Aliații din al Doilea Război Mondial

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Aliații din al Doilea Război Mondial reprezintă grupul de țări care s-au opus Puterilor Axei în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale.

Harta lumii cu participanții la al Doilea Război Mondial.
Țările Aliaților sunt colorate în verde, (cei cu verde deschis au intrat în război după atacul de la Pearl Harbor), ale Puterilor Axei în portocaliu, iar țările neutre în gri.
„Cei trei mari”: Iosif Visarionovici Stalin, Franklin D. Roosevelt și Winston Churchill în timpul întâlnirii de la Teheran din 1943.

China[modificare | modificare sursă]

Până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, forțele chinezești luptau încontinuu împotriva Imperiului Japonez încă din 1894.

În cel de-al treilea deceniu al secolului trecut, guvernul Kuomintangul (Partidul Naționalist Chinez – KMT) era sprijinit de Uniunea Sovietică, care încerca să contracareze amenințările japoneze împotriva Siberiei. Până la urmă, Generalul Chiang Kai-Shek a epurat politicienii de stânga din partidul său și a refuzat să se aliaze cu comuniștii chinezi în lupta împotriva niponilor, dar, în schimb, a ales să se lupte atât cu invadatorii, cât și cu Partidul Comunist Chinez. Situația a rămas neschimbată chiar și după incidentul Mukden și după instaurarea regimului marionetă din Manciuria în 1931.

Începând din al treilea deceniu, Germania și China au devenit parteneri apropiați în domeniile schimburilor militare și industriale. După 1933, datorită politicii anticomuniste a liderului chinez Chiang, Germania a asigurat aprovizionarea cu arme a Chinei. Instructorii militari germani au sprijinit armata Kuomintangului. Ofițeri chinezi, inclusiv cel de-al doilea fiu al lui Chiang, au fost instruiți și au efectuat stagii în Wehrmachtul german. Naziștii au denunțat crimele de război japoneze din China, așa cum a fost Masacrul din Nanking din 1937. Totuși, naziștii au încetat cooperarea cu chinezii în mai 1938, când germanii au recunoscut existența Manchukuo.

După incidentul de la podul Marco Polo din 8 iulie 1937, forțele chinezești s-au angajat într-un conflict pe scară largă cu trupele Imperiului Japonez, conflict care a continuat până în 1945. În 1936 generalii KMT Zhang Xueliang și Yang Hucheng (având sprijinul liderului comunist Zhou Enlai), l-au răpit pe Chiang Kai-shek în timpul a ceea ce s-a numit incidentul din Xi'an și l-au forțat să-și unească eforturile cu cele ale comuniștilor într-un front comun împotriva niponilor. Chiar dacă între cele două părți chinezești a fost pusă în practică o încetare a focului, armatele lor nu au luptat niciodată sub o comandă comună și ambele tabere încercat să-și păstreze forțele pentru înfruntarea finală dintre ele.

Deși China a luptat cel mai mult dintre forțele Aliaților, ea nu s-a alăturat alianței decât după atacul de la Pearl Harbor din 7 decembrie 1941. Chiang Kai-shek a simțit că victoria occidentalilor era asigurată de intrarea SUA în război, și a declarat război Germaniei și celorlalte puteri ale Axei.

Alianțele antebelice din Europa[modificare | modificare sursă]

Franța și Marea Britanie erau deja aliate în Antanta Cordială încă din 1904 și fuseseră în Tripla Antantă în timpul Primului Război Mondial.

În 1938, Cehoslovacia s-a aliat oficial cu Uniunea Sovietică și Franța, dar când Germania Nazistă a încercat să anexeze Sudetenland (parte a Cehoslovaciei), nici URSS nici Franța nu s-au arătat dornice să-și ajute aliatul. Franța și Marea Britanie au aprobat în schim anexarea Sudeților de căte Germania, act legiferat de Tratatul de la München. Și alte zone cehoslovace au fot mai apoi ocupate de Polonia (octombrie 1938) și Ungaria (în noiembrie 1938). Ceea ce a mai rămas din teritoriul Cehoslovaciei a fost ocupat de Germania Nazistă în martie 1938.

Primul ministru britanic, Neville Chamberlain, a declarat că dacă Hitler va ataca Polonia, care părea cea mai amenințată în acel moment de atacul celui de-al treilea Reich, atunci atât Franța cât și Anglia aveau să acorde Poloniei "tot sprijinul de care erau capabile". Această proimisiune a fost extinsă și în cazul Greciei și României, după cucerirea de către Italia a Albaniei pe 7 aprilie 1939. O alianța oficială a fost semnată între Anglia, Franța și Polonia pe 6 aprilie 1939.

Între timp, încercările sovieticilor de a negocia o alianță cu Franța și cu Marea Britanmie au dat greș. Mai mult, la mijlocul anului 1938 și între mai și august 1939, URSS a fost implicată într-un război local nedeclarat cu Japonia (vezi și Bătălia de la lacul Hasan și Bătălia de la Halhin Gol). Încercând să evite conflictul cu Germania, pe 23 august 1939, Uniunea Sovietică a semnat pactul Molotov-Ribbentrop cu Germania Nazistă.

Formarea principalelor alianțe[modificare | modificare sursă]

Pe 1 septembrie, invazia germană a Poloniei a declanșat al Doilea Război Mondial. Franța, Marea Britanie, Australia și Noua Zeelandă au declarat război Germaniei pe 3 septembrie. La scurtă vreme după aceasta, Nepal, Newfoundland, Tonga, Africa de Sud și Canada au urmat exemplul englezilor și au declarat la rândul lor război Germaniei. Pe 7 septembrie, Uniunea Sovietică a invadat Polonia din est. În anul următor, Uniunea Sovietică a anexat statele baltice, (Estonia, Letonia și Lituania) și părți din România (Basarabia și Bucovina de Nord) și a atacat Finlanda în ceea ce avea să fie numit războiul de iarnă. Acordul germano-sovietic a fost încălcat de către naziști, care au atacat URSS-ul în cadrul Operațiunii Barbarossa pe 22 iunie 1941.

Statele Unite ale Americii s-au alăturat Aliaților după atacul de la Pearl Harbor, de pe 7 decembrie 1941. Declarația Națiunilor Unite de pe 1 ianuarie 1942 a unit în mod oficial 26 de națiuni într-o alianță antifascistă. Declarația aceasta a format de asemenea baza pentru formarea Organizația Națiunilor Unite. Alianța neoficială a celor 3 Mari formată din Uniunea Sovietică, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și Statele Unite ale Americii a devenit tot mai strânsă până la începutul celei de-a doua jumătăți a războiului, iar deciziile celor trei au hotărât în cele din urmă strategia Aliaților în timpul războiului pe tot globul.

Datele la care diferitele state s-au alăturat Aliaților[modificare | modificare sursă]

Ca urmare a invaziei germane a Poloniei[modificare | modificare sursă]

După încheierea războiului ciudat[modificare | modificare sursă]

După atacul de la Pearl Harbor[modificare | modificare sursă]

După Bătălia pentru Normandia[modificare | modificare sursă]

Alianțe oficiale în timpul războiului[modificare | modificare sursă]

Aliații originali[modificare | modificare sursă]

Aceste țări erau unite printr-un sistem de pacte comune de apărare și alianțe militare semnate mai înainte de izbucnirea războiului. Alianța franco-britanică data încă de pe vremea semnării Antantei Cordiale din 1904, continuată cu Tripla Antantă din 1907, activă în timpul primei conflagrații mondiale. Alianța franco-poloneză a fost semnată în 1921 și a fost reînnoită în 1927 și 1939. Aliații originali au fost aceia care au declarat război Germaniei Naziste după invadarea de către aceasta din urmă a Poloniei în septembrie 1939.

Guvernul polonez în exil (format după 1939) a continuat lupta împotriva forțelor Axei pe câteva fronturi cu câteva sute de mii de membri ai Armatei Poloneze în Franța, marea Britanie, că și în teritoriile naționale ocupate de naziști (Armia Krajowa). Uniunea Sovietică nu a recunoscut acest guvern și în 1943 a organizat Armata Populară Poloneză sub comanda generalului Konstantin Rokossovsky și un guvern în exil obedient.

Coloniile britanice, olandeze și franceze au luptat alături de metropole și multe dintre ele au continuat să contribuie la războiul împotriva Axei și după capitularea metropolelor.

Commonwealthul[modificare | modificare sursă]

Alături de Regatul Unit au declarat separat război Germaniei mai multe țări independente membre ale Commonwealthului Națiunilor, așa numitele Dominioane, în aceeași zi cu metropola, sau câteva zile mai târziu.

India Britanică[modificare | modificare sursă]

India Britanică, o colonie a coroanei Marii Britanii, (care includea următoarele națiuni din zilele noastre: India, Pakistan, Bangladeș și Burma), a declarat război puterilor Axei imediat după ce Anglia a intrat în război.

Grupul de la Oslo[modificare | modificare sursă]

Grupul de la Oslo era o organizație a țărilor care erau în mod oficial neutre. Patru dintre ele s-au alăturat Aliaților prin intermediul guvernelor din exil: Regatul Norvegiei, Regatul Olandei, Regatul Belgiei și Marele Ducat al Luxemburgului.

Republica Finlanda a fost invadată de URSS pe 30 noiembrie 1939[1]. Mai târziu, Finlanda și Regatul Danemarcei s-au alăturat în mod oficial Pactului Anticomintern al forțelor Axei. Regatul Suediei a rămas în mod oficial neutră.

Islanda și Groenlanda au fost ocupate de forțele aliaților pentru cea mai mare parte a războiului. Forțele britanice au preluat controlul Islandei în 1940, pentru a facilita transportul echipamentului procurat prin sistemul Lend Lease. Forțele Statelor Unite ale Americii, deși oficial neutre în acel moment al războiului, au ocupat Groenlanda pe 9 aprilie 1941. SUA a preluat controlul Islandei pe 7 iulie 1941. Islanda și-a proclamat în mod oficial independența față de Danemarca în 1944, dar nu a declarat niciodată război forțelor Axei.

Carta Atlanticului[modificare | modificare sursă]

Carta Atlanticului a fost negociată la Conferința Atlanticului de Primul ministru al Regatului Unit Winston Churchill și Președintele Statelor Unite Franklin D. Roosevelt la bordul unor vase de război ancorate în condiții de mare securitate în Argentia, Terranova (în Golful Placentia) și a fost publicată ca o declarație comună pe 14 august 1941.

Carta Atlanticului a stabilit liniile directoare ale politicii postbelice, în ciuda faptului că Statele Unite nu intraseră în mod oficial în luptă.

Pe scurt, erau nouă puncte principale:

  1. Statele Unite și Regatul Unit nu căutau să obțină câștiguri teritoriale;
  2. corectările teritoriale trebuiau făcute numai conform dorinței popoarelor;
  3. se proclama dreptul la autodeterminare a popoarelor;
  4. scăderea barierelor comerciale;
  5. realizarea unei cooperări economice globale și aplicarea unei politici sociale avansate;
  6. renunțarea la politica de amenințare;
  7. asigurarea libertății de navigație pe mările lumii;
  8. realizarea dezarmării națiunilor agresive și a dezarmării comune postbelice;
  9. lupta pentru înfrângerea Germaniei și a celorlalte puteri ale Axei.

Carta Altanticului s-a dovedit a fi primul pas către formarea Organizației Națiunilor Unite.

Cominternul[modificare | modificare sursă]

Următoarele forțe socialiste sau prosovietice au luptat de asemenea împotriva Axei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial:

Declarația Națiunilor Unite[modificare | modificare sursă]

Declarația Națiunilor Unite a fost semnată de:

În timpul anului 1942, declarația a fost semnată de Mexic, Federația Filipinelor și Etiopia. În primele luni ale anului 1943 au mai aderat Irak, Brazilia și Bolivia.

Tratatul Tripartit de Alianță[modificare | modificare sursă]

(29 ianuarie 1942).

Uniunea Panamericană[modificare | modificare sursă]

[5] (21 de membri)

(Actul final a celei de-a doua înâlniri de la Havana a miniștrilor republicilor americane, 30 iulie 1940)

Din 1945, Escuadrón 201 "Vulturii Azteci" s-au alăturat forțelor aeriene americane din Pacific, contribuția lor fiind evidențiată în timpul bombardamentelor asupra insulelor Formosa (Taiwan) și Luzon (Filipine). Din iulie 1944, 25.000 de militari ai forței expediționare braziliene s-au alăturat Aliaților în campania din Italia. Celelalte țări din acest au contribuit cu unități logistice sau cu mici unități combatante.

Vezi și[modificare | modificare sursă]