Originile românilor

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Istoria României
Stema României
Acest articol este parte a unei serii
Preistoria pe teritoriul României
Epoca pietrei
Epoca bronzului
Epoca fierului
Dacia
Războaiele daco-romane
Dacia romană
Originile românilor
Formarea statelor medievale
Țările Române în Evul Mediu
Țara Românească
Principatul Moldovei
Dominația otomană
Țările Române la începutul epocii moderne
Epoca fanariotă
Modernizarea țărilor române
Regulamentul Organic
Revoluția Română de la 1848
Principatele Unite
Războiul de Independență
Regatul României
Primul Război Mondial
Unirea Basarabiei cu România
Unirea Bucovinei cu România
Unirea Banatului cu România
Unirea Transilvaniei cu România
Al Doilea Război Mondial
Comunismul
R.P. Română/R.P. Romînă
R.S. România
Revoluția Română din 1989
România Contemporană
Vezi și
Istoria românilor
Istoria militară a României
Istoriografia română

Portal România
 v  d  m 

Românii sunt, din punct de vedere etnografic, ansamblul vorbitorilor limbii române (limbă romanică) care trăiesc în centrul și estul Europei. Originile românilor sunt comune cu cele ale Aromânilor și depășesc cadrul României actuale, dar sunt disputate, existând mai multe teorii, unele care se exclud reciproc, interpretând diferit sursele arheologice și istorice. Niciuna dintre teorii nu poate explica exhaustiv și satisfăcător toate datele toponimice, lingvistice și etnografice. Originile românilor sunt una dintre cele mai dezbătute probleme din istoriografia românească, deoarece este legată de contextul politic în care Românii și-au revendicat independența pe teritoriile locuite de ei, împotriva împărățiilor dominante (Austro-Ungaria și Rusia) : istoricii români s-au străduit să demonstreze continuitatea românească în aceste teritorii, în timp ce istoricii austro-ungari (ulterior și germani) sau ruși (ulterior și din alte țări slave) se străduiau să o pună la îndoială[1][2][3][4][5]. Studierea problemei etnogenezei, adică a originii oricărui popor, constă în determinarea următoarelor aspecte : când, unde, în ce condiții și din care influențe lingvistice, culturale și demografice s-a format comunitatea etnică respectivă? Aceste determinări se referă și la problema originii neamului românesc.

Etnogeneza românească[modificare | modificare sursă]

Columna lui Traian
Inscripție de pe columna forumului din Colonia Dacica Sarmizegetusa
Inscripție latină târzie din Remesiana

Istoric[modificare | modificare sursă]

În față atacurilor repetate ale goților și carpilor, împăratul roman Aurelian s-a hotărât să abandoneze provincia romană Dacia. A scurtat frontierele imperiale și între anii 271-275, în două etape, armatele române au părăsit partea nordică-Transilvania, apoi Banatul și Oltenia. Părăsirea provinciei de către armată și administrație au atras stingerea rapidă a vieții urbane și, implicit, declinul activităților economice, precum și retragerea în așezările rurale. Pentru a acoperi rușinoasă acțiune de părăsire a Daciei, Aurelian a înființat o nouă provincie-Dacia Aureliană, formată din partea de răsărit a Moesiei Superior și din partea de apus a Moesiei Inferior. Această a fost împărțită în Dacia Ripensis (cu capitală la Rariara) și Dacia Mediteraneană (cu capitală la Serdica).

După retragerea aurieliană din 271, legăturile cu Imperiul Roman aflat la sud de Dunăre nu au fost rupte. Cetățile și orașele de pe malul stâng al Dunării s-au aflat în atenția împăraților Dioclețian, Constantin cel Mare și Iustinian. Românizarea a fost continuată de soldații români, negustorii și misionarii creștini, veniți din imperiu.

Continuitatea este atestată de descoperirile arheologice din spațiul vechii Dacii. Inscripțiile din secolul IV atestă că limba latină era vorbită în continuare în Dacia după retragerea aureliană. Donariul de la Biertan din județul Sibiu, relicvă creștină din secolul IV, conține inscripția latină : "Ego Zenovius votum posui" (Eu, Zenoviu, am depus darul), fiind o altă dovadă a vorbirii limbii latine în Dacia, după 271. Retragerea nu a lăsat fosta provincie fără structura politică. S-au păstrat forme de organizare politică că obștiile sătești.

Până în 313, creștinismul a pătruns în Dacia și Moesia, răspândit de misionari creștini, contribuind la strângerea legăturilor daco-romanilor cu romanitatea sud-dunăreană și la continuarea românizării în regiunile nord-dunărene. Prezența creștinismului pe teritoriul Daciei este dovedit de numeroasele descoperiri: opaițe cu semnul crucii, basilici că cele de la Sucidava din secolul VI, Tomis (secolele IV-VI). Au apărut treptat episcopate că Justiniana Prima sau Tomis. Originea latină a creștinismului românesc este dovedită de termenii creștini din limba latină: Dumnezeu-Domine Deus, cruce, creștin, înger, biserica-basilica.

Timp de aproape un mileniu (sec. III-XIII), actualul spațiu românesc a fost străbătut de popoarele migratoare. Între 275-566, au venit popoarele germanice și hunii.

Din secolul VI, slavii au năvălit în Moldova și Muntenia, iar din secolul VII, în Transilvania. Au impus toponime, hidronime și modificări fonetice și de vocabular. Nu au modificat însă caracterul fundamental al limbii române, fiind 60% latin și dominat de structura gramaticală latină. După anul 602, slavii au staționat la sud de Dunăre, în Imperiul Bizantin. Aceștia, și apoi bulgarii, au separat latinitatea din Peninsula Balcanică de cea nord-dunăreană. În dreapta fluviului, populația romanică a fost asimilată în mare parte de slăvi, exceptând romanicii din zonele montane, care au primit numele de vlahi. Ulterior, au venit pecenegii și cumanii. Între 1241-1242, au venit tătarii.

Amestecul dacilor, românilor și popoarelor migratoare s-a desfășurat pe ambele maluri ale Dunării, în decursul a mai multor secole. 3500 de inscripții latine descoperite în Dacia, raportate la cele 40 în limba greacă sau cele 7 în limba siro-palmireană, demonstrează preponderența absolută a limbii latine în provincia Dacia. Latina era limba administrativă, vorbită și de armata și în comerț. Era limba comună, singurul mijloc de înțelegere pentru diferitele grupuri etnice din provincie și pentru comunicare cu exteriorul. Numeroase argumente: toponime și hidronime ce au rămas până astăzi (Donaris, Mariș, Alutus), mormintele cu inventar daco-român, cuptoarele de olărit, tezaurele monetare, obiectele paleocreștine sau studiul limbii române. Cercetările arheologice de la Țaga din Cluj, Cipau și Moresul (Mureș), Brateiu (Sibiu) au dovedit prezența autohtonilor stabiliți în Dacia. La sfârșitul secolului V, procesul romanizării a luat sfârșit. Formarea poporului român s-a încheiat în sec. VIII-IX. În izvoarele străine apar primele mențiuni despre români, fiind denumiți vlahi, valahi, volohi, blachi.

Teoria continuității[modificare | modificare sursă]

Unul din motivele cuceririi Daciei a fost exploatarea aurului și a altor minereuri, pentru care Roma a făcut mari investiții în orașe și drumuri: chiar dacă a fost constrânsă să-și retragă suprastructura costisitoare (legiunile și administrația) este puțin verosimil să se fi retras toată populația (așa cum scrie Eutropius), astfel că romanica orientală a putut rămâne aici „lingua franca”.

Dacia a rămas sub ocupație română timp de 150 de ani. Formarea poporului român a reprezentat un proces complex și de lungă durată, proces la care au contribuit o serie de factori: statalitatea dacică și creșterea puterii acesteia, cucerirea Daciei de către romani, colonizarea și romanizarea intensivă , continuitatea populației daco-romane pe fundalul năvălirilor populațiilor migratoare și răspândirea creștinismului. Conform informațiilor scriitorilor romani ca Cassius Dio, dacii ar fi supraviețuit în urmă războaielor cu romanii,fiind supuși. Frescele de pe Columna lui Traian, numele dacice din inscripțiile latine din Dacia Romană, consemnarea revoltelor dacilor cuceriți și descoperirile arheologice confirmă teoria continuității. Romanizarea Daciei a fost începută în urmă contactelor dintre daci și români în perioada anterioară ocupației, desfășurată apoi cu o mare intensitate în perioada stăpânirii române și continuată chiar după retragerea aureliană. Ulterior, din cauza năvălirilor "barbare", administrația romană și armata au abandonat și evacuat Dacia. Nu au rămas urme materiale care să indice evacuarea populației. Sunt aduse argumentele filologice: toponimele latine ale râurilor (Argeș, Buzău, Criș, Dunărea, Mureș, Nistru, Olt, Prut, Siret, Someș, Timiș, Tisa etc., toate, nume atestate înainte de cucerirea română), originea latină a multor cuvinte, numele voloh pe care slavii orientali l-au dat românilor, în timp ce slavii sudici i-au numit vlahi. Misionarii au predicat în nordul Dunării în limba latină, ceea ce atestă existența unei populații romanice, de asemenea, inscripțiile creștine sunt dovezi revelatorii.

Descoperirile arheologice și urmele materiale atestă continuitatea populației daco-romane, păstrarea riturilor funerare, circulația monetară. Teoria continuității a evoluat în epoca modernă în funcție de politică care influențat intelectualitatea românească. Temele principale au fost originea și rolul romanilor, dacilor și slavilor în formarea poporului român, spațiul geografic al etnogenezei românilor.

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor strǎini[modificare | modificare sursă]

Gesta Hungarorum Anonymous

Prima mențiune documentară a românilor datează din anul 980 într-o scrisoare a împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul, unde sunt menționați vlahii. Următoarea menționare datează din 1020, într-un act emis de același împărat. Împăratul Constantin VII Porfirogenetul a amintit de așezarea slavilor în Balcani, înfățișând întrepătrunderea lumii slave cu cea românească, numindu-i pe cei din urmă cu termenul de romani, în vreme ce pentru bizantini utilizează denumirea de romei. Tratatul geografului persan Gardizi-Podoaba Istoriilor, scris la mijlocul secolului XI oferă informații despre originea poporului român. În a două jumătate a secolului IX, cronicarul thessaliot Kekaumenos a afirmat că vlahii balcanici erau urmașii dacilor, care trăiau pe Dunăre și pe Sava. Consemnează că s-au revoltat împotriva bizantinilor și s-au retras în Epir, Macedonia și Grecia. Lucrarea să a avut o difuzare restrânsă și a fost pusă în circulație târziu. Ioan Kynnamos, secretar al împăratului Manuel Commenul, a descris o campanie bizantină împotriva maghiarilor în 1167, în care cronicarul afirmă că vlahii sunt coloni veniți demult din Italia.

După formarea Țaratului Vlaho-Bulgar, originea română a vlahilor a fost dezbătută între Papa Inocențiu al III-lea și Țarul Ioan Asan I în anii 1202-1204. Anonymus sau Simon de Keza au afirmat originea latină a românilor, în cronicile lor anterioare întemeierii țărilor române, nu s-a sesizat un ton de ostilitate față de români și că statul ungar nu suprimase încă autonomiile locale, iar românii din Transilvania nu erau excluși din drepturi.

Limba latină similară cu limba română, așezarea geografică a românilor, i-a determinat pe autorii care au studiat textele latine despre războaiele daco-romane să confere originea română a poporului român. Poggio Bracciolini este primul umanist italian care afirmă originea latină a poporului român și continuitatea elementului român în țările române, și a argumentat latinitatea limbii latine cu probele culese direct din spațiul românesc.

Enea Silvio Picolomini(Papa Pius al II-lea) a afirmat originea latină a românilor, culegându-și informațiile de la misionarii dominicani și franciscani. Demetrie Chalcocondil și cu Laonic Chalcocondil au expus știri despre români. Antonio Bonfinius a amintit în câteva locuri originea latină a românilor-românii urmașii coloniei și ai legiunilor romane din Dacia și invocă ruinele și inscripțiile române, toponimele, Corvineștii și numele poporului român.

Cele mai vechi cronici maghiare păstrate (sec. XII-XIII) afirmă că atunci când maghiarii au sosit în Pannonia, zonele învecinate erau locuite de „blaki”, „blahi” sau „blazi” (vlahi = români).

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor din spațiul românesc[modificare | modificare sursă]

Letopisetul lui Ureche

În secolul XVI, Nicolaus Olahus a susținut latinitatea românilor, fiind un umanist faimos la nivel european. Primul cronicar român care a consemnat originea latină a românilor a fost Grigore Ureche la mijlocul secolului XVII. Miron Costin a afirmat la rândul sau în lucrarea "De neamul moldovenilor". Ambii cronicari au studiat în Polonia, cunoșteau latină și au intrat în contact cu literatură străină care afirmă originea latină a românilor. În secolul XVII, când cronicile erau scrise în limba română, originea română conferea noblețe și prestigiu Țărilor Române, ridicând moralul românilor aflați sub dominația otomană. Dimitrie Cantemir a susținut originea latină a românilor și i-a înfruntat pe scriitorii care contestau continuitatea latină. Ideile sale au fost preluate de ardelenii aflați în lupta pentru emancipare. Către sfârșitul secolului al XVIII-lea, Inocențiu Micu-Klein și corifeii Școlii Ardelene i-au preluat ideile. Stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1714) în lucrarea "Istoria Țării Românești" afirmă existenței conștiinței romanității la români, susținând că românii cred că sunt urmași ai romanilor și se mândresc cu această descendență glorioasă.

Reprezentanții Școlii Ardelene s-au pronunțat pentru originea latină a poporului român, dar au susținut dispariția prin exterminare și alungare a dacilor. Susțin că nu au găsit compatibilități dintre civilizația romană și daci. Aceștia au pus bazele școlii latiniste, care din Transilvania și-a schimbat nucleul spre cele două principate. August Treboniu Laurian susținea că istoria românilor începea cu fondarea Romei. Școală latinistă a publicat în 1871 și 1876 un dicționar în două volume și un glosar al limbii române, latinizată. Dicționarul a declanșat reacții împotriva stâlcirii limbii române.

Lumea științifică română nu mai contesta originea română, acceptând că majoritatea coloniștilor aduși în Dacia cucerită proveneau din diverse părți ale imperiului, că nu erau doar cetățeni romani și nici de sânge roman[6]), limba comună fiindu-le tuturor coloniștilor latină. În acest mediu multietnic, latina fiind singură limba de comunicare, a obținut poziția dominantă („lingua franca”).

A fost dezbătută poziția dacilor în discuțiile despre etnogeneza românească. Din 1857, Ion Constantin Brătianu se pronunță pentru o origine comună din romani, traci și celți. Bogdan Petriceicu Hasdeu a publicat în 1860 un articol intitulat „Perit-au dacii?” în care demonstra exagerările școlii ardelene și a urmașilor ei. După 1870-1880, dacii încep să ocupe un loc tot mai important în cercetarea originilor poporului român. Majoritatea istoricilor ca Nicolae Iorga sau Alexandru D. Xenopol au susținut ca dacii au avut o pondere limitată în etnogeneza românească. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea se acceptă în continuare originea romană, însă după câștigarea independenței, când statul român era un regat recunoscut pe plan internațional și nu mai era nevoie de legitimitate, dacismul a câștigat teren, mai ales în perioadele regimurilor extremiste de dreapta și de stânga. În prezent, pentru majoritatea contemporanilor, dacii au fost strămoșii românilor. S-a dezbătut de asemenea și rolul slavilor în etnogeneza românească, însă în secolul al IX-lea, rolul slavilor era minimalizat. Românii erau formați ca popor când au intrat în contact cu slavii, adoptând termeni slavi. Cum Școală latinistă a publicat un dicționar al limbii române latinizate, în 1870-1879, Alexandru Cihac a publicat un dicționar al limbii române, în care 2/5 din vocabularul român erau cuvinte slave. Ioan Bogdan a susținut rolul slavilor în etnogeneza română, iar istorici ca Petre P. Panaitescu sau Constantin C. Giurescu au fost favorabili influenței slave în limba română și instituțiile române. În perioada stalinistă, când influență sovietică era majoră, rolul slavilor în etnogeneza românească a luat amploare. În perioada național-comunismului ceaușist, dacilor le-a fost conferit rolul fondator al poporului român.

Turnu Severin, Drobeta
Piatra runica din secolul XI
Colonia Dacica Sarmizegetusa - Amfiteatru
Ruine de la Sarmizegetusa Regia
DonariumBiertan
Vlahi

Teoriile derivate[modificare | modificare sursă]

Sunt teorii derivate ca cele emise de Școală protocronistă care afirmă că Dacia a fost nucleul „vetrei străromâne”, că procesul de romanizare i-ar fi cuprins și pe „dacii liberi”. Populațiile romanice din sudul Dunării ar fi provenite din migrații nord-sud, din Dacia spre Balcani (teorie adoptată de unii istorici iugoslavi, bulgari, iar mai recent sârbi și macedoneni). Școală protocronistă emite și opinia că vlahii (românii) de la nord de Dunăre ar fi o ramură veche aparținând populației dace din rândul căreia s-ar fi desprins (migrând spre Italia) latinii care a format imperiul Român. Daco-vlahilor li s-ar fi alăturat coloniștii români care s-au așezat în Dacia[7].

Prin schimburile comerciale și statutul de „lingua franca” al limbii latine în zona, procesul de românizare s-a putut întinde mult peste hotarele Imperiului Român, așa cum astăzi limba engleză și modul de viață european au cuprins majoritatea lumii, depășind mult limitele fostului imperiu britanic.

Contraargumente[modificare | modificare sursă]

Însă, Dacia nu a fost sub stăpânire romană decât circa 170 de ani, pe când Moesia și Scythia minor au fost sub stăpânire română (incluzând Imperiul Roman de Răsărit) circa șase secole. Nu există dovezi că procesul de românizare i-ar fi cuprins și pe „dacii liberi”. Exceptând o relatare a lui Eutropius, nu există dovezi că s-ar fi produs migrații de populații romanice nord-sud, din Dacia spre Balcani. Școală protocronistă nu este socotită de nici-o intituție academică sau universitară ca fiind o școală istorică (adică respectând regulile cercetării științifice în domeniul arheologiei și istoriei) ci ca o școală literară (adică în care inspirația și ideile autorilor „nu dau socoteală realității” și „pornesc de la un postulat pentru a interpreta faptele, în loc să pornească de la fapte pentru a elabora o explicație” - conform expresiei lui Florin Constantiniu).

Teoria migrației din Sud spre Nord[modificare | modificare sursă]

La sfârșitul secolului al XVI-lea, un învățat maghiar din Transilvania, cancelarul Farkas Kovacsocsy emite pentru prima dată teoria imigraționistă în privința etnogenezei românești. Sub formă unui dialog, a combătut originea latină a românilor ardeleni cu starea inferioară a populației românești din Transilvania. István Szamosközy a negat continuitatea română în lucrările sale istorice în timpul lui Mihai Viteazul. Dalmaținul Ioan Lucius a afirmat în 1666 că bulgarii au strămutat populația română din sud în nordul Dunării. La sfârșitul secolului XVII, cronicarul Martin Szentivanyi a emis ideea că doar românii din Țară Românească și din Moldova erau urmașii romanilor, iar cei din Transilvania s-au stabilit treptat.

Franz Josef Sulzer a pledat împotriva continuității într-o lucrare apărută la Viena între 1781-1782 despre țările locuite de români. A susținut că românii s-au format în sudul Dunării, de unde s-au îndreptat spre nord în două etape. Conform ideii sale, migrația s-a desfășurat în secolul XII, în timpul răscoalei Asăneștilor și a înființării țaratului vlaho-bulgar și după 1241 când Cumania era golită de locuitori. Teza lui a fost reluată de I.C. Eder, care a combătut Supplex Libellus Valachorum și a susținut originea bulgară a românilor.

Teoria imigraționistă a fost reluată de alți istorici și filologi de la începutul secolului al XIX-lea. Geograful german Eduard Robert Rösler a reluat în 1871 tezele lui Sulzer. Cartea lui s-a bucurat de un succes favorabil în Ungaria, în contextul afirmării națiunii maghiare în urmă succesului încheierii pactului dualist cu austriecii, care a înăbușit succesele politice românești de la mijlocul secolului al XIX-lea. Teoria imigraționistă a fost denumită ca teoria lui Roesler, în condițiile disputelor dintre cei care o susținea sau o neagă, până în zilele noastre. Conform teoriei rosleriene, Dacia a fost complet părăsită, conform afirmațiilor din Vopiscus sau Eutropius [8] Împrumuturile sud-slave din limba română puteau fi luate doar în sud, deoarece în nord trăiau slavi ruteni (nordici). Existența unor cuvinte albaneze în limba română se explică prin conviețuirea românilor cu albanezii în sudul Dunării. Utilizarea limbii bulgare în biserica și stat, inexistentă influențelor migrațiilor în limba română, lipsa drepturilor politice pentru românii din Transilvania și asemănarea dintre dialectele daco-român și macedoromân îi atestă teoria.

Toți romanii retrăgându-se la sud de Dunăre în 272-275, Dacia ar fi fost populată exclusiv cu germanici și cu slavi, dar în mod răzleț, așa încât maghiarii ar fi fost, după anul 900, prima populație sedentară în acest teritoriu. Toți dacii fiind uciși în bătăliile pentru Dacia, populația ulterioară anului 106 ar fi fost un amestec de coloniști veniți din tot Imperiul Roman, fără substrat local - de unde absența cuvintelor dace în limba română, cele socotite ca atare fiind albaneze.

Aproape 200 de cuvinte românești sunt comune cu echivalente albaneze. Etimoanele „slave” din limba română provin preponderent din limbile slave meridionale, 1000 de la bulgari și 60 de la sârbo-croați[9]. Dintre graiurile limbii române, cele mai apropiate de limbile aromâniilor, meglenoromânilor și istroromânilor de la sud de Dunăre, sunt cele vorbite în Banat, în valea Timocului și în Oltenia. Aceste elemente din lexicul slav al limbii române, precum și împrumuturile ungurești și nemțești directe de termeni comerciali și organizatorici medievali, prezenți în română, lipsesc în aromână care are, în schimb, împrumuturi directe din limba greacă medievală. În limba română toate împrumuturile din limba greacă medievală sunt trecute prin intermediarul bulgar. Nu există urme de influență germanică în română, deși în secolele V și VI Dacia era locuită sau supusă migrațiilor unor popoare germanice.

Creștinismul ortodox la români a folosit limba slavonă bisericească, depinzând la origine de patriarhatele Peć, Ohrida și Constantinopol.

Nu sunt izvoare scrise care să confirme prezența unor populații romanice în Dacia între evacuarea română și secolul X. Există urme arheologice de populație în această perioada, dar nu dovezi de netăgăduit că aceste populații erau românofone.

Contraargumente[modificare | modificare sursă]

În limba română sunt păstrate cuvinte de bază ale religiei creștine de origine latină : Dumnezeu, cruce, creștin, credință, biserică, rugă, rugăciune, cuminecare, a boteza, înger, păgân, Paște, Rusalii, Sân (Sân Petru, Sân Nicoară, Sân Toader, Sânta Maria, Sânziene, Sângeorz) ; în schimb lipsesc împrumuturile grecești directe de termeni religioși creștini, prezente în aromână : termenii religioși creștini din limba română au fost preluați prin intermediul slavonei. Faptul că nu sunt urme germanice în română nu este semnificativ, deoarece chiar dacă, așa cum spun „röslerienii” etnogeneza Românilor ar fi început excluziv în sudul Dunării, și acolo a avut loc o conviețuire între romanici și germanici (goți, apoi lombarzi), atestată de descoperirile făcute de arheologii sârbi. Nici limba latină din Italia nu a fost influențată de limbile germanice, deși, odată ajunși acolo, goții și lombarzii au stăpânit Italia timp de veacuri[10].

Cuvintele românești comune cu echivalente albaneze pot fi explicate fie prin moștenirea în comun a unor resturi de lexic daco-moesic (de altfel, unele lexeme românești din substrat nici nu au echivalent în albaneză), fie prin migrația din nord-est spre sud-vest a „dacilor liberi” (mai anume Carpii) izgoniți din Dacia de Huni, Slavi și Avari[11].

Izvoarele care nu menționează populația romanică din nordul Dunării, nu menționează nici populația romanică din peninsula Balcanică, și nici-o cronică nu menționează vreo migrație de populații romanice din Balcani înspre teritoriile nord-dunărene românești ; singurele migrații atestate de surse sunt strămutarea unor populații romanice din nord-vestul peninsulei balcanice (deci din Panonia de sud) înspre est, din ordinul dat de un han avar (așadar, înainte de venirea ungurilor în Panonia) și un schimb de populație din anul 976 între Imperiul Bizantin și regatul cehoslovac al Moraviei Mari, relatat de cronicarul bizantin Ioan Skylitzes : alungați de împăratul Vasile al II-lea căruia i se opuseseră, "Vlahii" din valea Margăi au fost stabiliți în Vlahia moravă, fiind înlocuiți în locurile lor de baștină cu Sârbi albi care denumiră râul și valea : Morava (în centrul actualei Sârbii)[12].

Deoarece dacii sunt atestați nu numai în Dacia, ci și în teritoriile vecine ale statului roman (Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea, Moesia, Dardania, Scythia minor), unii făcând chiar carieră militară, este clar că dacii nu au „pierit în întregime”, fără să mai vorbim de populația numită „dacii liberi” (carpii și costobocii), dintre care o parte au trecut în împeriu la sosirea Hunilor.


Există o teorie derivată care, conform unor teze publicate în Grecia,[13] romanicii sud-dunăreni nu ar fi traci romanizați, ci greci romanizați, iar românii, trăgându-se din romanicii sud-dunăreni, ar fi la rândul lor de origine inițial elină. Dar , teoriile elinocentriste conform cărora toți romanicii răsăriteni ar fi de origine greacă nu sunt recunoscute în lumea științifică pe plan internațional, impedimentul de căpătâi fiind împrejurarea că în sud-estul Europei nu este atestată nici-o romanizare a grecilor pe vremea acestuia (dimpotrivă, romanicii se elenizau, iar Imperiul Roman de Răsărit era în fază avansată de (re)grecizare încă din timpul lui Iustinian I, în sec. al VI-lea).

Teoria continuității în tot bazinul Dunării de Jos[modificare | modificare sursă]

O hartă a etnogenezei Românilor și Albanezilor conformă ipotezelor „Vetrei străromâne în jurul Porților de Fier” și „Carpilor ca strămoși ai Albanezilor”.

Este teoria adoptată de numeroși istorici români actuali, în frunte cu Florin Constantiniu[14], dar încă din prima jumătate a secolului XX, a fost susținută de Theodor Capidan, Constantin Daicoviciu, Nicolae Iorga și Vasile Pârvan. Etnogeneza proto-românilor prin romanizarea Tracilor (Dacii fiind, după Herodot, partea de nord a Tracilor și „cei mai viteji dintre Traci”) a avut loc pe ambele maluri ale Dunării, între frontiera de nord a Imperiului și Linia Jireček, indiferent de durata dominației romane. Separarea Daco-Românilor nord-dunăreni de Istro-Românii, Aromânii și Megleniții sud-dunăreni nu provine din migrații ale proto-românilor, ci din imigrația în zonă a Slavilor, care au izolat diferitele populații est-romanice unele de celelalte, ceea ce explică diferențele observate între cele patru limbi romanice orientale. Nicolae Iorga denumea bazinul Dunării de Jos : „Vatra străromână”.

Argumente pentru[modificare | modificare sursă]

Evoluția istorică a limbilor romanice orientale după majoritatea autorilor.

Geto-dacii au fost o populație tracică de limbă indo-europeană din grupul satem (limba latină fiind din grupul centum) care trăia în bazinele Dunării de jos și al Mariței, corespunzătoare împărțirilor administrativ-teritoriale „Diocesis Thraciae” și „Diocesis Daciae”. În aceste regiuni întinse, populația romanică s-a aflat în interiorul statului roman timp de circa șase secole la sud (în contrast cu perioada scurtă de 165 de ani în cazul Daciei nord-dunărene), fără ca schimburile comerciale, transhumanța și amestecul populațiilor să fi încetat, așa cum o dovedesc tezaurele, patronimele din inscripții și izvoarele vremii.

Campaniile în Dacia Traiana ale împăratului roman Constantin, podul construit peste Dunăre în 328 între Sucidava și Oescus, reanexarea unei părți a Daciei Traiana de către Constantin cel Mare[15], faptul că titlul Dacicus Maximus luat de Constantin în 336 e.n. dovedește o reînnoire a unui anumit control al imperiului roman în Dacia Traiana [16] sunt elemente mai puțin incluse în argumentele pro și contra.

Lingviștii Skok și Konstantin Jireček au determinat că romanizarea s-a produs cu precădere la nordul unei linii pornind din actuala Albanie (parte din fostul „Diocesis Illyricum”, slab romanizată) și trecând prin Macedonia, regiunea Serdica (actuala Sofia), Munții Haemus (actualii Balcani și Scythia minor (Dobrogea). La sud de această linie, Tracii s-au elenizat. Prin urmare, limba romanică orientală, numită de lingviști protoromână, s-a vorbit la nord de linia Jiřeček până la limita extrem nordică a transhumanței păstorilor romanici, limită care până în secolul XI est imposibil de determinat cu precizie, dar istoricii presupun că includea cea mai mare parte a actualei Românii.

Cronicarii bizantini Teofan Spovednicul și Teofilact din Simocatta atestează că în sec. VI, populația romanică era prezentă în imperiu[12]. Astfel, continuitatea populației latinofone din bazinul Dunării de Jos este atestată, chiar dacă nu i se poate defini o arie de răspândire precisă și fixă înainte de sec. XI. Imposibil de asemenea de determinat procentul populației romanice printre celelalte în diferitele teritorii, dar Theodor Capidan, Constantin Daicoviciu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Iorga și Alexandru Xenopol au presupus-o majoritară în jurul marilor masive muntoase, unde se putea refugia în caz de primejdie și unde practica păstoritul, aceasta atât în sudul cât și în nordul Dunării de jos.

Fenomene similare de supraviețuire a unor populații romanice în jurul unor masive muntoase-refugiu s-au produs în aceeași epocă și în apus (masivele Ardeni și Vosges, munții Alpi), unde populațiile respective au fost denumite de germanici: valcheren, wallons, welschen (toate aceste etnonime având etimon comun cu termenul „Walh”).

Diferențierea limbii romanice orientale în mai multe ramuri, socotite de unii lingviști dialecte ale limbii române, iar de alții limbi de sine-stătătoare, se explică prin izolarea diferitelor populații romanice, acestea fiind sedentare și nu migratoare  : la nord de Dunăre, în valea Timocului și în Dobrogea, apare dialectul daco-român, iar la sud de Dunăre : aromâna, meglenoromâna și istroromâna[17]. Procesul de diferențiere, care nu necesită premisa unor migrații neatestate și explică diferențele lingvistice și toponimia, este similar cu procesele din aceeași epocă în alte arii de răspândire a limbilor romanice, cum sunt spațiul iberic, spațiul galic și spațiul italic.

  • Toponimia denumirilor incluzând radicalul „Vlah” sau „Roman” (Romanja Planina, Vlahata, Vlahina, Vlăhița, Blahnița, Vlahoclisura, Vlăsia, Vlașca, Vlașina, Stari Vlah, Vloh, Bolohoveni ș. a., arată prezența „Vlahilor” în sec. IX-XIII pe o largă arie de răspândire atât în nordul cât și în sudul Dunării, chiar dacă nu erau peste tot majoritari și chiar dacă erau amestecați cu alte populații.

Până în secolele XVIII-XIX, în teritoriile sud-Dunărene, care în antichitate erau provinciile Moesia, Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea, chiar și în Dardania (Kosovo și Bosnia) a existat o populație daco-românească (și nu aromână) numeroasă, încă nesârbizată și nebulgarizată, înregistrată ca atare în scripte, mai ales cele otomane[18]. Românii din Banatul sârbesc și cei din regiunea Timocului sunt resturi ale românimii sud-dunărene care a vorbit și vorbește graiuri din dialectul daco-român. Au fost și grupuri mai îndepărtate, spre Bosnia și Croația, dar lingvistic practic asimilate în masa vorbitorilor de sârbo-croată[19]. Numai părinții și bunicii născuți la debutul sec. XX mai știau românește. Unii urmași știu doar că dincolo de apartenența la ethnos-ul sârb au ascendență română. Un oarecare interes a început să (re)apară în mass-media din România abia după 1995. Aceasta este teoria alternativă a continuității, susținută în România de către o parte crescândă dintre cercetătorii moderni.

Contraargumente[modificare | modificare sursă]

Frecvența și violența năvălirilor, precum și violența războaielor dintre popoarele migratoare și Imperiul Bizantin (de exemplu cele purtate de împăratul Vasile al II-lea) sunt greu compatibile cu o etnogeneză pe un teritoriu atât de larg. Persistența nomadismului „Vlahilor” și a transhumanței lor pastorale până la sfârșitul secolului XIX, arată că migrații mai timpurii sunt probabile (dar nu numai într-un sens, ci pendular). Diferențierea limbii romanice orientale în mai multe ramuri este tardivă (secolul al XII-lea), ceea ce arată fie o populație sedentară dar într-o arie geografică comună mai restrânsă, undeva în nordul sau în sudul Dunării, sau de-a lungul fluviului (majoritatea autorilor o situează în jurul Porților de Fier, în Serbia de nord-est, Bulgaria de nord-vest și România de sud-vest), fie o populație nomadă, mai puțin numeroasă dar specifică, vorbitoare a protoromânei ca „lingua franca” și în mare parte endogamă[20] trăind din păstoritul transhumant (teoria lui Robert Magocsi[21]).

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Pentru istoricul dezbaterii vezi: A. Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, București, 1972.
  2. ^ Nicolae Stoicescu, Continuitatea românilor, Privire istoriografică, București, 1980, p. 9-86.
  3. ^ Ligia Bârzu, S. Brezeanu, Originea și continuitatea românilor. Arheologie și tradiție istorică, București, 1991 , p. 13-81.
  4. ^ Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, București, 1997, p. 83-144.
  5. ^ Scribd - Șerban Papacostea, Istoria Românilor, pag. 264 - Accesat la data de 16.03.2009
  6. ^ Eutropius (8, 6),„Traianus victa Dacia ex toto urbe Romano infinitas copias hominum transtulerat ad agros et urbes colendas”
  7. ^ Vezi teoriile susținute de dr. Napoleon Săvescu.
  8. ^ Eutropius, 9,13 și următoarele
  9. ^ În baza materialului lexical consemnat de DEX, ediția 1975.
  10. ^ People and identity in Ostrogothic Italy, 489-554, de Patrick Amory, Cambridge University Press, 2003, ISBN 0521526353 9780521526357 0521571510 9780521571517
  11. ^ După Eqrem Çabej, Eric Hamp, Georgiev, Jernej Kopitar, Kortlandt, Walter Porzig și Sergent, toponimia actualului teritoriu albanez este de origine greacă antică și latină, arătând urmele unui început de slavizare, iar proto-albaneza nu provine din Ilira romanizată (limbă care a produs Dalmata medievală) ci din limbile Daco-Trace, arătând urmele unui început de romanizare. Aceste două fapte, apropiate de relatările evenimentelor din sec. IV-VI, arată, după acești autori, că actuala Albanie a fost locuită de Slavi pe un substrat greco-roman până la sosirea Carpilor care, în această ipoteză, ar fi strămoșii Albanezilor.
  12. ^ a b T.J. Winnifruth : Badlands-Borderland, 2003, page 44, "Romanized Illyrians & Thracians, ancestors of the modern Vlachs", ISBN 0-7156-3201-9
  13. ^ C. Tsitselikis Minorități și străini în Grecia, în: Gilles de Rapper și Pierre Sintes, Simpozion Nommer et classer dans les Balkans, Casa Științelor umane, MMSH, Aix-en-Provence, 2005, Franța
  14. ^ Florin Constantiniu: O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București 2008, ISBN 973-637-179-0.
  15. ^ Ioan I. Russu Miscellanea Dacia Cluj 1947 p.414
  16. ^ Crisis of empire, A.D. 193-337, The Cambridge ancient history. Vol. 12, edited by Alan Bowman, Averil Cameron, Peter Garnsey. ISBN 9780521301992 0521301998
  17. ^ Dimitrie Macrea, Probleme de lingvistică română, București, 1961
  18. ^ Cercetări a făcut în anii 1950–60 istoricul exilat în Franța Nicoară Beldiceanu, care era și turcolog
  19. ^ D. Macrea, Probleme de lingvistică română, București, 1961, pp. 58-59
  20. ^ „Endogamia” este obiceiul de a nu se căsători decât în cadrul propriei sale comunități.
  21. ^ Robert Magocsi, de la Universitatea din Toronto (Canada).

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Gilles Veinstein și Mihnea Berindei: Imperiul Otoman și țările române. EHESS, Paris, 1987
  • Dimitrie Cantemir: Hronica vechimii Romano-Moldo-Vlahilor (Berlin, 1708, reeditat la București 1901).
  • Neagu Djuvara: Țările române între Orient și Occident. P.U.F., Paris, 1989.
  • Catherine Durandin: Istoria Românilor. Fayard, Paris. ISBN: 2-213-59425-2.
  • Nicolae Trifon: Aromânii, un popor care se duce. Paris. ISBN: 2-909899-26-8.
  • Nicolae Iorga: Istoria Românilor și a romanității orientale. Universitatea din București, 1945.
  • Nicolae Iorga: Istoria (A)românilor din Peninsula Balcanică. Universitatea din București, 1919.
  • Karl Sanfeld: Lingvistica balcanică. Klincksieck, Paris, 1930.
  • Alexandru D. Xenopol: Istoria Românilor din Dacia Traiană. Cartea Românească, București, 1925.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]