Școala Ardeleană

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Școala Ardeleană a fost o importantă mișcare culturală generată de unirea mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică, act în urma căruia a luat naștere Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. Reprezentanții Școlii Ardelene au adus argumente istorice și filologice în sprijinul tezei că românii transilvăneni sunt descendenții direcți ai coloniștilor romani din Dacia. Aceasta teză este cunoscută și sub numele de latinism.

Școala Ardeleană s-a înscris în contextul iluminismului german (Aufklärung), susținut în plan politic de iozefinism. Diferența față de iluminismul francez este dată de faptul că Școala Ardeleană nu a constituit un curent anticlerical, mișcarea culturală transilvăneană pornind tocmai din sânul Bisericii Greco-Catolice.

Școala Ardeleană a contribuit nu numai la emanciparea spirituală și politică a românilor transilvăneni, ci și la a celor de peste munți. Unul din documentele cele mai importante elaborate îl constituie petiția Supplex Libellus Valachorum (1791, 1792), o cerere adresată împăratului romano-german Leopold al II-lea, în vederea recunoașterii națiunii române ca parte constitutivă a Marelui Principat Transilvania.

O altă realizare a Școlii Ardelene a fost introducerea grafiei latine în limba română, în locul scrierii chirilice, și tipărirea primului dicționar cvadrilingv al limbii române, Lexiconul de la Buda.

Deviza Școlii Ardelene a fost "Virtus Romana Rediviva" (prescurtat V.R.R.), care îndemna la renașterea vechilor virtuți ostășești, în lupta pentru drepturi naționale, pentru limba și credința străbună, pentru unirea tuturor românilor într-o singură țară.

Principalele centre au fost: Blaj, Oradea, Lugoj, Beiuș, Năsăud.

Reprezentanții cei mai notabili au fost: Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Ion Budai Deleanu.

Originile mișcării[modificare | modificare sursă]

Iluminismul a fost receptat în Transilvania la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Mișcarea iluministă transilvăneană își are rădăcinile în curentul iluminist european. Acesta "detesta trecutul pentru iraționalul, ignoranța și întunecimea sa, și pornea la reformarea societății în numele rațiunii, luminii, culturii."[1] Curentul iluminist a început la nivelul elitelor intelectuale. În Austria iluminismul a luat în plan politic forma absolutismului luminat, întemeiat pe nobilime. Absolutismul luminat a atras și burghezia în funcțiunile statului.[2] Așa fiind, spre deosebire de Franța, burghezia din Austria, Ungaria și Transilvania a preferat să îmbrățișeze luminismul, reformismul, monarhia luminată.[3] Particularitatea Ungariei și Transilvaniei consta într-o burghezie redusă numeric, comparativ cu Austria. La 1787, după conscripția iozefină, populația orășenească a Ungariei și Transilvaniei abia trecea de 6%. Din punct de vedere etnic orășenimea era alcătuită în mod covârșitor din germani.[4]

În călătoriile sale prin Marele Principat al Transilvaniei împăratul Iosif al II-lea a fost mereu izbit de mizeria și ignoranta românilor:

„Acești bieți supuși români, care sunt fără îndoială cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei, sunt atât de chinuiți și încărcați de nedreptăți de oricine, fie ei unguri sau sași, că soarta lor într-adevăr, dacă o cercetezi, este cu adevărat de plâns (...). Nu mă mir că pământurile lor sunt rău lucrate, căci doar cum ar putea fi altfel când omul de la o zi la alta nu e sigur de posesiunea sa și trebuie să fie zi de zi și poate în fiecare ceas la lucrul domnului său. Altfel, națiunea are într-adevăr spirit; neașezarea ei vine desigur din nenorocirea ei.[5]

Măsurile edictate de împărat cu privire la Pământul Crăiesc au recunoscut egala îndreptățire a locuitorilor lui, adică egalitatea românilor cu sașii, dreptul de așezare și achiziție de proprietăți în orașe etc.[6] Reformele iozefine ale învățământului au deschis porțile școlilor și pentru fiii iobagilor, îndeosebi români și maghiari, iar dezvoltarea învățământului confesional a favorizat îndeosebi învățământul greco-catolic și ortodox.[7]

În urma înrăutățirii relațiilor dintre împăratul Iosif al II-lea și papa Pius al VI-lea autoritățile imperiale au oprit trimiterile la studii la Roma și au impulsionat în schimb studiul tinerilor români la Viena, în special la Colegiul Sf. Barbara.[8] În 1783 împăratul a soluționat favorabil amplul memoriu al episcopului Ioan Bob, pentru dotarea clerului și înmulțirea școlilor române unite, drept mijloc de cultivare a poporului român.[9]

În urma Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan din 1784 îndreptată împotriva sistemului feudal, mișcare care i-a atras și pe iobagii maghiari din Trascău,[10] autoritățile imperiale au procedat la mai multe ameliorări ale obligațiilor iobăgești și ale situației minerilor din Munții Apuseni. Pe domeniul Zlatnei au fost înființate mai multe școli populare, iar un an mai târziu, la 22 august 1785, împăratul a venit cu o reformă generală, anume cu patenta de desființare a iobăgiei.

Etapele Școlii Ardelene[modificare | modificare sursă]

  • Etapa pregătitoare, prin lupta pentru revendicări politice și naționale dusă de Inocențiu Micu-Klein, episcopul românilor uniți, care cere drepturi și libertăți pentru românii din Transilvania, în schimbul unirii cu biserica romană (Sinodul de la Blaj);
  • Etapa de elaborare și afirmare a ideologiei naționale: formularea crezului latinist extremist atît pe plan filologic cît și istoric, dezvoltarea învățămîntului românesc;

Trăsăturile mișcării[modificare | modificare sursă]

  • Caracterul politic: în 1791, burghezia română în formare trimite la Viena noului împărat Leopold al II-lea, memoriul intitulat Supplex Libellus Valachorum, în care cer, pe un ton moderat, drepturi egale cu ale celor trei națiuni. În ciuda tonului pașnic al revendicărilor, Dieta transilvană, căreia îi este trimis memoriul de la Viena, îl respinge categoric;
  • Caracterul iluminist: izolată prin refuzul rezolvării memorandumului, prea slabă economic și politic pentru a iniția o mișcare revoluționară, burghezia română se concentrează într-o mișcare de emancipare națională pe plan cultural. Se înființează numeroase școli cu predare în limba română (Gheorghe Șincai înființează 300 de școli), se tipăresc calendare, catehisme, manuale, cărți de popularizare a științei, cărți populare pentru pătrunderea informației în masele populare largi;
  • Caracterul erudit: cărturarii iluminiști au depus eforturi pentru trezirea conștiinței naționale în următoarele domenii:
    • Istoria: au încercat să impună ideea originii pur latine a poporului român, vehiculînd teoria exterminării dacilor:

-Samuil Micu, Istoria și lucrurile și întîmplările românilor – cuprinde idei moderne, iluministe, dar relatează sec evenimentele sau copiază pasaje întregi din cronici;

-Gheorghe Șincai, Hronica românilor și a mai multor neamuri – dovedește mai mult spirit critic și o informație mai bogată, opera fiind plină de rîvnă în susținerea adevărului;

-Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia – caracter polemic, fiind mai degrabă un pamflet de idei decît o cronică, dar fără talent literar[necesită citare].

    • Lingvistica: au susținut ideea originii pur latine a limbii române, cerînd scrierea cu alfabet latin și scrierea etimologică:

-Samuil Micu și Gheorghe Șincai, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae – face o paralelă între latină și română. Ei propun eliminarea cuvintelor de altă origine și înlocuirea lor cu neologisme latinești;

-Lexiconul de la Buda este un dicționar colectiv cvadrilingv (Lexicon românescu-latinescu-ungurescu-nemțescu), apărut în 1825 la Buda, care îmbogățește limba română cu numeroase neologisme romanice, înlocuindu-le pe cele de alte origini;

-Petru Maior, la sfîrșitul Istoriei pentru începutul românilor în Dachia, include o Disertație pentru începutul limbii române, în care afirmă că limba română provine din latina populară.

Cartea „Floarea Adevărului“[modificare | modificare sursă]

În anul 1750 a apărut la Blaj prima carte românească întocmită și tipărită de Școala Ardeleană. Este vorba de opusculul [11] intitulat „Floarea adevărului”, carte din care se cunosc doar două exemplare: unul la Biblioteca Națională a României și unul la Országos Szécsényi Könyvtár (Biblioteca Națională Szécsényi) din Budapesta. Ea este opera colectivă a „cuvioșilor ieromonași” de la Blaj, respectiv a tuturor călugărilor greco-catolici, în frunte cu călugărul-episcop Petru Pavel Aron. Cartea este o explicare foarte doctă a celor patru puncte dogmatice sub care s-au unit românii cu Roma la 1700, implicând justificarea rațională a evenimentului. Ca mod de exprimare, cartea este un mesager timpuriu al ecumenismului panromânesc, postulat de cele mai luminate minți ale acelei epoci. Este totodată prima carte din cultura noastră care alătură o bibliografie bogată, conținând titluri de lucrări ce stau la baza tuturor aserțiunilor, și la care se fac trimiteri punctuale, autorii sugerând astfel că o scriere temeinică are nevoie de un aparat critic pe măsură. Aparent modesta tipăritură, reeditată de episcopul Ioan Bob la 1813, „Floarea Adevărului” (1750) a apărut și în versiune latină: „Flosculus Veritatis“ (1753) și „Doctrina Christiana“ (1757).

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini și până în prezent, București, Editura Minerva, 1982.
  • Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, I, București, Editura Minerva, 1990.
  • Ioan Chindriș, Corespondență inedită a corifeilor Școlii Ardelene, în "Manuscriptum", XIX, 1988, p.81-96; nr.3, p.9-21.
  • Ioan Chindriș, Protopopiat și sinodul diecezan în concepția Școlii Ardelene (originile problemei) în “Anuarul Institutului de Istorie din Cluj”, XXXIII, 1993, p.359-363.
  • Ioan Chindriș, Unirea cu Roma și Școala Ardeleană, în *** Școala Ardeleană, II, volum coordonat de Ioan Chindriș, Oradea, 2007, p. 9-60.
  • Ioan Chindriș, Cultură și societate în contextul Școlii Ardelene,Cluj-Napoca, 2001, 352 p.
  • Ioan Chindriș, Vocația creștină a Școlii Ardelene, în vol. Naționalismul modern, Cluj-Napoca, 1996, p. 72-97.
  • Ioan Chindriș, The setting up of the national Bible for Romanians, în Rolul bisericii și al vieții eligioase în istoria României și Slovaciei în contextul Europei centrale. The role of church and religious life in the history of Romania and Sloavakia in the context of Central and Soud Eastern Europe, Cluj-Napoca, 2008, p. 25-47.
  • Niculina Iacob și Ioan Chindriș, Bibliile Blajului sub zodii mai bune , în "Acasă. Periodic cultural trimestrial", Alba Iulia, I, 2008, nr. 1-2 (inuarie-iunie), p. 65-68.
  • Eugen Simion, Școala Ardeleană, în „Viața creștină”, serie nouă, XVIII, nr. 7-8 (341-342), iulie-august 2007, p. 11 (Articol preluat din ziarul „Ziua”, XIV, nr. 3957, 16-17 iunie 2007, ediția națională).

Galerie de imagini[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, secțiunea "Ideile noi social-politice", Ed. Științifică și Enciclopedică, București 1984, pag. 281.
  2. ^ Idem, 306.
  3. ^ Idem.
  4. ^ Prodan, 308.
  5. ^ Ioan Lupaș, Împăratul Iosif al II-lea și răscoala țăranilor din Transilvania, București 1935, pag. 8.
  6. ^ Prodan, 241.
  7. ^ Idem, 242.
  8. ^ Idem, 243.
  9. ^ Textul în traducere română a apărut comentat de Ioan Chindriș, Un Supplex Libellus Valachorum inedit, în: Manuscriptum, 1980, nr. 1, pag. 89-104.
  10. ^ Prodan, 254.
  11. ^ Opuscul: scriere științifică sau literară de proporții reduse.

Legături externe[modificare | modificare sursă]