Muzică gregoriană

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Muzica gregoriană, numită și cânt gregorian,[1] este un gen muzical liturgic utilizat în cultul creștin catolic.[2] Inspirată de muzica primelor generații de creștini de pe teritoriul Imperiului Roman de Apus – aceasta avându-și, la rândul ei, originea în Grecia decadentă –, muzica gregoriană s-a dezvoltat în secolele VIXI.[3] Desi de cele mai multe ori melodiile gregoriene erau invatate si transmise prin viu grai in manastiri sau in scoli papale, au fost descoperite si documente sau partituri, cele mai vechi datand din secolul al X-lea. Primele manuscrise au fost gasite in orasul german Regensburg si in localitatile St.Gall si St.Martial din Elvetia, respectiv, Franta. Numele său pleacă de la cel al papei Grigore I cel Mare (a doua jumătate a secolului al VI-lea), care a condus o reformă pentru unificarea muzicilor bisericești pe tot cuprinsul Europei de vest.[4]

Evoluție[modificare | modificare sursă]

Istoria dezvoltării muzicii gregoriene se leagă de numele a cel puțin trei personalități. Într-o etapă preliminară, episcopul Ambroziu de Milano (secolul al IV-lea) realizează o unitate a textelor folosite în cântul liturgic;[4] demersul lui este însă limitat în spațiul diocezei de Milano.[5] Faza propriu-zis gregoriană, inițiată de pontiful Grigore I cel Mare cu două secole mai târziu, practică muzici mai puțin variate de la o regiune la alta, căutându-se descurajarea melismelor de sorginte populară și a improvizației.[4] Este folosit ca model cântul bizantin (dezvoltat în estul european).[5]

Într-o ultimă fază, călugărul benedictin Guido d'Arezzo (cca. 990 – 1050) concepe un sistem riguros de notare și interpretare a muzicii liturgice, ce stă în mod tradițional la baza muzicii culte vest-europene. Sunt propuse o primă notație muzicală bazată pe portativ (notație guidonică),[6] un sistem de solfegiere (numit solmizație)[7] și un ansamblu de gesturi din partea șefului de cor ce aduce cu rolul dirijorului de mai târziu. Influența puternică a sistemului guidonic va avea ca rezultat depășirea cadrului muzicii gregoriene. Compozitorii ce urmează vor avea un interes afișat pentru înfrumusețarea muzicii bisericești, pentru dezvoltarea limbajului ei muzical. Primele astfel de reușite vor avea loc în Franța celei de a doua jumătăți a secolului al XII-lea, în cadrul Ars Antiqua.[8]

Trăsături[modificare | modificare sursă]

Sistemul sonor. Vocalitatea[modificare | modificare sursă]

Muzica gregoriană era modală, folosind opt scări sonore,[9] dintre care erau evitate tocmai cele două care vor crea fundamentul sistemului tonal în secolul al XVII-lea.[10] Muzica pornea de la conceptul de cantus planus (lat. „cânt lin”), care dezvăluie două caracteristici de bază ale stilului: utilizarea exclusivă a vocii umane[11] și preferința pentru mersul treptat al melodiei[12] (salturile sunt rare și „atenuate” prin tehnica numită gradualis[13]). În secolul al XI-lea, sunt împrumutate elemente din melodica laică (secvențe, tropi), în dorința de a crește atractivitatea muzicii.[13]

Ritmica și conducerea de voci[modificare | modificare sursă]

Ritmica era monotonă,[14] excepțiile fiind puține la număr (durate mai lungi[13] sau formule ritmice repezi).[15] Vocile urmau un același ritm (izocronie),[14] pentru diversificarea materialului folosindu-se mai târziu tehnica antifoniei (împărțirea cântăreților în două grupuri care cântau pe rând, după modelul întrebare și răspuns).[13]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Sava, pag. 93
  2. ^ Dănceanu, pag. 98
  3. ^ Dănceanu, pag. 87
  4. ^ a b c Dănceanu, pag. 88
  5. ^ a b Dănceanu, pag. 89
  6. ^ Sava, pag. 94
  7. ^ Sava, pag. 189
  8. ^ Dănceanu, pag. 119
  9. ^ Dănceanu, pag. 94
  10. ^ Dănceanu, pag. 95
  11. ^ Dănceanu, pag. 92
  12. ^ Dănceanu, pag. 93
  13. ^ a b c d Dănceanu, pag. 97
  14. ^ a b Dănceanu, pag. 91
  15. ^ Dănceanu, pag. 96