă]


Predecesor:
Căimăcămia de trei: Ioan Manu, Emanoil Băleanu și Ioan Al. Filipide
Domnitor al Țării Românești
ales în 24 ianuarie 1859

Succesor:
-


Predecesor:
Căimăcămia de trei: Ștefan Catargiu (se retrage în 1858, îi urmează I. A. Cantacuzino), Vasile Sturdza și Anastasie Panu
Domnitor al Moldovei
ales în 5 ianuarie 1859

Succesor:
-


Predecesor:
-
Domnitor al Principatelor Unite
1859 - 1866

Succesor:
Locotenența Domnească