Arin

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Arin
Arin
Arie de răspândire

Arinul (Alnus), este un gen taxonomic de plante, din ordinul Fagales, familia Betulaceae, care pot fi arbuști sau arbori, ce cresc de obicei pe malul apelor. Plantele au frunze căzătoate, alterne, ovate sau subrotunde, cu vârf obtuz, trunchiate pe margine, întregi spre bază, în rest neregulat dințate sau lobulate. Florile masculine, grupate în amenți lungi, și cele feminine, grupate în amenți mici, ovali, sunt polenizate de către vânt. Bracteele lignificate ale amenților feminini — care se deschid la maturitate lăsând semințele sa cadă — rămân pe ramuri după căderea fructelor (nucule) ca niște conuri de conifere. În România este întâlnit frecvent arinul negru.

Caracterere generale, arie de răspândire[modificare | modificare sursă]

Arinii din Europa centrală sunt periclitați de o ciupercă Phytophthora alni care atacă rădăcinile plantei. Polenul arinilor este un alergen moderat, el poate declanșa alergii încrucișate cu polenul mesteacănului.

Rădăcinile arinilor prezintă nodozități, unde trăiesc asemenea leguminoaselor, în simbioză cu planta, bacterii fixatoare de azot (Frankia alni). Speciile de arin cenușiu și negru (A. incana și A. glutinosa) trăiesc în mediile umede sau pe malul apelor, pe care le apără de eroziune. Cele 35 specii de arini trăiesc răspândiți în emisfera nordică din America de Nord la est de meridianul 115 și Euroasia, o excepție o prezintă arinul (Alnus jorullensis), care poate întâlnit în Anzii Cordilieri din America de Sud.

Sistematică[modificare | modificare sursă]

  • Alnus acuminata Kunth in F.W.H.von Humboldt, J.A.A.Bonpland & C.S.Kunth, Nov. Gen. Sp. 2: 20 (1817).
  • Alnus cordata (Loisel.) Loisel. Fl. Gall. 2(2): 317 (1828).
  • Alnus cremastogyne Burkill J. Linn. Soc., Bot. 26: 499 (1890).
  • Alnus ×elliptica Req. Ann. Sci. Nat. (Paris) 5: 381 (1825).
  • Alnus ×fallacina Callier Repert. Spec. Nov. Regni Veg. 10: 232 (1911).
  • Alnus fauriei H.Lév. & Vaniot Bull. Soc. Bot. France 51: 423 (1904).
  • Alnus ferdinandi-coburgii C.K.Schneid. Bot. Gaz. 64: 147 (1917).
  • Alnus firma Siebold & Zucc. Abh. Math.-Phys. Cl. Königl. Bayer. Akad. Wiss. 4(3): 230 (1845).
  • Alnus formosana (Burkill) Makino Bot. Mag. (Tokyo) 26: 390 (1912).
  • Alnus glutinosa (L.) Gaertn. Fruct. Sem. Pl. 2: 54 (1790).
  • Alnus glutipes (Jarm. ex Czerpek) Vorosch. Fl. Sovetsk. Dal'n. Vost.: 152 (1966).
  • Alnus hakkodensis Hayashi Bull. Gov. Forest Exp. Sta. 57: 153 (1952).
  • Alnus ×hanedae Suyinata New Keys Jap. Trees: 457 (1961).
  • Alnus henryi C.K.Schneid. in C.S.Sargent, Pl. Wilson. 2: 495 (1916).
  • Alnus hirsuta (Spach) Rupr. Bull. Cl. Phys.-Math. Acad. Imp. Sci. Saint-Pétersbourg 15: 376 (1857).
  • Alnus ×hosoii Mizush. J. Jap. Bot. 32: 1 (1957).
  • Alnus incana (L.) Moench Methodus: 424 (1794).
  • Alnus japonica (Thunb.) Steud. Nomencl. Bot., ed. 2, 1: 55 (1840).
  • Alnus jorullensis Kunth in F.W.H.von Humboldt, J.A.A.Bonpland & C.S.Kunth, Nov. Gen. Sp. 2: 20 (1817).
  • Alnus lanata Duthie ex Bean Bull. Misc. Inform. Kew 1913: 164 (1913).
  • Alnus mairei H.Lév. Bull. Acad. Int. Géogr. Bot. 23: 283 (1914).
  • Alnus mandshurica (Callier) Hand.-Mazz. Oesterr. Bot. Z. 81: 306 (1932).
  • Alnus maritima (Marshall) Muhl. ex Nutt. N. Amer. Sylv. 1: 34 (1842).
  • Alnus matsumurae Callier Repert. Spec. Nov. Regni Veg. 10: 234 (1911).
  • Alnus maximowiczii Callier in C.K.Schneider, Ill. Handb. Laubholzk. 1: 122 (1904).
  • Alnus ×mayrii Callier in C.K.Schneider, Ill. Handb. Laubholzk. 1: 126 (1904).
  • Alnus nepalensis D.Don Prodr. Fl. Nepal.: 58 (1825).
  • Alnus nitida (Spach) Endl. Gen. Pl., Suppl. 4(2): 20 (1847).
  • Alnus oblongifolia Torr. in W.H.Emory, Rep. U.S. Mex. Bound. 2(1): 204 (1858).
  • Alnus orientalis Decne. Ann. Sci. Nat., Bot., II, 4: 348 (1835).
  • Alnus paniculata Nakai Bot. Mag. (Tokyo) 29: 45 (1915).
  • Alnus ×peculiaris Hiyama J. Jap. Bot. 37: 155 (1962).
  • Alnus pendula Matsum. J. Coll. Sci. Imp. Univ. Tokyo 16(5): 6 (1902).
  • Alnus × pubescens Tausch Flora 17: 520 (1834).
  • Alnus rhombifolia Nutt. N. Amer. Sylv. 1: 33 (1842).
  • Alnus rubra Bong. Mém. Acad. Imp. Sci. Saint Pétersbourg, Sér. 7, 2: 162 (1833).
  • Alnus serrulata (Aiton) Willd. Sp. Pl. 4: 336 (1805).
  • Alnus serrulatoides Callier Repert. Spec. Nov. Regni Veg. 10: 229 (1911).
  • Alnus sieboldiana Matsum. J. Coll. Sci. Imp. Univ. Tokyo 16(5): 3 (1902).
  • Alnus ×spaethii Callier Mitt. Deutsch. Dendrol. Ges.: 215 (1908).
  • Alnus subcordata C.A.Mey. Verz. Pfl. Casp. Meer.: 43 (1831).
  • Alnus ×suginoi Sugim. J. Geobot. 16: 49 (1968).
  • Alnus trabeculosa Hand.-Mazz. Anz. Akad. Wiss. Wien, Math.-Naturwiss. Kl. 59: 51 (1922).
  • Alnus vermicularis Nakai Bot. Mag. (Tokyo) 33: 46 (1919).
  • Alnus viridis (Chaix) DC. in J.B.A.M. de Lamarck & A.P. de Candolle, Fl. Franç. 3(3): 304 (1805).

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Peter Schütt (Hrsg.): Lexikon der Forstbotanik. Landsberg/Lech: ecomed 1992, ISBN 3-609-65800-2, S. 35.
  • A. Callier: Alnus Formen der europäischen Herbarien und Gärten. In: Mitteilungen der Deutschen Dendrologischen Gesellschaft, Nr. 27, 1918, S. 39–184.
  • Jost Fitschen: Gehölzflora. Bearbeitet von Franz H. Meyer, 10. überarbeitete Auflage, Heidelberg - Wiesbaden: Quelle und Meyer, 1994, S. 31-1 bis 31-4, ISBN 3-494-01221-0
  • H. G. Schlegel: Allg. Mikrobiologie, 7. Aufl., 339, Thieme, Stuttgart, 1992