Limba germană

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Limba germană
Deutsch
Pronunție [[Alfabetul Fonetic Internațional|Sunet [ˈdɔʏtʃ]]]
Vorbită în Austria
Belgia
Danemarca
Elveția
Franța (Alsacia, Lorena)
Germania
Italia (Tirolul de Sud)
Liechtenstein
Luxemburg
Namibia
Polonia (Silezia)
România
Rusia
Țările de Jos
Regiuni Europa Centrală
Număr de vorbitori 185 de milioane[1] (locul 10)
Limbă-mamă germanică occidentală comună
Sistem de scriere alfabetul latin (variantă germană)
Tipologie lingvistică limbă flexionară
SVO (propoziții simple, VSO și SOV în propoziții compuse)
Clasificare
limbi indo-europene
Statut oficial și codificare
Limbă oficială în Austria
Belgia
Tirolul de Sud (Italia)
Elveția
Germania
Liechtenstein
Luxemburg

 Uniunea Europeană
Limbă recunoscută oficial în Krahule(Slovacia)
Namibia
Vatican
voievodatul Opole (Polonia)
Raionul național german Halbstadt (Rusia)
Limbă minoritară recunoscută în Danemarca
Namibia
Polonia
Republica Cehă
România
Slovacia
Ungaria
Organ de reglamentare Rat für deutsche Rechtschreibung
ISO 639-1 de
ISO 639-2 ger (B)
deu (T)
ISO 639-3 (pentru cel mai răspândit dialect) deu
Extras
Declarația Universală a Drepturilor Omului – articolul 1
Alle Menschen sind frei und gleich an Würde und Rechten geboren. Sie sind mit Vernunft und Gewissen begabt und sollen einander im Geiste der Brüderlichkeit begegnen.
Răspândire în lume
Lumea germanofonă      Limba oficială      Limba vorbită      Limba regională
Lumea germanofonă

     Limba oficială

     Limba vorbită

     Limba regională

Vizitați Wikipedia în Limba germană!
Această pagină poate conține caractere Unicode.

Limba germană (în germană Deutsche Sprache, uzual Deutsch Sunet [ˈdɔʏtʃ]) aparține grupului vestic al limbilor germanice. Formează împreună cu neerlandeza un continuum dialectal.

Limba germană este vorbită ca limbă maternă de majoritatea populației în Germania, Austria, Elveția, Luxemburg și Liechtenstein, în estul Belgiei, precum și în regiunea Schleswigul de Nord (Nordschleswig) din sudul Danemarcei, în regiunea autonomă Tirolul de Sud (Südtirol) din nordul Italiei, în voievodatul Opole al Poloniei și în regiunile Alsacia (Elsaß)[2] și Lorena (Lothringen)[3] din Franța. De asemenea, germana e vorbită ca limbă maternă de 45 mii de persoane în Cehia (mai ales în regiunea istorico-geografică Egerland) și de cca 110 mii de persoane în Ungaria (cu precădere în regiunea istorico-geografică Dunantul fiind folosită ca limbă oficială locală în orașul Sopron). În România, limba germană este vorbită de circa 60 mii de persoane.

În plus, limba germană este vorbită de un număr destul de mare de coloniști germani în SUA (cca 45 milioane de etnici germani dintre care 6,1 milioane utilizează germana ca limbă maternă), Canada (2,5 milioane de etnici germani dintre care 300 mii vorbitori nativi de germană), Mexic (90 mii vorbitori ca limbă maternă), Argentina (1,5 milioane de persoane cu descendență germană dintre care 350 mii folosesc germana ca limbă maternă), Uruguay (40 mii de etnici germani, inclusiv 10 mii vorbitori de germană ca limbă maternă), Brazilia (cca 5 milioane de etnici germani dintre care 900 mii vorbesc germana ca limbă maternă), Paraguay (250 mii vorbitori ca limbă maternă), Chile (cca 150 mii de etnici germani dintre care 20 mii vorbitori nativi de germană), Namibia (30 mii vorbitori ca limbă maternă), Rusia (450 mii vorbitori ca limbă maternă), Kazahstan (350 mii vorbitori ca limbă maternă) și Australia (cca 1 milion de etnici germani dintre care 200 mii mai rămân vorbitori nativi de germană).

Pronunție și grafie[modificare | modificare sursă]

Detaliile din această secțiune se referă în primul rând la limba germană standard (Hochdeutsch). Pronunția în celelalte dialecte germane poate diferi mult de pronunția standard.

Lungimea (sau cantitatea) sunetelor joacă un rol important în limba germană. O vocală pronunțată lung sau scurt poate produce o diferență între două cuvinte care în rest sunt identice. De exemplu, Miete, cu i pronunțat lung, înseamnă „chirie”, dar Mitte, cu i pronunțat scurt, înseamnă „mijloc”, „centru”. Ofen, cu o lung, înseamnă „cuptor”, „sobă”, dar offen, cu o scurt, înseamnă „deschis”. După cum se observă din aceste exemple, în limba germană și substantivele comune sunt scrise cu inițială majusculă.

Pentru a distinge între vocale lungi și vocale scurte, ortografia germană folosește consoane simple sau duble. După vocale scurte se scriu, de obicei, consoane duble (tt, dt, ll, ck, mm, nn, ss, tz etc.), iar după vocale lungi sau diftongi se scriu consoane simple (t, d, l, m, n, s, z etc.). Pentru a se reda sunetul s după o vocală lungă sau după diftong, în scrierea germană se folosește în multe cazuri, încă din evul mediu, și litera specială ß, numită pe românește „s dur” sau și „s ascuțit” (scharfes S sau Eszett). Astfel: ich esse (= eu mănânc) se pronunță cu e scurt, dar ich aß (= eu mâncam, am mâncat) se pronunță cu a lung.

Multă vreme pentru litera minusculă specială ß nu a existat majusculă corespunzătoare. În loc de „s dur mare”, care nu a existat, se scria SS. Totuși, în iunie 2008 organizațiile internaționale de standardizare ISO și DIN au hotărât introducerea literei majuscule „s dur” cu codul Unicode 1E9E. Motivul este normarea tehnicilor de scriere. Noua literă „s dur majuscul” încă nu este întâlnită în practică.

În germana din Elveția și Liechtenstein litera ß nu se folosește deloc, și în loc de ß se scrie ss.

O altă deosebire față de română, întâlnită în multe dialecte germane actuale, este faptul că litera r se pronunță foarte voalat, și uneori nici nu se distinge acustic.

Vocalele a, o și u se folosesc și în varianta cu umlaut, care este o modificare a pronunției lor. Umlautul se notează în scris cu semnul diacritic numit „tremă”, format din două puncte plasate orizontal deasupra literei: ä, ö și ü, iar la majuscule: Ä, Ö și Ü.

  • ä și Ä se pronunță asemănător cu un „e” românesc, dar foarte deschis;
  • ö și Ö se pronunță asemănător cu „eo”, așa ca în cuvintele românești fohen, bleu și loess.
  • ü și Ü se pronunță asemănător cu „iu”, așa ca în cuvintele românești etui, führer și tul.

În loc de vocală cu umlaut se mai poate scrie și: ae, respectiv oe și ue (excepție: în numele proprii), dar aceste perechi de litere se pronunță la fel ca și ä respectiv ö și ü.

Alte particularități fonetice germane:

  • äu se pronunță (simplificat) ca și „oi”.
  • c se pronunță în multe cazuri ca și „ț”;
  • e se pronunță deseori ca un „ă”;
  • ei se pronunță ca și „ai”;
  • eu se pronunță (simplificat) ca și „oi”.
  • ge se pronunță ca „ghe”;
  • gi se pronunță ca și „ghi”;
  • j se pronunță ca un „i”;
  • r se pronunță în multe dialecte germane foarte voalat, eventual chiar deloc
  • s se pronunță în multe cazuri ca și „z”;
  • sch se pronunță ca un „ș”;
  • sp se pronunță în multe cazuri ca și „șp”; în unele dialecte nordice se pronunță sp;
  • st se pronunță în multe cazuri ca și „șt”; în unele dialecte nordice se pronunță st;
  • v se pronunță ca un „f”;
  • w se pronunță ca un „v”; excepție:
  • y se pronunță ca și „ü” (vezi mai sus);
  • z se pronunță ca un „ț”.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Dialectele care au trecut prin cea de a doua schimbare a vocalelor germane în Evul Mediu sunt considerate membre ale limbii germane.

Din motive de izolare geografică (munți înalți, păduri întinse) și din motive economice (rutele comerciale erau de obicei de-a lungul râurilor), limba germană a avut inițial o multitudine de dialecte care s-au dezvoltat aproape independent. Din cauză că pe teritoriul Germaniei de azi au existat multe state mici, nu a existat pentru mult timp nici o forță care să acționeze pentru unificarea sau standardizarea germanei. Printre primele evenimente care au dus spre standardizare se numără traducerea Bibliei de către Martin Luther (Noul Testament în 1521 și Vechiul Testament în 1534), care se bazează pe limba germană vorbită în popor și pe cea folosită în cancelariile habsburgice.

Germana înaltă (Hochdeutsch) în sensul de germana standard s-a format în sec. XVI-XVII în baza dialectelor intermediare (Mitteldeutsch) între germana de sus și cea de jos. Lucrările pentru mass media și în special cele scrise sunt aproape toate produse în Hochdeutsch, care este o limbă universală înțeleasă în toate zonele de limbă germană de pe glob (cu excepția preșcolarilor în zone unde se vorbește doar dialect - dar în era televiziunii, până și ei ajung să înțeleagă germana înaltă, chiar înainte de a merge la școală).

Germana înaltă (Hochdeutsch) mai are însă și un alt înțeles, anume totalitatea următoarelor limbi și dialecte: limbile germana standard, idiș și luxemburgheză, dialectele din zona centrală și de sud a Germaniei, dialectele vorbite în Austria, Liechtenstein, Elveția, Luxemburg, Tirolul de sud (Italia), Alsacia și Lorena (Franța), Belgia, Polonia, SUA, Rusia, România, Danemarca, precum și mai multe țări din America de sud și din sudul Africii.

Primul dicționar al Fraților Grimm, ale cărui 16 părți au fost publicate între 1852 și 1960, a fost și încă este cel mai complet census al cuvintelor din limba germană.

În 1880, regulile gramaticale și ortografice de la acea vreme au apărut în lexiconul Duden, numit așa după autorul lui, Konrad Duden. În 1901, această carte a fost declarată definiția standard a limbii germane.

De atunci până în 1998 nu a mai avut loc o reformă majoră a ortografiei. În 1998 s-a ajuns la decizia reformării regulilor ortografice, adică la așa zisa ortografie germană „nouă”, pentru care lingviștii germaniști din patru state germanofone, RFG, RDG (până la reunificare), Austria și Elveția (cantoanele germanofone) s-au consfătuit timp de decenii.

Noua ortografie este obligatorie în Germania numai pentru școli și anumite instituții de stat. (Situația legală din Germania este ceva mai complexă din cauza structurii federale a statului, cu administrației pe 3 nivele - federal, statal (pe landuri) și comunal. Însă, în vederea modificării ortografiei oficiale, în Germania este suficientă o dispoziție la nivel ministerial (Erlass), nefiind nevoie și de o lege (Gesetz).)

Hotărârea din 1998 a constat dintr-un compromis: atât ortografia germană veche cât și cea nouă au fost permise în paralel, pentru o perioadă de tranziție foarte lungă - până în anul 2005. Astfel, folosirea ortografiei vechi se marca în școli cu roșu drept greșeală, dar nu se scădeau puncte la notă.

Noul standard, obligatoriu de la 1 august 2005 în Germania, Austria și Elveția, pune capăt acestui paralelism și impune școlilor și instituțiilor de stat ortografia nouă. Însă numeroase personalități, scriitori, instituții și firme se împotrivesc adoptării noii ortografii, în general considerând-o nereușită. Landurile Bayern (Bavaria) și Nordrhein-Westfalen (Renania de Nord-Vestfalia) precum și cantonul/orașul elvețian Berna au decis să prelungească pe teritoriile lor paralelitatea ortografiilor cu încă un an. Marele cotidian (particular) de renume mondial Frankfurter Allgemeine Zeitung („F.A.Z.”) nu a acceptat deloc noua ortografie din 1998 și a continuat multă vreme să aplice ortografia „veche”.

Din cauza numeroaselor reclamații și în baza propunerilor făcute de Comisia internațională pentru ortografia germană, Conferința miniștrilor culturii și învățământului ai landurilor germane a aprobat în martie 2006 unele modificări aduse noilor reguli ortografice. Drept rezultat, noua ortografie germană revizuită (incluzând modificările de ultim moment) a intrat în vigoare la 1 august 2006 (la începutul anului școlar 2006/2007 în Germania). Elveția a decis de asemeni (în iunie 2006) adoptarea oficială a ortografiei noi revizuite. Ortografia veche va fi însă tolerată în școli, ca ortografie paralelă, timp de un an în Germania, doi ani în Austria și trei ani în Elveția.

La 22 iulie 2006 redacția dicționarelor normative Duden pentru limba germană (vezi www.duden.de) a publicat o nouă ediție, nr. 24, a îndreptarului ortografic, cu ultimele modificări. Noua ortografie, în varianta inițială, nerevizuită, fusese inclusă în ediția nr. 21, din 1996, a îndreptarului.

Ca noutate absolută, conform noii ortografii, revizuite, pentru numeroase cuvinte (circa 2% din lexicul inclus) sunt admise mai multe variante. În atari cazuri, redacția face totuși recomandări cu privire la varianta care ar urma să fie preferată.

Ca o contribuție la „pacificarea” ortografiei, principalele agenții de știri și medii de informare germane au decis să aplice o scriere unitară chiar și în cazurile de ortografie multiplă.

Începând cu anul școlar 2007/2008, în școlile din Germania nu se mai tolerează ortografia veche, iar erorile ortografice făcute de elevi duc la scăderea notei.

Situație actuală[modificare | modificare sursă]

Germana este limba oficială în Germania, Austria și Liechtenstein, una din limbile oficiale în Belgia (alături de neerlandeză și franceză), Elveția (împreună cu franceza, retoromana și italiana) și Luxemburg (împreună cu franceza și luxemburgheza), precum și limbă oficială regională în regiunea autonomă Tirolul de Sud din nordul Italiei (alături de italiană), Raionul național german Halbstadt din Rusia (alături de rusă) și Raionul național german Azovo din Rusia (alături de rusă). Pînă în 1990 a fost și una dintre limbile oficiale ale Namibiei (alături de afrikaans și engleză; din 1990 este limba națională). Într-o serie de localități din Danemarca, Polonia, Slovacia, Ungaria și România germana are statut de limbă co-oficială locală.

Totodată, germana este una dintre cele 3 limbi de lucru ale Comisiei Europene (alături de franceză și engleză), una dintre cele cinci limbi de lucru ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, una dintre cele șase limbi oficiale ale OSCE și una din cele 4 limbi oficiale ale Asociației Europene de Liber Schimb.

Conform estimărilor germana este vorbită ca limbă maternă de cca 100-120 milioane persoane (mai ales în Europa Centrală), fiind limba cu cel mai mare număr de vorbitori din Europa. Germana rămîne cea de-a treia limbă străina studiată în lume (după engleză și franceză) cu toate că influența crescândă a limbii engleze a afectat în ultimul timp rolul limbii germane în plan internațional.

Gramatica[modificare | modificare sursă]

Lexic[modificare | modificare sursă]

Limba germană este o limbă pluricentrică, sintetică,fuzională cu forme de sinteză derivată și cu un continuum dialectal. O subdivizare posibilă a lexicului german este următoarea:

  • Două treimi din lexicul (vocabularul) consemnat în lexicoane respectă strict regulile gramaticale;
  • un alt fond de cuvinte este format inițial pe baza regulilor de lexicalizare și este considerat de lingviști a fi caracteristic și necesar lexicului în uz;
  • și în sfârșit, o altă parte sunt cuvinte formate ad-hoc din articulații modulare flexibile, tot printr-un proces de lexicalizare și idiomatizare a termenilor, însoțit uneori și de schimbări semantice. Această ultimă parte se găsește doar în lexiconul „interior” („mental”) al vorbitorului, nefiind consemnată nicăieri.

Astfel, limba germană este o limbă enciclopedică cu o permanentă „circulație a cuvintelor” compuse instantaneu din alte cuvinte sau morfeme (substantive, verbe, adjective, atribute, afixe etc.). Introducerea unui număr nelimitat de semnificații ale sensurilor noționale în ansamblarea cuvintelor formate ad-hoc constituie o posibilitate practică, această alcătuire depinzând doar de capacitățile cognitive ale ficărui individ care o uzitează.

În prima parte a cuvântului pot fi adăugate noțiuni reprezentative sau parafrazabile, iar modulul rădăcină al cuvântului compus se află de obicei la sfârșitul acestuia. Alcătuirea și folosirea noilor noțiuni se instituie specific în registrele de onomasiologie, semantică și semiotică a graiurilor regionale.

Mărimea lexicului german[modificare | modificare sursă]

Limba germană standard cuprinde cca 75.000 de cuvinte de bază [4], iar numărul total de lexeme este apreciat la 300.000 - 500.000, în funcție de autor și mod de numărare. De exemplu:

  • Lexiconul „Duden. Deutsches Universalwörterbuch” indică circa 50.000 de cuvinte în limba obișnuită de zi cu zi, iar pentru lexicul principal german cca 70.000 de cuvinte [5] .
  • Lucrarea „Deutsches Wörterbuch” de Frații Grimm (1852 ... 1960) se apreciază a conține cca 350.000 cuvinte [6] .
  • Lexiconul lui Wahrig indică în prefața ediției 2006 că ar cuprinde cca 260.000 de cuvinte [7] .

Astfel de cifre indică însă doar ordinul de mărime al volumului de cuvinte din lexicul german, deoarece aprecierile acestea conțin de regulă

  • doar o parte din termenii de specialitate din diverse domenii,
  • doar o parte din cuvintele derivate și cele compuse,
  • niciun cuvânt german compus din numai două componente uzuale și care de aceea este foarte ușor de înțeles (pentru cine cunoaște deja componentele sale) [8] ,
  • niciun toponim
  • iar neologismele actuale desigur că și ele lipsesc, ca în orice lucrare tipărită mai veche.

Criteriul primordial pentru ca un cuvânt să fie preluat într-un lexicon este gradul (frecvența) de utilizare.


Limba germană în România[modificare | modificare sursă]

Inscripţiune trilingvă, având şi germana ca a treia limbă.

La recensământul populației din 2002 peste 60 de mii de locuitori ai României (0,3 % din totalul populației din țară) s-au declarat ca fiind de origine germană (sași, șvabi sătmăreni, șvabi bănățeni și țipțeri), majoritatea fiind vorbitori nativi de limbă germană. Germana este a treia limba străină în România, fiind predată la toate facultățile de limbi străine din țară. În Banat și Transilvania există și câteva licee cu predare în limba germană. La Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca 10 din cele 21 de facultăți ale universității oferă programe de studii și în limba germană. La Timișoara funcționează Teatrul German de Stat (Deutsches Staatstheater Temeswar), unul dintre puținele teatre de limbă germană din afara spațiului germanofon propriu-zis. În germană apar și cîteva publicații periodice naționale sau regionale din România, printre care Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien (ADZR), Hermannstädter Zeitung și Banater Zeitung.

Dialectele germanei[modificare | modificare sursă]

Dialectele limbii germane

Dialectele limbii germane sunt divizate în mod tradițional în trei grupuri: germana de sus (Oberdeutsch), germana mijlocie (Mitteldeutsch) și germana de jos (Niederdeutsch). „Sus” și „jos” se referă aici la altitudinea geografică a regiunii dialectale: germana de sus se vorbește mai ales în sudul Germaniei, Austria, Elveția și alte regiuni mai înalte (spre Alpi și în văile lor), în timp ce germana de jos se vorbește în nordul Germaniei, care este o zonă întinsă de șes de mică altitudine (spre Marea Nordului și Marea Baltică).

Germana de jos se divizează în două grupuri dialectale: saxona inferioară și francona inferioară, vorbite în nordul Germaniei, Olanda și nordul Belgiei, precum și de coloniștii germani, olandezi și flamanzi stabiliți în Africa și America. Dialectele francone inferioare ale germanei de jos stau la baza limbii neerlandeze. Unii lingviști consideră germana de jos a fi o limbă distinctă, nu doar un dialect.

Germana mijlocie se împarte, de asemenea, în două grupuri dialectale: germana mijlocie occidentală (Westmitteldeutsch) și germana mijlocie orientală (Ostmitteldeutsch), fiind vorbită în centrul Germaniei (Saxonia Superioară, Luzația, sud-estul Brandenburgului, nordul Turingiei, Hessa, Renania Superioară, Palatinatul Rinului, Saarland), precum și în Luxemburg, estul Belgiei și în regiunea franceză Lorena. Grație poziției sale mediane între dialectele germanei de jos și ale celei de sus, dialectul Lausitzisch-Neumärkisch al germanei mijlocii orientale (vorbit în Berlin și în sud-estul Brandenburgului) stă la baza germanei standard (Hochdeutsch).

Germana de sus (Oberdeutsch; a nu se confunda cu germana standard sau „înaltă” numită Hochdeutsch) se împarte în trei grupuri dialectale, la rândul lor subdivizate în graiuri (“Mundarten”): francon (Fränkische Mundarten), austro-bavarez (Österreichisch-Bairische Mundarten) și suebo-alemanic (Schwäbisch-Alemanische Mundarten), vorbite în sudul Germaniei, Austria, Elveția, regiunea autonomă italiană Tirolul de Sud și în Alsacia, din Franța.

Unele dialecte contemporane ale limbii germane s-au format în secolele XVII- XIX-lea în America de Nord prin amestecul diferitor graiuri germane vorbite în Europa Centrală, printre acestea numărându-se germana din Pennsylvania, germana texană și germana hutterită.

În România, nemții vorbesc acasă de cele mai multe ori dialectul săsesc sau cel șvab.

Coduri lingvistice[modificare | modificare sursă]

Limbi creole[modificare | modificare sursă]

Unserdeutsch sau Creola Rabaul Germană este o limbă creolă, bazată pe limba germană, vorbită în Papua Noua Guinee și în nord-estul Australiei.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Orlando Balaș, Limba germană. Simplu și eficient, Iași, Editura Polirom, 2005
  • DUDEN Grammatik der deutschen Gegenwartssprache, Mannheim. Leipzig. Wien. Zürich, Dudenverlag, 1998
  • Gerhard Helbig, Joachim Buscha, Deutsche Grammatik. Ein Handbuch für den Ausländerunterricht, Berlin.
  • München: Langenscheidt KG, 2005

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ National Geographic Collegiate Atlas of the World. R.R Donnelley & Sons Company. ISBN 0-7922-3662-9 
  2. ^ În franceză Alsace
  3. ^ În franceză Lorraine
  4. ^ Dornseiff nennt im Vorwort zur 1. Auflage (1933) „30000 bis 100000 Wörter, die in einer Kultursprache gesprochen und geschrieben werden“ (Franz Dornseiff: Der deutsche Wortschatz nach Sachgruppen. 5. Auflage. de Gruyter, Berlin 1959, S. 7), was etwa den Angaben zum zentralen Wortschatz entspricht.
  5. ^ Duden. Deutsches Universalwörterbuch. 6., überarbeitete und erweiterte Auflage. Dudenverlag, Mannheim/Leipzig/Wien/Zürich 2007, S. 13. ISBN 3-411-05506-5.
  6. ^ Best 2006, S. 13.
  7. ^ Wahrig, Deutsches Wörterbuch. Hrsg. von Renate Wahrig-Burfeind. Bertelsmann Lexikon Institut, Gütersloh/ München 2008. ISBN 978-3-577-10241-4
  8. ^ v. Wahrig (2008), p. 9.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikimanuale
Wikimanuale are un manual despre