Franța

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Franța
République française
Drapelul Franței Stema Franței
Drapel Stemă
DevizăLibertate, Egalitate, Fraternitate
(Liberté, Egalité, Fraternité în franceză)
ImnLa Marseillaise
Amplasarea Franței
Capitală
(și cel mai mare oraș)
Paris
48°51.4′N 02°21.05′E / 48.8567°N 2.35083°E / 48.8567; 2.35083
Limbi oficiale Franceza
Aderare UE 25 martie 1957
Sistem politic Republică
 -  Președinte François Hollande
 -  Primul-Ministru Manuel Valls
Independență
 -  843  
Suprafață
 -  Total 674,843 km² (locul 42)
 -  Apă (%) 0,24%
Populație
 -  Estimare 2014 66.600.000[a][I 1] (locul 20)
 -  Densitate 96,84 loc/km² 
PIB (PPC) estimări 
 -  Total $2086 miliarde[1] 
 -  Pe cap de locuitor $33.334[1] 
IDU (2006) Green Arrow Up Darker.svg 0,952 (înalt
Monedă Euro (EUR)1Franc CFP[2]
(EUR · XPF)
Prefix telefonic ++33
Domeniu Internet .fr .eu3
Fus orar UTC+12
1În Colectivitățile de peste mări, din Oceanul Pacific și în Noua Caledonie este utilizat Francul CFP
2doar în Franța metropolitană
3În plus față de domeniul .fr alte domenii de nivel superior sunt utilizate în departamentele și colectivitățile de peste mări franceze: .re, .mq, .gp, .tf, .nc, .pf, .wf, .pm, .gf și .yt.De asemenea domeniul .eu este folosit împreună cu ceilalți membri ai Uniunii Europene
4Până în 1999: Franc francez

Franța, (în franceză [la] France, Sunet Pronunție în franceză: /fʁɑ̃s/), pe larg Republica Franceză (în franceză République française, Pronunție în franceză: /ʁepyblik fʁɑ̃sɛz/), este o republică constituțională unitară având un regim parlamentar cu tendințe prezidențiale, mare parte din teritoriul său și din populație fiind situată în Europa de Vest, dar care cuprinde și mai multe regiuni și teritorii răspândite în toată lumea. Capitala sa este orașul Paris, limba oficială este franceza iar moneda este euro. Deviza națională este „Libertate, Egalitate, Fraternitate (fr)” (în franceză Liberté, Égalité, Fraternité), iar Drapelul Franței este format din trei benzi verticale colorate respectiv în albastru, alb, roșu. Imnul național este La Marseillaise.

Franța este o țară veche, formată în Evul Mediu feudal, și își trage numele de la poporul franc. De la începutul secolului al XVII-lea și până în prima jumătate a secolului al XX-lea, a posedat un vast imperiu colonial. Începând cu anii 1950, s-a angrenat în construcția Uniunii Europene. Este o putere nucleară și este unul dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite. Franța joacă un rol important în istoria mondială prin intermediul influenței exercitate de cultura sa (fr), de limba sa și de valorile democratice, seculare și republicane.

În 2012, Franța ocupa al cincilea loc în lume după produsul intern brut (fr). Economia sa, de tip capitalist o face să fie unul dintre liderii mondiali în sectoarele agroalimentar (fr), aeronautic (fr), al automobilelor (fr), al produselor de lux (fr), al turismului (fr) și în cel al energiei nucleare (fr), aceasta în ciuda unor politici de intervenționism (fr) destul de puternice (fr).

Cu 66,4 milioane de locuitori la 1 ianuarie 2013,[a][I 1] Franța este o țară dezvoltată, cu un indice al dezvoltării umane (en) foarte ridicat.[3]

Cuprins

Geografia[modificare | modificare sursă]

Așezare și frontiere[modificare | modificare sursă]

Hartă fizică simplificată a Franței metropolitane.

Franța metropolitană se află la una dintre extremitățile vestice ale Europei. Are ieșire la Marea Nordului către nord, la Canalul Mânecii către nord-vest, la Oceanul Atlantic către vest și la Marea Mediterană către sud-est. Se învecinează cu Belgia și Luxemburg la nord-est, cu Germania și Elveția la est, cu Italia și cu Monaco la sud-est, cu Spania și cu Andorra la sud-vest.

Dacă frontierele sudice ale țării corespund unor creste montane, frontierele nord-estice nu corespund decât foarte puțin unei limite geografice fizice[b] sau lingvistice. [c]

Franța metropolitană cuprinde mai multe insule, cea mai mare fiind Corsica, multe fiind însă mici insule de coastă. Metropola se încadrează între paralelele de 42°19'46" N și 51°5'47" N, și între meridianele de 4°46' V și 8°14'42" E.

Franța este formată însă și din numeroase teritorii aflate în afara continentului european, denumite în vorbirea curentă „teritorii de peste mări” (în franceză territoires d’outre-mer, prescurtat „DOM-TOM”, ceea ce face ca Franța să aibă teritorii în toate oceanele lumii cu excepția celui Arctic.

Aceste teritorii au diverse statute în cadrul organizării administrativ-teritoriale a Franței și sunt situate astfel:

Prin intermediul teritoriilor de peste mări, Franța deține astfel și frontiere terestre cu Brazilia, cu Surinam, și cu Regatul Țărilor de Jos prin partea franceză a insulei Saint-Martin.

Suprafața Franței metropolitane este de 552.000 km²[4] cu o densitate de aproximativ un locuitor pe hectar. Luând în calcul și totalitatea teritoriilor de peste mări, Franța are o suprafață totală de 675.000 km2.

Este a 42-a țară din lume ca mărime a suprafeței terestre. Este a treia cea mai mare țară din Europa, după Rusia și Ucraina, deși este mai întinsă ca Ucraina dacă se iau în calcul teritoriile de peste mări, și cea mai întinsă țară a Uniunii Europene.

Teritoriul metropolitan continental are o lungime de circa 1.000 km de la nord la sud și de la est la vest.

Lungimea totală a țărmurilor, incluzând aici și teritoriile de peste mări, este de 8.245 km.

Geologie, relief și hidrografie[modificare | modificare sursă]

Geologia Franței

Teritoriul metropolitan al Franței oferă forme de relief și peisaje naturale deosebit de variate.[b 1] Mari părți din teritoriul actual al Franței s-au înălțat de-a lungul mai multor episoade tectonice, în special în orogeneza hercinică din paleozoic, care stă la originea masivelor Armorican, Central, Morvan, Vosgi, Ardeni și Corsican.[b 2] Munții Alpi, Pirinei și Jura sunt mult mai tineri, și sunt mai puțin erodați[b 2] —  Alpii ating 4.810 m altitudine în Mont Blanc (cel mai înalt punct al Franței)[5] Deși 60% din comunele Franțeii sunt clasificate ca având risc seismic, acest risc rămâne unul moderat.[6]

Aceste masive delimitează mai multe bazine sedimentare, cele mai mari fiind bazinul Aquitaniei în sud-vest și Bazinul Parisului în nord[b 2] — acesta din urmă cuprinzând mai multe regiuni cu soluri deosebit de fertile, în special platourile cu soluri acide din Beauce și Brie.[b 3] În rest, diferite căi naturale de trecere, cum ar fi valea Ronului, permit comunicații facile.[b 4] Zonele litorale oferă și ele peisaje diverse: maluri abrupte ale masivelor muntoase (Coasta de Azur, de exemplu), câmpii ce se termină cu faleze (Coasta de Alabastru), regiuni umede și forestiere, cum ar fi Sologne sau mari câmpii nisipoase (câmpia Languedoc).[b 5]

Rețeaua hidrografică a Franței este în principal drenată de patru mari fluvii: Loara, Sena, Garonne și Ron,[b 6] la care se mai pot adăuga și Meuse și Rinul, mai puțin importante pentru Franța, dar fluvii majore la nivel european. Bazinele hidrografice ale primelor patru acoperă peste 62% din teritoriul metropolitan.[b 6]

Franța dispune de 11 milioane de km² de ape marine teritoriale, în trei oceane, 97% din această suprafață fiind asociată teritoriilor de peste mări.[7]

Clima[modificare | modificare sursă]

Hartă a principalelor zone climatice din Franța.

Clima Franței metropolitane este una temperată,[b 7] influențată de anticiclonul Azorelor, ca și restul Europei de Vest,[8] cu variante regionale sau locale destul de însemnate. Tipologia actuală reține șase mari zone climatice:[b 7]

  • sfertul nord-vestic al țării aparține zonei bretone, cu nuanțe pariziene și flamande; aceasta este caracterizată printr-un regim de temperatură blând, cu variații reduse de temperatură și cu precipitații relativ importante;
  • la sud de aceasta, zona aquitană, cu aceleași caracteristici ca și zona bretonă, dar cu temperaturi mai ridicate;
  • în nord-estul țării, zona Lorenei deține caracteristici semicontinentale, cu ierni reci și precipitații mai reduse decât în vest;
  • pe coasta Mării Mediterane, zona provensală este caracterizată prin numeroase zile însorite, cu veri calde și uscate și cu ierni blânde și umede;
  • între zona Lorenei și cea provensală, se află zona dunăreană cu rol de zonă de tranziție, cu variații mari de temperatură;
  • zona montană, ce corespunde regiunilor de altitudini ridicate, este caracterizată prin ierni reci și umede cu precipitații nivale importante.

Mare parte din teritoriile de peste mări este în schimb dominată de clima tropicală (de intensitate variabilă),[b 8] excepție făcând Guyana franceză (climă ecuatorială),[9] Saint-Pierre-et-Miquelon (climă temperat-oceanică)[10] și Teritoriile australe și antarctice franceze (cu climă polară și temperat-oceanică).[11]

Franța metropolitană se confruntă și cu evenimente climatice cu consecințe importante: furtuni (cele din decembrie 1999 (fr) au doborât 7% din copacii din pădurile franceze[b 9]), canicule (canicula din 2003 din Europa (fr) soldându-se cu 15.000 de morți[b 9]), incendii și inundații.

Temperatura medie în Franța a crescut cu 0,1 °C în medie pe deceniu de-a lungul secolului al XX-lea.[b 10]

Peisajele și mediul[modificare | modificare sursă]

Franța metropolitană beneficiază de o largă varietate de peisaje: câmpii agricole sau împădurite, lanțuri montane mai mult sau mai puțin erodate, litoraluri diversificate și văi cu orașe amestecate cu spații neo-naturale. Franța de peste mări conține și ea o importantă biodiversitate, de exemplu în pădurile ecuatoriale franco-guyaneze sau în lagunele Noii Caledonii.[12] Franța este una dintre cele mai împădurite țări din Europa Occidentală, pădurile ocupând 28% din suprafața țării.[b 11]

Această diversitate a peisajelor și a ecosistemelor este amenințată de fragmentarea ecologică (fr) cauzată de densa rețea de căi de comunicații rutiere,[13] de antropizarea zonelor de coastă și de poluarea apelor și solului. O treime din apele de suprafață sunt de calitate rea spre foarte rea, în principal din cauza poluării industriale;[b 12] poluarea agricolă în legătură cu utilizarea îngrășămintelor și pesticidelor a contribuit și ea la deteriorarea calității pânzelor freatice în mai multe regiuni, în special în Bretania.[b 13] Litoralizarea (fr) populației și a activităților ei[b 14] determină o intensificare și o îndesire a construcțiilor de pe malul mării,[b 15] în ciuda Legii Litoralului (fr) din 1986 și a intervenției Conservatoire du littoral (fr)[b 16] și în ciuda caracterului inundabil al anumitor sectoare. În ceea ce privește infrastructura de transport, în special cea rutieră, ea expune pe vecinii ei la o poluare atmosferică, sonoră și vizuală considerabilă.[13]

Cu toate acestea, instituțiile publice încearcă de mai multe decenii să răspundă acestor provocări. Rezervațiilor naturale (fr) și parcurilor naționale (fr) li s-a adăugat din 1968 și categoria categoria parcurilor naturale regionale (fr),[14] care combină acțiunile de conservare cu cele de punere în valoare a patrimoniului natural și cultural[c 1] și care în 2007 acopereau 13% din teritoriul francez.[15] Au fost înființate agenții pentru apă (fr) pentru a proteja și a garanta resursele de apă ale țării.[b 12] Mulțumită unei politici de limitare a utilizării produselor petroliere și mulțumită importanței energiei nucleare, emisiile de CO2 pe cap de locuitor ale Franței sunt mai scăzute decât cele ale vecinilor săi europeni, și a fortiori decât cele ale SUA.[16] Cu toate acestea, conform unui studiu al Ministerului Mediului, Energiei, Dezvoltării Durabile și Mării (fr) publicat în 2010, „în mai multe puncte, bilanțul ecologic rămâne îngrijorător, cu tendințe de deteriorare”.[17]

Repartiția spațială a populației și a activităților sale[modificare | modificare sursă]

Hartă de sinteză a repartiției populației în Franța în 2010. Sunt indicate densitățile populației pe departament, cele 18 arii urbane de peste 400.000 de locuitori, linia Le Havre-Marsilia și limitele aproximative ale așa-numitei „diagonale a vidului (fr)”.

     + 5.000–loc,/km² 2

     de la 300 la 1.000 loc./km²

     de la 100 la 250 loc./km²

     de la 70 la 100 loc./km²

     de la 40 la 70 loc./km²

     - 40 loc./km²

Relieful și densitatea populației pe km² în 2001.

Franța metropolitană este marcată de multiple dezechilibre spațiale. Pe de o parte, ea este originală prin faptul că are o capitală de șase ori mai populată decât a doua arie urbană a țării,[e] și care grupează un sfert din studenți[I 2] și aproape toate sediile centrale ale marilor companii ale țării.[18] Pe de altă parte, linia Le HavreMarsilia este adesea considerată a fi limita între un vest rămas de multă vreme agrar și care astăzi beneficiază de o importantă dezvoltare demografică și economică,[n 1] și un est industrializat și de multă vreme urbanizat. În cele din urmă, de la departamentul Ardenilor în nord-est până la departamentul Landes în sud-vest se observă o „diagonală a densității reduse (fr)”, caracterizată printr-un grad redus de populare în comparație cu restul țării și printr-o economie adesea în dificultate.[19]

După un îndelungat exod rural (fr) în secolul al XIX-lea și până în a doua jumătate a secolului al XX-lea,[n 2] sporul migratoriu al zonelor rurale franceze a redevenit pozitiv în anii 1990.[n 1] Creșterea populației urbane are loc predominant în zonele periurbane, din ce în ce mai îndepărtate de aglomerația centrală.[n 2] Tabelul de mai jos listează cele mai mari orașe ale Franței, în funcție de populația ariei metropolitane.


Cele mai mari orașe din Franța
[I 3][I 4]
Loc Numele orașului Regiune Pop. Loc Numele orașului Regiune Pop.
Paris
Paris

Lyon
Lyon

1 Paris Île-de-France 12.223.100 11 Grenoble Ron-Alpi 669.595 Marsilia
Marsilia

Toulouse
Toulouse

2 Lyon Ron-Alpi 2.165.785 12 Rouen Normandia Superioară 652.898
3 Marsilia Provence-Alpi-Coasta de Azur 1.718.281 13 Toulon Provence-Alpi-Coasta de Azur 606.947
4 Toulouse Midi-Pirinei 1.232.398 14 Montpellier Languedoc-Roussillon 549.491
5 Lille Nord-Pas de Calais 1.158.306 15 Lens Nord-Pas de Calais 542.918
6 Bordeaux Aquitania 1.127.776 16 Avignon Provence-Alpi-Coasta de Azur 511.277
7 Nisa Provence-Alpi-Coasta de Azur 1.001.295 17 Saint-Étienne Ron-Alpi 508.847
8 Nantes Pays de la Loire 873.133 18 Tours Centru 477.438
9 Strasbourg Alsacia 761.042 19 Clermont-Ferrand Auvergne 463.891
10 Rennes Bretania 671.845 20 Nancy Lorena 434.948

Axe de comunicație și de transport[modificare | modificare sursă]

Din pricina poziției sale la răscruce, Franța este țară de tranzit.[b 17] Ea este, de fapt, traversată în mod obligatoriu de persoanele și mărufurile care circulă pe cale terestră între peninsula Iberică și restul Europei și, după deschiderea Eurotunelului în 1994,[20] între Regatul Unit și restul Europei.[b 17] Ca o moștenire a istoriei, rețelele franceze de transport sunt foarte centralizate în jurul Parisului;[b 18] această centralizare este deosebit de puternică în domeniul feroviar și aerian, deși a început să se diminueze.[21]

Principalul mijloc de transport utilizat în Franța este cel rutier, care în 2007 reprezenta respectiv 86,5% și 79,9% din traficul de călători și de mărfuri.[f][22] Franța numără peste un milion de kilometri de șosele la nivelul anului 2005, dintre care aproape toate sunt asfaltate sau pietruite.[23] După eliberare (fr), Franța și-a dezvoltat o rețea extinsă de autostrăzi (fr), care totalizează 10.991 km în 2007.[23] De câteva decenii, sunt dezvoltate politici publice cu scopul reducerii accidentelor rutiere mortale, ale căror principale cauze sunt identificate ca fiind viteza și consumul de alcool,[j 1] și încearcă să reducă dependența francezilor de automobile, în beneficiul altor mijloace de transport mai puțin poluante.[i 1]

Rețeaua feroviară franceză datează și ea în mare parte de la mijlocul și de la sfârșitul secolului al XIX-lea; în 2009, ea număra 29.473 km de linii, dintre care mai mult de jumătate sunt electrificate.[24] Cea mai mare parte din trafic este derulată de compania publică SNCF (fr), pe liniile care aparțin gestionarului de infrastructură Réseau ferré de France (fr) (RFF). Începând cu anii 1980, traficul de călători este în creștere în Franța, mulțumită pe de o parte preluării de către regiuni a gestionării traficului regional și local, dar mai ales apariției rețelei continue de liniilor de mare viteză (fr) parcurse de TGV.[25] Pe de altă parte, principalele orașe ale țării sunt dotate cu o rețea feroviară urbană, de tip metrou, tramvai sau expres regional (RER); Metroul din Paris, înființat în 1900, formează una dintre cele mai dense rețele din lume.[26]

În ce privește transportul aerian, el este deosebit de centralizat: cele două aeroporturi pariziene — Roissy-Charles-de-Gaulle și Orly (fr) — au deservit în 2008 peste 87 de milioane de călători, în vreme ce principalul aeroport din provincie, Nisa-Coasta de Azur (fr), a deservit doar puțin mai mult de 10 milioane.[27] Aeroporturile din provincie fac de fapt concurență TGV-ului pentru trafic intern, în vreme ce aeroporturile pariziene adună cvasi-totalitatea traficului de cursă lungă.[b 19] Franța este locul unde funcționează una dintre cele mai mari companii aeriene din lume, în termeni de pasageri transportați (Air France-KLM[28]) și unde funcționează primul constructor aeronautic civil (Airbus[b 20][g]) din Europa.

În Franța se mai utilizează și alte mijloace de transport, dar ele sunt marginale. Traficul fluvial asigură o parte neglijabilă din traficul de călători și una secundară din traficul de mărfuri, în special din cauza neadaptării unei mari părți din rețea la traficul modern.[23] Traficul maritim este mai important, dar porturile Dunkerque, Le Havre, Nantes - Saint-Nazaire (fr) și Bordeaux sunt foarte mici comparativ cu rivalele lor de la Marea Nordului, cum sunt Rotterdam sau Anvers;[29] numai portul Marsilia este comparabil cu marele porturi ale lumii, fiind cel mai mare port de la Marea Mediterană în termeni de tonaj expediat.[29] Astăzi, bicicleta cunoaște o nouă tinerețe, în special datorită preocupărilor ecologiste ale francezilor și datorită înființării sistemelor de închiriat biciclete în mai multe orașe ale țării.[i 2]

Istoria[modificare | modificare sursă]

Evoluția teritorială a Franței metropolitane, din 985 până în 1947.

Franța actuală ocupă mare parte din fostele Galii celtice, cucerite de Iulius Cezar în secolul I î.e.n., dar numele și-l ia de la franci, un popor germanic care s-a instalat acolo începând cu secolul al V-lea. Franța este un stat unificat de mult timp, și a fost una din primele țări ale epocii moderne care să încerce să experimenteze un regim democratic.

Preistorie, protoistorie și antichitate[modificare | modificare sursă]

Prezența omenească pe teritoriul actual al Franței datează din paleoliticul inferior; cele mai vechi urme de viață umană datează de acum circa 1.800.000 de ani.[e 1] Pe atunci, omul se confrunta cu o climă dură și schimbătoare, marcată de mai multe ere glaciare care i-au modificat mediul de viață.[e 1] În Franța se găsesc numeroase peșteri pictate (fr) din paleoliticul superior, dintre care una dintre cele mai celebre este cea din Lascaux (fr)[e 1] (departamentul Dordogne (fr), cu picturi rupestre vechi de circa 18.000 de ani[30]).

Aproximativ 10.000 de ani în urmă, la sfârșitul ultimei ere glaciare (fr), clima s-a îmblânzit.[e 1] Cam de acum 7.000 de ani, această parte a Europei de Vest a intrat în neolitic și locuitorii ei s-au sedentarizat, chiar dacă evoluția aceasta a variat de la regiune la regiune.[e 2] După o puternică dezvoltare demografică și agricolă în mileniile al IV-lea și al III-lea î.e.n., metalurgia și-a făcut apariția la sfârșitul mileniului al III-lea, întâi cu meșteșugul prelucrării aurului, cuprului și bronzului, apoi a fierului în secolul al VIII-lea î.e.n.[e 3]

În preajma anului 600 î.e.n., grecii originari din orașul Phocaea din Asia Mică au înființat colonia Masalia (astăzi, orașul Marsilia), pe țărmul Mediteranei;[e 4] în aceeași perioadă, câteva popoare celtice au pătruns pe teritoriul Franței actuale, dar această ocupație nu s-a generalizat asupra întregului teritoriu decât între secolele al V-lea și al III-lea î.e.n.[e 5] Astfel a apărut noțiunea de „Galia”, corespunzătoare teritoriilor populate de celți între Rin, Atlantic și Mediterana.[e 6] Galia era pe atunci o țară prosperă, a cărei părți sudice a fost din ce în ce mai mult supusă influențelor grecești și apoi romane.[e 7]

Începând cu anul 125 î.e.n., sudul Galiei a fost cucerit încetul cu încetul de Republica Romană, care a înființat aici orașele Aix-en-Provence, Toulouse și Narbonne.[e 8] În 58 î.e.n., Iulius Cezar s-a lansat într-o campanie de cucerire a întregii Galii, și a înăbușit în 52 î.e.n. o revoltă condusă de căpetenia galică Vercingetorix.[e 9] Noile teritorii au fost împărțite de Augustus în nouă provincii romane, dintre care princialele au fost Gallia Narbonensis în sud, Aquitania în sud-vest, Gallia Lugdunensis în centru și Belgica în nord.[e 10] În perioada galo-romană au fost înființate numeroase orașe, printre care Lyon, denumită capitală a Galiilor;[e 11] acestea erau concepute după tipicul orașelor romane, cu un forum (fr), un amfiteatru (fr), circ (fr), teatru și thermae.[e 12] Religia romană s-a suprapus peste cultul celtic fără a-l face pe acesta din urmă să dispară, divinitățile de diferite origini confundându-se încetul cu încetul până la formarea unui unic sincretism.[e 13]

În secolul al III-lea e.n., Galia romană a trecut printr-o gravă criză, limesul, frontiera fortificată care apăra Imperiul de incursiunile germanice, fiind rupt în mai multe rânduri de către barbari.[e 14] În acea perioadă, puterea romană părea șubrezită: în 260 s-a proclamat un imperiu al galilor (fr) care a scăpat de sub controlul roman până în 274.[e 15] Cu toate acestea, situația s-a îmbunătățit în prima jumătate a secolului al IV-lea, care a fost o perioadă de reînnoire și prosperitate pentru Galia.[e 16] În 312, împăratul Constantin cel Mare s-a convertit la creștinism; creștinii, persecutați până atunci, s-au înmulțit.[e 17] Dar invaziile barbare s-au reluat începând cu a doua jumătate a secolului al IV-lea;[e 18] la 31 decembrie 406, vandalii, suebii și alanii au trecut Rinul și au traversat Galia până în Spania.[e 19] La mijlocul secolului al V-lea, alemanii și francii, două popoare păgâne, s-au instalat în nord-estul Franței de astăzi și au exercitat o puternică presiune asupra generalilor romani care rezistau cu greu în nord-estul Galiei.[e 20]

Apariția, crizele și transformările Regatului Franței de-a lungul Evului Mediu[modificare | modificare sursă]

Botezul lui Clovis, reprezentat în Sainte-Chapelle din Paris (anonim).

După scindarea Imperiului Roman, convertirea la creștinism a căpeteniei france Clovis a făcut din el un aliat al Bisericii creștine și i-a permis să cucerească mare parte din Galia la sfârșitul secolului al V-lea și începutul secolului al VI-lea.[e 21] Fuziunea moștenirii galo-romane cu aporturile germanice și cu creștinismul a fost lungă și dificilă, francii constituând la început o societate războinică, cu practici și legi foarte îndepărtate de dreptul roman și de principiile creștine.[e 22] În vreme ce scăderea demografică suferită de Regatul Franc a antrenat un declin al orașelor, creștinismul s-a instalat prin fondarea bisericilor rurale și mai ales a numeroaselor mănăstiri.[e 23] Dacă puterea lui Clovis părea la început solidă, dinastia merovingiană a trebuit totuși să facă față unor grave dificultăți;[e 24] ea s-a stins în 751, după care Pepin cel Scurt a fost uns rege al francilor, fondând dinastia carolingiană.[e 25]

Pepin cel Scurt și fiul său, Carol cel Mare, au extins considerabil teritoriul regatului francilor, stat ce se întindea la sfârșitul secolului al VIII-lea pe o suprafață de peste un milion de kilometri pătrați.[e 26] Imensul Imperiu Carolingian era controlat de o administrație centralizată cu sediul la Aachen, cu conți ce îl reprezentau pe Carol cel Mare în tot imperiul și care erau supravegheați de missi dominici.[e 27] Carol, încoronat în 800 ca împărat al Occidentului (fr), a relansat artele frumoase în educație, iar curtea sa de la Aachen (en) a găzduit o activitate artistică și intelectuală de înalt nivel.[e 28] Cu toate acestea, după moartea împăratului, conții și vasalii lor au început din ce în ce mai mult să-și facă funcțiile ereditare, iar nepoții lui Carol cel Mare și-au împărțit imperiul prin tratatul de la Verdun (843); Carol a obținut Francia occidentală, care corespunde aproximativ celor două treimi vestice ale Franței actuale, teritoriu ale cărui frontiere au fluctuat puțin până la sfârșitul Evului Mediu.[e 29] Noul regat a trebuit totuși să înfrunte trei valuri de invazii diferite în secolele al IX-lea și al X-lea, invazii ale musulmanilor (fr), ale vikingilor și ale maghiarilor.[e 30] În același timp, puterile foștilor conți au continuat să crească în timp ce puterea regelui scădea;[e 31] relațiile sociale au început să capete caracter feudal, caracterizat prin împărțirea societății în trei clase: clerul, nobilimea și „starea a treia”.[e 32]

În 987, Hugo Capet a fost ales rege;[h] monarhia a redevenit ereditară[e 33], iar capețienii (fr) au domnit în Franța timp de peste 800 de ani. Totuși, primii regi capețieni nu controlau direct decât o mică parte din teritoriul francez, denumit „domeniu regal”, și câțiva din vasalii lor erau mult mai puternici decât ei.[e 34] În secolul al XII-lea, puterea regală a început să se impună din nou în fața nobililor din regat, dar începând cu anii 1150 a trebuit să se confrunte cu apariția unui „imperiu Plantagenet (fr)”, domeniu nobiliar extrem de puternic, ce cuprindea Anglia și părțile vestice ale Franței.[e 35]

Regatul capețian a atins apogeul în secolul al XIII-lea, monarhia redobândind puterea pe care o pierduse[e 36] iar arta și cultura franceză au început să se afirme în Europa.[e 37] Filip August (1180-1223) a reușit să cucerească mare parte din posesiunile franceze ale Plantageneților, punând capăt pentru un timp amenințării engleze și lărgind considerabil domeniul regal cu această ocazie.[e 38] Ludovic al IX-lea (1226-1270) a acționat ca arbitru al creștinismului și a participat la cruciadele a șaptea și a opta, ceea ce a dus la canonizarea sa rapidă de către Biserica Romano-Catolică.[e 39]

Secolul al XIV-lea și prima jumătate a secolului al XV-lea au găsit Franța într-o gravă criză, cu manifestări multiple.[e 40] Războiul de 100 de Ani, dus contra Angliei și apărut în urma unei probleme de succesiune (fr) la tronul Regatului Franței, a făcut ravagii în țară.[e 41] Dar criza din secolele al XIV-lea și al XV-lea nu a fost una doar politică, sau militară: ea a fost și demografică — Moartea Neagră a ucis, începând cu anul 1347, cel puțin o treime din populația regatului[i] —, sociale — răscoalele țărănești și urbane s-au înmulțit —, economice și religioase[e 42] Totuși, deși monarhia a fost și ea atinsă de această criză, ea a ieșit în cele din urmă întărită: puterea centrală, care s-a mutat din valea Loarei, s-a îmbogățit cu noi instituții și a început să întrețină o armată plătită dintr-un impozit permanent.[e 43]

Renașterea și monarhia absolutistă (secolele al XVI-lea–al XVIII-lea)[modificare | modificare sursă]

Începând cu 1494, suveranii francezi au dus mai multe războaie în Italia (fr) și apoi împotriva împăratului Carol Quintul.[31] Domniile lui Francisc I (1515-1547) și a fiului său Henric al II-lea (1547-1559) au fost marcate de o întărire a puterii regale, care tinde să devină absolutistă,[32] și de o Renaștere literară și artistică puternic influențată de Italia.[33]

În 1539, ordonanța de la Villers-Cotterêts a făcut limba franceză limbă administrativă și judiciară în regat.[e 44] Unitatea Franței în jurul persoanei regelui a fost însă afectată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea de probleme religioase: între 1562 și 1598, s-au succedat opt războaie religioase (fr) între catolici și calvini.[e 45] Această criză religioasă a fost dublată de una economica și mai ales politică.[34] În 1598, regele Henric al IV-lea (1589-1610) a dat, prin Edictul de la Nantes, libertăți parțiale de cult protestanților.[e 46]

Ludovic al XIII-lea (1610-1643) și miniștrii săi Richelieu și Mazarin au fost obligați să se confrunte cu opoziția nobilimii dornice să-și redobândească vechile privilegii.[e 47] În aceeași perioadă, Franța a ieșit victorioasă din mai multe războaie (între care Războiul de Treizeci de Ani) și a început să-și formeze un prim imperiu colonial (fr), în principal în Noua Franță (fr), în Antile și pe drumul spre Indii.[e 48] Ludovic al XIV-lea a afirmat mai mult ca niciodată caracterul absolut al puterii sale:[j] „Regele-Soare” se considera „locțiitor al lui Dumnezeu pe Pământ”[e 49] și a ordonat construirea palatului de la Versailles, simbol al puterii sale.[e 50] El s-a înconjurat de artiști și de savanți și a acționat pentru unitatea religioasă a regatului său,[e 51] reluând persecuția protestanților (fr) și revocând edictul de la Nantes. În ciuda situației financiare critice a monarhiei, Ludovic al XIV-lea a dus mai multe războaie cu o Europă coalizată împotriva sa,[e 52] iar marchizul de Vauban (fr) a construit o rețea de cetăți la frontierele regatului.[e 53] Deși aceste războaie au adus la început și victorii, mai multe înfrângeri și răspândirea foametei i-au marcat sfârșitul domniei.[e 54]

Strănepotul său Ludovic al XV-lea (1715-1774) a dus și el mai multe războaie, cu diferite rezultate.[e 55] Franța a abandonat în 1763 prin tratatul de la Paris posesiunile din America de Nord, dar a dobândit în același deceniu Lorena și Corsica.[e 56] În această perioadă, Franța a cunoscut o puternică revitalizare demografică și economică. Creșterea producției agricole a fost însoțită de o proto-industrializare, în special în sectorul textil, dar și de un avânt în domeniile intelectual și cultural.[e 57] Ludovic al XVI-lea, care a urcat pe tron în 1774, s-a dovedit însă incapabil să găsească o soluție pentru plata datoriei monarhice și s-a văzut obligat să convoace Adunarea Stărilor Generale în 1788.[e 58]

Secolul revoluțiilor (1789 - începutul secolului al XX-lea)[modificare | modificare sursă]

Delegații trimiși la Adunarea Stărilor Generale din 1789, ale căror lucrări s-au deschis la 5 mai, și-au depășit rapid atribuțiile conferite și s-au erijat într-o adunare națională constituantă (fr).[e 59] Regele nu a putut, astfel, împiedica adunarea constituantă să declare abolirea privilegiilor nobiliare în noaptea de 4 august (fr), după care la 26 august să adopte o „declarație a drepturilor omului și cetățeanului” (fr).[e 60] După o tentativă de monarhie constituțională (fr), în septembrie 1792 s-a proclamat republica, iar Ludovic al XVI-lea, acuzat de trădare, a fost ghilotinat la 21 ianuarie 1793.[e 61] Franța revoluționară s-a lansat după aceea în mai mulți ani de războaie și de execuții continue, până la instaurarea directoratului (fr) în 1795.[e 62]

La 9 noiembrie 1799, generalul Napoleon Bonaparte a răsturnat directoratul printr-o lovitură de stat și l-a înlocuit cu Consulatul (fr); după cinci ani, el s-a încoronat împărat al francezilor.[e 63] Napoleon I a înființat sau a reformat numeroase instituții,[k] iar multiplele sale victorii militare au făcut ca mare parte din populația europeană să se afle pe teritorii sub controlul său la începutul anilor 1810.[e 64] Declinul său avea să fie însă rapid: după o efemeră abdicare, urmată de o scurtă revenire la putere, împăratul a fost învins definitiv la Waterloo la 18 iunie 1815.[e 65]

În cele ce au urmat, Franța a trecut prin a doua sa experiență de monarhie constituțională, în timpul căreia regii Ludovic al XVIII-lea (1814-1824) și mai ales Carol al X-lea (1824-1830) au readus în discuție o parte din cuceririle Revoluției.[e 66] La câteva săptămâni după cucerirea Algerului (fr), Carol al X-lea a fost detronat în 1830 de Trois Glorieuses (fr), o mișcare revoluționară care l-a adus pe tron pe Ludovic-Filip.[e 67] Deși pe moment acesta din urmă era considerat un reformator, el a început rapid să fie contestat, în ciuda dezvoltării economice cunoscute de Franța în acea perioadă.[e 68]

În februarie 1848, a izbucnit o nouă revoluție, ale cărei obiective nu mai erau doar politice, ci și sociale.[e 69] Efemera a Doua Republică, instaurată atunci, a impus votul universal pentru bărbați, a abolit sclavia în colonii (fr) și pedeapsa cu moartea pe motive politice,[e 70] dar a fost răsturnată de președintele Ludovic-Napoleon Bonaparte, care s-a încoronat împărat în 1852.[e 71]

Dacă primii ani ai celui de al Doilea Imperiu au fost ani de regim autoritar, Napoleon al III-lea a imprimat o direcție liberală în 1860, și nu a mai împiedicat formarea unei opoziții politice, concomitent cu dezvoltarea accelerată a industriei și căilor ferate.[e 72] Înfrângerea Franței în fața unei Germanii în curs de unificare, în 1870-1871, a fost un dublu punct de cotitură în istoria țării: împăratul a capitulat la 2 septembrie 1870 și două zile mai târziu a fost proclamată republica, în timp ce Prusia a anexat Alsacia și Lorena.[e 73]

În ciuda nașterii ei din haos, a Treia Republică Franceză a fost cel mai îndelungat regim politic cunoscut de Franța după 1789.[e 74] Republicanii și-au instaurat proiectul politic pas cu pas: educația a devenit gratuită, laică și obligatorie (fr) în 1881-1882, libertățile presei și de asociere au fost acordate în 1881, în 1884 au fost legalizate divorțul și sindicatele, iar în 1905 bisericile au fost separate de stat (fr).[e 75] În același timp, Franța a acumulat un vast imperiu colonial, ajuns al doilea din lume ca mărime după cel britanic în 1914.[e 76] Deși s-au succedat mai multe crize politice — criza boulangistă (fr), Scandalul decorațiunilor (fr), Scandalul Panama (fr), afacerea Dreyfus —, principala amenințare pentru Republică a venit totuși din exterior, unde războiul părea din ce în ce mai iminent.[e 77]

Franța în cele două războaie mondiale[modificare | modificare sursă]

În timpul celui de al Doilea Război Mondial, teritoriul francez a fost împărțit între o „zonă ocupată” în nord și o „zonă liberă” în sud, la care se adaugă alte zone mai restrânse cu statut special.

Prin jocul alianțelor, Franța a intrat în război la începutul lunii august 1914 împotriva Germaniei, de partea Regatului Unit și a Imperiului Rus.[e 78] Primul Război Mondial, soldat cu 1,4 milioane de victime în rândul francezilor și care a adus numeroase distrugeri în nord-estul țării, s-a încheiat prin armistițiul de la 11 noiembrie 1918 cu victoria Triplei Înțelegeri.[e 79] În afara retrocedării Alsaciei și Lorenei, Franța a primit o parte din despăgubirile de război cuvenite prin tratatul de la Versailles și a obținut garanții de securitate, care au încetat însă în 1940, când Germania a invadat Belgia după ce și-a reconstruit armata și a remilitarizat malul stâng al Rinului.

După câțiva ani de reconstrucție (fr) laborioasă, marcați de un efort de atragere a imigrației și de creștere a productivității cu scopul de a ameliora penuria de forță de muncă în minerit, în siderurgie și în industria automobilistică, Franța s-a străduit să-și recapete forța economică antebelică,[e 80] după care a început o creștere puternică după 1924. Ea avea însă să fie lovită puternic, odată cu celelalte mari puteri, de Marea Criză Economică din anii 1930.[35] Deși această criză a venit târziu, ea a fost durabilă și profundă. Peste dificultățile economice s-a suprapus o criză politică, în ciuda speranțelor trezite de venirea la putere în 1936 a Frontului Popular (fr).[36] În cele din urmă, când Franța a declarat la 3 septembrie 1939 război Germaniei Naziste, ea abia ieșise din cea mai grea criză pe care o cunoscuse a Treia Republică.[e 81]

După opt luni fără lupte („Războiul ciudat”), Wehrmachtul a invadat la 10 mai 1940 nord-estul Franței, iar mareșalul Philippe Pétain a cerut armistițiul la 22 iunie.[e 82] Acesta din urmă a obținut puteri depline la 10 iulie, punând astfel capăt celei de a Treia Republici și punând bazele regimului de la Vichy, care a dus o politică conservatoare, tradiționalistă și antisemită în colaborare cu Germania Nazistă, în ciuda acțiunilor rezistenței din interiorul și din exteriorul țării.[e 83] Debarcarea Aliaților la 6 iunie 1944 în Normandia a anunțat sfârșitul ocupației naziste și începutul eliberării Europei.[e 84] În total, conflictul a dus la moartea a mai puțini militari ca cel anterior,[l] dar victimele civile au fost numeroase – cel puțin 330.000 de victime civile dintre care 75.000 de evrei de pe teritoriul francez au fost uciși în Holocaust[37][m] – iar rănile psihologice și politice cauzate de dezastrul din 1940, de colaboraționism și apoi de reglările de conturi din cadrul epurărilor, s-au cicatrizat după perioade foarte îndelungate.[e 84]

După eliberare[modificare | modificare sursă]

După război, a început pentru Franța o perioadă de reînnoire.[e 85] Dacă generalul de Gaulle, liderul Franței libere, nu a putut să împiedice adoptarea unei constituții apropiate de cea a celei de a Treia Republici, perioada postbelică s-a remarcat prin înființarea unui sistem de asigurări sociale și de acordarea dreptului de vot pentru femei.[e 86] A Patra Republică a ales tabăra occidentală în Războiul Rece care a început atunci, a înițiat decolonizarea Asiei și Africii și a participat la începuturile construcției europene.[e 87] În același timp, Franța a început o perioadă de puternică creștere economică, pe care economistul Jean Fourastié avea s-o denumească „Trente Glorieuses (fr)”[e 88][38] ».

La 1 iunie 1958, după o gravă criză politică (fr) legată de Războiul din Algeria (fr), generalul de Gaulle a fost învestit de către Adunarea Națională în funcția de „Președinte al Consiliului” cu misiunea de a da republicii o nouă constituție: a Cincea Republică conferea președintelui puteri mai largi în raport cu Parlamentul.[e 89] Charles de Gaulle a urmărit și a realizat decolonizarea Africii, și a afirmat independența Franței față de Statele Unite.[e 90] Dar criza socială din mai 1968 (fr) a scos în față arhaismul unui regim care părea deconectat de la aspirațiile tinerilor vremurilor sale; în ciuda demisiei generalului de Gaulle în 1969, gaullismul (fr) s-a menținut la putere încă cinci ani, prin figura președintelui Georges Pompidou.[e 91]

În 1974 a început epoca post-gaullistă, după venirea în funcția de președinte a unei personalități de centru, Valéry Giscard d'Estaing.[e 92] În timp ce Franța a intrat puțin câte puțin în criza anilor 1970, primii ani ai mandatului său au fost marcați de mai multe legi care au generat schimbări în societatea franceză, cum ar fi legea Veil (fr), care legaliza avortul, sau coborârea de la 21 la 18 ani a vârstei majoratului.[e 93] Dar adevăratul punct de cotitură a avut loc în 1981, când a fost ales primul președinte socialist, François Mitterrand.[e 94] În fața unei situații economice în curs de agravare, acesta din urmă a încercat la început o politică de relansare (fr),[e 95] adoptând măsuri simbolic puternice, cum ar fi abolirea pedepsei cu moartea (fr).[39] Deși François Mitterrand a fost reales în 1988, Franța a cunoscut între 1986 și 1988 și apoi între 1993 și 1995 două perioade de „coabitare (fr)”, situație până atunci inedită în care președintele nu aparține aceluiași partid ca guvernul și care a pus țara în situația unei noi interpretări a rolului instituțiilor.[e 96] Această situație s-a mai reprodus și între 1997 și 2002, dar invers, după ce un președinte de dreapta, Jacques Chirac, a fost ales în 1995, și apoi alegerile legislative l-au adus pe socialistul Lionel Jospin în fruntea guvernului.[e 97] Franța a adoptat în aceeași perioadă și moneda unică europeană.[40]

Alegerile prezidențiale din 2002 (fr) au fost marcate de o surpriză electorală, cu eliminarea lui Lionel Jospin încă din primul tur în favoarea candidatului extremei drepte Jean-Marie Le Pen.[41] Jacques Chirac a fost reales în al doilea tur,[41] iar guvernele lui Raffarin și apoi Villepin au fost marcate prin opoziția Franței la Războiul din Irak,[42] respingerea prin referendum a ratificării tratatului pentru o Constituție Europeană (fr)[43] și de agitațiile urbane din 2005.[44] Deși Nicolas Sarkozy, președinte al țării începând cu 2007, conducea partidul predecesorului său în momentul în care a fost ales și era membru al guvernului, politica pe care a dus-o s-a vrut una de „ruptură”.[45] Guvernul „de deschidere” pe care l-a format François Fillon cu personalități care nu proveneau doar din zona de dreapta, ci și din centru și chiar din stânga eșicherului politic,[45] a fost obligat totuși să facă față crizei economice începută în 2008-2009 în Statele Unite (fr).[46] La 6 mai 2012, socialistul François Hollande a fost ales președinte. După dezbateri aprinse și polemici virulente declanșate de opozanți,[47] a fost adoptată la 15 mai în anul următor o lege prin care se legaliza căsătoria homosexuală (fr).

Politică și administrație[modificare | modificare sursă]

Franța este o democrație liberală, iar forma de guvernământ este republica. Fundamentele organizării politice și administrative actuale a Franței au fost fixate în 1958 prin constituția celei de a Cincea Republici. Conform primului articol, „Franța este o republică indivizibilă, laică, democratică și socială”. Începând cu 2003, același articol afirmă în plus și că „organizarea sa este descentralizată (fr)”.

Organizarea puterilor[modificare | modificare sursă]

Organizarea puterilor în Franța este definită prin constituția din 1958, cu modificările ei ulterioare;[k 1] rolul fiecărei instituții este în același timp definit atât prin practica aplicată începând cu 1958 cât și prin textul Constituției.[k 1] Franța posedă un regim politic original prin puterile largi de care dispun simultan Parlamentul și președintele, ceea ce a făcut ca specialiștii în drept constituțional să vorbească despre un „regim parlamentar-prezidențial”, un „regim semiprezidențial”, sau chiar de un „regim parlamentar bireprezentativ”.[n]

Puterea legislativă îi aparține Parlamentului, format din două camere, Adunarea Națională și Senatul (fr).[k 2] Adunarea Națională, camera inferioară a Parlementului, era în 2011 formată din 577 de deputați,[48] aleși pe cinci ani prin vot universal, direct, uninominal în două tururi de scrutin pe circumscripții (fr) împărțite în cadrul departamentelor.[k 3] Adunarea Națională are ultimul cuvânt în caz de dezacord prelungit cu Senatul pe baza adoptării unei legi.[k 4] Acesta din urmă era format în 2011 din 348 de senatori[49] aleși pentru șase ani de către 150.000 de marii electori (fr) (corp format în principal din aleșii locali).[50] et est de ce fait considéré comme moins représentatif que l’Assemblée nationale[k 5]

Puterea executivă aparține în primul rând președintelui republicii,[k 6] ales pentru un mandat de cinci ani[51] prin vot universal direct majoritar în două tururi de scrutin.[k 7] Președintele este șeful statului și conducătorul suprem al armatei, el promulgă legi și poate dizolva Adunarea Națională (fr).[k 8] El numește primul ministru și, la propunerea acestuia, pe membrii guvernului.[k 9] Guvernul poate fi demis prin moțiune de cenzură adoptată de Adunarea Națională.[k 4] Atunci când președintele și majoritatea parlamentară nu aparțin aceluiași partid politic, se vorbește despre o situație de coabitare (fr).[k 2]

Puterea judecătorească, la rândul ei, est separată în două ramuri, deși președintele dispune de dreptul de grațiere.[52] Ea este subdivizată între un ordin administrativ, a cărui instanță supremă este Consiliul de Stat (fr), și un ordin judiciar, a cărui instanță supremă este Curtea de Casație (fr).[k 10] Dreptul francez, de tradiție romano-civilă,[53] stipulează că orice acuzat, înainte de a fi condamnat, este presupus nevinovat, și că un caz se poate rejudeca prin apel la cererea uneia dintre părți.[o][54].

Conformitatea legilor cu Constituția, reglementarea scrutinurilor și, în sens larg, respectul rolului instituțiilor statului, sunt controlate de Consiliul Constituțional (fr).[k 11]

Organigramă a instituțiilor celei de a Cincea Republici.

Împărțirea administrativ-teritorială și descentralizarea[modificare | modificare sursă]

Harta regiunilor Franței metropolitane

Franța metropolitană este împărțită în mai multe unități teritoriale, pe trei niveluri: comuna, departementul și regiunea. Aceste unități sunt în același timp circumscripții administrative în care statul intervine prin intermediul serviciilor sale deconcentrate. Comunele, în număr de 36.570 în metropolă la 1 ianuarie 2009,[I 5] corespund în general teritoriului unui sat sau oraș; ele sunt conduse de un consiliu municipal (fr),[k 12] care alege un primar, care joacă în același timp rolul de reprezentant al unității teritoriale, cât și pe cel de reprezentant al statului în comună.[k 13] Din anii 1990, cooperarea dintre comune a fost întărită prin apariția unor instituții publice de cooperare intercomunală, al căror rol este din ce în ce mai important.[k 14] Departamentele, înființate în timpul Revoluției Franceze,[k 15] sunt astăzi în număr de 96 în metropolă, unde sunt conduse de un Consiliu General (fr), ai cărui membri sunt aleși din rândul cantoanelor,[k 16] statul fiind reprezentat la acest nivel de un prefect (fr).[k 17] În ce privește cele 22 de regiuni ale metropolei, a căror existență este de dată mai recentă,[k 17] ele sunt conduse de un consiliu regional (fr),[k 18] iar statul este aici reprezentat de un prefect de regiune.[k 12] La aceste unități administrativ-teritoriale se adaugă alte diviziuni, cum ar fi cantonul, arondismentul sau, mai recent, „țara (fr)”, dar ele nu sunt unități administrative, nevând administratori aleși[p]

Prin comparație cu vecinii săi europeni, Franța a fost marcată de multă vreme de o puternică tendință de centralizare politică, unitățile teritoriale dispunând de puteri relativ restrânse.[k 15] Această situație a evoluat însă mult începând cu anii 1980, la început în 1982-1983 cu legile Defferre (fr), apoi în 2002-2004 sub guvernul Raffarin (fr).[55] În 2010, competențele administrațiilor teritoriale sunt numeroase, în special în ce privește unitățile școlare, transportul, dezvoltarea economică și acțiunea socială.[56] Chiar și așa, suprapunerea mai multor niveluri și limita adesea neclară între competențele diferitelor instituții de la diferite niveluri constituie sursă de dezbateri pe marginea viitorului descentralizării, subiect asupra căruia s-a aplecat guvernul Fillon (fr) între 2008 și 2010.[57]

Teritoriile de peste mări[modificare | modificare sursă]

Franța metropolitană și de peste mări (albastru)
Diagramă a procentajului voturilor exprimate obținut de fiecare curent politic în primul tur al fiecărui scrutin prezidențial din 1965 până în 2012[q][58].

     Comuniști și extrema stângă

     Socialiști, diverse partide de stânga

     Ecologiști

     Centriști

     Dreapta

     Extrema dreaptă

     Altele

Teritoriile franceze situate în afara Europei, care corespund fostelor colonii care au ales să rămână franceze, sunt și ele supuse unor regimuri administrative diferite de la caz la caz.[59] Aceste teritorii, a căror situație economică este în general mai puțin bună ca cea a metropolei, beneficiază de numeroase ajutoare de stat.[60]

Guadelupa, Guyana franceză, Martinica, Réunion și, după 2011, Mayotte[r] sunt în același timp departamente și regiuni de peste mări (fr), cu statut similar celui al departementelor și regiunilor metropolitane, deși legile franceze pot prevedea dispoziții specifice pentru ele.[61] Aceste departemente, în afară de Mayotte, fac parte din regiunile ultraperiferice ale Uniunii Europene (fr), și sunt supuse legislației europene.[62]

Celelalte teritorii franceze de peste mări, cu excepția colectivităților Saint-Barthélemy și Saint-Martin, nu fac parte din Uniunea Europeană (fr), deși locuitorii lor dispun de cetățenie comunitară.[63] Este vorba despre cinci astfel de colectivități de peste mări, cu statuturi foarte diverse: Polinezia Franceză, Saint-Barthélemy, Saint-Martin, Saint-Pierre-et-Miquelon și Wallis și Futuna.[64] Deși statul își păstrează anumite prerogative exclusive în aceste teritorii, ele sunt supuse în mare parte unei legislații specifice și beneficiază de regimuri speciale.[59] Noua Caledonie este și ea o unitate teritorială sui generis, cu autonomie foarte largă, unde între 2014 și 2018 trebuie să se organizeze un referendum privind independența.[65] În sfârșit, Teritoriile Australe și Antarctice Franceze (fr) și insula Clipperton, care nu au locuitori permanenți, sunt administrate direct de stat sau de reprezentantul său.[65][66]

Tendințe politice, partide și alegeri[modificare | modificare sursă]

Fără a fi comparabil cu cel american, sistemul politic francez, și în special votul uninominal majoritar folosit la alegerile prezidențiale și legislative, tinde către o bipolarizare (fr) sau o tripolarizare a vieții politice.[n 3] Ca urmare, se observă de la începuturile celei de a Cincea Republici o tendință de regrupare a partidelor cu frecvente întoarceri,[k 19] iar electoratul principalelor partide tinde să se diminueze în folosul celor mai mici.[s] Peisajul politic francez a cunoscut trei evoluții majore din anii 1980: căderea electoratului Partidului Comunist (fr),[n 4] scăderea treptată a electoratului de centru și creșterea voturilor pentru partidele de extremă dreapta.[n 3] Aceste ultime două evoluții au fost însă parțial contrazise de scrutinele mai recente. Pe de altă parte, absenteismul este și el în creștere.[67]

Începând cu anii 1990, cele două partide politice principale din Franța sunt Uniunea pentru o Mișcare Populară (UMP) — înainte de 2002, Adunarea pentru Republică (fr) (RPR) — și Partidul Socialist (PS).[68] Uniunea pentru o Mișcare Populară este un partid de dreapta și centru-dreapta,[69] membru al Partidului Popular European. Partidul Socialist este un partid de stânga și centru-stânga,[69] membru al Partidului Socialist European. În 2012, președintele, primul ministru, mare parte din miniștri, deputați, senatori și președinți de consilii regionale sau generale erau membri ai acestuia din urmă. La viața politică din Franța participă și numeroase alte partide: cele mai importante sunt Frontul Național (fr) (FN, dreapta naționalistă), Uniunea Democraților și Independenților (fr) (UDI, centru-dreapta), Mișcarea Democrată (fr) (MoDem, centru), Partidul Radical de Stânga (fr) (centru-stânga), Europe Écologie Les Verts (fr) (ecologiști)[t][n 5] și Frontul de Stânga (fr) (stânga antiliberală).

Conducători actuali[modificare | modificare sursă]

La 6 mai 2012, în urma alegerilor prezidențiale din 2012, François Hollande a fost ales președinte, învingându-l pe fostul președinte, Nicolas Sarkozy. El a preluat funcția la 15 mai 2012[70] și în aceeași zi l-a numit pe Jean-Marc Ayrault ca prim ministru. Din 18 juin 2012, guvernul în funcție este al doilea guvern Jean-Marc Ayrault (fr).

Jean-Pierre Bel este președintele Senatului din septembrie 2011, iar Claude Bartolone este președintele Adunării Naționale din iunie 2012.

Finanțele publice[modificare | modificare sursă]

În Franța, taxele și impozitele directe reprezentau 44,4 % din PIB în 2006,[a 1] țara aflându-se pe locul șase între membrii OECD după nivelul impozitelor,[a 1] taxele având tendința de a crește.[a 2] Contribuțiile sociale reprezintă aproape 38% din total, cu zece puncte procentuale mai mult ca media țărilor OECD;[a 3] la polul opus, Franța este cea mai dezvoltată țară în care impozitul pe venit și cel pe societăți comerciale reprezintă cea mai mică parte a impozitelor directe.[a 4]

În ciuda nivelului ridicat al taxelor, cheltuielile publice le depășesc net, totalizând 53,9% din PIB pe 2006.[a 5] Ca urmare, deficitul bugetar este ridicat, atingând în 2007 2,7% din PIB[I 6] și chiar 7,9% în 2009 din pricina conjuncturii economice.[71] Datoria publică a Franței atingea 1.457,4 miliarde de euro la sfârșitul 2009, adică 75,8% din PIB[I 7] față de 20,7% în 1980[a 6] Franța este totuși obligată să respecte criteriile Pactul de Stabilitate și Creștere (fr) al zonei euro, care limitează deficitul bugetar la 3% din PIB și datoria publică la 60% din PIB.[a 7]

Repartiția taxelor și instituțiilor beneficiarea în 2007 (surse[72] și precizări[u]).

Protecția socială[modificare | modificare sursă]

De la înființarea sa în 1945,[a 8] sistemul de asigurări sociale se află în centrul schemelor de protecție socială din Franța, deși statul, colectivitățile teritoriale și asigurările au un rol la fel de important.[a 9]Întreținerea regimurilor de protecție socială de care trebuia să dispună anumite profesii înainte de 1945 explică marea complexitate a sistemului,[a 10] care numără nu mai puțin de 120 de regimuri de bază și 1.200 de regimuri complementare.[a 11] Regimul general de asigurări sociale, care are de departe cel mai mare număr de afiliați,[a 10] este împărțit în patru ramuri corespunzătoare a patru riscuri majore: boală, accidente de muncă și boli profesionale, riscuri legate de bătrânește și familie.[a 10] Dacă această protecție socială nu privea în primă fază persoanele active, ea s-a extins puțin câte puțin la toată populația activă și inactivă în numeroase domenii, de exemplu prin crearea asigurării de sănătate generale în 1999.[a 8] În plus, la sfârșitul anilor 1990, șase milioane de persoane dependeau de asistență socială.[d 1]

Prestațiile sociale sunt în principal finanțate prin contribuțiile sociale vărsate de populația activă (65,5 % din total în 2005[a 12]), dar și — din ce în ce mai mult — de stat și de administrațiile locale.[a 12] În 2005, cheltuielile de protecție socială — în sensul cel mai lar gl termenului[v] — reprezenta aproape 30% din PIB și peste 45% din venutul disponibil gospodăriilor.[a 13] În ciuda eforturilor guvernelor succesive de a controla cheltuielile sociale,[a 14] acestea cresc rapid,[a 15] în special cheltuielile cu sănătatea[a 16] și cele cauzate de îmbătrânirea demografică[a 17] — raportul între populația activă și cea inactivă de peste 60 de ani, care era de 3 în 1970, urma să atingă 2,07 în 2010 și 1,36 în 2050 în metropolă, conform INSEE.[a 18] În sfârșit, rata mare a șomajului persitent contribuie la creșterea dezechilibrului, întrucât șomerii nu cotizează. Cheltuielile sociale explică ele singure cvasi-totalitatea creșterii cheltuielilor publice (în procentaj din PIB) începând cu 1960,[a 19] iar bugetul asigurărilor sociale prezenta în 2009 un deficit de 23,5 miliarde de euro.[73]

Apărarea[modificare | modificare sursă]

Forțe franceze angajate în operațiunea Furtună în Deșert în 1991.

Franța se află pe locul trei în lume după mărimea bugetului alocat apărării, conform Stockholm International Peace Research Institute, în urma Statelor Unite și Chinei,[74] și este una dintre cele cinci țări recunoscute juridic drept „state dotate cu armament nuclear” prin Tratatul pentru neproliferarea armelor nucleare (fr).[75] Armata franceză este, alături de cea a Regatului Unit, una dintre cele mai bine dotate financiar din Europa.[76] Franța îi dedică 2,5% din PIB (adică un buget de 39 de miliarde de euro în 2010[77]), în timp ce alte țări europene (exceptând Regatul Unit și Grecia) dedică în medie apărării 1,5% din PIB.[76]

Forțele militare sunt împărțite în patru armate principale: armata terestră (fr), marina națională, armata aerului (fr) și jandarmeria națională (fr).[78]

Începând cu 1996, armata a devenit profesionistă, iar serviciul militar obligatoriu a fost înlocuit cu o zi a apărării și cetățeniei (fr).[79] Cu o capacitate de circa 350.000 de oameni,[78] ea este desfășurată în diverse locuri din toată lumea, în țări ca Afganistan, Liban, Ciad, Coasta de Fildeș și Kosovo,[80] dar și în virtutea tratatelor internaționale în Djibouti, în Senegal[w] și în Gabon,[81] fără a uita de trupele poziționate în teritoriile de peste mări.[82] Ea mobilizează și alți 1.000 de oameni în cadrul planului Vigipirate (fr).[83]

Apartenența la organizații internaționale

Franța este stat membru al Uniunii Europene.

Franța este unul dintre membrii fondatori ai Uniunii Europene, al spațiului Schengen și al zonei euro. În același timp, este unul dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite. În sfârșit, ea este membră a mai multor organizații internaționale, cum ar fin NATO, Organizația Mondială a Comerțului, OECD, G8, G20, al Organizației Internaționale a Francofoniei etc.

Începând cu 1945, indiferent ce majoritate s-a aflat la putere, Europa a rămas o axă majoră a politicii externe franceze. Doi din cei șapte părinți-fondatori ai Europei unite (fr), Jean Monnet și Robert Schuman, sunt francezi;[84][85] unul dintre obiective era pe atunci evitarea unui nou război mondial și facilitarea reconcilierii istorice franco-germane (fr).[86] Cu toate acestea, poziția Franței și a francezilor în raport cu Europa a fost adesea ambiguă: în 1954, Adunarea Națională a respins tratatul de înființare a Comunității Europene de Apărare (fr),[87] iar în 2005 electoratul francez a respins prin referendum tratatul constituțional al Europei (fr),[43] și alte numoroase acțiuni ce au încetinit dezvoltarea procesului european.

De la tratatul de la Maastricht din 1992, domeniile în care Uniunea Europeană are competențe exclusive sunt din ce în ce mai numeroase.[k 20] O mare parte din legile aplicabile în Franța erau în 2010 legi de nivel european, valabile în toată Uniunea,[k 21] acestea primând în fața legilor naționale.[k 22][d 2] Franța, țară de putere medie, nu ar putea avea greutate pe scena mondială în unele domenii decât ca țară-membră a UE.[d 3] Piața europeană unificată și instaurarea monedei unice în 1999 au antrenat profunde transformări ale economiei franceze,[d 4] al căror beneficiu este încă discutat.[d 5][88] Deși Franța este principalul beneficiar al Politicii Agricole Comune (fr) a Uniunii,[89] ea face parte dintre țările contribuitoare nete la bugetul comunitar.[90]

Politica externă și diplomația

Începând cu președinția generalului de Gaulle (1958-1969), politica externă a Franței se caracterizează printr-o dorință de independență, în special față de Statele Unite,[91] dorință ce s-a tradus prin păstrarea de către Franța a unui arsenal nuclear și prin retragerea Franței din comandamentul integrat al NATO între 1966 și 2009.[91] Franța a fost văzută între anii 1960 și începutul anilor 2000 ca aliat al lumii arabo-musulmane, critic în raport cu politica statului Israel.[92]

Rețeaua reprezentanțelor diplomatice ale Franței este a doua din lume,[93] ea deținând 156 de ambasade și 97 de puncte consulare răspândite pe cele cinci continente.[93]

Franța duce o politică activă de ajutorare a țărilor în curs de dezvoltare, în special a țărilor din Africa.[x][94] Ajutorul public pentru dezvoltare reprezintă 0,39% din venitul național brut francez pe 2007, unul dintre cele mai ridicate niveluri din Europa de Vest.[95]

Simboluri republicane

Fișier:Logo de la République française.svg
Logo al guvernului francez, adoptat în 1999.

Conform constituției celei de a Cincea Republici, Franța deține numeroase însemne, datând în mare parte din timpul Revoluției Franceze. Drapelul Franței este format din trei benzi verticale de lățime egală, colorate în albastru, alb și roșu.[96] Imnul național este la Marseillaise,[96] cântec compus de Rouget de Lisle în timpul Revoluției Franceze și adesea criticat pentru violența versurilor sale.[97] În cele din urmă, deviza Republicii Franceze este compusă din cele trei cuvinte „Liberté, Égalité, Fraternité (fr)”.[96]

În rest, există diverse alte simboluri reprezentative pentru țară. În special, bustul lui Marianne, o femeie ce poartă bonetă frigiană, decorează primăriile localităților din țară, iar chipul ei este reprezentat pe timbrele poștale și pe monedele franceze de subdiviziune ale euro.[y][98].

Din 1999, guvernul francez s-a dotat cu un logo ce reunește drapelul și deviza țării, împreună cu silueta lui Marianne. Acest logo este utilizat în antetul tuturor documentelor publice ale administrației franceze.

Populația și societatea

Demografie

Evoluția populației Franței metropolitane începând cu 1801, comparată cu populațiile germană și britanică[99].

Conform INSEE, 65,8 milioane de persoane trăiau în Franța în 2013 (cu excepția comunităților de peste mări și Noii Caledonii), dintre care 63,7 de milioane în metropolă și 2,1 milioane în departamentele de peste mări (inclusiv Mayotte).[I 1] Dacă sunt incluși și cei 600.000 de locuitori din comunitățile de peste mări (Polinezia Franceză, Saint-Pierre-et-Miquelon, Wallis și Futuna, Saint-Martin și Saint-Barthélemy) și din Noua Caledonie, populația întregului teritoriu francez atinge 66,4 milioane de locuitori, adică circa 1% din populația mondială.[100] Recensăminte naționale generale se organizau la intervale regulate începând cu 1801, dar din ianuarie 2004, se efectuează anual recensăminte în comunele cu peste 10.000 de locuitori, cu excepția comunităților de peste mări, și la fiecare cinci ani în rest.[I 8]

După o perioadă de slăbiciune în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea — Franța a cunoscut o tranziție demografică rapidă[i 3] —, creșterea demografică a Franței a devenit una dintre cele mai puternice din Europa, combinată cu o rată a natalității superioară mediei europene (821.000 de nașteri în 2009 față de 536.000 de decese) și un spor migratoriu pozitic (circa 71.000 de persoane în 2009): populația Franței a crescut cu 0,54% în 2009.[I 9]

În 2010, rata fertilității în Franța era de circa 2,01[101] și 27,3% dintre nou-născuții din metropolă aveau cel puțin un părinte născut în străinătate, dintre care 23,9% aveau un părinte născut în afara Uniunii Europene.[102]

În rest, structura piramidei vârstelor a evoluat de la începutul secolului al XXI-lea. Partea din populație cu vârste înaintate a crescut, din cauza creșterii speranței de viață (Franța se bucură de una dintre cele mai mari speranțe de viață din lume[z]) și de ajungerea la vârsta a treia a generației baby boom — fenomen denumit acum papy boom (fr). Proporția celor de peste 60 de ani în cadrul populației a crescut astfel de la 17 la 22% între 1980 și 2009, și va depăși o treime în 2050, conform INSEE.[i 4]

Imigrația, populațiile străine și minoritățile vizibile

Conform demografului Michèle Tribalat (fr), 14 milioane de persoane (adică un sfert din populația țării) aveau în 1999 cel puțin un părinte sau bunic imigrant.[i 5] Gérard Noiriel estima în 2002 această proporție la circa o treime dacă se merge înapoi până la nivel de străbunici.[103]

În 2010, Franța găzduia, conform definiției internaționale adoptate de ONU („persoane născute în altă țară decât cea în care locuiesc”), 7,2 milioane de imigranți, adică 11,1% din populație, dintre care 5,1 milioane (7,8%) născuți în afara Uniunii Europene. Ea se clasează pe locul al șaselea mondial, după Statele Unite (42,8 milioane), Rusia (12,3), Germania (9,8), Arabia Saudită (7,3), Canada (7,2) dar este înaintea Regatului Unit (7,0), a Spaniei (6,4) și a Italiei (4,8).[104][105] Franța este în același timp una dintre țările care numără procentajele cele mai mari din Uniunea Europeană de persoane provenite din familii de imigranți (de prima sau a doua generație) în rândul persoanelor între 25 și 54 de ani, cu 13,1% imigranți și 13,5% copii ai cel puțin unui imigrant, dând un total de 26,6%, înaintea Regatului Unit (24,4%), Țărilor de Jos (23,5%), Belgiei (22,9%), Germaniei (21,9%) și Spaniei (20,2%).[106]

Conform definiției franceze, mai restrictive (străini născuți în afara teritoriului), Franța metropolitană număra în 2008 5,3 milioane de imigranți, sau cu 1.100.000 mai mulți decât în 1999 și 8,3% din populația totală. 40% dintre aceștia aveau naționalitate franceză, pe care au putut-o obține prin naturalizare sau prin căsătorie. Imigranții sunt în principal proveniți din Uniunea Europeană (34%), din Maghreb (30%), din Asia (14%, dintre care o treime din Turcia) și din Africa subsahariană (11%).[107][108] Copiii imigranților, descendenții direcți ai unuia sau a doi imigranți, reprezentau în 2008, 6,5 milioane de persoane, adică 11% din populație. Trei milioane dintre aceștia aveau ambii părinți imigranți. În total, imigranți și copii de imigranți (a doua generație) se ridicau la cifra de 11,8 milioane în 2008, adică 19% din populație (dintre care puțin peste 5 milioane de origine europeană și 4 milioane de origine maghrebiană).[109][108][I 10]

Imigranții obțin venituri în medie mai mici cu o treime decât neimigranții;[i 6] în rândurile lor, cei fără studii superioare sunt de două ori mai numeroși[i 6] și cei care trăiesc sub pragul sărăciei sunt de trei ori mai mulți.[i 6]. Toutefois, à situation sociale égale, leur formation scolaire et leurs revenus sont proches de ceux des Français nés en France[i 7]

Populația de imigranți, împreună cu cei care aparțin unor minorități vizibile, sunt adesea victime ale discriminării (fr) în Franța.[i 8] Pentru motive nedeterminate și aflate încă în discuție, o parte din această populație recurge la fundamentalismul religios.[i 9] Se observă însă și o anumită convergență între modul de viață al populației imigrante și cel al vechilor francezi autohtoni.[i 10]

Familie, sexualitate și egalitatea sexelor

Franța era în 2009 cea mai fertilă țară europeană după Islanda și Irlanda,[110] cu o descendență finală a femeilor născute în 1959 de 2,12 copii și cu un indicator conjunctural al fertilității de 1,99 copii pe femeie (1,98 în Franța metropolitană).[I 11]

Schimbările cunoscute de familia franceză între anii 1960 și 2000 sunt numeroase și profunde. Nașterile sunt în majoritate rezultatul planificării, în urma dezvoltării contracepției și permiterii avortului — peste de întreruperi de sarcină sunt efectuate anual în Franța.[I 12] Din ce în ce mai multe cupluri preferă în locul căsătoriei uniunile libere sau pactul civil de solidaritate (PACS) (fr), un contract de uniune mai flexibil decât căsătoria.[i 11]. Quant aux divorces, leur nombre a été multiplié par 3,2 entre le début des années 1970 et la fin des années 2000[i 12]

În ce privește alte forme de sexualitate, ele sunt în mare parte acceptate în Franța, deși legea adesea precede mentalitățile în ce privește toleranța față de minoritățile sexuale.[aa][i 13] Căsătoria cuplurilor de același sex, ca și adoptarea de copii de aceste cupluri, este legală în Franța începând cu 18 mai 2013.[111]

Deși locul femeilor în societatea franceză a evoluat mult de-a lungul secolului al XX-lea, evoluție favorizată mai ales spre sfârșitul secolului de numeroase legi împotriva discriminării, Franța era în 2009 încă departe de egalitatea bărbat-femeie.[i 14] Pentru o slujbă cu normă întreagă, femeile primeau în 2008 un salariu în medie cu 19% mai mic decât bărbații, iar discriminarea salarială pură se situa între 6 și 7% conform Ministerului Muncii.[ab][i 15] La nivelul funcțiilor de decizie, femeile acced foarte rar: ele conduc doar 8% dintre întreprinderile de mai mult de 200 de salariați,[i 16] și nu reprezintă decât 18,5% dintre deputații aleși în 2007 și 13,1% din consilierii generali aleși în 2008.[i 16]

Limbi

Franceza este limba vorbită majoritar în Franța, și este oficial „limba republicii” conform legii constituționale din 1992.[112] Franța este a doua cea mai populată țară vorbitoare de franceză din lume, după Republica Democrată Congo,[113] dar prima ca vorbitori de franceză. Franța duce o politică lingvistică activă în favoarea limbii franceze[114] Aceasta se poate vedea între altele la nivelul Organizației Internaționale a Francofoniei, din care Franța face parte, după cum face parte și din Adunarea Parlamentară a Francofoniei (fr).

În plus, orașele Le Havre, Lyon, Strasbourg, Bordeaux, Lille, Marseille, Nantes, Paris, Saint-Denis de la Réunion, Tours, orașele asociate d'Angoulême, Nice și Poitiers, gruparea de localități ce formează Comunitatea Aglomerării Evry Centre Essonne și Comunitatea Urbană Bordeaux, precum și Asociația Comunelor și Comunităților de Peste Mări-ACCD`OM sunt membre ale Asociației Internaționale a Primarilor Francofoni.[115]

În afara limbii franceze, în 1999 se mai vorbeau în Franța șaptezeci și cinci de alte limbi, între care limbile regionale, cele ale imigranților și dialectele din DOM-TOM, conform unui raport al lingvistului Bernard Cerquiglini.[116]

Religia

Începând cu legea din 9 decembrie 1905, bisericile sunt strict separate față de stat în Franța: „Republica nu recunoaște, nu salarizează și nu subvenționează niciun cult religios […]”[117]]] (fr) cu excepția regiuni Alsacia-Mosela, unde sunt recunoscute cultul catolic, două culte protestante și cultul mozaic.[118] Religia catolică este și ea recunoscută în anumite teritorii și departamente de peste mări. Noțiunea de laicitate și reglementările ce derivă din ea sunt încă subiect de dezbatere, cum a fost cazul în 2003-2004, cu legea privind însemnele religioase în școlile publice.[119]

Franța este o țară de veche tradiție catolică, dar în care ponderea bisericii a scăzut considerabil. Doar 51%[120] până la 64 %[121] dintre persoanele întrebate se declară catolice în sondajele publicate în 2007, și o mare parte se declară agnostică, atee sau fără religie. În plus, sunt prezente și alte religii în proporții mai puțin importante, în special iudaismul din Antichitate, diferite ramuri protestante din vremea Reformei și islamul de la sosirea în Franța a imigranților din Maghreb și din Orientul Mijlociu în secolul al XX-lea. Diverse culte creștine (Biserica Apostolică Armeană, galicanismul (fr), mormonismul, Biserica neo-apostolică, Martorii lui Iehova, menonitismul…) sau non-creștine (hinduismul, budismul, bahaismul, alevismul…) sunt de asemenea prezente pe teritoriul național.

În principiu, statul francez interzice recensăminte cu caracter religios sau filosofic; estimările ponderii fiecărei confesiuni, a [[ateism]ului și agnosticismului rămân imprecise și dificil de realizat. Cu toate acestea, mai multe institute realizează regulat sondaje pentru evaluarea apartenenței religioase a francezilor.

Dincolo de aceste valori, pierderea influenței de către religii este un aspect major al evoluției societății franceze în secolele al XIX-lea–al XX-lea. Aproape 80% dintre bărbați și 70% dintre femeile care se declară catolici nu asistă niciodată la o slujbă religioasă.[i 17] Chiar și în rândurile celor mai fervenți catolici, aplicarea preceptelor bisericii este în scădere: 31% dintre practicanții frecvenți au avut între 1995 și 2004 copii în afara căsătoriei.[i 18] În 2006, puțin mai mult de un sfert din populație declara că „crede într-un dumnezeu”, în timp ce 60% se declarau atei sau agnostici.[122]

Dorind „conștientizarea opiniei dincolo de sfera practicanților obișnuiți”, Conferința Episcopilor din Franța a propus pentru sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului o „rugăciune pentru Franța”.[123]

Educația[modificare | modificare sursă]

Organisazarea învățământului superior francez.
Organizarea învățământului secundar francez.

În Franța, educația este obligatorie de la șase la șaisprezece ani, iar școala publică este laică și gratuită.[i 19] Dacă formarea și plata serviciului de educație, ca și alegerea programelor, cad în sarcina statului, gestiunea unităților școlare primare și secundare este în sarcina comunităților teritoriale locale.[ac][124]

Învățământul primar se desfășoară în două faze. Grădinița, la care merg copiii foarte mici, are ca scop învățarea primelor cunoștiințe, socializarea și fixarea elementelor fundamentale de limbaj și numere.[125] Apoi, către vârsta de șase ani, copiii învață în școli primare, al căror principal obiectiv este învățarea lecturii, scrisului și aritmeticii, precum și o educație civică.[126]

Învățământul secundar se desfășoară și el în două cicluri. Primul se desfășoară în colegii (școli gimnaziale) și se încheie cu obținerea „diploma de brevet” (fr).[127] A doua se desfășoară în licee și se încheie cu examene finale și naționale: bacalaureatul (fr) (profesional, tehnologic și general), precum și cu certificatul de aptitudini profesionale (certificatul de aptitudini profesionale agricole în învățământul agricol).[128]

Învățământul superior prezintă particularitatea coabitării între universități și sistemul grandes écoles (fr), în care se intră în general prin concurs, în urma absolvirii unor clase pregătitoare.[129] Învățământul superior pentru diploma de tehnician superior și clasele pregătitoare pentru grandes écoles se desfășoară în cadrul liceelor,[129] sau în unități private. Grandes écoles sunt adesea considerate a fi mai performante și mai elitiste decât universitățile.

Aproape 17% dintre elevii învățământului primar și secundar sunt școlarizați în unități private,[130] cea mai mare parte sub contract de asociere cu statul și adesea cu cultele religioase.

Franța a cunoscut în perioada postbelică o mărire considerabilă a ratei de școlarizare. În 1936, mai puțin de 3% dintr-o promoție obținea bacalaureatul; acest procentaj a depășit 30% în 1985 și 60% în 1995.[i 19] Totuși, această democratizare a învățământului nu a înlăturat și inegalitățile sociale: 25% din copiii de muncitori, născuți între 1974 și 1978 au obținut diplome de învățământ superior, față de 77% din copiii proveniți din clase sociale mai înstărite.[i 20] Aceste inegalități sunt și mai puternice la nivel de grandes écoles: doar 2,9% dintre studenții admiși la École nationale d’administration (fr) în 2008 aveau vreun părinte muncitor.[i 21]

După programul PISA (fr) de comparare a sistemelor de educație națională, rezultatele sistemului educațional francez sunt dezamăgitoare în raport cu alte state membre ale OECD,[131] în special în ce privește creșterea inegalităților conform anchetei PISA pe 2003. În ciuda planurilor de prevenire a analfabetismului, acesta afectează 3,1 milioane de persoane, adică 9% din populația cu vârste între 18 și 65 de ani școlarizată în Franța.[132]

Sănătate[modificare | modificare sursă]

Sistemul sanitar francez este în mare parte finanțat de ramura pentru sănătate a sistemului de asigurări sociale. Numărul de medici la 1.000 de locuitori era de 3,22 în 2008, una dintre ratele cele mai ridicate din lume.[133] Francezii beneficiază de una dintre speranțele de viață cele mai ridicate din lume, atât în rândul femeilor cât și în rândul bărbaților,[i 22] deși rata mortalității premature (înainte de 65 de ani) este ridicată.[i 23] Cheltuielile cu sănătatea pe cap de locuitor se ridicau la 4.719 $ anual în 2008,[134] ceea ce plasează Franța înaintea marilor săi vecini europeni, dar în urma Elveției, Norvegiei, Danemarcei, Luxemburgului și Statelor Unite. Între 1950 și 2006, cheltuielile dedicate îngrijirilor și achiziției de bunuri medicale a urcat de la 2,5 la 8,8% din PIB.[i 24]

Cu toate acestea, sănătatea locuitorilor Franței nu este optimă în toate domeniile. În ciuda scăderii consumului de vin începând cu anii 1960,[i 24] francezii rămân pe locul al doilea în clasamentul celor mai mari consumatori de alcool din Europa de Vest, după irlandezi.[i 23] 29% din persoanele între 18–75 de ani fumau zilnic în 2005, în ciuda intenselor campanii de luptă contra tabagismului.[i 25] În ce privește drogurile ilegale, cel mai consumat este cannabisul (fr): 39% dintre bărbații între 18 și 25 de ani îl consumaseră în 2005, conform Observatorului Francez pentru Droguri și Toxicomanii.[i 25]

În plus, Franța este una din țările europene care cunoaște cele mai mari probleme de depresie[i 26] și este cel mai mare consumator de antidepresive de pe continent,[i 26] precum și una dintre țările europene în care rata sinuciderilor este cea mai ridicată.[i 23]

Mass-media[modificare | modificare sursă]

Audiențele posturilor TF1 (albastru închis), France 2 (roșu), France 3 (albastru deschis) și M6 (galben)

În Franța, legea din 29 iulie 1881 (fr) a instituit și în același timp a reglementat libertatea presei.[k 23]

Dacă presele regională, régionale, săptămânală și tematică se vinde bine în Franța,[ad][135] presa cotidiană națională de informații generale este foarte puțin difuzată în afara capitalei. De aceea, cele cinci titluri principale ale acestei categorii (Le Figaro, Le Monde, Aujourd’hui en France, Libération (fr) și La Croix (fr)) nu vând împreună decât mai puțin de un milion de exemplare zilnic,[136] în comparație cu cotidianul japonez Yomiuri shinbun (fr) care se vinde singur în peste 14 milioane de exemplare.[137]

Începând cu 1981, după legalizarea posturilor de „radio libere”,[138] posturile de radio publice administrate de Radio France sunt concurate de posturi private, adesea deținute de mari grupuri media.[139] De aceea, între primele patru posturi de radio după audiența cumulată în perioada noiembrie-decembrie 2009 (RTL, NRJ (fr), France Inter (fr) și Europe 1 (fr)[140]) doar al treilea este post public. Similar, după apariția primului post privat de televiziune (Canal +) în 1984, au apărut câteva sute de posturi TV private, difuzate prin eter (en), prin cablu sau prin satelit (fr) sau, mai recent, prin semnal digital terestru (fr). Cele trei posturi principale sunt TF1 (fr), France 2 (fr) și M6,[141] dintre care doar France 2 aparține grupului public France Télévisions (fr).

În ce privește accesul la Internet, acesta s-a democratizat cu adevărat abia la începutul anilor 2000.[142] În decembrie 2009, 65% dintre francezii de cel puțin 11 ani navigau pe Internet.[143]

Între 2002 și 2009, Franța a trecut de pe locul 11 pe locul 43 în clasamentul libertății presei în lume, conform organizației Reporteri Fără Frontiere (fr).[144]

Sport[modificare | modificare sursă]

Jucătoarea de tenis Amélie Mauresmo a fost în 2004 și în 2006 numărul unu mondial conform clasamentului WTA.

Sportul francez este caracterizat printr-o veche tradiție sportivă și printr-o largă varietate de discipline sportive practicate la nivel înalt. Franța are un rol important în organizarea sportului modern[ae] și palmaresul său, începând cu sfârșitul secolului al XX-lea, face din ea una dintre cele mai puternice țări din lume în numeroase domenii sportive. Pe anul 2012, Franța se situa pe locul al patrulea în clasamentul mondial întocmit de Havas Sports & Entertainment (fr) (și a doua țară din Europa după Rusia)[af] care contabilizează peste 1.600 de evenimente sportive.[145][146]

Fotbalul este cel mai popular sport, având peste 2,3 milioane de jucători legitimați (dintre care 97% bărbați),[147] popularitatea sa fiind întreținută de dubla victorie a echipei naționale masculine la Campionatul Mondial din 1998 și apoi la cel european din 2000. Tenisul (al doilea sport ca număr de practicanți), echitația, judo, baschetul, handbalul și golful sunt și ele foarte practicate, fără a uita de rugby (echipa națională este anual participantă la Turneul celor Șase Națiuni) și de pétanque, mai ales în sudul țării.[148]

Aproape șapte milioane de francezi practică schiul pe timp de iarnă, cel mai adesea în afara vreunei întreceri sportive.[149]

Cele mai renumite competiții sportive desfășurate în Franța sunt turneul internațional de tenis de Grand Slam de la Roland Garros desfășurat în cartierul Porte d'Auteuil (fr) din Paris, și Turul ciclist al Franței (fr), iar țara a organizat Campionatul Mondial de Fotbal din 1998 și urmează să-l organizeze pe cel din 2016.

Participare asociativă, sindicală și politică[modificare | modificare sursă]

Manifestație împotriva legii primului contract de muncă (fr) la Paris în 2006.

Dacă rata participării la alegeri este în scădere, cea a participării la proteste este, în schimb, în creștere.[i 27] În 2008, 42% dintre francezi participaseră la cel puțin o manifestație, față de 25% în 1981.[i 27] Prin comparație cu alte țări dezvoltate, Franța este adesea considerată a fi o țară cu greve și manifestații frecvente.[150][151]

Dar această participare punctuală la evenimente contestatare nu se traduce și printr-un important angajament în partide politice.[k 24] În ce privește rata de sindicalizare (8%), ea este cea mai scăzută dintre țările bogate, deși este cea mai mare în ce privește sectorul public.[i 28] În schimb, francezii sunt foarte implicați în mediul asociativ: 14 milioane de voluntari sunt membri în peste un milion de asociații,[i 28] care beneficiază de un statut legal conform legii din 1 iulie 1901.[152][k 25]

Economia[modificare | modificare sursă]

Economia Franței este o economie socială de piață, bazată pe proprietatea privată. Există o puternică intervenție a statului în economie, începută după al Doilea Război Mondial, deși ea a început să fie contestată după anii 1980.[c 2] Economia franceză este în principal una axată pe servicii.[153][j 2]

În studiul publicat de INSSE (fr), valoarea patrimoniului național a fost evaluată la 12.513 miliarde de euro în 2007.[154] În 2010, numai patromoniul francezilor atinsese la sfârșitul anului anterior o cifră de aproape 11.000 miliarde de euro, adică de opt ori totalul veniturilor; rata de economisire a atins nivelul excepțional de circa 16% din venituri.[155]

Veniturile populației și dezvoltarea umană[modificare | modificare sursă]

Veniturile francezilor și puterea lor de cumpărare au crescut de-a lungul secolului al XX-lea și de-a lungul anilor 2000,[j 3]dar într-o manieră inegală, care a accentuat inegalitățile economice între gospodării.[d 6] În medie, salariile persoanelor ce lucrau în sectorul privat cu normă întreagă au atins în 2007 29.279 euro brut, sau 1.997 euro net pe lună, față de 31.266 euro brut, adică 2.182 euro net lunar pentru bugetari.[j 4] Veniturile provenite din proprietatea mobiliară sau imobiliară nu reprezentau decâț 9% din venitul primar brut al gospodăriilor, dar această parte este deosebit de variabilă de la o gospodărie la alta.[j 5]

În 2007, 7,2% din francezi dispuneau de un venit cu 50% mai mic decât venitul median (pragul de sărăcie definit în Franța),[ag] deși jumătate din ei erau angajați,[j 6] adesea cu jumătate de normă și pe baza salariului minim interprofesional garantat (SMIC). SMIC privește 3,4 milioane de persoane în iulie 2008[j 7] și era echivalent cu 9,40 euro brut pe oră în 2012[I 13]). De la 200 la 300.000 de persoane nu aveau în 2009 un domiciliu fix, în principal în Paris și în marile orașe.[j 8]

În 2007, Indicele Dezvoltării Umane (en) al Franței era de 0,961, cifră de plasează țara pe locul al optulea în lume.[156] Totuși, în același an, Franța nu era decât a douăsprezecea între țările Uniunii Europene dupa PIB pe cap de locuitor în dolari americani la rata de schimb de atunci, deși ocupa locul al șaptelea în 1987, scădere ce se explică în principal printr-o slabă creștere a PIB-ului francez.[j 9]

Piața forței de muncă[modificare | modificare sursă]

Evoluția ratei șomajului în Franța (conform Biroului Internațional pentru Muncă) între 1975 și 2009.

Deși Franța a cunoscut în perioada „Trente Glorieuses (fr)” o situație apropiată de șomaj zero — doar în cursul anilor 1960, economia franceză a creat 1,6 milioane de locuri de muncă[i 29] —, ea se confruntă de la sfârșitul anilor 1970 cu un șomaj ridicat, în ciuda fluctuațiilor care au creat speranțe de revenire la șomajul zero.[i 29] În al treilea trimestru al anului 2013, 10,5% din populația activă din Franța era în șomaj în sensul definit de Biroul Internațional pentru Muncă.[I 14] Șomajul îi afectează în mod deosebit pe cei tineri, cei mai puțin instruiți, pe străini și, într-o mai mică măsură, pe femei. Diferența între bărbați și femei în termeni de rată a șomajului tind să dispară.[i 30] În 2012, 9,7% dintre femeile active erau în șomaj, față de 10% dintre bărbații activi.[157] Șomerii de lungă durată reprezintă o treime din ansamblul total al șomerilor și sunt cei pentru care reinserția este adesea cea mai dificilă.[d 7]

Situația forței de muncă din Franța este marcată și de mutațiile profunde și structurale în termeni de statut și de sector de activitate. Munca salariată a devenit principala formă de muncă remunerată în Franța, reprezentând 89,5% din totalul angajaților în 2008.[I 15] 5,7 milioane de persoane, adică o persoană activă din cinci, muncea la sfârșitul 2007 în sectorul bugetar.[158] În plus, forța de muncă se polarizează: locurile de muncă din agricultură nu mai reprezintă decât mai puțin de 2% începând de prin anii 1970,[i 29] iar ponderea locurilor de muncă din industrie s-a înjumătățit între 1978 și 2007, de la 28 la 14% din forța de muncă,[i 29] ceea ce face din Franța o economie postindustrială (fr).[159]

Principalele sectoare de activitate[modificare | modificare sursă]

Recoltarea porumbului la Épône, lângă Paris.

În ciuda menținerii la nivel înalt a agriculturii și a industriei, economia franceză este astăzi în principal o economie a serviciilor. Acest sector este din ce în ce mai autonom și devine principalul motor al creșterii economice naționale.[153]

Agricultura și industria agroalimentară[modificare | modificare sursă]

Ca și alte țări industrializate, Franța a cunoscut fenomenul exodului rural (en) și scăderea gradului de angajare în agricultură;[b 21] acesta din urmă rămâne mai important decât în alte țări ale Europei de Vest: agricultura implica 3% din forța de muncă activă în 2006, față de 2,5% în Germania și 1,3% în Regatul Unit.[b 22] Agricultura franceză a fost considerabil modernizată și mecanizată în a doua jumătate a secolului al XX-lea,[b 23] în special datorită Politica Agricolă Comună (fr).[b 21]

Franța numără 520.000 exploatații agricole[b 22] având în 2006 în medie 51 hectare,[b 21] ceea ce o face principala putere agricolă europeană.[b 24] Specializarea regională a Franței pe tipuri de producție este în curs de accentuare,[b 21] iar produsele agricole franceze sunt adesea protejate prin denumiri de origine controlată, care delimitează un teritoriu agricol.[b 25] Franța este principalul producător mondial de vin, în ciuda concurenței recente a vinurilor din „noile lumi”;[b 26] ea figurează de asemenea printre primii producători mondiali de cereale, zahăr, produse lactate și de carne de vită (en).[b 26] Peste 80% din produsele exportate au fost mai întâi transformate într-una dintre cele mai dezvoltate industrii agroalimentare din lume.[b 27] Cu toate acestea, în anii 2000, agricultura franceză se confruntă cu dificultăți legate de supraproducție, poluarea pe care o produce și cu venituri deosebit de inegale între producători.[b 23] De asemenea, pescuitul pare a fi un sector în criză.[b 28]

Industria[modificare | modificare sursă]

Franța este a patra putere industrială a lumii. În ciuda polarizării către sectorul serviciilor la nivelul economiei naționale, întreprinderile industriale reprezentau în 2006 71,4% din PIB și 79% din exporturi.[b 29]

Industria se caracterizează prin evoluții contrastante: pe lângă industrii moderne și dinamice, care fac din Franța unul din liderii mondiali în numeroase domenii (industria automobilelor, aeronautică, aerospațială, agro-alimentară, electronică, energetică nucleară, farmaceutică, cosmetică, a produselor de lux…),[b 30] numeroase industrii tradiționale (minerit, industria textilă, industria lemnului, a încălțămintei, a construcțiilor navale, siderurgia…) sunt în curs de reducere a efectivelor și a cifrei de afaceri,[b 31] obligând întregi regiuni (în special Nord-Pas-de-Calais și Lorena) la o dureroasă reconversie economică.[b 32] Unei perioade de descentralizare industrială (fr) din anii 1960, care a permis dezvoltarea a numeroase orașe din vestul și din sudul țării,[b 33] i-a urmat o perioadă de creștere slabă a producției industriale,[b 34] care se explică în deosebi prin delocalizări către țările în care forța de muncă este mai ieftină.[b 34]

Dar deși producția se face din ce în ce mai des în străinătate, întreprinderile franceze rămân predominante în numeroase domenii.[b 35]

Unele ocupă primul loc mondial în domeniul lor de activitate (de exemplu Areva în cel al construcției de centrale nucleare,[160] Danone în cel al produselor lactate,[b 27] L'Oréal în cosmetică,[161] sau Michelin în industria anvelopelor[162]).

Energie[modificare | modificare sursă]

După dispariția completă a producției franceze pe bază de cărbune în 2005,[b 31] petrolul, gazele naturale și mai ales electricitatea sunt principalele forme de energie consumate în Franța.[b 31] Dacă Franța nu mai produce țiței decât marginal,[163] cele treisprezece rafinării în funcțiune pe teritoriul țării permit satisfacerea a peste 90% din cererea națională.[b 31] Grupul francez Total, care deține concesiuni în întreaga lume, este a șasea companie mondială și a cincea din domeniu.[164] Ponderea în consumul energetic a gazelor naturale a crescut din anii 1970,[b 31] dar 97% din gaz este importat, în special din Rusia, Algeria și din Marea Nordului.[b 31] În schimb, Franța produce mai multă energie electrică decât consumă,[I 16] mai ales datorită celor 59 de reactoare nucleare[165] (al doilea parc nuclear din lume după cel american)[166] care în 2008 produceau peste 76% din energia electrică a țării,[I 16] dar al cărui impact asupra mediului este subiect de controverse.[167] În ce privește sursele de energie regenerabilă, rolul lor în producția franceză de electricitate este în creștere și în 2008 depășise 13%,[I 16] datorită în mare parte energiei hidroelectrice.

Comerț și artizanat[modificare | modificare sursă]

Începând cu anii 1970, sectorul comerțului a fost bulversat de explozia marilor magazine de retail, care atrăgeau două treimi din cheltuielile alimentare în Franța în 2008.[j 10] Ca urmare, numeroase magazine mici au dispărut, deși în 2009 se constata o mică revenire a lor, în special în zonele centrale ale orașelor.[j 11] Puterea deținută de câteva mari companii — Carrefour de exemplu este a doua companie mondială din sector[164] — le permite acestora să impună, într-o oarecare măsură, prețul producătorilor, tinzând pe acea piață spre un monopson.[j 10]

În ciuda concurenței întreprinderilor industriale, artizanatul a reușit să-și păstreze un loc important în economia franceză.[j 10]

Turismul[modificare | modificare sursă]

Turnul Eiffel din Paris, monumentul cel mai vizitat din lume.

Franța este țara cea mai vizitată din lume de turiști străini, cu peste 82 de milioane de vizite primite în 2007,[168] dar numai a treia din lume după achizițiile de pachete turistice internaționale.[ah][168] Sectorul turistic reprezenta în 2005 aproape 900.000 de angajați direcți, și cel puțin tot atâția angajați indirecți.[b 14] Peste 1,3 miliarde de nopți de cazare au fost efectuate de turiști în Franța în 2007,[168] din care o parte în cele 3,178 milioane de case de vacanță (en) din țară.[I 17] Motivele acestui tip de turism sunt diverse: este vorba atât despre turismul cultural (îndreptat în special către Paris),[b 15] cel balnear (în special pe Coasta de Azur,[b 15]) cel natural,[b 15] turismul de afaceri (Parisul este principala destinație mondială pentru acest tip de turism[b 15]), de recreere (Disneyland Paris este de departe cel mai frecventat parc de distracții din Europa[169]) și de practicarea sporturilor de iarnă (în special în Alpii de Nord (fr)[c 3]). Atracțiile turistice cele mai vizitate sunt în marea lor majoritate situate în Île-de-France (Disneyland Paris, Muzeul Luvru, Turnul Eiffel, Palatul de la Versailles …);[170] dar și câteva obiective din provincie atrag și ele numeroși turiști, cum ar fi castelele din Valea Loarei (fr), mont Saint-Michel, Rocamadour, Castelul Haut-Kœnigsbourg (fr), muzeul Unterlinden (fr) din Colmar, Centrul Pompidou-Metz (fr) sau parcul Futuroscope (fr)[170]

Cercetare[modificare | modificare sursă]

Franța dedică o parte în general ridicată din PIB cercetării și dezvoltării (fr)[h 1] (2,02% în 2009[171]) dar aceste cheltuieli sunt finanțate mai ales de sectorul public[h 1] (41% în 2008[172]) și sunt dedicate cercetării fundamentale (fr)[h 2] mai mult decât în alte țări ale Uniunii Europene și a fortiori ale OECD. Dacă cercetarea franceză se află la orginiea a numeroase descoperiri și a fost răsplătită în numeroase rânduri, numărul de brevete deținute de întreprinderile franceze este relativ scăzut,[h 3], mai ales că relațiile între întreprinderile private și cercetarea publică sunt adesea considerate mediocre.[h 2]

Mare parte din cercetători lucrează în centrele publice de cercetare,[h 1] cum ar fi CNRS (Centre national de la recherche scientifique) (fr). Începând cu 2002, majoritatea acestor centre de cercetare sunt organizate în colaborare cu universitățile și companiile, pentru a forma poli de competitivitate (71 în 2007[173]).

Finanțe și asigurări[modificare | modificare sursă]

Sectorul bancar francez este caracterizat de multă vreme printr-o slabă concentrare, prin ferma reglementare și prin ponderea importantă a sectorului public, dar această situație s-a schimbat în anii 1990[h 4] și în anii 2000. Băncile franceze BNP Paribas, Société générale și Crédit agricole se plasează pe locurile al patrule, al nouălea, respectiv al zecelea în lume în 2009 în sectorul lor de activitate.[174] Sectorul asigurărilor ocupă și el un loc important în economia franceză, Axa fiind cea mai mare companie de asigurări din Europa.[175]

Bursa din Paris (fr), filială a Euronext din 2000, este piața oficială de valori mobiliare din Franța. Indicele CAC 40, care regrupează cursurile a 40 de acțiuni dintre cele mai tranzacționate, reprezintă o capitalizare totală de peste 1.000 de miliarde de euro la sfârșitul lui 2009.[176]

Locul Franței în economia mondială[modificare | modificare sursă]

În 2009, Franța era a cincea putere economică mondială după PIB nominal[177] sau a noua în termenii parității puterii de cumpărare.[178] Ea este pe locul al patrulea în lume pe 2010 după numărul de întreprinderi clasate în primele 500 din lume.[179]

Economia franceză este foarte deschisă,[a 20] mai ales către partenerii europeni (65% din exporturile franceze[180]). Această situație se leagă parțial de epuizarea sau de insuficiența resurselor miniere și energetice, care o obligă să importe,[d 8] și de dimensiunile relativ reduse ale țării. Ea se explică însă și prin importanța exporturilor. Conform unui studiu efectuat de firma de audit KPMG publicat în 2006, „Franța oferă în general costuri de implantare mai reduse ca marii săi vecini europeni, nu doar în energie, transporturi și pe piața imobiliară, dar și pe cea a forței de muncă.”[a 21] Cu o cotă din piața mondială de circa 8%, Franța este al doilea exportator de produse agroalimentare realizate intern, în special datorită exporturilor de alcool.[a 22]

Totuși, Comerțul exterior al Franței întâmpină și importante dificultăți. Din 2004, Franța cunoaște un deficit al balanței comerciale (fr), din ce în ce mai crescut[a 23] (−75,4 milliards de dolari în 2009[178]), situație ce se explică parțial prin nivelul ridicat al monedei euro în raport cu dolarul.[a 23] Între 1990 și 2006, cota din piața mondială deținută de Franța în ce privește exporturile de mărfuri a scăzut de la 6,3 la 4,1%;[a 24] Franța nu mai era în 2009 decât al cincilea importator și al șaselea exportator mondial.[178] Conform Eurostat, această scădere a comerțului exterior francez este cauzată parțial de o creștere a costurilor salariale pe oră.[a 25]

La 13 ianuarie 2012, agenția de rating Standard & Poor's a anunțat scăderea ratingului Franței, care avea AAA, cea mai bună cotație. Acum, ea nu mai are decât AA+, cu perspectivă negativă.[181] Agențiile similare Fitch și Moody's i-au păstrat însă cotația triplu A.

Patrimoniul cultural[modificare | modificare sursă]

Sala Oglinzilor (fr) a Palatului de la Versailles, capodoperă a arhitecturii baroce din secolul al XVII-lea.

Patrimoniul arhitectural[modificare | modificare sursă]

Franța deține un patrimoniu arhitectural bogat, mărturie a unei lungi istorii și a întâlnirii mai multor curente diferite.

Incluse în patrimoniul mondial[modificare | modificare sursă]

Dintre cele 753 de bogății culturale[ai] clasificate în patrimoniul mondial de către UNESCO la 27 ianuarie 2012, 34 sint din Franța, ea fiind a treia țară din lume după numărul de situri culturale de pe această reputată listă.[aj][182] Patrimoniul arhitectural francez clasificat în lista UNESCO include atât edificii culturale religioase (cum ar fi, de exemplu, Abația Fontenay (fr)), cât și civile (castelele din Valea Loarei (fr)), industriale (Ocnele regale de la Arc-et-Senans (fr)), militare (orașele fortificate (fr) de Vauban (fr)) și urbane (piața Stanislas (fr) din Nancy, centrul istoric al Strasbourgului). Ea conține exemple de arhitectură din toate epocile, de la arhitectura romană (Pont du Gard (en)) până la cea post-belică (centrul orașului Le Havre (fr)), trecând prin capodoperele arhitecturii romane (Abația Saint-Savin-sur-Gartempe (fr)), gotică (catedrala din Chartres) și clasică (canal du Midi).

Clădiri de interes istoric[modificare | modificare sursă]

Încă din 1840, în Franța, clădirile de interes istoric, arhitectural, patrimonial sau cultural pot fi înscrise sau clasificate de către stat ca monumente istorice, ca și anumite bunuri mobile (clopote), ceea ce le asigură o protecție juridică, precum și ajutoare privind restaurarea și întreținerea. La data de 31 decembrie 2008, în Franța existau 43.180 de monumente istorice înscrise sau clasificate.[183] Franța a dat lumii arhitecți ce au contribuit la formarea patrimoniului arhitectural francez și european în toate epocile istoriei sale, cu figuri ca Pierre de Montreuil (fr) în Evul Mediu, Lescot, Delorme (fr) și Androuet du Cerceau (fr) în Renaștere, Mansart, Le Vau, Hardouin-Mansart (fr), Gabriel (fr) și Claude-Nicolas Ledoux (fr) în perioadele clasică și neoclasică, Viollet-le-Duc, Garnier și Eiffel în secolul al XIX-lea și Le Corbusier și Perret (fr) în epoca modernă.

Patrimoniu artistic și evenimente culturale[modificare | modificare sursă]

Dacă producțiile artistice sunt atestate în spațiul corespunzător Franței actuale încă din preistorie,[m 1] nu se poate vorbi despre o „artă franceză” înainte de debutul celui de al II-lea mileniu al erei noastre, în perioada când au început să se formeze un stat și un popor francez.[f 1] Începând de atunci, artele franceze vor evolua în mare parte similar cu restul Europei de Vest, urmând cu o artă romană în secolele al XI-lea–al XII-lea și una gotică din secolele al XII-lea–al XV-lea;s[m 2] celebrarea puterii monarhiei franceze,[f 2] a unui „spațiu privilegiat” (A. Chastel)[f 3] și reprezentarea sacrului[f 4] au făcut parte din temele predilecte ale unei arte în principal comandate de puterea politică sau religioasă. Renașterea și dezvoltarea clasicismului în secolul al XVII-lea și apoi a neoclasicismului în secolul al XVIII-lea sunt atât expresia unei căutări a ordinii, cât și a aparatului de influențe antice și italiene;[m 3] tot în epoca modernă apar figuri individuale de artiști, cum ar fi pictorii Fouquet, Poussin, La Tour (fr), le Lorrain (fr), Watteau, Boucher, Chardin, Fragonard, Greuze (fr), David, Gros și Ingres, sau sculptorii Goujon (fr), Girardon (fr), Coysevox (fr), Puget (fr) și Houdon (fr).[m 4] În secolele al XIX-lea–al XX-lea, Franța a jucat un rol major în marile curente și revoluții artistice occidentale: romantismul (Delacroix și Géricault), realismul (Courbet), impresionismul (Monet, Renoir, Manet, Degas) și neoimpresionismul (Seurat, Van Gogh, Cézanne, Gauguin), fauvismul (Matisse, Derain, Vlaminck), cubismul (Braque, Picasso, Léger) și chiar suprarealismul (Duchamp) numără printre reprezentanții lor artiști francezi sau care au creat în Franța.[m 4][m 5] La rândul său, Auguste Rodin a revoluționat sculptura la sfârșitul secolului al XIX-lea.[m 6]

Spre deosebire de mai multe țări care au o singură figură de mare scriitor național, literatura franceză are numeroase figuri importante și renumite de valoare aproximativ echivalentă.[m 7] Este dificil de alcătuit o listă, dar din Evul Mediu pot fi amintiți poeții Chrétien de Troyes și Villon;[m 4] în secolul al XVI-lea, romancierul Rabelais, eseistul Montaigne și poeții Du Bellay (fr) și Ronsard care au marcat Renașterea.[m 4] În secolul al XVII-lea, dramaturgii Corneille, Racine și Molière, poetul Boileau, fabulistul La Fontaine și neclasificabilul Pascal au menținut și au restabilit ordinea cu ajutorul rațiunii;[m 4] în secolul al XVIII-lea, autorii luminilor Voltaire, Diderot și Rousseau, romancierii Prévost, Laclos și Sade (fr) și dramaturgii Marivaux (fr) și Beaumarchais au criticat societatea epocii, abordând subiecte până atunci interzise.[m 4] În secolul al XIX-lea, romanul cunoaște un apogeu, cu Stendhal, Balzac, Hugo, Dumas, Flaubert și Zola, dar nici celelalte genuri nu au încetat, având ca reprezentanți pe memorialistul Chateaubriand și pe poeții Lamartine, Musset, Baudelaire, Vigny, Rimbaud și Mallarmé.[m 4] În secolul al XX-lea, este și mai dificilă identificarea unor figuri majore; pot fi însă amintiți, printre alții, poeții Apollinaire, Éluard, Aragon, Char și Prévert, romancierii Proust, Gide, Céline, Sartre, Camus și Sarraute, dramaturgii Giraudoux, Cocteau, Beckett și Eugène Ionesco.[m 4]

Împărțită în Evul Mediu între o artă religioasă inspirată din cântecul gregorian și cântecul profan al trubadurilor și menestreilor,[184] muzica franceză a atins un anume apogeu începând cu perioada clasică, cu compozitori ca Lully și Charpentier în secolul al XVII-lea, Rameau în secolul al XVIII-lea, Berlioz, Gounod și Bizet în secolul al XIX-lea, sau Debussy în secolul al XX-lea — mulți dintre acești artiști au compus opere.[184] De la începutul secolului al XX-lea, muzica așa-numită „populară” a luat avânt,[185] amestecând genuri specifice Franței (chanson-ul franțuzesc) până la genuri importate (rock și rap), și a făcut posibile vedete ca Claude François (fr), Johnny Hallyday, Sheila (fr), Michel Sardou (fr) sau Jean-Jacques Goldman (fr)[186] care au vândut zeci de milioane de discuri.

Fotografie a membrilor distribuției filmului francez Entre les murs (fr), laureat al premiului palme d’or la Festivalul de Film de la Cannes 2008.

Cinematografia, inventată în 1895 la Lyon de către frații Lumière, rămâne o importantă activitate în Franța, în ciuda concurenței hollywoodiene: în 2005, Franța era al șaselea producător mondial[ak] și primul producător european de filme de lung metraj.[187] Cinematografia franceză s-a îndreptat în special după anii 1980 către genul comediei și cinematografiei de autor, și a produs în anii 2000 câteva filme de succes mondial, cum ar fi Le Fabuleux destin d’Amélie Poulain[al] sau La Marche de l’empereur (fr)[am][188]. Festivalul internațional de film, organizat anual la Cannes, este evenimentul cultural cel mai mediatizat din lume[189]

Atașată principiului excepției culturale (fr), Franța își protejează cultura, în special prin cotele obligatorii de filme franțuzești ce trebuie difuzate de posturile de televiziune și prin cele de muzică franceză ce trebuie difuzată la radio.[190]

Îndelungata tradiție științifică[modificare | modificare sursă]

Începând cu Evul Mediu, Franța a fost locul cunoașterii și al descoperirilor majore. Universitatea din Paris, înființată în 1200, a fost încă de la originea sa și până în epoca contemporană una dintre cele mai importante din Occident.[191] La 1 septembrie 2010, 56 de francezi primiseră un premiu Nobel[an][192] și unsprezece au obținut medalia Fields.[193]

În secolul al XVII-lea, René Descartes a definit o metodă de obținere a cunoștințelor științifice, în timp ce Blaise Pascal a rămas celebru pentru activitatea sa în domeniul probabilităților (fr) și al mecanicii fluidelor. Secolul al XVIII-lea a fost marcat de activitatea biologului Buffon și a chimistului Lavoisier, care a descoperit rolul oxigenului în ardere, în timp ce Diderot și D’Alembert (fr) au publicat Encyclopédie. În secolul al XIX-lea, Augustin Fresnel (fr) a devenit fondatorul opticii moderne, Sadi Carnot a pus bazele termodinamicii, iar Louis Pasteur a fost un pioneier al microbiologiei. În secolul al XX-lea, poate fi amintit matematicianul și fizicianul Henri Poincaré, fizicienii Henri Becquerel, Pierre și Marie Curie, deveniți celebri pentru studiile lor în domeniul radioactivității, fizicianul Paul Langevin și virologul Luc Montagnier, co-descoperitor al virusului HIV.

Gastronomie[modificare | modificare sursă]

Felie de roquefort (fr), una dintre brânzeturile franțuzești cele mai cunoscute.

Bucătăria franceză este renumită în special pentru produsele agricole de calitate: numeroase vinuri (șampania, vinul de Bordeaux (fr) sau cel de Burgundia (fr) etc.) și brânzeturi (roquefort (fr), camembert (fr) etc.),[194][195] și datorită gastronomiei de înaltă calitate practicată începând cu secolul al XVIII-lea.[g 1] Totuși, bucătăria franceză este extrem de variată, și este formată în esență din specialități regionale devenite care au cucerit întreg teritoriul țării,[g 2] cum ar fi varza acră (fr) alsaciană, quiche-ul din Lorena (fr), rilettes-ele (fr) din Mans, vita burgundă (fr), foie gras (fr) aquitan, cassoulet-ul (fr) din Languedoc, tapenade-ul (fr) provensal sau quenelle-ele (fr) lioneze. În plus, teritoriul țării este brăzdat de adevărate frontiere culinare, între un nord consumator de unt și hașmă și un sud consumator de ulei și usturoi,[g 3][l 1] și între regiuni unde se folosesc roadele pământului (de exemplu, Périgord (fr)) și altele în care bucătăria se centrează pe produsele marine (Provence).[g 4] Aceste frontiere au însă tendința să dispară, datorită joncțiunii între modurile de viață și avântul pe care îl are o bucătărie mondializată.[g 5]

„Masa gastronomică a francezilor” este înscrisă din 16 noiembrie 2010 în lista patrimoniului mondial intangibil (fr) a UNESCO.[196][197]

Alinierea culturală internațională[modificare | modificare sursă]

Harta lumii francofone.

     limba maternă

     limbă administrativă

     limbă culturală

     minorități francofone

Începând cu Evul Mediu, Franța deține un rol decisiv în istoria artistică, culturală, intelectuală și politică a numeroase țări.[l 2] În particular, multe dintre fostele ei colonii încă îi mai utilizează limba și au legislație, instituții politice și chiar sisteme fiscale similare.[l 2] Politica culturală este un aspect major în politica externă franceză începând de la mijlocul secolului al XX-lea.[198]

Influența culturală mondială a Franței trece în primul rând prin limba franceză, limbă a elitelor și a diplomației europene până la începutul secolului al XX-lea.[l 3] Franța este a doua țară francofonă din lume, după Republica Democrată Congo.[113] Franceza, limbă vorbită de circa 220 de milioane de persoane din toată lumea,[ao][l 3] și este una dintre cele două limbi de lucru ale Organizației Națiunilor Unite și a agențiilor sale, dar și una dintre cele trei principale limbi de lucru ale Comisiei Europene și din cele ale Uniunii Africane. Franța este membru-fondator al Organizației Internaționale a Francofoniei, care grupa în 2011 75 de țări și care promovează limba franceză, precum și valorile democratice și drepturile omului.[199].

Prezența culturală a Franței în străinătate este întreținută nu numai prin reprezentanțe diplomatice, cât și printr-o rețea extinsă a Alianței Franceze[200] și prin cele peste 400 de unități școlare franceze din străinătate.[201] În plus, Franța se află la originea înființării unor instituții media de orientare internațională, cum ar fi postul de radio RFI sau lanțurile de televiziune TV5 Monde (comun în mai multe țări) și France 24.[202]

Note și bibliografie[modificare | modificare sursă]

Note de completare[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b La 1 ianuarie 2014, 63,9 milioane de persoane trăiau în metropolă și 2,1 milioane în departamentele de peste mări (inclusiv Mayotte), în total 66 de milioane de locuitori. Dacă se includ și cei 600.000 de locuitori din comunitățile de peste mări (Polinezia Franceză, Saint Pierre și Miquelon, Wallis și Futuna, Saint-Martin și Saint Barthélemy) și din Noua Caledonie, populația ansamblului teritoriilor franceze atinge 66,6 milioane.
  2. ^ Doar o parte din frontiera Franței cu Germania corespunde cursului Rinului.
  3. ^ Există populații francofone în Belgia și în Elveția, dar și populații germanofone în Alsacia și Lorena, ca și populații neerlandofone în Nord-Pas-de-Calais.
  4. ^ Suvernaitatea Franței asupra acestui teritoriu, contestată de Australia, este limitată prin clauzele tratatului asupra Antarcticii.
  5. ^ Aria urbană pariziană număra în 2010 12.223.100 locuitori, față de 2.165.785 pentru aria urbană lyoneză. Cu titlu de comparație, Roma este doar a treia arie urbană a Italiei și numără de 1,75 ori mai puțini locuitori ca Milano; Berlinul deține o populație comparabilă cu cea a Frankfurtului, a Münchenului, a Stuttgartului și a Hamburgului; Barcelona și Madridul sunt și ele orașe apropiate ca dimensiune.
  6. ^ Aceste valori se referă la anul 2007, și corespund în parte transportului rutier în totalul transporturilor de călători și mărfuri pe acel an, respectiv în călători-km și tonă-km.
  7. ^ Airbus a apărut prin cooperarea dintre Franța și vecinii săi german, spaniol și britanic.
  8. ^ Începând cu sfârșitul secolului al IX-lea, monarhia a devenit electivă, iar regii nu mai erau neapărat din familia carolingiană.
  9. ^ Această cifră provine din cronicile contemporante ale lui Jean Froissart. După cercetări mai recente însă, s-a constatat că în mai multe provincii ale regatului populația s-a înjumătățit sau s-a redus la o treime între 1315 și 1450, molima fiind principalul factor al acestei prăbușiri demografice.
  10. ^ În spatele acestui absolutism aparent, puterea lui Ludovic al XIV-lea a rămas limitată totuși de numeroase libertăți și privilegii obținute de-a lungul secolelor anterioare de numeroase entități politice regionale sau locale.
  11. ^ Napoleon I se află la originea Băncii Franței, liceelor, Camerei de Comerț și Industrie, a curților de apel, a Legiunii de Onoare și prefecturilor (fr). Sub regimul său avea să fie adoptat codul civil denumit „codul napoleonian”.
  12. ^ de soldați francezi au fost uciși în al Doilea Război Mondial, conform manualului școlar de an terminal Histoire : Le monde de 1939 à nos jours, Nathan, 1998.
  13. ^ Jacob Robinson donne le nombre de 83.000 Juifs exterminés en France ou à partir du territoire français (Jacob Robinson, Encyclopaedia Judaica, cité par Poliakov, Léon (1993). Histoire de l’antisémitisme. Seuil ).
  14. ^ Expresia „regim semi-prezidențial” îi aparține lui Maurice Duverger (fr), iar cea de „regim parlementar bireprezentativ” — lui Marie-Anne Cohendet (fr).
  15. ^ Totuși, acest drept de apel nu există în anumite cazuri, în care litigiul sau plângerea sunt considerate de mică importanță. Un recurs rămâne însă oricând posibil.
  16. ^ La această listă se mai pot adăuga unele entități cu statut particular. Colectivitatea teritorială a Corsicii (fr) deține un statut aparte, diferit de cel al regiunilor. Cele mai mari trei comune ale țării (Paris, Marsilia și Lyon) sunt împărțite în arondismente municipale (fr), în cadrul cărora se alege un consiliu de arondisment, dar acesta nu are decât puteri limitate și în general subordonate consiliului municipal.
  17. ^ În 1965 și 1974, partidul comunist nu a prezentat un candidat prezidențial. Pe de altă parte, Édouard Balladur, dizident al RPR (fr) învestit de UDF (fr) pentru alegerile din 1995 (fr), este considerat în acel caz ca fiind de centru.
  18. ^ În 2009, locuitorii din Mayotte s-au pronunțat prin referendum pentru departamentalizarea unității lor, al cărui statut era deja apropiat de cel al unui departament.
  19. ^ Între 1974 și 2002, în primul tur al fiecărui scrutin prezidențial, ponderea voturilor obținute de primii trei candidați împreună nu a încetat să scadă, de la aproape 91% în 1974 la ceva mai puțin de 53% în 2002. Totuși, această evoluție a fost contrazisă de alegerile prezidențiale din 2007, când primii trei candidați au obținut peste 75% din voturi, rezultat care se explică parțial de temerea alegătorilor de a nu avea, ca în 2002, candidatul unuia din principalele partide necalificat în turul al doilea.
  20. ^ După 2009, Verzii sunt asociați cu alte partide ecologiste în alianța electorală Europe Écologie (fr).
  21. ^ Diagrama din stânga reprezintă principalele impozite în procent față de rețetele fiscale ale statului în 2007. Diagrama din dreapta reprezintă partea din PIB-ul francez ce revine administrațiilor publice și asigurărilor sociale după taxe. IR = impozit pe venitul persoanelor fizice ; CSG = contribuția socială generalizată ; IS = impozit pe societăți ; TVA = taxa pe valoarea adăugată ; TIPP = taxa internă pe produse petroliere.
  22. ^ Adică incluzând prestațiile sociale stricto sensu, prestațiile de servicii sociale (acces gratuit sau cu tarif redus la spitalizare în unități publice, transport în comun pentru persoane vârstnice, copii etc) și prestațiile fiscale (mai ales aplicarea coeficientului familial în calculul impozitului pe venit), dar fără a lua în calcul cheltuielile de sănătate.
  23. ^ S-a anunțat o retragere a forțelor franceze din Senegal.
  24. ^ În 2008, 41% din ajutoare și 49% din personalul din străinătate al Agenției Franceze pentru Dezvoltare erau concentrate pe Africa subsahariană. Între cele mai importante șapte state beneficiare ale fondurilor AFD (Africa de Sud, China, Senegal, Maroc, Indonezia, Egipt și Tunisia), cinci sunt din Africa și trei sunt foste colonii franceze.
  25. ^ Franța deține și alte simboluri oficiale, cum ar fi cocoșul galic, hexagonul, acronimul „RF” sau figura Ioanei d’Arc.
  26. ^ CIA World Factbook o estimează la 80,97 ani, locul al optulea în lume (source).
  27. ^ Conform unei anchete realizate de SOS Homophobie, în 2004, două treimi dintre homosexuali au făcut cel puțin o dată obiectul unor remarci dezagreabile.
  28. ^ Această diferență salarială pură corespunde unor comparații pe sector de activitate, experiență, calificare, studii, situație familială și istoric al angajării similar.
  29. ^ Comunele gestionează grădinițele și școlile elementare, departamentele administrează gimnaziile (colegiile) și regiunile administrează liceele.
  30. ^ Conform OJD, cotidianul regional Ouest France (fr) a vândut peste 762.000 de exemplare zilnic, săptămânalul TV Mag are peste 6 milioane de exemplare, iar cotidianul sportiv L'Équipe (fr) are peste 303.000 de exemplare (numărând doar ediția generală).
  31. ^ La Paris s-a reunit primul Congres Olimpic, în 1894 (fr), sub conducerea francezului Pierre de Coubertin, congres care a hotărât reluarea tradiției organizării Jocurilor Olimpice.
  32. ^ « The Great Nations of Sport »
  33. ^ Și 13,2% la 60% din venitul median (pragul de sărăcie definit la nivelul Uniunii Europene)
  34. ^ Slaba importanță a acestor pachete turistice în raport cu numărul de turiști veniți în Franța se explică prin durata sejururilor, adesea scurtă: de altfel, este vorba în majoritate de turiști europeni (care vin adesea pentru un week-end), sau, dacă este vorba de turiști din afara continentului, aceștia vizitează adesea mai multe țări europene într-o singură călătorie.
  35. ^ Cuprinzând și siturile așa-numit mixte, de interes atât cultural cât și natural.
  36. ^ Primele locuri sunt ocupate de Italia și de Spania.
  37. ^ Ca număr de filme produse, după India, Nigeria, Statele Unite, Japonia și Republica Populară Chineză.
  38. ^ Comedia romantică Le Fabuleux destin d’Amélie Poulain, realizată de Jean-Pierre Jeunet și lansată în 2001, avea 23.115.858 de spectatori în străinătate la 31 decembrie 2009.
  39. ^ Documentarul Marșul pinguinilor imperiali (fr), realizat de Luc Jacquet și lansat în 2005, avea 19.962.345 de spectatori în străinătate la 31 decembrie 2009.
  40. ^ Dintre care unul de două ori (Marie Curie). Acest număr include și pe singurul laureat francez al Premiului Nobel pentru Economie.
  41. ^ Aceste valori nu se referă decât la persoane care vorbesc efectiv franceza (și nu cele care doar trăiesc într-o țară francofonă, fără a vorbi limba) și sunt estimările Organizației Internaționale a Francofoniei.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b p. 131.
  2. ^ p. 133.
  3. ^ p. 140.
  4. ^ p. 138.
  5. ^ p. 135.
  6. ^ p. 212.
  7. ^ p. 214.
  8. ^ a b p. 180.
  9. ^ p. 179.
  10. ^ a b c p. 182.
  11. ^ p. 181.
  12. ^ a b p. 188.
  13. ^ p. 184.
  14. ^ p. 189.
  15. ^ p. 190.
  16. ^ p. 194-195.
  17. ^ p. 193-194.
  18. ^ Insee, « Projections de population active pour la France métropolitaine 2006-2050 », Synthèses de résultats, juillet 2006, cité p. 194.
  19. ^ p. 187.
  20. ^ p. 28.
  21. ^ p. 33.
  22. ^ p. 269.
  23. ^ a b p. 291.
  24. ^ p. 295.
  25. ^ p. 296.
  • Adoumié, Vincent; Daudel, Christian; Doix, Didier; Escarras, Jean-Michel; Jean, Catherine (2007). Géographie de la France. Paris: Hachette supérieur. ISBN 978-2-01-145772-1 
  1. ^ p. 19 și 38-39.
  2. ^ a b c p. 39.
  3. ^ p. 178.
  4. ^ p. 194.
  5. ^ p. 41-42.
  6. ^ a b p. 35-36.
  7. ^ a b p. 31-32.
  8. ^ p. 227.
  9. ^ a b p. 29-30.
  10. ^ p. 32-33.
  11. ^ p. 33.
  12. ^ a b p. 37.
  13. ^ p. 128.
  14. ^ a b p. 161.
  15. ^ a b c d e p. 162-163.
  16. ^ p. 43.
  17. ^ a b p. 155.
  18. ^ p. 153-154.
  19. ^ p. 158.
  20. ^ p. 141-142.
  21. ^ a b c d p. 120.
  22. ^ a b p. 121.
  23. ^ a b p. 118.
  24. ^ p. 119.
  25. ^ p. 122.
  26. ^ a b p. 125-126.
  27. ^ a b p. 123.
  28. ^ p. 129.
  29. ^ p. 138.
  30. ^ p. 136-141.
  31. ^ a b c d e f p. 140.
  32. ^ p. 186.
  33. ^ p. 142
  34. ^ a b p. 143.
  35. ^ p. 139-140.
  • Badower, Annie; Cadars, Augusta (1994). La France, industries-services (ed. 5). Paris: Dalloz. ISBN 978-2-247-01703-4 
  1. ^ p. 250.
  2. ^ p. 19-30.
  3. ^ p. 252.
  • Bauchet, Pierre (1999). Comprendre l’économie française. Paris: Economica. ISBN 978-2-7178-3796-4 
  1. ^ p. 22.
  2. ^ p. 81.
  3. ^ p. 84.
  4. ^ p. 82-83 et 86-87.
  5. ^ p. 84-85.
  6. ^ p. 14-16.
  7. ^ p. 21.
  8. ^ p. 7.
  • Carpentier, Jean; Lebrun, François; Tranoy, Alain; Carpentier, Élisabeth; Mayeur, Jean-Marie (2000) (poche). Histoire de France. Paris: Points Seuil. ISBN 978-2-02-010879-9 
  1. ^ a b c d p. 17.
  2. ^ p. 18.
  3. ^ p. 20-24.
  4. ^ p. 25.
  5. ^ p. 29.
  6. ^ p. 28.
  7. ^ p. 34-41.
  8. ^ p. 41-42.
  9. ^ p. 44-45.
  10. ^ p. 53-55.
  11. ^ p. 53-54.
  12. ^ p. 66-67.
  13. ^ p. 70-72.
  14. ^ p. 76-77.
  15. ^ p. 77.
  16. ^ p. 79-82.
  17. ^ p. 81.
  18. ^ p. 84.
  19. ^ p. 84-88.
  20. ^ p. 88-89.
  21. ^ p. 89-90.
  22. ^ p. 92-93.
  23. ^ p. 92-94.
  24. ^ p. 91.
  25. ^ p. 98.
  26. ^ p. 99-100.
  27. ^ p. 100-101.
  28. ^ p. 100-104.
  29. ^ p. 105-106.
  30. ^ p. 110.
  31. ^ p. 111.
  32. ^ p. 120-121.
  33. ^ p. 112.
  34. ^ p. 115.
  35. ^ p. 116-118.
  36. ^ p. 131.
  37. ^ p. 139-142.
  38. ^ p. 134.
  39. ^ p. 135.
  40. ^ p. 145.
  41. ^ p. 147-149.
  42. ^ p. 150-152.
  43. ^ p. 153-154
  44. ^ p. 175.
  45. ^ p. 184-186.
  46. ^ p. 187-188.
  47. ^ p. 193-198.
  48. ^ p. 201-202 și 231.
  49. ^ p. 206-208.
  50. ^ p. 214-215.
  51. ^ p. 209-214.
  52. ^ p. 207-209 et 212-213.
  53. ^ p. 211.
  54. ^ p. 212-213.
  55. ^ p. 232-233.
  56. ^ p. 233.
  57. ^ p. 219-225.
  58. ^ p. 234-237.
  59. ^ p. 238-242.
  60. ^ p. 242-243.
  61. ^ p. 243-246.
  62. ^ p. 245-248.
  63. ^ p. 250-257.
  64. ^ p. 255-258.
  65. ^ p. 259.
  66. ^ p. 267-269.
  67. ^ p. 269-270.
  68. ^ p. 270-274.
  69. ^ p. 278.
  70. ^ p. 279.
  71. ^ p. 282.
  72. ^ p. 282-285.
  73. ^ p. 286-290.
  74. ^ p. 290-294.
  75. ^ p. 294-298.
  76. ^ p. 319.
  77. ^ p. 295-299.
  78. ^ p. 322-323.
  79. ^ p. 325.
  80. ^ p. 325-329.
  81. ^ p. 333.
  82. ^ p. 335-336.
  83. ^ p. 336-342.
  84. ^ a b p. 344-345.
  85. ^ p. 345.
  86. ^ p. 345-347.
  87. ^ p. 346-351.
  88. ^ p. 378-380.
  89. ^ p. 351-357.
  90. ^ p. 358-363.
  91. ^ p. 363-368.
  92. ^ p. 368-369.
  93. ^ p. 369-370.
  94. ^ p. 372.
  95. ^ p. 373.
  96. ^ p. 373-375.
  97. ^ p. 375.
  • Chastel, André (1993). Introduction à l’histoire de l’art français. Paris: Flammarion. ISBN 978-2-08-121746-1 
  1. ^ p. 26.
  2. ^ p. 88-95.
  3. ^ p. 19-28.
  4. ^ p. 96-100.
  1. ^ p. 53 et 62.
  2. ^ p. 160-161.
  3. ^ p. 119.
  4. ^ p. 111.
  5. ^ p. 163-167.
  • Guillaume, Thomas (2000). L’économie française à l’aube du XXIe siècle. Paris: Économica. ISBN 978-2-7178-4132-9 
  1. ^ a b c p. 408.
  2. ^ a b p. 411.
  3. ^ p. 409.
  4. ^ p. 452-455.
  • Maurin, Louis (2009). Déchiffrer la société française. Paris: La Découverte. ISBN 978-2-7071-5413-2 
  1. ^ p. 266.
  2. ^ p. 265.
  3. ^ p. 17-18.
  4. ^ p. 26-27.
  5. ^ p. 84.
  6. ^ a b c p. 81.
  7. ^ p. 80-83.
  8. ^ p. 88-89.
  9. ^ p. 87.
  10. ^ p. 83.
  11. ^ p. 48-50.
  12. ^ p. 50.
  13. ^ p. 288-289.
  14. ^ p. 57.
  15. ^ Muller, Lara (octobre 2008). „Les écarts de salaires entre hommes et femmes. Des disparités persistantes”. Premières informations (Ministère de l’Emploi) (44.5). , cité p. 63-64.
  16. ^ a b p. 66.
  17. ^ p. 323.
  18. ^ p. 324.
  19. ^ a b p. 116.
  20. ^ p. 123.
  21. ^ p. 125.
  22. ^ p. 274.
  23. ^ a b c p. 276.
  24. ^ a b p. 275.
  25. ^ a b Drogues, chiffres clés. 2007 , citat p. 280-281.
  26. ^ a b p. 277.
  27. ^ a b p. 333.
  28. ^ a b p. 335.
  29. ^ a b c d p. 144.
  30. ^ p. 148.
  1. ^ p. 58-62.
  2. ^ p. 290.
  3. ^ p. 339-340.
  4. ^ p. 321.
  5. ^ p. 342.
  6. ^ p. 344.
  7. ^ p. 326.
  8. ^ p. 346.
  9. ^ OCDE, cité p. 341.
  10. ^ a b c p. 291-292.
  11. ^ p. 291-293.
  • Pactet, Pierre (1998). Les institutions françaises (ed. 8). Paris: Presses universitaires de France. ISBN 978-2-13-045632-2 
  1. ^ a b p. 13.
  2. ^ a b p. 21.
  3. ^ p. 22.
  4. ^ a b p. 23.
  5. ^ p. 22-23.
  6. ^ p. 14.
  7. ^ p. 15.
  8. ^ p. 16-19.
  9. ^ p. 19-20.
  10. ^ p. 100-103.
  11. ^ p. 26-27.
  12. ^ a b p. 88.
  13. ^ p. 90.
  14. ^ p. 91-93.
  15. ^ a b p. 84.
  16. ^ p. 85.
  17. ^ a b p. 86.
  18. ^ p. 87.
  19. ^ p. 79-80.
  20. ^ p. 50-53.
  21. ^ p. 54.
  22. ^ p. 57.
  23. ^ p. 72.
  24. ^ p. 78-79.
  25. ^ p. 76.
  1. ^ p. 58.
  2. ^ a b p. 191-192.
  3. ^ a b p. 194-195.
  1. ^ p. 80.
  2. ^ p. 81-83.
  3. ^ p. 84-88.
  4. ^ a b c d e f g h Numele citate în articol sunt toate citate în paginile 85 până la 95.
  5. ^ p. 89-90.
  6. ^ p. 90.
  7. ^ p. 92.
  • Collectif (2009). L’état de la France - Édition 2009-2010. Paris: La Découverte. ISBN 978-2-7071-5796-6 
  1. ^ a b p. 310.
  2. ^ a b p. 309.
  3. ^ a b p. 215-216.
  4. ^ p. 217.
  5. ^ Partidele indicate aici sunt cele care au fost analizate detaliat în paginile 217–224.
  • Altele
  1. ^ a b France”. Fondul Monetar Internațional. http://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2009/01/weodata/weorept.aspx?sy=2006&ey=2009&scsm=1&ssd=1&sort=country&ds=.&br=1&c=132&s=NGDPD%2CNGDPDPC%2CPPPGDP%2CPPPPC%2CLP&grp=0&a=&pr.x=36&pr.y=0. Accesat la 22 aprilie 2009. 
  2. ^ În colectivitățile din Pacific: 1.000 XPF = 8,38 EUR exact, adică 1 EUR ≈ 119,3317 XPF (aproximativ; sursă oficială IEOM)
  3. ^ Adobepdfreader7 icon.png PDF Rapport sur le développement humain 2010 des Nations Unies.
  4. ^ Insee
  5. ^ L’altitude du Mont Blanc reste stable [Altitudinea Mont Blanc rămâne stabilă]” (în franceză). Le Figaro.fr. 5 noiembrie 2009. http://www.lefigaro.fr/flash-actu/2009/11/05/01011-20091105FILWWW00525-l-altitude-du-mont-blanc-reste-stable.php. Accesat la 2 aprilie 2010. 
  6. ^ Zonage sismique de la France [Zonarea seismică a Franței]”. planseisme.fr. 2011. http://www.planseisme.fr/Zonage-sismique-de-la-France.html. Accesat la 4 septembrie 2011. 
  7. ^ La Polynésie : La mer, source de vie et d’énergie [Polinezia: Marea, izvor de viață și de energie] . 22 iunie 2011
  8. ^ Vos questions sur le climat”. 2 aprilie 2010. http://www.cnrs.fr/cw/dossiers/dosclim/questcli/suite/OceanRep.htm. 
  9. ^ Géographie. http://www.tourisme-guyane.com/incroyable-guyane/geographie.html. Accesat la 2 aprilie 2010. 
  10. ^ Questions courantes. http://www.st-pierre-et-miquelon.com/francais/questions.php. Accesat la 2 aprilie 2010. 
  11. ^ Terres australes et antarctiques françaises. http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/pacifique/Kerguelen.htm. Accesat la 2 aprilie 2010. 
  12. ^ Institut français de l’environnement (1998). L’environnement en France. La Découverte. p. 110. ISBN 978-2-7071-2894-2 
  13. ^ a b Institut français de l’environnement, op. cit., p. 365-367.
  14. ^ Adobepdfreader7 icon.png PDF Les parcs naturels régionaux : 40 ans d’histoire .... http://www.parcs-naturels-regionaux.tm.fr/upload/doc_telechargement/grandes/Histoire-40%20ans.pdf. Accesat la 5 aprilie 2010. 
  15. ^ Adobepdfreader7 icon.png PDF Parcs naturels régionaux de France. „Données de base Parcs naturels régionaux. http://www.parcs-naturels-regionaux.tm.fr/upload/doc_telechargement/grandes/Données%20PNR%20%20aout%202007.pdf. Accesat la 5 aprilie 2010. 
  16. ^ en United Nations Statistics Division. „Carbon dioxide emissions (CO2), metric tons of CO2 per capita (CDIAC). http://mdgs.un.org/unsd/mdg/SeriesDetail.aspx?srid=751&crid=. Accesat la 5 aprilie 2010. 
  17. ^ L’environnement en France - Édition 2010 - COll. Références Commissariat général au développement durable, juin 2010 par le service de l’observation et des statistiques
  18. ^ Noin, Daniel (1995), L’espace français, Paris: Armand Colin, p. 126, ISBN 978-2-200-21638-2 
  19. ^ Les dynamiques de l’espace français (4). http://histoire-geographie.ac-dijon.fr/SIG/Carto/carte/Pedago/France/France4.htm. Accesat la 31 martie 2010. 
  20. ^ Inauguration du tunnel sous la Manche. http://www.linternaute.com/histoire/jour/evenement/6/5/1/a/51049/inauguration_du_tunnel_sous_la_manche.shtml. Accesat la 25 mai 2010. 
  21. ^ Daniel Noin, op. cit., p. 90-91.
  22. ^ Adobepdfreader7 icon.png PDF Emmanuel Caicedo, Carlo Colussi, Karine Gormon, Françoise Jacquesson, Guillaume Wemelbeke et Frédéric Boccara (SOeS) (2008). „En 2007, hausse de la mobilité des voyageurs et des transports de marchandises. http://www.statistiques.equipement.gouv.fr/IMG/pdf/SESP_EN_BREF_29_2_traits_cle521a3c.pdf. Accesat la 24 ianuarie 2010. 
  23. ^ a b c Adobepdfreader7 icon.png PDF Les comptes des transports en 2008”. 2008. p. 93. http://www.statistiques.equipement.gouv.fr/IMG/pdf/20090902_-_Tome_1_CCTN_cle79871a.pdf. Accesat la 24 februarie 2010. 
  24. ^ Un réseau étendu”. 2009. http://www.rff.fr/fr/le-reseau/actuel/etendu-317. Accesat la 24 ianuarie 2010. 
  25. ^ Lamming, Clive (2005). Larousse des trains et du chemin de fer. Paris: Larousse 
  26. ^ Un siècle de métro en 14 lignes. Paris: La Vie du Rail. 2004 
  27. ^ Union des aéroports français. „Statistiques de trafic 2008. http://www.aeroport.fr/fichiers/stats_2008.pdf. Accesat la 15 februarie 2010. 
  28. ^ en Asociația Internațională pentru Transport Aerian (2012). „Scheduled Passenger - Kilometres Flown. http://www.iata.org/publications/Pages/wats-passenger-km.aspx. Accesat la 10 novembre 2013. 
  29. ^ a b en World port rankings 2007”. 2007. http://aapa.files.cms-plus.com/Statistics/WORLDPORTRANKINGS2007.xls. Accesat la 25 februarie 2010. 
  30. ^ Datation des figures de Lascaux. http://www.lascaux.culture.fr/index.php?fichier=04_06.xml. Accesat la 12 ianuarie 2010. 
  31. ^ Bennassar, Bartolomé; Jacquart, Jean (2002). Le 16e siècle (ed. 4). Paris: Armand Colin. ISBN 978-2-200-25275-5 .
  32. ^ Bartolomé Bennassar et Jean Jacquart, op. cit., p. 179-184.
  33. ^ Bartolomé Bennassar et Jean Jacquart, op. cit., p. 83-85.
  34. ^ Bartolomé Bennassar et Jean Jacquart, op. cit., p. 296-305.
  35. ^ Milza, Pierre (2003). Armand Colin. ed. De Versailles à Berlin. 1919-1945 (ed. 7). Paris: Armand Colin. ISBN 978-2-200-01683-8 .
  36. ^ Pierre Milza, op. cit., p. 168-176.
  37. ^ Hilberg, Raul (2006). La destruction des Juifs d’Europe. III. Gallimard 
  38. ^ Fourastié, Jean (1979). Les Trente Glorieuses, ou la révolution invisible de 1946 à 1975. Paris: Fayard 
  39. ^ L’abolition de la peine de mort en France”. 2002. http://www.ladocumentationfrancaise.fr/dossiers/abolition-peine-mort/index.shtml. Accesat la 11 ianuarie 2010. 
  40. ^ L’euro, monnaie unique européenne”. 2007. http://www.gralon.net/articles/economie-et-finance/bourse/article-l-euro--monnaie-unique-europeenne-949.htm. Accesat la 11 ianuarie 2010. 
  41. ^ a b Jean-Luc Parodi. „Sur quelques énigmes des élections françaises du printemps 2002. http://www.cairn.info/revue-francaise-de-science-politique-2002-5-page-483.htm. Accesat la 11 ianuarie 2010. 
  42. ^ Dominique de Villepin, Premier ministre français. http://www.droitpublic.net/spip.php?article570. Accesat la 11 ianuarie 2010. 
  43. ^ a b Dominique Reynié. „29 mai 2005, un paysage dynamité. http://www.constitution-europeenne.info/special/france_analyse.pdf. Accesat la 11 ianuarie 2010. 
  44. ^ Clichy-sous-Bois : heure par heure”. 3 novembre 2005. http://tempsreel.nouvelobs.com/actualites/20051103.OBS4071/. Accesat la 11 ianuarie 2010. 
  45. ^ a b en Patrice de Beer (31 juillet 2007). „Nicolas Sarkozy, rupture and ouverture. http://www.opendemocracy.net/globalisation/institutions_government/sarkozy_overture. Accesat la 11 ianuarie 2010. 
  46. ^ Collection de textes sur la crise économique de 2008-2009
  47. ^ A se vedea articolul fr:Opposition au mariage homosexuel en France de la Wikipedia în franceză.
  48. ^ Le député. http://www.assemblee-nationale.fr/connaissance/travail_depute.asp. Accesat la 3 decembrie 2011. 
  49. ^ Vos sénateurs. http://www.senat.fr/elus.html. Accesat la 3 decembrie 2011. 
  50. ^ Mode d’élection des sénateurs. http://www.senat.fr/role/senate.html. Accesat la 27 februarie 2010. 
  51. ^ Les institutions. http://www.elysee.fr/lapresidence/index.php?mode=institution. Accesat la 27 februarie 2010. 
  52. ^ Article 17 de la constitution du 4 octobre 1958. http://www.legifrance.gouv.fr/html/constitution/constitution2.htm. Accesat la 18 septembre 2010. 
  53. ^ Systèmes de droit civil et systèmes mixtes avec tradition civiliste. http://www.juriglobe.ca/fra/sys-juri/class-poli/droit-civil.php. Accesat la 7 septembre 2010. 
  54. ^ Article 542 du Code de procédure civile. http://www.legifrance.gouv.fr/affichCodeArticle.do?cidTexte=LEGITEXT000006070716&idArticle=LEGIARTI000006410863&dateTexte=20100227. Accesat la 27 februarie 2010. 
  55. ^ La décentralisation : Acte II”. 17 februarie 2005. http://www.vie-publique.fr/actualite/dossier/decentralisation-acte2/decentralisation-acte-ii.html. Accesat la 28 februarie 2010. 
  56. ^ Comprendre les collectivités territoriales. http://www.cyber-base.org/cyberbase/content/internaute/fichier/presse/presse_11.pdf. Accesat la 28 februarie 2010. 
  57. ^ Catherine Gouëset (3 februarie 2010). „Chronologie de la réforme des collectivités territoriales. http://www.lexpress.fr/region/chronologie-de-la-reforme-des-collectivites-territoriales_795903.html. Accesat la 28 februarie 2010. 
  58. ^ Les élections présidentielles sous la Ve République, temps forts de la vie politique française. http://www.ladocumentationfrancaise.fr/dossiers/elections-presidentielles-cinquieme-republique/index.shtml. Accesat la 1 martie 2010. 
  59. ^ a b Existe-t-il différents types de collectivités en outre-mer ?. http://www.vie-publique.fr/decouverte-institutions/institutions/collectivites-territoriales/outre-mer/existe-t-il-differents-types-collectivites-outre-mer.html. Accesat la 28 februarie 2010. 
  60. ^ AP (6 martie 2014). „Outre-mer : 200 à 250 millions d’euros d’aides de l’État. http://tempsreel.nouvelobs.com/speciales/guadeloupe_dom__la_crise/20090305.OBS7367/outremer__200_a_250_millions_euros_daides_de_letat.html. Accesat la 28 februarie 2010. 
  61. ^ Qu’est-ce qu’un département d’outre-mer et une région d’outre-mer ?. http://www.vie-publique.fr/decouverte-institutions/institutions/collectivites-territoriales/outre-mer/qu-est-ce-qu-departement-outre-mer-region-outre-mer.html. Accesat la 28 februarie 2010. 
  62. ^ La Politique régionale et les régions ultrapériphériques. http://ec.europa.eu/regional_policy/themes/rup_fr.htm. Accesat la 28 februarie 2010. 
  63. ^ Les relations de l’UE avec les territoires d’outre-mer (PTOM). http://ec.europa.eu/development/geographical/regionscountries/regionscountriesocts_fr.cfm. Accesat la 28 februarie 2010. 
  64. ^ Quels sont les statuts des collectivités d’outre-mer ?. http://www.vie-publique.fr/decouverte-institutions/institutions/collectivites-territoriales/outre-mer/quels-sont-statuts-collectivites-outre-mer.html. Accesat la 28 februarie 2010. 
  65. ^ a b Qu’en est-il de la Nouvelle-Calédonie et des TAFF ?. http://www.vie-publique.fr/decouverte-institutions/institutions/collectivites-territoriales/outre-mer/qu-est-il-nouvelle-caledonie-taff.html. Accesat la 28 februarie 2010. 
  66. ^ Secrétariat d’État à l’outre-mer (2009). „Clipperton. http://www.senat.fr/questions/base/2009/qSEQ090709607.html. Accesat la 28 februarie 2010. 
  67. ^ Bruno Cautrès. „L’abstention. http://www.scienceshumaines.com/index.php?lg=fr&id_dossier_web=26&id_article=4447. Accesat la 3 martie 2014. 
  68. ^ Grunberg, Gérard; Haegel, Florence (2007). La France vers le bipartisme ?. Paris: Presses de Sciences-Po. ISBN 978-2-7246-1010-9 
  69. ^ a b Partis politiques. http://www.lepolitique.com/partis/index.htm. Accesat la 3 martie 2014. 
  70. ^ AP (7 mai 2012). „La passation de pouvoir Sarkozy-Hollande aura lieu le 15 mai. http://tempsreel.nouvelobs.com/politique/20120507.FAP3434/la-passation-de-pouvoir-sarkozy-hollande-aura-lieu-le-15-mai.html. Accesat la 8 mai 2012. 
  71. ^ Le déficit public de la France s’élève à 7,9 % du PIB en 2009”. 20 ianuarie 2010. http://www.lemonde.fr/la-crise-financiere/article/2010/01/20/le-deficit-public-de-la-france-s-eleve-a-7-9-du-pib-en-2009_1294087_1101386.html. Accesat la 6 martie 2014. 
  72. ^ * Adobepdfreader7 icon.png PDF Projet de loi de finances pour 2009 - Rapport sur les prélèvements obligatoires et leur évolution, Annexe 3 : Liste des impôts et taxes constitutifs des prélèvements obligatoires en 2007. http://www.performance-publique.gouv.fr/fileadmin/medias/documents/ressources/PLF2009/RPO2009.pdf. Accesat la 22 februarie 2010. 
  73. ^ Adobepdfreader7 icon.png PDF Les comptes de la Sécurité sociale”. octobre 2009. p. 8. http://www.securite-sociale.fr/chiffres/ccss/2009/ccss200910.pdf. Accesat la 6 martie 2014. 
  74. ^ Base de donnée du SIPRI des dépenses militaires
  75. ^ Les Cahiers français. „La Conférence d’examen du Traité de non-prolifération des armes nucléaires (24 aprilie - 19 mai 2000, New York). http://www.ladocumentationfrancaise.fr/dossiers/non-proliferation-nucleaire-desarmement/traite-non-proliferation.shtml. Accesat la 4 martie 2014. 
  76. ^ a b Adobepdfreader7 icon.png PDF Organisation du traité de l’Atlantique Nord (8 decembrie 2005). „Compendium Otan-Russie sur les données économiques et financières concernant la défense”. p. 7. http://www.nato.int/docu/pr/2005/p05-161.pdf. Accesat la 4 martie 2014. 
  77. ^ Adobepdfreader7 icon.png PDF Ministère de la Défense. „Budget de la Défense - Les 10 principales mesures et chiffres clés pour 2010. http://www.defense.gouv.fr/defense/content/download/162068/1397838/file/PLF-MINDEF-2010-10POINTS.pdf. Accesat la 4 martie 2014. 
  78. ^ a b Ministère de la Défense (2006). „Personnel militaire. http://www.defense.gouv.fr/defense/le_ministere/organisation_et_missions/organisation/effectifs/militaires/personnel_militaire. Accesat la 4 martie 2014. 
  79. ^ Ministère de la Défense. „Journée d’appel de préparation à la défense (JAPD). http://www.defense.gouv.fr/japd/parcours_citoyennete/journee_d_appel_de_preparation_a_la_defense_japd. Accesat la 4 martie 2014. 
  80. ^ Adobepdfreader7 icon.png PDF Carte des forces françaises déployées en opérations extérieures”. februarie 2010. http://www.defense.gouv.fr/ema/content/download/173748/1489665/file/Carte%20opex%20f%C3%A9vrier%202010.pdf. Accesat la 4 martie 2014. 
  81. ^ Forces de présence. http://www.defense.gouv.fr/ema/forces_interarmees/forces_de_presence. Accesat la 4 martie 2014. 
  82. ^ Forces de souveraineté. http://www.defense.gouv.fr/ema/forces_interarmees/forces_de_souverainete. Accesat la 4 martie 2014. 
  83. ^ Vigipirate. http://www.defense.gouv.fr/ema/forces_interarmees/missions_interieures/vigipirate/vigipirate. Accesat la 4 martie 2014. 
  84. ^ Smets, Paul F.; Ryckewaert, Mathieu (2001). Les Pères de l’Europe : cinquante ans après, perspectives sur l’engagement européen. Bruxelles: Émile Bruylant. ISBN 978-2-8027-1443-9 
  85. ^ Bossuat, Gérard (2001). Les fondateurs de l’Europe Unie. Paris: Belin. ISBN 978-2-7011-2962-4 
  86. ^ Du traité de Rome au projet de traité constitutionnel européen : les apports des traités. http://www.ladocumentationfrancaise.fr/dossiers/traite-rome-50e-anniversaire/traites.shtml. Accesat la 11 martie 2014. 
  87. ^ Philippe Buton (avril 2004). „La CED, L’Affaire Dreyfus de la Quatrième République ?”. p. 43-59. http://www.cairn.info/article.php?ID_REVUE=VING&ID_NUMPUBLIE=VIN_084&ID_ARTICLE=VING_084_0043&FRM=B. Accesat la 11 martie 2014. 
  88. ^ en « Europe’s single market under threat », The Economist, rubrica « Charlemagne », 12 noiembrie 2009
  89. ^ La Politique agricole commune, PAC. http://www.touteleurope.fr/fr/actions/economie/agriculture-peche/presentation/la-politique-agricole-commune-pac.html. Accesat la 11 martie 2014. 
  90. ^ Comment la France participe-t-elle au financement de l'Union Européenne, sur le site vie-publique.fr
  91. ^ a b Isabelle Lasserre (11 martie 2014). „Quand Mitterrand, déjà, négociait le retour dans l’Otan. http://www.lefigaro.fr/international/2009/03/11/01003-20090311ARTFIG00073-quand-mitterrand-deja-negociait-le-retour-dans-l-otan-.php. Accesat la 11 martie 2014. 
  92. ^ Eytan, Freddy (2004). La France, Israël et les Arabes : le double jeu ?. Paris: Picollec. ISBN 978-2-86477-211-8 
  93. ^ a b Ministère des Affaires étrangères. „Ambassades et consulats. http://www.diplomatie.gouv.fr/fr/ministere_817/ambassades-consulats_814/index.html#sommaire_3. Accesat la 28 februarie 2010. 
  94. ^ Adobepdfreader7 icon.png PDF Agence française de développement. „Rapport annuel 2008. http://www.afd.fr/jahia/webdav/site/afd/users/administrateur/public/Rapports_Annuels/Rapport-annuel_2008_VF.pdf. Accesat la 11 martie 2014. 
  95. ^ Adobepdfreader7 icon.png PDF OCDE. „Aide publique au développement nette en 2007. http://www.oecd.org/dataoecd/27/33/40381927.pdf. Accesat la 11 martie 2014. 
  96. ^ a b c Articolul 2 din Constituție. http://fr.wikisource.org/wiki/Constitution_de_1958_avec_modifications#Article_2. Accesat la 27 februarie 2010. 
  97. ^ Faut-il changer la Marseillaise ? - Arhivele Institutului Național al Audiovizualului (fr), jurnal televizat France 3 (19/20) din 13 iulie 1990, pe ina.fr. Accesat la 27 februarie 2010]
  98. ^ Marianne. http://www.elysee.fr/elysee/francais/les_symboles_de_la_republique/marianne/marianne.21126.html. Accesat la 27 februarie 2010. 
  99. ^
  100. ^ en World POPClock Projection. http://www.census.gov/ipc/www/popclockworld.html. Accesat la 1 februarie 2010. 
  101. ^ La France retrouve son niveau de fécondité du baby-boom
  102. ^ „Les parents nés en France comprennent les parents nés dans les collectivités d'outre-mer (COM)”, Naissances selon le pays de naissance des parents 2010, Insee, septembre 2011.
  103. ^ Gérard Noiriel, Atlas de l'immigration en France (2002), éd. Autrement, 2002, p. 11
  104. ^ Les immigrés constituent 11 % de la population française, TF1, Alexandra Guillet, 24 noiembrie 2010, sursa: Ined
  105. ^ Aici după definiția Națiunilor Unite: „persoane născute în altă țară decât în cea în care locuiesc”, „proporția imigranților este mai ridicată decât cea publicată de INSEE, care, contrar definiției ONU, nu-i numără ca imigranți pe cetățenii francezi născuți în străinătate. Numărând doar persoanele născute cu cetățenie străină în străinătate, proporția nu este decât 8% în Franța”, Notă a Ined, Populația și societatea, nr. 472.
  106. ^ Migrants in Europe - A statistical portrait of the first and second generation, Eurostat, decembrie 2011, p. 122
  107. ^ Populations étrangère et immigrée en 2008, Insee, octobre 2011
  108. ^ a b Enquêtes annuelles de recensement 2004 et 2005 - Près de 5 millions d’immigré à la mi-2004, Insee Première nr. 1098, Catherine Borrel, 2006
  109. ^ Être né en France d’un parent immigré, Insee Première, nr. 1287, mars 2010, Catherine Borrel et Bertrand Lhommeau, Insee
  110. ^ Taux de fécondité en Europe. http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?tab=table&init=1&language=fr&pcode=tsdde220&plugin=1. Accesat la 26 ianuarie 2010. 
  111. ^ LOI nr. 2013-404 du 17 mai 2013 ouvrant le mariage aux couples de personnes de même sexe, sur le site legifrance.gouv.fr du 17 mai 2013
  112. ^ La loi constitutionnelle du 25 juin 1992
  113. ^ a b Le français, enjeu du XXI×10{{{1}}} siècle. http://www.francophonie.org/IMG/pdf/Fcs_enjeu_21esiecle.pdf.  Adobepdfreader7 icon.png PDF
  114. ^ La politique linguistique du français. http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/Europe/france-2politik_francais.htm. Accesat la 12 septembre 2010. 
  115. ^ aimf.asso.fr
  116. ^ Bernard Cerquiglini (avril 1999). „Les langues de la France — Rapport au Ministre de l’Éducation Nationale, de la Recherche et de la Technologie, et à la Ministre de la Culture et de la Communication. http://www.culture.gouv.fr/culture/dglf/lang-reg/rapport_cerquiglini/langues-france.html#ancre84582. Accesat la 12 septembre 2010. 
  117. ^ Loi du 9 decembrie 1905 concernant la séparation des Églises et de l’État. http://www.legifrance.gouv.fr/affichTexte.do?cidTexte=JORFTEXT000000508749&fastPos=2&fastReqId=74569187. Accesat la 23 februarie 2010. 
  118. ^ Institut du Droit Local Alsacien-Mosellan
  119. ^ Loi nr. 2004-228 du 15 mars 2004 encadrant, en application du principe de laïcité, le port de signes ou de tenues manifestant une appartenance religieuse dans les écoles, collèges et lycées publics
  120. ^ Sondaj CSA din 2006 publicat în ianuarie 2007 în Le Monde des religions
  121. ^ Sondaj IFOP 2007 pentru La Vie (fr), numărul 3209 din 1 martie 2007
  122. ^ en Voir : TABLE 1 - BELIEF IN GOD OR SUPREME BEING, sur le site harrisinteractive.com paru dans le Financial time du 20 decembrie 2006
  123. ^ Proposition de prière pour l'Assomption 2012 sur le site de l'Église catholique en France
  124. ^ Les collectivités territoriales. http://education.gouv.fr/cid237/les-collectivites-territoriales.html. Accesat la 22 februarie 2010. 
  125. ^ L’école maternelle. http://education.gouv.fr/cid166/l-ecole-maternelle.html. Accesat la 22 februarie 2010. 
  126. ^ L’école élémentaire. http://education.gouv.fr/cid213/l-ecole-elementaire.html. Accesat la 22 februarie 2010. 
  127. ^ Le collège. http://education.gouv.fr/cid214/le-college.html. Accesat la 22 februarie 2010. 
  128. ^ Le lycée. http://education.gouv.fr/cid215/le-lycee.html. Accesat la 22 februarie 2010. 
  129. ^ a b L’enseignement supérieur. http://education.gouv.fr/cid26/l-enseignement-superieur.html. Accesat la 22 februarie 2010. 
  130. ^ Les établissements d’enseignement privés. http://education.gouv.fr/cid251/les-etablissements-d-enseignement-prives.html. Accesat la 22 februarie 2010. 
  131. ^ Résultats de la France à l'enquête PISA 2012 scolaires”, Le Monde din 07/12/2013, Olivier Rollot
  132. ^ Agence nationale de lutte contre l’illettrisme, des chiffres pour éclairer les décisions
  133. ^ Nombre de médecins pour 1000 habitants par ordre alphabétique des pays
  134. ^ Dépenses de santé par habitant par ordre alphabétique de pays
  135. ^ Presse quotidienne régionale et départementale, Presse magazine, Presse quotidienne nationale - Sport, OJD. Accesat la 24 februarie 2010.
  136. ^ Bureau Presse Payante Grand Public - Presse quotidienne nationale. http://www.ojd.com/chiffres/section/PPGP?submitted=1&section=PPGP&famille=14&thema=&subthema=&search=&go=Lancer+la+recherche. Accesat la 24 februarie 2010. 
  137. ^ World Association of Newspapers. „World’s 100 Largest Newspapers. http://www.wan-press.org/article2825.html. Accesat la 24 februarie 2010. 
  138. ^ La régulation : les radios locales privées (RLP). http://www.schoop.fr/histofm.php?chapitre=4. Accesat la 24 februarie 2010. 
  139. ^ La FM aujourd’hui. http://www.schoop.fr/histofm.php?chapitre=6. Accesat la 24 februarie 2010. 
  140. ^ Adobepdfreader7 icon.png PDF Médiamétrie (ianuarie 2010). „ENQUÊTE MEDIAMÉTRIE 126 000 RADIO - L’audience de la Radio en novembre-decembrie 2009”. p. 2. http://www.mediametrie.fr/radio/communiques/telecharger.php?f=9dcb88e0137649590b755372b040afad. Accesat la 24 februarie 2010. 
  141. ^ Adobepdfreader7 icon.png PDF Médiamétrie. „L’Audience de la TV en ianuarie 2010”. p. 2. http://www.mediametrie.fr/television/communiques/telecharger.php?f=084b6fbb10729ed4da8c3d3f5a3ae7c9. Accesat la 24 februarie 2010. 
  142. ^ René Trégouët. „Connexion des foyers français à Internet. http://www.senat.fr/questions/base/2001/qSEQ010230844.html. Accesat la 24 februarie 2010. 
  143. ^ Médiamétrie. „Repère - les chiffres clés d’internet. http://www.mediametrie.fr/internet/actualites/repere-les-chiffres-cles-d-internet.php?id=82. Accesat la 24 februarie 2010. 
  144. ^ Classement mondial 2009. http://fr.rsf.org/spip.php?page=classement&id_rubrique=1001. Accesat la 20 septembre 2010. 
  145. ^ La France se rapproche”. 24 martie 2014. http://www.lequipe.fr/Tous-sports/Actualites/La-france-se-rapproche/358944. Accesat la 24 martie 2014. 
  146. ^ en Havas Sports & Entertainment unveils the 8th edition of the Great Nations of Sport ranking”. 28 ianuarie 2013. http://www.havas-se.com/news/havas-sports-entertainment-unveils-the-8th-edition-of-the-great-nations-of-sport-ranking. Accesat la 24 martie 2014. 
  147. ^ nr. 1 : le football”. septembre 2008. http://www.linternaute.com/sport/pratique/classement/les-sports-qui-comptent-le-plus-de-licencies/n-1-le-football.shtml. Accesat la 24 februarie 2010. 
  148. ^ Este vorba de cele mai practicate nouă sporturi după numărul de sportivi legitimați în Franța, conform Les 20 sports qui comptent le plus de licenciés”. septembre 2008. http://www.linternaute.com/sport/pratique/classement/les-sports-qui-comptent-le-plus-de-licencies/les-20-sports-qui-comptent-le-plus-de-licencies.shtml. Accesat la 24 februarie 2010. 
  149. ^ 19: le ski”. septembre 2008. http://www.linternaute.com/sport/pratique/classement/les-sports-qui-comptent-le-plus-de-licencies/n-19-le-ski.shtml. Accesat la 24 februarie 2010. 
  150. ^ en Time (16 aprilie 2009). „Why the French Love to Strike. http://www.time.com/time/world/article/0,8599,1891775,00.html. , citat de Anthony Bellanger (24 aprilie 2009). „Pourquoi les Français font-ils toujours grève ?. http://www.courrierinternational.com/article/2009/04/24/pourquoi-les-francais-font-ils-toujours-greve. Accesat la 3 martie 2014. 
  151. ^ Nadeau, Jean-Benoît; Barlow, Julie (2006) (poche). Pas si fous, ces Français ! (ed. 2). Paris: Points Seuil. ISBN 978-2-7578-0152-9 , cité par Annet Sauty de Chalon (27 septembre 2006). „Pas si fous ces Français !. http://www.canalacademie.com/Les-mythes-et-les-realites-de-l.html. Accesat la 3 martie 2014. 
  152. ^ Loi du 1 juillet 1901 (Loi relative au contrat d’association)
  153. ^ a b Centre d’analyse stratégique (octobre 2009). „Sortie de crise : vers l’émergence de nouveaux modèles de croissance ?”. p. 45. http://www.lesechos.fr/medias/2009/1021//300384452.pdf. Accesat la 9 aprilie 2010. 
  154. ^ Entre 1978 et 2007, la valeur des actifs détenus par les ménages, les entreprises et l'État a été multipliée par deux, en termes réels.
  155. ^ En 2010, les Français ont plus que jamais épargné: leurs économies de l'année représentaient 16 % de leurs revenus.
  156. ^ en Adobepdfreader7 icon.png PDF Programme des Nations-Unies pour le Développement. „Human Development Report 2009. http://hdr.undp.org/en/media/HDR_2009_EN_Complete.pdf. Accesat la 30 martie 2014. 
  157. ^ http://www.insee.fr/fr/themes/tableau.asp?reg_id=0&ref_id=NATnon03323 Insee, Nombre de chômeurs et taux de chômage selon la nationalité, le sexe et l'âge en 2012
  158. ^ Adobepdfreader7 icon.png PDF Cour des Comptes (9 decembrie 2009). „Les effectifs de l'État — 1980-2008. http://www.ccomptes.fr/fr/CC/documents/RPT/Rapport-effectifs-JO.pdf. Accesat la 20 septembre 2010. 
  159. ^ Cohen, Daniel (2006). Trois leçons sur la société post-industrielle. Paris: Seuil 
  160. ^ Areva s'allie avec des Chinois pour sauver le programme nucléaire britannique
  161. ^ Bettencourt a cédé l'île d'Arros pour 60 millions de dollars
  162. ^ Michelin : de la balle de caoutchouc au roi du pneumatique”. 19 juin 2007. http://www.lefigaro.fr/societes-familiales/20070619.WWW000000375_michelin_ou_linsolente_reussite_dune_ancienne_fabrique_de_balle_de_caoutchouc.html. Accesat la 4 aprilie 2010. 
  163. ^ DGEMP-DIREM, BEPH (novembre 2007). „Les repères sur l’exploration et la production de pétrole et de gaz en France. http://www.developpement-durable.gouv.fr/energie/petrole/beph-reperes.htm. Accesat la 4 aprilie 2010. 
  164. ^ a b en Global 500”. 2009. http://money.cnn.com/magazines/fortune/global500/2009/full_list/. Accesat la 4 aprilie 2010. 
  165. ^ Adobepdfreader7 icon.png PDF Chiffres clés de l’énergie”. 2009. p. 5. http://www.developpement-durable.gouv.fr/IMG/pdf/Repere.pdf. Accesat la 4 aprilie 2010. 
  166. ^ Autorité de sûreté nucléaire. „La sûreté nucléaire et la radioprotection en France en 2008. http://asn.fr/index.php/S-informer/Publications/Rapport-annuel-de-l-ASN/La-surete-nucleaire-et-la-radioprotection-en-France-en-2008. Accesat la 4 aprilie 2010. 
  167. ^ A se vedea de exemplu site-ul rețelei Sortir du nucléaire
  168. ^ a b c Adobepdfreader7 icon.png PDF Chiffres-clés du tourisme”. 2008. http://www.dgcis.gouv.fr/etudes-et-statistiques/statistiques-tourisme/donnees-cles/chiffres-cles. Accesat la 5 aprilie 2010. 
  169. ^ en Adobepdfreader7 icon.png PDF Themed Entertainment Association. „Attraction Attendance Report”. p. 11. http://www.inparkmagazine.com/2007report.pdf. Accesat la 5 aprilie 2010. 
  170. ^ a b Adobepdfreader7 icon.png PDF Sites touristiques en France”. 2009. http://www.dgcis.gouv.fr/etudes-et-statistiques/statistiques-du-tourisme/donnees-cles/memento-du-tourisme. Accesat la 5 aprilie 5010. 
  171. ^ en Eurostat. „Gross domestic expenditure on R&D (GERD). http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?tab=table&init=1&plugin=1&language=en&pcode=tsiir020. Accesat la 23 mai 2010. 
  172. ^ en Eurostat. „Gross domestic expenditure on R&D (GERD) by source of funds. http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/refreshTableAction.do?tab=table&plugin=1&pcode=tsiir030&language=en. Accesat la 23 mai 2010. 
  173. ^ 71 pôles de compétitivité. http://www.competitivite.gouv.fr/spip.php?rubrique36&lang=fr. Accesat la 23 mai 2010. 
  174. ^ en Banks : Commercial and Savings”. 2010. http://money.cnn.com/magazines/fortune/global500/2009/industries/192/index.html. Accesat la 23 mai 2010. 
  175. ^ Adobepdfreader7 icon.png PDF Association Internationale des Sociétés d’Assurance Mutuelle. „Les assureurs mutuels restent forts. http://www.aisam.org/upload/documents/AISAM_Press_release_ranking_2006-02-22_fr.pdf. Accesat la 23 mai 2010. 
  176. ^ en Adobepdfreader7 icon.png PDF NYSE-Euronext. „CAC 40. http://www.euronext.com/fic/000/048/501/485014.pdf. Accesat la 23 mai 2010. 
  177. ^ en Fonds monétaire international (avril 2010). „World Economic Outlook Database. http://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2010/01/weodata/weorept.aspx?sy=2009&ey=2009&ssd=1&sic=1&sort=country&ds=,&br=1&pr1.x=64&pr1.y=16&c=512,941,914,446,612,666,614,668,311,672,213,946,911,137,193,962,122,674,912,676,313,548,419,556,513,678,316,181,913,682,124,684,339,273,638,921,514,948,218,943,963,686,616,688,223,518,516,728,918,558,748,138,618,196,522,278,622,692,156,694,624,142,626,449,628,564,228,283,924,853,233,288,632,293,636,566,634,964,238,182,662,453,960,968,423,922,935,714,128,862,611,716,321,456,243,722,248,942,469,718,253,724,642,576,643,936,939,961,644,813,819,199,172,184,132,524,646,361,648,362,915,364,134,732,652,366,174,734,328,144,258,146,656,463,654,528,336,923,263,738,268,578,532,537,944,742,176,866,534,369,536,744,429,186,433,925,178,746,436,926,136,466,343,112,158,111,439,298,916,927,664,846,826,299,542,582,967,474,443,754,917,698,544&s=NGDP_RPCH,NGDPD&grp=0&a=. Accesat la 12 septembrie 2010. 
  178. ^ a b c The World Factbook - France. https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html. Accesat la 12 septembrie 2010. 
  179. ^ en Global 500”. 2010. http://money.cnn.com/magazines/fortune/global500/2010/countries/France.html. Accesat la 4 aprilie 2010. 
  180. ^ Émilie Lévêque (6 februarie 2009). „Commerce extérieur : les raisons de la débâcle. http://www.lexpansion.com/economie/actualite-economique/commerce-exterieur-les-raisons-de-la-debacle_174169.html?pg=5. Accesat la 1 aprilie 2010. 
  181. ^ La perte du triple A était une question de temps
  182. ^ Comisia UNESCO pentru Patrimoniul Mondial. „Liste du patrimoine mondial. http://whc.unesco.org/fr/etatsparties/fr. Accesat la 27 ianuarie 2012. 
  183. ^ Adobepdfreader7 icon.png PDF statistiques du ministère de la Culture, sur le site culture.gouv.fr
  184. ^ a b La musique française. http://www.memo.fr/article.asp?ID=THE_ART_009. Accesat la 1 juin 2010. 
  185. ^ La musique française: artistes connus, histoires et paroles de chansons. http://www.musique-franco.com/genres_musicaux/la_musique_francaise. Accesat la 1 juin 2010. 
  186. ^ Acești cântăreți, ordonați cronologic după data nașterii, dețin cele mai bune cinci vânzări de discuri în Franța între 1955 și 2009, conform Les Ventes par Artiste de 1955 à fin 2009. http://www.infodisc.fr/Artiste_Ventes.php. Accesat la 1 juin 2010. 
  187. ^ UNESCO. „Cinéma : Production de films de longs métrages. http://stats.uis.unesco.org/unesco/TableViewer/tableView.aspx?ReportId=1391. Accesat la 1 juin 2010. 
  188. ^ Adobepdfreader7 icon.png PDF Le cinéma français à l’étranger : Résultats de l’année 2009 et de la décennie”. p. 10. http://medias.unifrance.org/medias/52/167/42804/piece_jointe/bilan2009-vf.pdf. Accesat la 1 juin 2010. 
  189. ^ fr Macha Séry. „L’événement culturel le plus médiatisé au monde. http://www.lemonde.fr/web/article/0,1-0@2-766360,36-910646@51-769502,0.html. Accesat la 1 juin 2010. 
  190. ^ Regourd, Serge (2004). L’exception culturelle. Paris: PUF 
  191. ^ Thuilier, André (1994). Histoire de l’université de Paris et de la Sorbonne. Paris: Nouvelle librairie de France 
  192. ^ en The Nobel Foundation. „All Nobel Prizes. http://nobelprize.org/nobel_prizes/lists/all/. Accesat la 13 juin 2010. 
  193. ^ en International Mathematical Union. „List of Fields Medallists. http://www.mathunion.org/general/prizes/fields/prizewinners/. Accesat la 1 septembre 2010. 
  194. ^ en Top 10 Most Tasty Cuisines in the World. http://trifter.com/practical-travel/world-cuisine/top-10-most-tasty-cuisines-in-the-world/. Accesat la 14 iunie 2010. 
  195. ^ en Dave Emery. „Top 10 Most Tasty Cuisines in the World. http://blog.hotelclub.com/top-10-international-cuisine/. Accesat la 14 juin 2010. 
  196. ^ La Liste représentative du patrimoine culturel immatériel de l’humanité s’enrichit de 46 nouveaux éléments.
  197. ^ Gastronomic meal of the French”. UNESCO. http://www.unesco.org/culture/ich/index.php?lg=en&pg=00011&RL=00437. Accesat la 26 aprilie 2014. 
  198. ^ L’État et la politique culturelle, cours à l’université de Metz. http://fgimello.free.fr/enseignements/metz/institutions_culturelles/etat_politique_culturelle.htm. 
  199. ^ Qui sommes-nous ?. http://www.francophonie.org/Qui-sommes-nous.html. Accesat la 12 iunie 2010. 
  200. ^ Les Alliances françaises dans le monde. http://www.fondation-alliancefr.org/spip.php?rubrique1. Accesat la 12 iunie 2010. 
  201. ^ Missions, actions, moyens. http://www.aefe.fr/textes.php/Missions,_actions,_moyens. Accesat la 12 iunie 2010. 
  202. ^ TV5, France 24, RFI : quel avenir pour l’audiovisuel francophone à l’étranger ?. http://archive.today/APpW. Accesat la 12 iunie 2010. 

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Guvernul Francez:

Profile de țară: