Limba italiană
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| italiană italiano |
|
| Pronunţie de nume (AFI) | /itaˈljano/ |
|---|---|
| Vorbită în | Italia, Elveţia, San Marino, Vatican, Malta, Slovenia, Croaţia, Libia, Eritrea, Franţa şi printre descendenţii emigranţilor în alte ţări, mai ales Canada, Statele Unite şi Brazilia |
| Număr de vorbitori | 61 696 677[1] (locul 20) |
| Limbă-mamă | latină |
| Sistem de scriere | alfabetul latin (variantă italiană) |
| Tipologie lingvistică | SVO limbă flexionară |
| Clasificare | |
limbi indo-europene
|
|
| Statut oficial şi codificare | |
| Limba oficială în | Italia Elveţia San Marino Vatican Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta Uniunea Europeană |
| Limba de minoritate recunoscută în | Croaţia Slovenia |
| Organ de reglamentare | Academia della Crusca |
| ISO 639-1 | it |
| ISO 639-2 | ita |
| ISO 639-3 (pentru cel mai răspândit dialect) | ita |
| SIL | ITN |
| Extras | |
| Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – articolul 1 Tutti gli esseri umani nascono liberi ed eguali in dignità e diritti. Essi sono dotati di ragione e di coscienza e devono agire gli uni verso gli altri in spirito di fratellanza. |
|
| Răspândire în lume | |
 |
|
| Vizitaţi Wikipedia în italiană! | |
| Această pagină poate conţine caractere Unicode. | |
modifică  |
|
Limba italiană (
italiano, lingua italiana) este o limbă romanică din subgrupul italo-dalmat vorbită de aproximativ 62 de milioane de oameni, din care majoritatea locuiesc în Italia.[1] Se bucură de statutul de limbă oficială în trei ţări — Italia, San Marino şi Elveţia (împreună cu franceză, germană şi retoromană)[2] şi este folosită auxiliar în Vatican. Deţine de asemenea statutul de limbă de minoritate în părţile Croaţiei şi Sloveniei situate pe Istria.
Limba italiană standard se bazează pe dialectele folosite în Toscana[3] şi este asemănătoare atât cu limba latină cât şi cu alte limbi romanice. Similitudinea lexicală cu franceză este estimată la 89% (Matteo Bartoli le numeşte pe italiana şi franceza „limbi inovative”, în opoziţie cu limbile Peninsulei Iberice şi româna),[4] la 87% cu catalană, la 85% cu sardă, la 82% cu spaniolă, la 78% cu ladină şi la 77% cu română.[1] Printre limbile romanice mari, este şi cea mai asemănătoare cu limba română.[5] Se caracterizează prin păstrarea consoanelor şi vocalelor duble şi accentului cu rolul distinctiv.
Influenţa italienei pe alte limbi a fost moderată şi este vizibilă cel mai puternic în artă, mai ales în muzică. Ideile Şcoli Ardelene şi latinismului au dus la mărirea numărului cuvintelor de origine italiană în limba română.[4] Astăzi, cuvintele care intră în lexicul altor limbi se referă mai ales la artă culinară, exemple româneşti fiind pizza, pastă[6] sau spaghete.
Cuprins |
[modifică] Clasificare şi limbi înrudite
Italiana derivă din latină vulgară, o variantă populară a limbii romanilor. Aparţine atunci familiei limbilor indo-europene şi italice şi face parte dintr-o rămură mare a limbilor romanice.
[modifică] Pronume
Pronumele sunt în general puţin necesare în italiană şi sunt folosite mai ales pentru a elimina ambiguitatea în înţelesul unei propoziţii. De obicei, ca şi în română, terminaţia verbului dă informaţii despre subiect.
| Singular | Plural | |
| Persoana I | io - eu | noi - noi |
| Persoana a II-a |
tu - tu (o persoană, familiar) |
voi - voi (plural, familiar) |
| Persoana a III-a |
egli (lui, esso) - el |
essi (loro) - ei |
Lei şi Loro (scrise cu L mare) au un înţeles special în plus faţă de înţelesurile lor de "ea" şi "ei". Lei este forma de politeţe a lui tu (care este folosit doar pentru o singură persoană, familiar, pentru copii, sau pentru a se ruga la Dumnezeu), iar similar, Loro este forma de politeţe pentru voi.
[modifică] Verbe
Infinitivul verbelor italiene are una dintre următoarele terminaţii, ori -are, -ere sau -ire. Majoritatea verbelor italiene sunt regulate.
Întrebările sunt formate prin creşterea intonaţiei la sfârşitul propoziţiei, ca şi în majoritatea limbiilor europene, posibil prin inversarea subiectului şi verbului de asmenea, ca şi în limba română (vezi exemplele de mai jos).
[modifică] Conjugarea indicativului prezent regulat
Această conjugare de bază este folosită pentru a indica că ceva se întâmplă în acest moment.
| -are | Singular | Plural |
| Persoana I | -o | -iamo |
| Persoana a II-a | -i | -ate |
| Persoana a III-a | -a | -ano |
Exemple: mangiare, "a mânca".
- Io mangio. (sau doar Mangio.) Eu mănânc (sau doar Mănânc.)
- Antonio mangia. Antonio mănâncă.
- Antonio mangia? Antonio mănâncă?
- Mangia Antonio? Mănâncă Antonio?
guardare, "a se uita"
- Noi guardiamo la televisione. (sau doar Guardiamo la televisione.) Noi ne uităm la televizor. (sau doar Ne uităm la televizor.)
| -ere | Singular | Plural |
| Persoana I | -o | -iamo |
| Persoana a II-a | -i | -ete |
| Persoana a III-a | -e | -ono |
Exemplu: lèggere, "a citi"
- Lèggono i libri. (Ei) Citesc cărţile.
- Leggo il giornale. (Eu) Citesc ziarul.
Unele verbe regulate terminate în "-ire" se conjugă normal, iar altele de conjugă în funcţie de "-isco". Nu este altă posibilitate decât cea de memorare care cum se conjugă.
| -ire (forma normală) | Singular | Plural |
| Persoana I | -o | -iamo |
| Persoana a II-a | -i | -ite |
| Persoana a III-a | -e | -ono |
Exemplu: partire, "a pleca"
- Partite. Plecaţi. (plural; folosit pentru a vorbi cu două sau mai multe persoane cu care eşti familiarizat.)
- Parti. Pleacă. (singular; folosit pentru a vorbi cu o singură persoană cu care eşti familiarizat.)
- Pàrtono. Depinzând de context, ar putea însemna după context, la fel ca şi în română Pleacă (ori Tu să pleci ori Ei pleacă).
| -ire (forma -isco) | Singular | Plural |
| Persoana I | -isco | -iamo |
| Persoana a II-a | -isci | -ite |
| Persoana a III-a | -isce | -iscono |
Exemplu: capire, "a înţelege".
- Io capisco sau doar Capisco. "Eu înţeleg." sau doar "Înţeleg."
- Capisci? "Înţelegi?"
[modifică] Grafie şi fonetică italiană
 |
Calitatea informaţiilor sau a exprimării din acest articol sau secţiune trebuie îmbunătăţită. Consultaţi manualul de stil şi îndrumarul, apoi daţi o mână de ajutor. Acest articol a fost etichetat în mai 2007 |
Consoanele duble se pronunţă puternic. Exemple: "Fatto"/fa'tt o/;"Tutto";Piazza"/pia'ttsa/
i /i/
e, é /e/ închis
e, è /ɛ/
a /a/
o, ò /ɔ/
o, ó /o/ închis
u /u/
p /p/
b /b/
t /t/
d /d/
c înainte de vocalele velare, ch- înainte de vocalele palatale, q înainte de u în unele cuvinte (ex.:quando=/'cuando/, ['kwando]), k în cuvinte strâine /k/1
g- înainte de vocale velar, gh- înainte de vocale paletale /g/1
1 la fel ca şi în limba română
z (ţ) Exemple: Piazza (Piaţa): ['pja:tʦa]; Pizza: [pi'tʦ:a]
z (dz) Exemple:Zanzara (ţânţar): [dzan'dzara]; Organizzazione: [organid:za’ʦ:jone]
c- înainte de vocale paletale; ci- înainte de vocale velare /tS/ [ʧ]
g- înainte "i" =[dʒi], "e" şi "ie" =[dʒe], "ia" =[dʒa], "io" =[dʒo], "iu" =[dʒu];
"sc" (ş) înainte "i" =[ʃi], "e" =[ʃe], "ia" =[ʃa], "io" =[ʃo], "iu" =[ʃu].
[modifică] Legături externe
- Dizionario d'ortografia e di pronunzia (DOP): dicţionar ortografic şi ortoepic (RAI, televiziune italiană).
[modifică] Note
- ^ a b c Ethnologue report for language code: ita (în engleză). Accesat în 13 septembrie 2009.
- ^ Altermatt, Urs. Elveţia multiculturală — un model pentru Europa? (I) (în română), CEEOL.
- ^ Marcato, Carla (2009). Appunti di lingua italiana – dialetto, dialetti e italiano (în italiană).
- ^ a b Rusu, Valeriu (1992). Le Roumain: langue, littérature, civilisation (în franceză), Ophrys.
- ^ Ethnologue report for language code: ron (în engleză). Accesat în 14 septembrie 2009.
- ^ Conform Dicţionarului etimologic român cuvântul pastă are origine italiană dar a intrat în româna prin intermediul grec (πάστα pásta)
|
|||||||
