Mircea Eliade

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Mircea Eliade

Mircea eliade.jpg
Naștere 13 martie 1907
București, România
Deces 22 aprilie 1986 (79 de ani)
Chicago, Illinois, SUA
Ocupație istoric al religiilor, filosof al religiilor, eseist, prozator, profesor universitar
Naționalitate Flag of Romania.svg română
Activitatea literară
Activ ca scriitor 1921-1986
Mișcare/curent literar Școala de istorie a religiilor din Chicago, Modernism
Criterion
Trăirism
Subiecte fantasy, autobiografie, istoria religiilor
Specie literară poezie, nuvelă, roman, eseu
Operă de debut povestirea Cum am găsit piatra filosofală, romanul Romanul adolescentului miop, eseul Yoga.


Mircea Eliade (n. 13 martie 1907, București - d. 22 aprilie 1986, Chicago)[1], a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filozof și profesor român la Universitatea din Chicago. Filozof și istoric al religiilor, Eliade a fost profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.

Copilăria și adolescența[modificare | modificare sursă]

Născut în București, a fost fiul lui Gheorghe Eliade (al cărui nume original fusese Ieremia)[2][3] și al Jeanei.[4] A avut o soră, Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu.[5]

Familia s-a mutat între Tecuci și București, în ultimă instanță, stabilindu-se în capitală în 1914,[2] și și-a achiziționat o casă pe strada Melodiei (actualmente str. Radu Cristian la nr.1), în apropiere de Piața Rosetti, unde Mircea Eliade a locuit până târziu în adolescență.[6]

După terminarea învățământului primar la școala de pe strada Mântuleasa,[2] Eliade devine elev al Colegiului Spiru Haret fiind coleg cu Arșavir Acterian, Haig Acterian, Petre Viforeanu, Constantin Noica[3] și Barbu Brezianu.
Devine interesat de științele naturii și de chimie, ca și de ocultism,[3] și a scris piese scurte pe subiecte entomologice.[7] În ciuda tatălui său care era îngrijorat de faptul că-și pune în pericol vederea și așa slabă, Eliade citește cu pasiune.[3] Unul dintre autorii preferați este Honoré de Balzac.[3][7] Eliade face cunoștință cu nuvelele lui Giovanni Papini și cu studiile social-antropologice ale lui James George Frazer.[7]

Interesul față de cei doi scriitori l-a dus la învățarea limbilor italiană și engleză; în particular începe să studieze persana și ebraica.[2][7] Este interesat de filosofie și studiază lucrările lui Vasile Conta, Marcus Aurelius și Epictet, citește lucrări de istorie și în special pe Nicolae Iorga și B.P Hasdeu.[7] Prima sa opera a fost publicată în 1921 Inamicul viermelui de mătase[8] urmată de Cum am găsit piatra filosofală.[7] Patru ani mai târziu, Eliade încheie munca la volumul său de debut, volum autobiografic, Romanul Adolescentului Miop.[7]

Eliade, gânditorul[modificare | modificare sursă]

Mircea Eliade avea o serioasă formație filozofică încă din România. După o pubertate dificilă de intens studiu solitar, începând din 1925 adolescentul este aproape unanim recunoscut ca "șef al generației" sale. Încă de la vârsta de 14 ani, începuse să scrie articole de entomologie, care trădează o surprinzătoare imaginație, ceva mai târziu, primele romane. Romanul Gaudeamus, terminat în 1928, partea a doua din Romanul adolescentului miop, cuprinde informații autobiografice interesante despre prima întâlnire cu viitorul lui profesor de logică și metafizică, Nae Ionescu, care avea să aibă o influență decisivă asupra carierei sale. Recunoscând talentul și cunoștințele lui Mircea Eliade, Nae Ionescu i-a dat o slujbă în redacția ziarului Cuvântul. Deși părerile posterității sunt împărțite, Nae Ionescu a avut meritul de necontestat de a fi sprijinit tinere talente ca Eliade sau Mihail Sebastian.

Casa în care a trăit Mircea Eliade între anii 1934-1940, Bulevardul Dacia, Bucureşti

Influența italiană[modificare | modificare sursă]

Dorind să-și lărgească orizontul intelectual dincolo de cultura franceză, pe atunci dominantă în România, Eliade învață limba italiană și cu ocazia unor călătorii în Italia îi cunoaște personal pe Giovanni Papini și pe Vittorio Macchioro, care avea publicații în domeniul istoriei religiilor. O indiscreție a tânărului Eliade, care publică un interviu luat lui Macchioro, menționând unele remarci amare ale acestuia asupra regimului lui Mussolini, i-au provocat acestuia neplăceri [necesită citare]. În 1929 își ia licența cu o teză despre filozofia italiană în timpul Renașterii.

India secretă[modificare | modificare sursă]

După cultura italiană, filozofia indiană devine a doua pasiune a lui Mircea Eliade. Obținând o bursă particulară, începe să studieze limba sanscrită și Yoga cu Surendranath Dasgupta, în Calcutta. Întors la București (locuiește între 1934-1940 în imobilul aflat pe Bd.Dacia la nr. 141), își dă doctoratul în filozofie cu o dizertație despre Yoga. În 1933 capătă mare popularitate romanul Maitreyi, bazat pe experiența din India și pe date autobiografice. Între 1932 și 1943 publică mai multe volume de proză literară, eseuri și lucrări științifice.

Despre romanul său Maitreyi[modificare | modificare sursă]

Puține opere din literatura universală tratează aceleași fapte în viziunea, inerent diferită și chiar contradictorie, a doi scriitori care au fost, în același timp, protagoniștii lor.[9] Pentru români, romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade a constituit generații de-a rândul o adevărată încântare. Demn de menționat este faptul că prototipul personajului principal al cărții a trăit cu adevărat, până în 1990, în țara Vedelor și a Upanișadelor. Era fiica lui Surendranath Dasgupta, un filosof indian, și se numea Maitreyi Devi. Tânărul Mircea Eliade avea, când a cunoscut-o, 23 de ani, iar ea 16. Adolescenta scria versuri, apreciate de Rabindranath Tagore, și avea să devină o cunoscută poetă indiană. Întâlnirea dintre Maitreyi Devi și reputatul sanscritolog român Sergiu Al. George, la Calcutta, în 1972, a "declanșat" scrierea unei noi cărți: Dragostea nu moare.

Tulburătoarea poveste de dragoste din anii '30 a primit astfel o replică magistrală de la însăși eroina ei, Maitreyi (în carte, Amrita), după 42 de ani. Romanul-răspuns, It Does Not Die (Dragostea nu moare), scris mai întâi în bengali, a fost tradus și publicat în limba engleză în 1976. Ne cufundăm, în timpul lecturii, în peisajul și în mentalitatea indiană, cu mirifica ei lume a miturilor, ritualurilor și simbolurilor. Coloana vertebrală a cărții de față este însă relatarea cu autenticitate și cu geniu a celei mai mari minuni a lumii: înfiriparea sentimentului de dragoste, fericirea iubirii împărtășite și destrămarea ei.

Mircea și Amrita (din Dragostea nu moare), ca și Allan și Maitreyi (din Maitreyi), pot sta alături de nemuritoarele cupluri Paul și Virginia, Tristan și Isolda, Romeo și Julieta. Dragostea nu moare (1976), carte apărută până acum în limbile bengali, engleză, germană, spaniolă și română, nu are încă notorietatea planetară a romanului "Maitreyi" (1933). Ea însă înaintează triumfal pe aceeași cale a consacrării universale.

Eliade și extrema dreaptă românească[modificare | modificare sursă]

De la mijlocul anilor '30, Eliade, aparținând de grupa din jurul lui Nae Ionescu a îmbrățișat ideologia Mișcării Legionare, în cadrul căreia devine un activist cunoscut. Acest lucru s-a manifestat în mai multe articole pe care le-a scris pentru diferite publicații, printre care și ziarul oficial al Mișcării, "Buna Vestire", dar și prin campania electorală pentru alegerile din decembrie 1937.

Eliade a fost arestat pe data de 14 iulie 1938 în timpul unei campanii împotriva Gărzii de Fier, campanie autorizată de regele Carol II. La vremea arestării tocmai publicase Provincia și legionarismul în Vremea, ministrul de interne, Armand Călinescu, considerând că Eliade ar fi autor de propagandă legionară.[10]

Eliade a fost ținut timp de trei săptămâni în arest la sediul Siguranței Statului de la Malmaison, unde s-a încercat a-l convinge să semneze o declarație de disociere de Garda de Fier, dar el a refuzat să o facă.[11] În prima săptămână a lunii august a fost transferat la un lagăr provizoriu din Miercurea-Ciuc. Când Eliade a început să scuipe sânge în octombrie 1938 a fost dus la un sanatoriu din Moroeni.[11] A fost eliberat pe 12 noiembrie 1938.[12]

Eliade s-a distanțat ulterior de această atitudine, însă a evitat mereu să se refere la această perioadă critică din tinerețea sa. În timp ce scria articole antisemite [13] a luat poziție fața de expatrierea unor mari intelectuali evrei și și-a menținut amiciția cu evrei ca Mihail Sebastian. Anumiți exegeți ai operei sale au comentat faptul că Eliade, de fapt, nu s-a dezis niciodată de ideologia legionară, preferând să nege ulterior că ar fi autorul unora dintre articolele care i-au purtat semnătura [14],[15] și că unele idei de factură mistic-totalitară sau antisemite ar fi regăsibile în operele sale științifice,[necesită citare]. În ceea ce privește opera literară, drama Iphigenia a fost interpretată de unii comentatori, în frunte cu Mihail Sebastian, a fi o alegorie a morții lui Codreanu [16].

Anii de maturitate[modificare | modificare sursă]

Începând din 1957, Mircea Eliade se stabilește la Chicago, ca profesor de istorie comparată a religiilor la Universitatea "Loyola"[necesită citare]. Reputația sa crește cu fiecare an și cu fiecare nouă lucrare apărută, devine membru în instituții ilustre, primește mai multe doctorate honoris causa.

Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a pus accentul asupra conceptului de spațiu și timp sacru. Spațiul sacru este în concepția lui Eliade centrul universului, pe când timpul sacru este o repetiție a elementelor de la originea lumii, lumea considerată ca "orizontul" unui anume grup religios. În această concepție ființele umane arhaice erau orientate în timp și spațiu, cele moderne ar fi dezorientate. Dar și în omul modern ar exista o dimensiune ascunsă, subconștientă, guvernată de prezența secretă a unor profunde simboluri religioase. Catedra de Istoria Religiilor de la Universitatea din Chicago îi poartă numele, ca dovadă a vastei sale contribuții la literatura specializată din acest domeniu. La catedră i-a urmat prof. Wendy Doniger.[17] În ultimii ani de viață, în ciuda serioaselor probleme de sănătate, Eliade a continuat să lucreze editând cele 18 volume de enciclopedia religiilor, adunând contribuții pentru ultimul volum de istoria credințelor și proiectând un compendiu al lucrărilor sale de istoria religiilor care să apară sub forma unui mic dicționar. Mircea Eliade a murit la vârsta de 79 de ani, pe 22 aprilie 1986, la Chicago, fiind incinerat a doua zi.[18]

Eliade, artistul[modificare | modificare sursă]

Opera sa literară stă mărturie acestei convingeri de viață, frescă a problemelor existențiale în epoca pe care a trăit-o. Întoarcerea din rai (1934) și Huliganii (1935) sunt romane semifantastice în care Eliade acceptă existența unei realități extrasenzoriale. Omul este în căutarea propriilor sale forțe ascunse, este instrumentul acestor forțe pe care nu le poate controla. Această filozofie personală este exprimată de Mircea Eliade atât în nuvele memorabile, cum ar fi La țigănci (1959), cât și în romanul Noaptea de Sânziene (1971).

Posteritatea lui Mircea Eliade[modificare | modificare sursă]

Chipul lui Mircea Eliade pe un timbru din Republica Moldova

După moartea lui Eliade, acesta a fost atacat de Adriana Berger (cea care s-a ocupat de aranjarea hârtiilor din biblioteca lui Eliade incendiată pe 18 dec. 1985) cu acuzații de antisemitism, fără a aduce dovezi, prefigurând linia atacurilor repetate care au urmat. În România de după 1990 s-a început publicarea doar a unei părți din cele patruzeci de volume de operă științifică și literară, preferându-se reeditările, astfel că în douăzeci de ani nu s-a reușit publicarea integrală a operei eliadești. Valorile spirituale promovate de Eliade au continuat să anime proiecte culturale și după 1990, moment în care a (re)dobândit un statut de autor mitic, în sensul discuției în jurul unei opere neintegral publicată în România. Actualitatea scrierilor lui Eliade este probată de traducerea post-mortem a multora din scrierile sale (în spaniolă, italiană, portugheză etc.). În rândul tinerilor redescoperind libertatea religioasă, literatura fantastică și fronda specifică tânărului Eliade s-a redeșteptat interesul pentru opera și viața autorului.

Continuatorii[modificare | modificare sursă]

Evaluarea critică a posterității lui Eliade rămâne astfel importantă, tocmai datorită prestigiului și imaginii culturale covârșitoare pe care un autor de factură enciclopedică, cu preocupări fascinante și o biografie contradictorie continuă să o ofere. Congresul european de istorie a religiilor (București, 20-23 Septembrie 2006) organizat de Asociația română de istorie a religiilor a dedicat o întreagă secțiune analizei operei lui Mircea Eliade.

Viața privată[modificare | modificare sursă]

Eliade a fost căsătorit de două ori: prima soție a sa a fost Nina (n. Mareș, d. 1944) cu care s-a căsătorit în 1934,[19][20][21] iar a doua soție a fost Christinel (n. Cotescu, d. 9 martie 1998) cu care s-a căsătorit în 1948.[19][22]

Alte opere[modificare | modificare sursă]

  • Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne (1936)
  • Cosmologie și alchimie babiloniană (1937)
  • Comentarii la legenda meșterului Manole (1943)
  • Traité d'histoire des religions (1949)
  • Le Sacré et le Profane (1956)
  • Aspects du mythe (1963)
  • Le mythe de l'éternel retour (1969)
  • Le Chamanisme et les Techniques archaïques de l'extase (1974)

Opere literare[modificare | modificare sursă]

  • Romanul adolescentului miop, roman (1928)
  • Gaudeamus, roman (1929)
  • Isabel și apele diavolului, roman (1930)
  • Lumina ce se stinge, roman (1931)
  • Maitreyi, roman (1933)
  • Întoarcerea din rai, roman (1934)
  • Huliganii, roman (1935)
  • Șantier. Roman indirect (1935)
  • Domnișoara Christina, nuvelă (1936)
  • India (1936)
  • Șarpele, nuvela (1937)
  • Nuntă în cer, roman (1938)
  • Secretul doctorului Honigberger, nuvelă (1940)
  • Nopți la Serampore (1940)
  • Pe strada Mântuleasa, nuvelă (1963)
  • La țigănci, nuvelă (1969)
  • Noapte de Sânziene, roman (1971)
  • În curte la Dionis, nuvele (1977)
  • 19 trandafiri, roman (1980)
  • Viața nouă (Ștefania), roman neterminat

Lucrările publicate în limba română[modificare | modificare sursă]

  • Romanul adolescentului miop, scris în 1927, publicat de Mircea Handoca abia în anul 1989, ediție curentă, Humanitas, 2004
  • Gaudeamus, 1929 ediție curentă, Humanitas, 2004
  • Isabel și apele diavolului, 1929, ediție curentă, Humanitas, 2003
  • Solilocvii, 1932
  • Maitreyi, 1933, roman indian
  • Oceanografie, 1934,
  • Întoarcerea din rai, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
  • Lumina ce se stinge, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
  • Alchimia asiatică, 1935 text integral în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991
  • India, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
  • Caietele maharajahului, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
  • Huliganii, 1935, ediție curentă Humanitas, 2003
  • Șantier, Roman indirect, 1935, ediție curentă Humanitas, 2003
  • Domnișoara Christina, 1936 ediție curentă Humanitas, 2003
  • Cosmologie și alchimie babiloniană, 1937 text integral în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991
  • Șarpele, 1937
  • Fragmentarium, 1938
  • Nuntă în cer, 1938
  • Secretul doctorului Honigberger, 1940, ediție curentă Humanitas, 2003
  • Nopți la Serampore, 1940 ediție curentă Humanitas, 2003
  • Mitul reintegrării, 1942
  • Salazar și revoluția în Portugalia, 1942
  • Jurnal portughez, scris în 1942, editat 2006
  • Insula lui Euthanasius, 1943, ediție curentă Humanitas, 2003
  • Comentarii la Legenda Meșterului Manole, 1943 în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991
  • Pe strada Mântuleasa, 1968, ediție curentă Humanitas, 2004
  • Noaptea de Sânziene, 1971
  • În curte la Dionis, 1977, ediție curentă Humanitas, 2004
  • Tinerețe fără tinerețe, Nouăsprezece trandafiri, 1980, ediție curentă Humanitas, 2004
  • Viață nouă (Ștefania), Jurnalul Literar, 1999
  • Religii australiene, ediție curentă Editura Herald, 2012

Lucrările publicate în limbi străine[modificare | modificare sursă]

  • Os Romenos, latinos do Oriente, 1943, Despre Români, latinii orientului, apare în limba portugheză
  • Yoga, 1936, apare simultan în limbile franceză și română
  • Tehnici ale Yoga, 1948
  • Yoga. Nemurire și libertate, 1954
  • Făurari și alchimiști, 1956
  • Tratatul de istorie a religiilor, 1949, ed. a doua, 1966
  • Mitul eternei reîntoarceri, 1949
  • Șamanismul și tehnicile extazului, 1951
  • Imagini și simboluri, 1952
  • Nașteri și renașteri, 1958
  • Mefistofel și androginul, 1962
  • De la Zalmoxis la Genghis Han, 1970
  • Mituri, vise, mistere, 1957
  • Istoria credințelor și ideilor religioase, 1976-1983
  • Briser le toit de la maison, 1986
  • The Quest ( titlul versiunii în limba franceză este La Nostalgie des Origines), 1969
  • Sacrul și profanul(1956)

Opere memorialistice[modificare | modificare sursă]

  • Romanul adolescentului miop,scris în 1927, publicat de Mircea Handoca abia în anul 1989, ediție curentă, Humanitas, 2004
  • Jurnal, două volume (versiunea în limba română a fost restabilită de Mircea Handoca pornind direct de la manuscris)
  • Memorii, două volume, 1991 (autobiografia sa)
  • Jurnal portughez și alte scrieri, Humanitas, 2006
  • Încercarea labirintului, ed. I, Dacia, 2000, ed. a II-a, Humanitas, 2006

Ecranizări[modificare | modificare sursă]

In memoriam[modificare | modificare sursă]

Mai multe școli și străzi din multiple orașe din țara sa natală îi poartă numele.

Rezumate[modificare | modificare sursă]

  • Memorii, două volume, 1991 (autobiografia sa)

Capitolul Tentațiile unui tânăr miop . În acest capitol se descrie viața de adolescent a naratorul (subînțeles a fi Mircea Eliade). În capitolul dat se accentuează adevărata fragilitate a dragostei "trecătoare" ce persistă în perioada de maturizare fizică și morală. Se povestește despre iubirea nedestăinuită, care se dovedește mai apoi a fi fățarnică, a personajului principal Mircea. Având o tentație pentru colega din clasa paralelă, Matilda, el a încercat de mai multe ori să intre în contact cu el, purtând o discuție. A avut nevoie de mult curaj, însă într-un final a reușit să devină mai apropiați, devenind cu timpul prieteni foarte buni. Totuși prietenia lor dintre ,,fată și băiat,, s-a rupt, devenind o relație amoroasă. O bună parte din capitol se povestește cum Mircea o fascina pe Matilda, și cum îi facea cadouri nesemnificative, dar importante sufletește. Spre exemlu, un caiet cu versuri dedicate ei, acesta fiind o relicvă a viitoarei lor relații lor ce continua în capitolul următor. într-un final, adolescentul nu mai rezistă frumuseții Matildei, și invitând-o la el acasă, când părinții au plecat la pretura județeană pentru acte de emigrare, au decis ambii, sub flacăra unui lumânări, să-și piardă ,,rămășițele copilăriei,, , trecând astfel în lumea matură.


Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ În Memorii, Humanitas, 1991, Mircea Eliade scrie: „M-am născut la București, la 9 martie 1907 (25 februarie stil vechi)”. Există totuși o notă de subsol a editurii care spune că data reală a nașterii lui Eliade este 28 februarie/13 martie 1907, conform actului de naștere descoperit și publicat de Constantin Popescu-Cadem în Revista de istorie și teorie literară în 1983
  2. ^ a b c d Biografie, in Handoca
  3. ^ a b c d e Silviu Mihai, "A doua viață a lui Mircea Eliade", în Cotidianul, 6 februarie 2006; accesat 31 iulie 2007
  4. ^ Călinescu, p.956
  5. ^ Nostalgia după România - interviu cu Sorin Alexandrescu, 24 iunie 2006, Simona Chițan, Evenimentul zilei, accesat la 8 iulie 2012
  6. ^ es Sergio Vila-Sanjuán, "Paseo por el Bucarest de Mircea Eliade" ("Prin Bucureștiul lui Mircea Eliade"), în La Vanguardia, 30 mai 2007; accesat 16 ianuarie 2008
  7. ^ a b c d e f g Ion Hadârcă, "Mircea Eliade la începuturi", În Revista Sud-Est, 1/2007; accesat 21 ianuarie 2008
  8. ^ Biografie, la Handoca
  9. ^ A se vedea, de exemplu, romanele Elle et lui, de George Sand, și Lui et elle, de Alfred de Musset.
  10. ^ Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995, p. 208-209
  11. ^ a b Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995, p. 209
  12. ^ Jeni Acterian, Jurnalul unei ființe greu de mulțumit, Humanitas, 1991, p. 248
  13. ^ Iliescu
  14. ^ Țurcanu Florin, Mircea Eliade, prizonierul istoriei, traducere din limba franceză de Monica Anghel și Dragoș Dodu, București, Humanitas, 2003
  15. ^ Laignel-Lavastine, Alexandra "Eliade, Cioran, Ionesco.Uitarea Fascismului", Bucuresti:Editura EST, 2004.
  16. ^ Oișteanu
  17. ^ In 1986 Ioan Petru Culianu nu avea doctoratul de Stat el aflându-se la Chicago ca profesor invitat din Olanda să țină două conferințe. Abia în 1990 Culianu va depune actele să fie angajat ca profesor asociat la Divinity School, fiind însă ucis înainte de a primi cartea verde necesară angajării (v. biobiblografia din 1990 scrisă de Culianu, apărută în L.A.I., 18 mai 1992).
  18. ^ http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=112 (Vezi răspunsul lui Stelian Pleșoiu la întrebarea "De ce credeți că ambii soți Eliade au voit, prin testament, să fie incinerați și nu îngropați, după obiceiul creștin-ortodox?")
  19. ^ a b "O iubire asa de mare ucide", 16 februarie 2004, Jurnalul Național, accesat la 8 iulie 2012
  20. ^ http://www.romlit.ro/povestea_vieii_lui_mircea_eliade
  21. ^ http://www.monitorulexpres.ro/?mod=monitorulexpres&a=citeste&p=actualitate&s_id=39686
  22. ^ http://www.ziaruldeiasi.ro/local/iasi/ultimul-mister-al-unei-familii-celebre~ni8b6

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  1. Dorin David, "De la Eliade la Culianu. I", Eikon, Cluj, 2010; editia a II-a 2013
  2. Florin Țurcanu, Mircea Eliade, prizonierul istoriei, traducere din limba franceză de Monica Anghel și Dragoș Dodu, București, Editura Humanitas, 2005; ediția a II-a revăzută, 2007 - recenzie
  3. Mircea Handoca, Viața lui Mircea Eliade, ediția a II-a, revizuită și adăugită, Cluj, Editura Dacia, 2000; ediția a III-a, 2002
  4. Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, ediția a III-a revăzută și adăugită, Iași, Editura Polirom, 2004
  5. Mac Linscott Ricketts, Mircea Eliade. The Romanian Roots, 1907-1945, New York, Columbia University Press, 1998; versiunea românească, Editura Criterion Publishing, 2005
  6. Mihai Posada, Opera publicistică a lui Mircea Eliade, ed. I, București, Criterion Publishing, 2006; idem, Opera publicistică a lui Mircea Eliade, ed. a II-a, revăzută și adăugită, Iași: Tipo Moldova, 2013.
  7. Alexandra Laignel-Lavastine, Eliade, Cioran, Ionesco. Uitarea fascismului, București, Editura EST, 2004
  8. Andrei Oișteanu, Mircea Eliade, între ortodoxism și zamolxism în Observator cultural, nr. 127, 30 iulie 2002, pp. 11–13
  9. Andrei Oișteanu, Religie, politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu, Iași, Editura Polirom, 2007 (editia a doua, revazuta, adaugita si ilustrata, Ed. Polirom, Iasi, 2014)
  10. Andrei Oișteanu, Mihail Sebastian și Mircea Eliade: cronica unei prietenii accidentate, în 22, nr. 49, 4 decembrie 2007
  11. Andrei Oișteanu, Mircea Eliade, de la opium la amfetamine, în 22, nr. 896, 8 mai 2007, pp. 16–17; Vezi si Andrei Oisteanu, volumul Narcotice in cultura romana. Istorie, religie si literatura, Ed. Polirom, Iasi, 2014.
  12. Ovidiu Șimonca, Mircea Eliade și „căderea în lume”, recenzie a cărții lui Florin Țurcanu, Mircea Eliade. Le prisonnier de l'histoire, în Observator cultural, nr. 305, 26 ianuarie 2006
  13. Adrian Paul Iliescu, Cum nu trebuie apărat Mircea Eliade, în Observator cultural, nr. 208, 17 februarie 2004
  14. William Totok, Die Generation von Mircea Eliade im Bann des rumänischen Faschismus, în Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik, anul 7, nr. 1, 1995, pp. 42–55; (versiune scurtă în: Die Neue Gesellschaft/Frankfurter Hefte, anul 42, nr. 10, 1995, pp. 921–928. Versiune în limba maghiară: Mircea Eliade generáció a román fasizmus bűvkörében, în Magyar Filozófiai Szemle, nr. 1-2-3, 1996, pp. 274–291)
  15. Adrian Marino, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Cluj, Editura Dacia, 1980
  16. Mircea Handoca, Mircea Eliade: câteva ipostaze ale unei personalități proteice, București, Editura Minerva, 1992
  17. Cornel Ungureanu, Mircea Eliade și literatura exilului, București, Editura Viitorul Românesc, 1995
  18. Matei Călinescu, Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade: amintiri, lecturi, reflecții, ediția a II-a, revazută și adaugită, Iași, Editura Polirom, 2002
  19. Eugen Simion, Mircea Eliade: nodurile și semnele prozei, ediția a II-a revăzută și adăugită, București, Editura Univers Enciclopedic, 2005
  20. Doina Ruști, Dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, București, Editura Vremea, 2005
  21. Iulian Băicuș, Mircea Eliade, literator și mitodolog. În căutarea Centrului pierdut, București, Editura Universității din București, 2009
  22. Marcello De Martino, Mircea Eliade esoterico, Roma, Edizioni Settimo Sigillo, 2008
  23. Dumitru Micu, Mircea Eliade: viața ca operă, opera ca viață, București, Editura Constelații, 2003
  24. Iulian Băicuș, Mircea Eliade, literator și mitodolog. În căutarea Centrului pierdut, București, Editura Corect Books, 2012, e-book
  • en Rennie, Bryan S., The Diplomatic Career of Mircea Eliade: A Response to Adriana Berger. pp. 375–392, Religion 22, 1992.

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Sorin Alexandrescu, Mircea Eliade, dinspre Portugalia, Editura Humanitas, 2006 - fragmente
  • Andreea Răsuceanu, Bucureștiul lui Mircea Eliade - Elemente de geografie literară, Editura Humanitas, 2013 - recenzie1 - recenzie2
  • Întâlniri cu Mircea Eliade, Editura Humanitas, 2007

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikicitat
La Wikicitat găsiți citate legate de Mircea Eliade.

Articole biografice

Interviuri

Multimedia