Dictatul de la Viena

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Dictatul de la Viena (oficial, Al doilea arbitraj de la Viena) este un act internaţional din 30 august 1940 prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. Acest act a fost impus de Germania Nazistă şi Italia fascistă sub forma unui arbitraj acceptat de ambele părţi, în contextul celui de-al doilea război mondial. Dat fiind că aplicarea deciziei luate prin arbitraj a fost acceptată a priori, întreaga procedură a fost numită "diktat", cu conotaţia germană implicită.

[modifică] Preludiul Dictatului

Harta României interbelice: în galben este marcată porţiunea cedată Ungariei în urma Dictatului de la Viena

În urma primului arbitraj de la Viena (2 noiembrie 1938), Ungaria a obţinut o porţiune din Slovacia (parte a ceea ce era numită Ungaria Superioară în timpul vechiului Imperiu Austro-Ungar) iar la mijlocul lunii martie 1939 a ocupat Ucraina Subcarpatică (Rutenia) autonomă - azi, regiunea Transcarpatia din Ucraina. Ungaria dorea sa obţină şi celelalte teritorii care aparţinuseră Transleithaniei şi pe care le considera pierdute prin Tratatul de la Trianon, în special Transilvania.

În iunie 1940, la o săptămână după capitularea Franţei, Uniunea Sovietică a transmis României două ultimatum-uri prin care pretindea evacuarea imediată şi necondiţionată a Basarabiei (parte a Imperiului Rus între 1812-1917, care se unise cu România după Primul Război Mondial) şi a Bucovinei de Nord. Aceste exigenţe erau bazate pe anexa secretă a pactului de neagresiune germano-sovietic. Guvernul român, forţat de conjunctura internaţională nefavorabilă, a cedat pretenţiilor teritoriale sovietice expuse prin cele două ultimatum-uri.

Succesul Moscovei a impulsionat Budapesta să reclame revizuirea graniţelor în Transilvania. Puterile Axei au sugerat părţilor implicate să-şi rezolve problemele prin negociere directă sau arbitraj.

Negocierile prin intermediul reprezentanţilor Germaniei şi Italiei au început la 16 august 1940 la Turnu Severin. Ungaria a pretins circa 70.000 km² din suprafaţa României, la care guvernul român a răspuns oferind un schimb de populaţie şi o serie de rectificări minore ale graniţelor. În final, negocierile de la Turnu Severin au eşuat şi se părea că disputa româno-ungară se va muta pe câmpul de luptă. Germania era însă interesată să păstreze pacea în regiune, deoarece avea nevoie de exporturile acestor ţări pentru război. Miniştrii de externe ai României (Mihail Manoilescu) şi Ungariei au fost convocaţi la Viena, la 29 august, unde Hitler a impus ambelor părţi pre-acceptarea necondiţionată a arbitrajului germano-italian, care avea să devină cel de-al doilea arbitraj (Diktat) de la Viena. Consiliul de Coroană, convocat de regele Carol al II-lea, sub ameninţarea ocupării întregii ţări de către Germania, a admis arbitrajul cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, 1 abţinere ^[1]), în schimbul garantării de către Germania şi Italia a noilor graniţe. ^[2].

[modifică] Dictatul

Hitler, extrem de preocupat de securitatea zonei petrolifere Ploieşti, a împuternicit pe ministrul de externe al Germaniei, Joachim von Ribbentrop, şi cel al Italiei, Galeazzo Ciano, să comunice deciziile sale delegaţiilor române şi maghiare, separat, lucru care a avut loc pe data de 30 august 1940, la Palatul Belvedere din Viena:

Textul "arbitrajului" de la Viena, (30 august 1940)

1. Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat de harta geografică aici anexată. O comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la faţa locului.
2. Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele româneşti într-un termen de 15 zile şi remis în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării şi ale ocupării, precum şi modalităţile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar şi român vor veghea ca evacuarea şi ocuparea să se desfăşoare în ordine completă.
3. Toţi supuşii români, stabiliţi în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalităţi naţionalitatea ungară. Ei vor fi autorizaţi să opteze în favoarea naţionalităţii române într-un termen de şase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într-un termen adiţional de un an şi vor fi primiţi de România. Ei vor putea să ia, fără nici o împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobilă, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reuşeşte, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într-un mod larg şi acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanţilor.
4. Supuşii români de rasă ungară, stabiliţi în teritoriul cedat în 1919, de către Ungaria României şi care rămâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naţionalitatea ungară, într-un termen de şase luni. Principiile enunţate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.
5. Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalţi supuşi unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naţionalitatea ungară. Pe de alta parte, guvernul român ia acelaşi angajament solemn în ceea ce priveşte pe supuşii de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român.
6. Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin convenţie directă între guvernele român şi ungar.
7. În cazul în care dificultăţi sau îndoieli s-ar ivi în cursul aplicării acestui arbitraj, guvernele român şi ungar se vor înţelege pe cale directă. Dacă într-o chestiune sau alta înţelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus guvernelor Reich-ului şi Italiei, care vor adopta o soluţie definitivă.

Text publicat în “Universul”, ediţia din 1 septembrie 1940

Sub presiune germană, guvernul român a acceptat rezultatul "arbitrajului" şi a semnat textul dictatului. Guvernului maghiar s-a declarat extrem de nemulţumit şi „zdrobit sufleteşte”, dat fiind că nu a obţinut întreg teritoriul solicitat ca suprafaţă şi formă dorită.

Prin al doilea Dictat de la Viena, Ungaria a primit 43,492 km² din teritoriul naţional român, cu o populaţie estimată atunci la 2,609,000 locuitori. Structura populaţiei din această zonă, conform recensământului din 1930 era:

[modifică] Urmările Dictatului

Germania Nazistă a fost principalul beneficiar al Dictatului de la Viena prin faptul că a câştigat suportul militar simultan al Ungariei şi României. Aceste două ţări au aderat la pactul tri-partit în noiembrie 1940. Istoricul Keith Hitchins descrie situaţia creată de Dictatul de la Viena în cartea sa "Romania: 1866-1947" (Oxford History of Modern Europe Series, Oxford University Press, 1994):

Dictatul de la Viena nu numai că nu a clarificat situaţia, ci a dus la o tensionare a relaţiilor dintre România şi Ungaria. Nu a reuşit să rezolve problema naţionalităţilor, separând toţi etnicii maghiari de toţi etnicii români. Aproximativ 1.200.000 de români, aproximativ 50% din populaţia teritoriului Transilvaniei De Nord, au rămas în porţiunea primită de Ungaria, iar circa 500,000 maghiari au rămas în Transilvania Sudică. (cifrele variază uşor în funcţie de guvernul care le-a furnizat: român sau maghiar)

Dictatul de la Viena a produs o gravă criză politică în România. Pe 4 Septembrie 1940, guvernul Gigurtu a fost forţat să demisioneze, între altele sub presiunea legionarilor. Armata ungară a intrat în teritoriul Transilvaniei, cedat pe 5 septembrie 1940. Populaţia maghiară a întâmpinat cu entuziasm trupele şi a considerat separarea de România ca o eliberare. Pe teritoriul Transilvaniei invadate s-au produs o serie de incidente în care etnici români au fost masacraţi în mod barbar de trupele hortyste, cum ar fi Moisei, Trăznea (9 septembrie 1940), Ip (13/14 septembrie 1940), Ciumărna, Zalău, Camăr, Dragu, Hida, Cosniciu de Sus, Cerâşa, Marca, Nuşfalău, Sărmaşu, Mureşenii de Câmpie, Câmpia Turzii, Luduş, Prundu Bârgăului, Huedin, Cucerdea, Lăscud. În paralel, a fost executată o amplă operaţiune de expulzare/intimidare a etnicilor români pe întreg teritoriul Transilvaniei de Nord. Numărul exact al victimelor acestor acţiuni este disputat între istorici, dar existenţa unor astfel de evenimente nu poate fi disputată.^{[necesită citare]}

Elie Wiesel în cartea sa "All Rivers Run To The Sea", la pagina 28, vorbind despre situaţia din Transilvania după Dictatul de la Viena, spune: "O consecinţă a fost aceea că Sighetul a devenit din nou Maramorossziget. Populaţia a salutat cu bucurie primele unităţi "motorizate" ale armatei ungare: trupe pe bicicletă. Şi mama mea s-a bucurat de schimbarea naţionalităţii. Pentru ea aceasta a însemnat o întoarcere la copilărie, fiind recunoscătoare lui Dumnezeu".

[modifică] Consecinţele Dictatului şi anularea sa

Deşi se opusese personal cedărilor teritoriale fără luptă, regele Carol al II-lea, l-a instituit ca şef al statului român pe generalul Ion Antonescu şi a abdicat pe 6 septembrie 1940. Antonescu a contestat Dictatul de la Viena, inclusiv în discuţiile cu Adolf Hitler şi Benito Mussolini, dar a obţinut de la Hitler numai o vagă promisiune de revizuire în primăvara anului 1944.

După răsturnarea guvernului Antonescu la 23 august 1944 şi întoarcerea armelor contra Germaniei naziste, armata română a participat la luptele pentru eliberarea nordului Transilvaniei în toamna anului 1944. Uniunea Sovietică a acceptat ca Transilvania de Nord să revină României, cu condiţia instaurării unui guvern pro-comunist la Bucureşti. Administraţia civilă românească a revenit în Transilvania în martie 1945, după formarea guvernului condus de dr. Petru Groza.

În decursul Conferinţei de Pace de la Paris, guvernul Ungariei a urmărit să păstreze o mică parte a teritoriului acordat prin Dictatul de la Viena. Aceste demersuri au rămas fără rezultat, astfel că articolul 1, punctul 2 al Tratatului de Pace cu Ungaria şi articolul 2 al Tratatului de Pace cu România prevăd nulitatea deciziilor sentinţei de la Viena din 30 august 1940 şi restabilirea frontierei dintre România şi Ungaria aşa cum exista la data de 1 ianuarie 1938.

[modifică] Vezi şi

• Arbitrajele de la Viena
• Primul arbitraj de la Viena

[modifică] Legături externe

• Biblioteca din Bucureşti Online
• Articol despre Dictat
• Dictatul - din perspectiva Vaticanului

[modifică] Referinţe

[modifică] Bibliografie

• Ioan Scurtu, Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu, Istoria Românilor între anii 1918–1940.
• Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii iulie-august 1940, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1991.
• Olimpiu Matichescu, Opinia publică internaţională despre Dictatul de la Viena, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975.
• Aurică Simion, Dictatul de la Viena, Ed. Dacia, Cluj, 1972.
• Marinescu, Aurel Sergiu, Înainte şi după Dictatul de la Viena, Ed. Vremea, 2000.
• Simion, Aurică, De la răscoala lui Horia la Dictatul de la Viena, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
• Dragomir, Silviu, La Transylvanie avant et apres l'Arbitrage de Vienne.
• Marinescu, Aurel Sergiu, O contribuţie la Istoria Exilului Românesc
• Ioan Scurtu, Istoria Romaniei în anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
• M. Muşat, I. Ardeleanu, "35 de ani de la marile manifestatii populare îndreptate împotriva Dictatului de la Viena", în "Anale de istorie", nr. 4/1975.
• Cornel Grad, Al doilea arbitraj de la Viena, Institutul European, Iaşi, 1998.
• Cornel Grad, Al II-lea Arbitraj de la Viena (30 aug. 1940). Poziţia Armatei Române, Ed. Limes, Zalău, 2000.
• Adrian Nicolae Petcu (coordonator), Partidul, Securitatea si cultele. 1945-1989, Ed. Nemira, Bucuresti, 2005.