Polonia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Polonia (poloneză Polska), oficial Republica Poloneză (poloneză Rzeczpospolita Polska^[1]), este o ţară din Europa Centrală, care se învecinează cu Germania la vest, Cehia şi Slovacia la sud, Ucraina şi Belarus la est, şi Lituania, Rusia şi Marea Baltică la nord. Are de asemenea o frontieră maritimă cu Danemarca şi Suedia. Întreaga suprafaţă a Poloniei este de 312.683 km², situând acest stat pe poziţia 69 în lume din punct de vedere al suprafeţei. Polonia are o populaţie de 38,1 milioane de locuitori, concentraţi principal în oraşe şi municipii mai mari, precum capitala istorică – Cracovia, şi cea actuală – Varşovia.

Primul stat polonez a fost creat în anul 966. Teritoriul său a fost similar cu limitele actuale ale ţării. În anul 1025, Polonia a devenit regat şi în 1569 a cimentat o asociaţie de lungă durată cu Marele Ducat Lituanian prin unire formând Republica Celor Două Naţiuni. Republica a fost desfiinţată în 1795. Polonia şi-a recăpătat independenţa în 1918 după Primul Război Mondial, dar şi-a pierdut-o din nou în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, fiind ocupată de forţele Germaniei Naziste şi Uniunii Sovietice, după 1945 devenind un stat comunist aflat sub controlul fostei Uniuni Sovietice. În anul 1989, dominaţia comunistă a fost răsturnată şi Polonia a devenit ceea ce este neoficial denumit „A treia Republică Poloneză”. Astăzi, este al şaselea stat după populaţie în Uniunea Europeană. Este o republică compusă din şaisprezece voievodate (województwo). Polonia este membră a NATO, ONU, OECD şi a Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

Cuprins 1 Politică 1.1 Puterea legislativă 1.2 Puterea executiva 1.3 Puterea judecătorească 1.4 Organizarea administrativ-teritorială 2 Istorie 2.1 Antichitate 2.2 Evul Mediu 2.3 Republica Celor Două Naţiuni 2.4 Ducatul Varşoviei 2.5 După Congresul de la Viena 2.5.1 Imperiul rus 2.5.2 Austria şi Austro-Ungaria 2.5.2.1 Republica Cracoviană 2.5.3 Prusia 2.6 Primul Război Mondial 2.7 A doua Republică 2.8 Al Doilea Război Mondial 2.9 Republica Populară Polonă 2.10 Polonia contemporană 3 Geografie 3.1 Topografie 3.2 Ape 3.3 Climă 3.4 Oraşe 3.4.1 Zone metropolitane 4 Economie 5 Transport 5.1 Căi ferate 5.2 Drumuri şi autostrăzi 5.3 Transport aerian 5.4 Transport urban 6 Demografie 6.1 Istorie demografică 6.2 Limbi 6.3 Naţionalităţi şi minorităţi etnice 6.4 Structură confesională 7 Educaţie şi ştiinţă 8 Cultură 9 Vezi şi 10 Bibliografie 11 Legături externe 12 Surse, note, referinţe

[modifică] Politică

Conform Constituţiei Republicii Poloneze din anul 1997, Polonia este o republică parlamentară bazată pe principiul separării puterilor în stat^[2].

[modifică] Puterea legislativă

Parlamentul, puterea legislativă, este împărţit în două camere – Seim (camera inferioară) cu 460 de membri, şi Senatul (camera superioară) cu 100 de membri. Este ales prin vot universal, direct, egal, secret şi proporţional pentru o perioadă de 4 ani. Îndatorirea sa principală este stabilirea drepturilor prin aprobarea legilor şi ratificarea convenţiilor internaţionale. Dizolvarea Seimului înainte de terminarea mandatului e posibilă doar în unele cazuri speciale descrise în Constituţie. Prelungirea mandatului este şi ea posibilă, dar doar în cursul aplicării dreptului marţial sau cu 3 de luni înainte de sfârşitul mandatului.

Seimul şi Senatul aleg din cadrul lor un preşedinte al camerei (marszałek) şi vicepreşedinţi (wicemarszałkowie), care formează un prezidiu (prezydium). Preşedintele Seimului (Marszałek Sejmu) este ales ca reprezentant suprem al camerei inferioare a Parlamentului. Prerogativele sale sunt conducerea dezbaterilor camerei şi reprezentarea Seimului în exterior. Ambele camere creează şi comisii parlamentare – permanente, care au drept scop pregătirea proiectelor din domeniul legislaţiei şi controlului – în prezent funcţionează 41 de comisii (27 în Seim şi 14 în Senat). Există şi comisii speciale, create cu scopul de a cerceta cazurile concrete ale camerelor, care sunt dizolvate în urma realizării activităţii.

Parlamentarii pot crea cluburi parlamentare formate din cel puţin cincisprezece membri. Membrii Seimului pot de asemenea forma grupuri parlamentare, care necesită cel puţin 3 membri. Parlamentarii se bucură de imunitate pe perioada legislativă.

[modifică] Puterea executiva

Puterea executivă este reprezentată în Polonia prin Preşedinte (Prezydent Rzeczypospolitej Polskiej) şi Consiliul Miniştrilor (Rada Ministrów). Preşedintele este ales prin vot universal pentru un mandat de 5 de ani. Pentru a câştiga alegerile, un candidat trebuie să obţină o majoritate simplă (mai mult de 50%). Poate deţine această funcţie maxim 10 de ani (două mandate). Preşedintele actual al Poloniei este Lech Kaczyński.

Conform Constituţiei, Preşedintele este reprezentantul suprem al statului în relaţiile interne şi externe, este comandantul Forţelor armate ale Republicii Poloneze, garantează inviolabilitatea şi indivizibilitatea teritorului statal, precum şi respectarea Constituţiei. Principalele sale atribuţii sunt: promulgarea legilor acceptate de Parlament, ratificarea tratatelor internaţionale, numirea judecătorilor, acordarea cetăţeniei sau folosirea dreptului de clemenţă.

Organul consultativ al Preşedintelui în cazuri de siguranţă statală este Consilul Siguranţei Naţionale (Rada Bezpieczeństwa Narodowego). În cazuri importante pentru interesul statului Preşedintele poate convoca Consiliul Cabinetului (Rada Gabinetowa) – o şedinţă la care acesta participă împreună cu membrii Consiliului Miniştrilor. Organul auxiliar al Preşedintelui, care îl ajută în executarea datoriilor este Cancelaria Preşedintelui RP (Kancelaria Prezydenta RP).

Consiliul Miniştrilor (guvernul) este organul colectiv al puterii executive. Este compus din: prim ministru, vicepremieri, miniştri şi şefii comitetelor.

Sistemul de creare a guvernului este descris în Constituţia Republicii Poloneze, conform căreia Preşedintele desemnează Consiliul Miniştrilor împreună cu Primul Ministru. Premierul este obligat să prezinte în Seim, într-o perioadă de 14 de zile de la numirea sa, un program de guvernare (exposé) prin care cere un vot de încredere. Seimul poate acorda votul de încredere doar când cel puţin jumătate din delegaţi sunt prezenţi. Dacă guvernul nu obţine votul de încredere, Seimul, într-o perioadă de 14 de zile, alege Primul Ministru şi miniştrii conform unor principii asemănatoare.

[modifică] Puterea judecătorească

Organele puterii judecătoreşti în Polonia sunt: Curtea Supremă de Justiţie (Sąd Najwyższy), judecătoriile locale, regionale, orăşeneşti şi curţile de apel, precum şi tribunalele (militare şi administrative – tribunale administrative regionale şi Curtea Supremă Administrativă). Împreună cu Tribunalul de Stat (Trybunał Stanu) şi Tribunalul Constituţional (Trybunał Konstytucyjny) acestea formează puterea judecătorească independentă de celelalte puteri în stat.

Tribunalele judecă litigiile în numele Republicii Polonia, toţi judecătorii şi membrii tribunalelor supunându-se numai Constituţiei şi legilor. Judecătorii nu pot fi membri de partid politic ori de sindicat şi nu pot desfăşura activităţi publice care contravin principiilor de independenţă a tribunalelor şi a judecătorilor (art. 178 alin 3. din Constituţia Poloniei).

[modifică] Organizarea administrativ-teritorială

Polonia este împărţită în 16 voievodate (poloneză województwo). Acestea sunt subdivizate în 314 powiate, 65 de municipii (poloneză miasto na prawach powiatu sau powiat grodzki) şi 2.478 de comune (poloneză gmina, dintre care 307 sunt comune urbane, 582 comune rurbane şi 1.589 comune rurale).

		Voievodat	Reşedinţă	Suprafaţă (km²)	Populaţie(1)
	1	dolnośląskie (voievodatul Silezia Inferioară)	Wrocław	19.947	2.888.232
	2	kujawsko-pomorskie (voievodatul Cuiavia şi Pomerania)	Bydgoszcz/Toruń(2)	17.972	2.068.253
	3	lubelskie (voievodatul Lublin)	Lublin	25.122	2 179.611
	4	lubuskie (voievodatul Lubusz)	Gorzów Wielkopolski/Zielona Góra(3)	13.988	1.009.198
	5	łódzkie (voievodatul Łódź)	Łódź	18.219	2.577.465
	6	małopolskie (voievodatul Polonia Mică)	Cracovia	15.183	3.266.187
	7	mazowieckie (voievodatul Mazovia)	Varşovia	35.557	5.157.729
	8	opolskie (voievodatul Opole)	Opole	9.412	1.047.407
	9	podkarpackie (voievodatul Carpaţilor de Jos)	Rzeszów	17.846	2.098.263
	10	podlaskie (voievodatul Podlasia)	Białystok	20.187	1.199.689
	11	pomorskie (voievodatul Pomerania)	Gdańsk	18.314	2.199.043
	12	śląskie (voievodatul Silezia)	Katowice	12.334	4.685.775
	13	świętokrzyskie (voievodatul Sfintei Cruci)	Kielce	11.710	1.285.007
	14	warmińsko-mazurskie (voievodatul Varmia şi Mazuria)	Olsztyn	24.173	1.428.601
	15	wielkopolskie (voievodatul Polonia Mare)	Poznań	29 827	3 372 417
	16	zachodniopomorskie (voievodatul Pomerania Occidentală)	Szczecin	22.892	1.694.178
	(1) la dată de 1 ianuarie 2006 (2) Bydgoszcz este sediul voievodului, când Toruń – unui sejmik. (3) Gorzów Wielkopolski este sediul voievodului, când Zielona Góra – unui sejmik.

[modifică] Istorie

[modifică] Antichitate

În antichitatea târzie, diverse grupuri etnice au locuit pe teritoriul Poloniei de astăzi. Datele privind respectivele grupuri nu sunt exacte, iar afilierea lor lingvistică este controversată. Teritoriul Poloniei a fost locuit, între altele, de triburi slave, celtice, baltice şi germanice. Este disputată de asemenea originea slavilor. În principal se disting două teze în această privinţă: alohtonia şi autohtonia.

Cea mai cunoscută descoperire arheologică privind Polonia preistorică este o aşezare fortificată din Biskupin, datată din cultura luzaţiană a epocii timpurii a fierului, în jurul anului 700 î.e.n.

[modifică] Evul Mediu

Primul conducător atestat al statului polonez a fost Mieszko I din casa Piast, care a fost botezat în anul 966 de misionari din Regatul Ceh. Creştinarea Poloniei a început în această perioadă şi s-a desfăşurat concomitent cu combaterea credinţelor slave păgâne. Succesorul şi fiul său, Bolesław Viteazul, a devenit primul rege al Poloniei în 1025, impunând independenţa statulului faţă de Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, cel mai mare şi cel mai puternic vecin al Poloniei în acea epocă. Succesorul său, Mieszko II, nu a reuşit să consolideze realizările acestuia, a destabilizat ţara şi a pierdut o serie de teritorii.

Fiul lui Mieszko II, Kazimierz Înnoitorul, a restaurat statul, a întărit armata, a dezvoltat economia şi a protejat Biserica. În timpul domniei sale a început formarea statului cavaleresc. Deşi a avut parte de multe succese cât a fost la putere, lui Kazimierz Înnoitorul nu i-a fost acordat niciodată titlul de rege. Fiul său, Bolesław II cel Curajos, a primit acest titlu în 1076, dar a fost exilat în 1079 după ce a dat un ordin de ucidere a episcopului Cracoviei sub acuzaţia de trădare. I-a urmat pe tron Władysław Herman, dar acesta a renunţat la titlu regal.

Conducătorul următor, Bolesław III cel cu Gura Curbă, a câştigat tronul Poloniei după o lupta lungă cu fratele său, Zbigniew. În testamentul său acesta a decis să scindeze statul pentru a preveni astfel războaie civile între fiii lui. A dispus testamentar crearea a şase teritorii (dzielnica, pl. dzielnice, literalmente cartiere), trei pentru fii, unul pentru soţia sa, Salomea, unul pentru cel mai fiul cel mare (senior), teritoriu compus din Polonia Mică, Pomerelia şi o parte a Poloniei Marii, şi unul sub control senioral (Pomerania Occidentală). Seniorul controla provincia sa, provincia seniorală şi alte teritorii aflate sub controlul senioral.

În 1138, Władysław cel Exilat a primit Silezia, Bolesław cel Ondulat — Mazovia, Mieszko cel Vechi — o parte a Poloniei Marii care nu a făcut parte din provincia seniorală. Moştenitorul lui Bolesław Krzywousty, Henryk din Sandomierz, a primit Ţara Sandomierz în 1146. Władysław cel Exilat a devenit primul senior.

În perioada fragmentării teritoriale au avut loc unele încercări de reunificare a teritoriului, dar încercările au eşuat sau au fost de scurtă durată. Una dintre cele mai reuşite a fost cea a „Henricilor silezieni” („Henrykowie Śląscy”), Henryk I cel Bărbos şi Henryk II cel Pios. Ei au unit două provincii: Silezia şi Polonia Mică, dar statul lor s-a prăbuşit ca urmare a atacurilor mongole, respectiv a înfrângerilor suferite în bătăliile de la Chmielnik şi de la Legniţa în 1241. O altă încercare importantă a fost a lui Przemysł II. El a unit Polonia Mare cu Pomerelia şi a fost încoronat în 1295. Statul său s-a destrămat la moartea acestuia în 1296, survenită în condiţii misterioase.

O încercare reuşită a fost făcută de pe Władysław I Cotuţ. El a unit Polonia Mică şi Polonia Mare, cele mai importante părţi ale ţării, şi s-a încoronat la data de 20 ianuarie 1320. Fiul său, Kazimierz III cel Mare a întărit poziţia Poloniei în regiune, a extins teritoriul ţării spre est, adăugând teritoriile rutene şi Podolia. Pe plan internaţional el a realizat alianţe şi pacte cu casele regale de Luxemburg şi Anjou şi a dezvoltat economia şi sistemul de apărare a ţării. După moartea lui Kazimierz, datorită lipsei de moştenitori, tronul Poloniei a fost ocupat de monarhi din casa Anjou, luând sfârşit astfel perioada Piaştilor.

În anul 1370 Ludovic I al Ungariei a fost încoronat ca rege al Poloniei. În timpul domniei sale a început supremaţia nobilimii în viaţă politică a ţării. Nobilimea a primit primul privilegiu general în Košice în 1374. După moartea lui Ludovic d'Anjou în 1382, a început cea mai lungă perioada de interregn din istoria Poloniei. În cele din urmă, fiica lui Ludovic, Jadwiga de Anjou, a fost încoronată nu ca regină a Poloniei, ci ca rege, la 16 octombrie 1384. În 1386 regina Jadwiga s-a măritat cu ducele Lituaniei Iogailas (Jagiello), cunoscut ulterior ca Vladislav al II-lea al Poloniei. Încoronarea lui a fost la 4 martie 1386, inaugurându-se astfel perioada dinastică a casei regale a Jagellonilor.

[modifică] Republica Celor Două Naţiuni

Uniunea personală cu Marele Ducat al Lituaniei, vecinul din nord şi est, începută prin încoronarea lui Jagiello pe tronul polonez a permis extinderea puterii poloneze spre est şi crearea (conform Uniunii de la Lublin din 1569) confederaţiei Polono-Lituaniane (Rzeczpospolita), ce cuprindea un teritoriu situat între Marea Baltică, Munţii Carpaţi, Belarusul actual, Nistrul şi Niprul.

La nord-vest, cavalerii teutoni, conducători ai Prusiei din secolul XIII, au fost învinşi de forţele unite polono-lituaniane în bătălia de la Grunwald (1410) şi ulterior în Războiul de Treisprezece Ani. Conform celui de-al doilea tratat de la Toruń, 1466, ei au trebuit să cedeze partea occidentală a teritoriului Coroanei Poloneze (teritorii mai târziu cunoscute ca Prusia Regală) şi au acceptat suzeranitatea polono-lituaniană asupra restului teritoriului lor (Prusia Ducală).

În această perioadă Polonia a devenit ţara cu cea mai mare populaţie evreiască a Europei, datorită unor edicte regale emise în secolul XIII, care au garantat siguranţa şi libertatea religioasă evreilor. Acestea au contrastat cu persecuţiile periodice din Europa Vestică, persecuţii ce s-au intensificat după Moartea Neagră (1348-1349), când unele grupuri din Occident i-au acuzat pe evrei ca fiind cauzatori ai bolii. Mare parte din Polonia a fost cruţată de această boală, şi emigrarea evreilor a adus contribuţii într-un stat în curs de dezvoltare. Cea mai mare creştere a numărului evreilor a avut loc în secolul XIX, când ei au constituit 7% din întreaga populaţie poloneză. În general, regii Poloniei şi nobilimea erau amabili cu evreii, pe când ţărănimea şi Biserica Romano-Catolică nu.

În timpul existenţei statului unit polono-lituanian, în secolul al XVI-lea Polonia a devenit monarhie electivă, a cărui rege era ales pe viaţă. La moartea acestuia se organizau alegeri. Această situaţie a fost necesară în urma crizei din anul 1572 când regele Poloniei, Sigismund II August, a decedat fără moştenitor. Nefiind stabilită nici o metodă de alegere a regelui, în această eventualitate, a fost nevoie de mai mult timp pentru a decide metoda de alegere a noului rege. În final, după lungi dezbateri, s-a decis să se permită întregii nobilimi poloneze să aleagă un rege nou. Nobilimea s-a adunat în Varşovia şi a votat într-o „alegere liberă”, vot ce s-a efectuat după moartea regelui.

Primele alegeri poloneze au avut loc în 1573. Patru oameni au fost candidaţi pentru rege: Henric de Valois (Henryk Walezy), fratele regelui Franţei (Carol IX), Ivan IV cel Groaznic, ţarul Rusiei, arhiducele Ernest din casa Habsburg şi regele Suediei, Ioan Vasa III. Alegerea a fost foarte dezordonată şi a fost câştigată de Henric de Valois. Cauza pentru cea mai mare parte a dezordinii din timpul alegerilor a fost numărul mare de oameni care au venit să voteze.

Henric de Valois a părăsit tronul Poloniei după doar patru luni de domnie, după ce a primit vestea morţii fratelui şău care l-a numit moştenitor. Henric a devenit rege al Franţei sub titlul de Henric III. Această mişcare a surprins majoritatea nobilimii, deoarece în timpul conducerii lui Henric economia Poloniei s-a dezvoltat.

După 1569 uniunea statală polono-lituaniană a suferit o serie de invazii tătăreşti, care aveau drept scop a prăda, a jefui şi a prinde sclavi. Zona limitrofă de la sud-est a fost într-o stare de război semi-permanent până în secolul XVIII. De asemenea, tătarii au sprijinit revoltele cazacilor în 1593, 1626, 1637-1638 şi 1648-1654. Ultima, care a durat şase ani, a fost condusă de Bogdan Hmelniţki. Ca rezultat a mai multor cereri făcute de hatman, Ucraina a fost pusă sub protecţia Rusiei. Acordul a fost făcut în ianuarie 1654, în oraşul Pereiaslavl. Acesta a cauzat războiul polono-rus care a durat între 1654 şi 1667. La sfârşitul acestuia opozanţii au semnat un acord în Adrusovo (în jurul oraşului Smolensk), unde Polonia a cedat Ucraina Rusiei şi cazacii au primit drept de autonomie locală şi armată internă.

Polonia a avut unsprezece regi aleşi. Aceştia au fost: Henric de Valois (Henryk Walezy), Ştefan Báthory (Stefan Batory), Sigismund III Vasa (Zygmunt III Waza), Vladislav IV Vasa (Władysław IV Waza), Ioan Casimir Vasa (Jan Kazimierz Waza), Mihai I (Michał Korybut Wiśniowiecki), Ioan III Sobieski (Jan III Sobieski'), August II cel Puternic (August II Mocny), Stanisław I Leszczyński, August III şi Stanisław August Poniatowski.

Statul polono-lituanian de după Uniunea de la Lublin a reprezentat un contrapunct interesant în perioada monarhiilor absolute din Europa Occidentală. Sistemul său politic cvasi-democratic, numit „libertatea de aur a nobilimii”, a reprezentat o situaţie polotică fără precedent în istoria Europei. Din nefericire, luptele puternice dintre nobilimea mai săracă, magnaţii (panii) şi regii aleşi au subminat valorile cetăţeneşti şi au erodat treptat autoritatea şi puterea guvernului. După seria războaielor pustiitoare din secolul XVII (cele mai notabile fiind Revolta lui Hmelniţki şi Potopul) Polonia-Lituania a devenit un stat slab din punct de vedere politic pe scena europeană. Economia şi dezvoltarea sa au fost afectate datorită păstrării caracterului agricol al ţării şi a statutului de şerbie pentru majoritatea populaţiei, ceea ce a întârziat industrializarea ţării. La începutul secolului XVIII uniunea polono-lituaniană, unul dintre cele mai mari state ale Europei, a devenit nimic mai mult decât marioneta vecinilor săi: a Austriei, a Prusiei şi a Rusiei.

Odată cu pătrunderea iluminismului în Polonia în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o mişcare de reformă şi revitalizare a statului a adus schimbări importante în sistemul politic şi economic, sfârşind prin introducerea primei constituţii din Europa: Constituţia din 3 mai. Din nefericire aceasta a venit prea târziu pentru a putea impune reforme temeinice deoarece vecinii antemenţionaţi au împărţit Polonia într-o serie de trei partiţii.

[modifică] Ducatul Varşoviei

După împărţiri s-a început o perioadă de stagnare pe teritoriul polonez, care a durat până la 1806, când o parte a fostei Polonii a fost eliberată prin revolta populară inspirată de succesele lui Napoleon Bonaparte. Prima grijă a noului guvern a fost asigurarea hranei pentru armata franceză, care a luptat împotriva forţelor ruse în Prusia Estică.

Napoleon Bonaparte a creat în mod oficial Ducatul Varşoviei în 1807. Crearea statului a fost unul dintre punctele tratatului de la Tilsit cu Prusia. Bonaparte a fost sprijinit atât de republicanii locali, cât şi de importanta minoritate poloneză din Franţa ca unicul om care putea să restituie suveranitatea poloneză după împărţiri. Deşi a fost creat ca un stat satelit al Franţei (şi era doar un ducat, nu un regat), în acele timpuri se credea că naţiunea poloneză va fi capabilă să-şi recapete fostul statut şi poate chiar şi fostele frontiere. În mod oficial, statul a fost un ducat independent, aliat cu Franţa şi făcut uniune personală cu Regatul Saxoniei — regele saxon, Friedrich August a fost de asemenea ducele Varşoviei. Dar în fapt, cea mai importantă persoană în ducat a fost ambasadorul francez.

În 1809 s-a început un război scurt împortivă Austriei. Deşi în bătălia de la Raszyn polonezii au fost înfrânţi şi austriecii au intrat în Varşovia, în cele din urmă polonezii au executat cu succes o manevră de învăluire a inamicului, reuşind cucerirea oraşelor Cracovia şi Liov şi a celei mai mari părţi a regiunii anexate de Austria în timpul împărţirilor Poloniei. Tratatul care a pus capăt conflictului, tratatul de la Schönbrunn a permis extinderea teritoriului ducatului în zonele sudice pe care le stăpânise odinioară Polonia.

Ducatul nu şi-a schimbat frontierele până la congresul de la Viena. După înfrângerea lui Bonaparte, mare parte a teritoriului ducatului a fost primită de Rusia în ianuarie 1813. Restul statului a fost anexat de Prusia. Aceste schimbări au fost acceptate la congres. Unica excepţie a fost oraşul Cracovia, care a fost controlat de către Austria, Prusia şi Rusia ca Oraşul Liber Cracovia.

[modifică] După Congresul de la Viena

La data de 3 mai 1815, în timpul congresului de la Viena Rusia a semnat cu Prusia şi Austria tratate bilaterale de împărţire a Ducatului Varşoviei şi acordul trilateral de creare a Oraşului Liber Cracovia. S-a decis că ducatul va fi împărţit în trei părţi:

• Wieliczka şi împrejurimi — Imperiul Austriac
• Polonia Mare — Regatul Prusian
• restul ducatului — Imperiul Rus

[modifică] Imperiul rus

O parte a Ducatului Varşoviei a fost schimbată în Regatul Poloniei, în mod popular numit şi Regatul Congresului sau Polonia Congresului. Acesta a fost începutul „uniunii eterne” cu Rusia — fiecare ţar următor al Rusiei avea să fie şi rege polonez, conform constituţiei Regatului din 27 noiembrie 1815. Competenţele monarhului includeau: politica externă, conducerea forţelor armate, alegerea persoanelor oficiale principale, dreptul de veto împotriva legilor Seimului ş.a.m.d. Ţarul-rege a fost reprezentat în Polonia printr-un guvernator. Primul a fost g-ral. Józef Zajączek (1815-1826). După moartea lui, ţarul a renunţat la alegerea celui nou şi a dat competenţele lui Consiliului Administrativ. După revolta din noiembrie poziţia de guvernator a fost reintrodusă.

La data de 29 noiembrie 1830 a început în Varşovia revolta, cauzată de primirea independenţei de către Belgia în acel an. În timpul revoltei Seimul l-a detronat pe regele Nicolae I Romanov la data de 25 ianuarie 1831. S-a sperat în alegerea unui nou rege. A avut loc intervenţia forţelor ruse sub conducerea feldmareşalului Ivan Paschevici. La data de 21 octombrie a capitulat ultimul punct de rezistenţă al revoluţionarilor — cetatea din Zamość. După revolta din noiembrie şi detronare, casa Romanov a uzurpat titlul de rege al Poloniei. Nicolae II a renunţat la acesta la data de 25 decembrie 1916, recunoscând suveranitatea Regatului Polonez. După revoltă s-a intensificat rusificarea, iar autonomia regiunii a fost limitată.

La data de 22 ianuarie 1863 a început cel de-al doilea război de independenţă, revolta din ianuarie. Şi aceasta a fost împotriva Imperiului Rus. Lupte au avut loc atât pe teritoriul Regatului Congresului, cât şi în Lituania, Belarus şi o parte a Ucrainei. S-a finalizat în primăvara lui 1864. După aceasta, autonomia Poloniei a fost definitiv anulată.

[modifică] Austria şi Austro-Ungaria

Termenul Galiţia şi Lodomeria, tradiţional prescurtat Galiţia a intrat în uz după prima împărţire a Poloniei, când Imperiul Austriac a primit partea sudică a Republicii Celor Două Naţiuni, cu voievodatul rutean cu Liov, Rzeszów, Belz, Sanok şi Przemyśl, partea sudică a Poloniei Mici cu Tarnów, Oświęcim, Jaworzno, Nowy Targ şi Nowy Sącz, Zamość şi câteva fortăreţe din Podolia — Tarnopol, Zbaraż. Aceste teritorii au primit un statut de statul regal al Austriei, cu denumirea oficială Regatul Galiţiei şi Lodomeriei (germană Königreich Galizien und Lodomerien). Purtând titlu Rex Galiciæ et Lodomeriæ, diplomaţia austriacă a încercat să vizualizeze dreptul monarhilor austrieci — ca stapanitorilor coroanei ungare — pentru a controla teritoriile cucerite.

În 1861 Galiţia a primit autonomia cu parlament statal şi guvern local în Liov. În 1867, după crearea monarhiei dualiste (Regatul Galiţiei şi Lodomeriei a rămâs în Imperiul Austriac), autonomia a fost mai extinsă. Guvernul austriac a garantat că guvernatorii vor fi aleşi din populaţia locală. Parlamentul a avut drept de a face legi legate de economia regiunii, comunicaţii, educaţie şi sănătate. Datorită acelor schimbări, Galiţia a devenit centrul mişcarii liberaţioniste poloneze. Partide politice şi organizaţii paramilitare au lucrat aici. Ei au fost baza pentru crearea Legiunilor Poloneze la începutul secolului XX.

[modifică] Republica Cracoviană

Republica Cracoviană, cunoscută şi ca Oraşul Liber Cracovia, a fost creată în 1815 din iniţiativa ţarului Alexandru I, care a propus în cursul negocierilor între cele trei imperii transformarea Cracoviei şi a Toruńului în oraşe libere. Finalmente Toruń a fost anexat de Prusia, iar Cracovia şi împrejurimile sale au fost organizate în statul „liber, independent şi exigent neutru” sub controlul Austriei, Rusiei şi Prusiei.

Noul stat nu a primit dreptul la politică externă proprie. Interesele lui au fost reprezentate de cele trei imperii. Aceste state au promis respectul etern pentru neutralitatea Oraşului Liber şi nu au permis armatelor lor intrarea în teritoriul cracovian. În răspuns, Cracovia a trebuit să predea toţi agenţii străini şi dezertorii, care au căutat azil pe teritoriul ei. Data formală de creare a statului a fost 18 octombrie 1815. Statul cracovian a fost dizolvat în 1846, după revolta cracoviană şi apoi a devenit o parte a Galiţiei.

[modifică] Prusia

În teritoriul polonez aparţinând Prusiei conform congresului de la Viena a fost creat Marele Ducat Poznań, ducatul autonom în cadrul regatului Prusiei, care nu făcea parte din Confederaţia Germană. Guvernul prusac l-a creat pentru a stabiliza situaţia în acest teritoriu şi pentru a linişti ambiţiile naţionale ale polonezilor. După revolta din noiembrie în Polonia Congresului, sprijinită de locuitorii regiunii, autonomia ducatului a fost minimizată şi apoi, după revoltele velicopolone din 1846 şi 1848, abolită în integralitate.

Administraţia prusacă a schimbat denumirea regiunii în Provincia Posen (Provinz Posen), dar numele vechi a continuat să fie folosit în mod neoficial. De asemenea, titlul regal al regilor prusaci, precum şi cel imperial al împăraţilor germani, a conţinut această denumire până la abdicarea lui Wilhelm al II-lea.

[modifică] Primul Război Mondial

În anul 1914 a început Primul Război Mondial, la care au luat parte şi cele trei state care îşi împărţeau teritoriul polonez. Imperiul German şi Austro-Ungaria făceau parte din Puterile Centrale, iar Imperiul Rus a devenit membrul Antantei. Această situaţie a creat posibilitatea refacerii statului independent polonez.

Această perioadă a fost una de austeritate caracterizată prin nivelul slab de aprovizionare a populaţiei, precum şi prin pierderi mari de vieţi omeneşti, atât în rândul soldaţilor, cât şi în cadrul populaţiei civile, forţată să efectueze muncă obligatorie. Din cauza deceselor şi a deportărilor, populaţia teritoriului care ulterior a format A doua Republică s-a redus cu aproximativ 14,9%^[3]. Pierderile materiale cauzate de război au fost şi ele extrem de importante. Ruşii au dat foc la câmpul de ţiţei din Galiţia, în timp ce germanii au distrus numeroase fabrici, demolându-le şi reconstruindu-le în Germania cu componente aduse din Polonia.

În general se consideră că pentru Polonia şi polonezi Primul Războiul Mondial s-a sfârşit la data de 11 noiembrie 1918. Această dată este sărbătorită actualmente ca Ziua Independenţei.

[modifică] A doua Republică

Contemporanii au numit statul polonez din perioadă înterbelică A doua Republică (în poloneză II Rzeczpospolita). Această denumire este folosită pentru a arăta continuarea Primei Republici — uniunea statală între Polonia şi Lituania. Începutul ei a avut loc la data de 11 noiembrie 1918, când Józef Piłsudski a primit conducerea militară în Varşovia şi apoi trei zile mai târziu, pe 14 noiembrie, când a primit şi conducerea civilă. Două date sunt considerate ca sfârşitul celei de-a doua Republici — 17 septembrie 1939, când autorităţile poloneze au traversat frontiera românească, şi 25 septembrie 1939, când preşedintele Ignacy Mościcki a predat puterile sale guvernului polonez din exil.

Statul nou a primit doar teritoriul care a fost controlat de polonezi în noiembrie 1918 şi partea vestică a Prusiei (Prusia Occidentală), cu excepţia oraşului Gdańsk (care a fost transformat în Oraşul Liber Danzig sub controlul Germaniei şi Poloniei, sub supravegherea Ligii Naţiunilor. Polonia Mare a fost unită cu Polonia după revolta velicopolonă în 1919. Părţile Sileziei şi oraşul Katowice s-au alăturat în urma unui plebiscit şi a trei revolte în 1921. În cele din urmă, teritoriul estic ce cuprindea oraşele cu Liov, Brest, Hrodna şi Vilnius a fost adăugat Poloniei conform tratatului de la Riga din 18 martie 1921. Silezia poloneză a avut statutul de regiune autonomă numită voievodatul Silezia, cu reşedinţa la Katowice şi dotată de un parlament propriu.

Statul polonez împreună cu Germania Nazistă şi Ungaria a împărţit Cehoslovacia în anul 1938. Polonia a primit regiunea Zaolzie şi câteva minuscule teritorii din Slovacia din jurul munţilor Tatra.

În perioada interbelică Polonia a fost un stat multinaţional şi multietnic. Polonezii reprezentau