Canalul Dunăre-Marea Neagră

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Canalul Dunăre-Marea Neagră
—  Codul râului: XV.1.10b  —
Canalul Dunăre-Marea Neagră în zona Murfatlar
Canalul Dunăre-Marea Neagră în zona Murfatlar
Date geografice
Zonă de izvorâre Dunărea
Cernavoda
Emisar Marea Neagră
Punct de vărsare Lacul Siutghiol și Lacul Agigea
Date hidrologice
Bazin de recepție 1031 km²
Lungimea cursului de apă 95.6 km
Date generale
Localizare Județul Constanța, România
Afluenți de stânga Ramura principală
Valea Plantației,
Valea Cișmelei,
Agi Cabul,
Castelu,
Nisipari
Ramura de Nord
Nazarcea,
Valea Adâncă
Ramura de Sud
Cocoș,
Valea Seacă,
Potârnichea,
Lazu
Afluenți de dreapta Ramura principală
Popa Nica,
Medgidia,
Siminoc,
Șerplea
Ramura de Sud
Agigea
Principalele localități traversate Ramura principală
Cernavodă,
Ștefan cel Mare,
Saligny,
Mircea Vodă,
Medgidia,
Castelu,
Poarta Albă,
Ramura de Nord
Nazarcea,
Ovidiu,
Năvodari
Ramura de Sud
Murfatlar,
Cumpăna,
Agigea
Danube-Black Sea Canal.png

Canalul Dunăre-Marea Neagră este un canal navigabil aflat în județul Constanța, România, ce leagă porturile Cernavodă de pe Dunăre și porturile Constanța Midia Năvodari de la Marea Neagră, scurtând drumul spre portul Constanța cu aproximativ 400 km.

Canalul, cu lungime totală de 95,6 km, este format din ramura principală, în lungime de 64,4 km și ramura de nord (cunoscută sub denumirea de Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari), în lungime de 31,2 km.[1]

Canalul Dunăre-Marea Neagră este parte componentă a importantei căi navigabile europene dintre Marea Neagră și Marea Nordului (prin Canalul Rin-Main-Dunăre). Folosind această rută, mărfurile din Australia și Orientul Îndepartat, destinate Europei Centrale, își scurtează drumul cu 400 kilometri[2].

Istoric[modificare | modificare sursă]

Planuri de a construi acest canal existau încă din secolul XIX. Încă de la alipirea Dobrogei la România, în 1878, a început a fi vehiculată ideea unui al patrulea braț al Dunării, de data aceasta artificial, care să scurteze drumul către Marea Neagră. Condițiile tehnice ale epocii făceau ca o astfel de realizare să fie extrem de dificilă și costisitoare, așa încât regele Carol I, realist, a refuzat să se implice în acest proiect.[3]

Ideea însă nu a fost abandonată, în 1928 viitorul academician Aurel Bărglăzan avea să facă un studiu, care a indicat practic actualul traseu al canalului.[4][5] Ulterior, Carol al II-lea a cochetat și el cu ideea canalului, dar criza economică mondială și apoi începutul celui de-al Doilea Război Mondial au făcut ca realizarea lui să fie amânată sine die.[3]

În 1949 a început construcția canalului, mulți dintre muncitori fiind deținuți politici din închisorile comuniste și din rândurile minorităților etnice și religioase. Lucrările au fost sistate în 1955 și reluate, după un nou proiect, în 1976.[1] Canalul a fost inaugurat sâmbătă, 26 mai 1984, de către Nicolae Ceaușescu.[6] S-au excavat 294 milioane m3 la canalul principal, plus 87 milioane m3 la ramura nordică, Poarta Albă-Midia Năvodari (mai mult cu 25 milioane decât la Canalul Suez și cu 140 milioane decât la Canalul Panama) și s-au turnat 5 milioane m3 de betoane.[1][7]

Canalului principal are o lungime de 64,4 km, o adâncime de 7 m, o lățime la bază de 70 m și la suprafață de 90-120 m, [6] și are o capacitate anuală maximă de transport de 80-100 de milioane tone, iar pentru ramura nordică de 15-25 de milioane tone de marfă.[1] Pescajul maxim admis este de 5,5 m permițând astfel accesul navelor fluviale și a celor maritime mici. La fiecare capăt există câte două ecluze care permit traficul în ambele sensuri.

Canalul traversează localitățile Cernavodă, Saligny, Mircea Vodă, Satu Nou, Medgidia, Castelu, Poarta Albă. Aici canalul se bifurcă. Ramura sudică trece prin Basarabi și Agigea. Ramura nordică, cunoscută sub denumirea de Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari, cu o lungime de 31,2 km, o adâncime de 5,5 m și o lățime de 50-66 m, trece prin Nazarcea, Constanța, Ovidiu și Năvodari.[1]

Construirea canalului a necesitat o investiție de circa 2 miliarde de dolari. Estimările inițiale prevedeau recuperarea investiției în 50 de ani. Exploatarea canalului aduce însă venituri anuale de circa 3 milioane de euro, ceea ce presupune o durată de recuperare a investiției de peste 600 de ani[8][6].

Imagini[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d e Istoria Canalului Dunăre-Marea Neagră la iptana.ro
  2. ^ Traficul pe canalele navigabile a scăzut cu 40%, 1 Septembrie 2009, financiarul.ro, accesat la 9 martie 2010
  3. ^ a b Neștiuta poveste a canalului Dunăre-Marea Neagră, Atac-online, 26 august 2007
  4. ^ Aurel Bărglăzan, Octavian Smighelschi - Studiul unui canal navigabil Cernavodă-Constanța, Timișoara: Buletinul Științific al Școalei Politehnice, nr. 1-2, 1929, pp. 43-172
  5. ^ Coleta de Sabata, Ioan Munteanu - Remember: Profesori ai Școlii Politehnice Timișorene, Timișoara: Editura Helicon, 1993, ISBN 973-9133-44-4, p. 217
  6. ^ a b c „La Canal s-a murit din beție sau din neglijență”, 6 Octombrie 2009, Oana Dobre, evz.ro, accesat la 28 iunie 2011
  7. ^ Revista Cutezătorii, nr. 869 din 31 mai 1984
  8. ^ Lucia Hossu Longin, Memorialul Durerii, Editura Humanitas, Bucuresti, 2007, p. 259-270

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Canalul morții, Ion Cârja, New York, 1974
  • Canalul Morții. Martor, Valentin Hossu-Longin, 2013 - recenzie
  • „Vărul Alexandru și alte povești adevărate”, Gabriel Liiceanu, 2008 - recenzie

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Serial în Jurnalul Național - [2]

  • Socoteli eronate, 26 septembrie 2005, Ilarion Tiu, Jurnalul Național
  • Oamenii apelor, 26 septembrie 2005, Paula Mihailov, Cornel Micu, Jurnalul Național

Imagini