Transilvania de Nord

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
România în 1940 cu Transilvania de Nord marcată cu galben

Transilvania de Nord sau Ardealul de Nord denumește acel teritoriu în suprafață de 43.492 km2 din Transilvania care în anul 1940 a fost cedat de Regatul României Ungariei fasciste ca urmare a Dictatului de la Viena. În primăvara anului 1944 Transilvania de Nord a fost ocupată militar de Germania nazistă, iar în toamna aceluiași an de Uniunea Sovietică. În 1947, prin Tratatul de Pace de la Paris, Transilvania de Nord a fost restituită României.

Populația era compusă, conform recensământului românesc din 1930, din 2.393.300 de locuitori, dintre care 1.176.479 etnici români, 911.411 etnici maghiari, 138.800 evrei și 68.268 germani. Conform recensământului ungar din 1941, același teritoriu era locuit de 2.578.100 de locuitori, dintre care 1.380.500 maghiari, 1.029.000 români, 47.400 evrei și 44.600 germani. Excedentul de populație se explică prin refugierea masivă spre Transilvania de Nord a maghiarilor din localități aflate în restul Transilvaniei, localități care astfel și-au pierdut cea mai mare parte a populației maghiare (Aiud, Turda, Ocna Mureș etc.), dublată de o refugiere (ceva mai redusă) a românilor în sens invers.[1]

Istorie[modificare | modificare sursă]

Înainte de Primul Război Mondial întreaga Transilvanie a fost parte a Imperiului Austro-Ungar (multinațional), care s-a dezintegrat după război în state naționale.

La 1 decembrie 1918 românii transilvăneni întruniți în Marea Adunare de la Alba Iulia au proclamat Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului la Regatul Român. Această decizie a fost făcută publică prin Declarația de la Alba Iulia.

La 10 septembrie 1919 a fost încheiat la Saint- Germain en Laye tratatul cu Austria (semnat de România la 9 decembrie), iar la 4 iunie 1920 a fost semnat Tratatul de la Trianon între Puterile Aliate, (învingătoare în Primul Război Mondial) și Ungaria, (în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război Mondial). În urma tratatelor de pace de la Saint Germain și Trianon, a fost consfințită includerea teritoriului Transilvaniei și a părții răsăritene a Banatului în cadrul României.

Ungaria a încercat în mod revizionist să recâștige teritoriul pierdut, reușind doar 20 de ani mai târziu prin Dictatul de la Viena; Germania și Italia au forțat România să cedeze teritoriul Transilvaniei de Nord Ungariei (jumătate din teritoriul aflat în dispută). Pretențiile Ungariei se bazau pe argumentul dreptului istoric, iar argumentele României aveau în vedere principiul etnic. Teritoriul ad-hoc denumit Transilvania de Nord ca urmare a Dictatului de la Viena, nu avusese până în 1940 precedente politice în limitele teritoriale fixate de arbitrajul nazisto-fascist. Fără să aibă particularități geografice sau tradițional-istorice în raport cu restul Transilvaniei, teritoriul decupat prin arbitraj stabilea la limită o majoritate maghiarofonă.

Istoricul Keith Hitchins sintetizează situația astfel:

Departe de a soluționa chestiunea, Arbitrajul de Viena a exacerbat relațiile dintre România și Ungaria. Nu a reușit să rezolve problema naționalităților prin separarea tuturor etnicilor maghiari de toți etnicii români. Între 1.150.000 și 1.300.000 de români, adică între 48-50% din populația teritoriului cedat, în funcție de ale cui statistici sunt folosite, au rămas la nord de frontieră, iar circa 500.000 maghiari (unele estimări maghiare urcă până la 800.000, în vreme ce unele estimări românești coboară la 363.000) au rămas la sud de frontieră.

Ofensiva germană și contraofensiva sovietică din 1944[modificare | modificare sursă]

La 19 martie 1944, odată cu ocuparea Ungariei de către armata hitleristă în cadrul operațiunii Margareta, și teritoriul Transilvaniei de Nord a trecut sub ocupație militară germană. În condițiile în care pericolul trecerii României de partea sovietică devenea tot mai iminent, în vara anului 1944 statul major al Wehrmachtului a elaborat planul Margareta 2, de ocupare a Regatului României. După ce prin lovitura de stat de la 23 august 1944 România a înlăturat dictatura militară a lui Ion Antonescu și a trecut de partea coaliției antihitleriste, trupele ungare loiale Germaniei naziste au primit de la Berlin permisiunea deschiderii unei ofensive militare cu obiectivul ocupării Transilvaniei de Sud și fixării crestei Carpaților drept linie a frontului sovietic. Operațiunea militară a început pe 5 septembrie 1944 în centrul Transilvaniei, însă înaintarea germano-ungară a fost oprită la 8 septembrie de Armata a IV-a română. Între 11-18 septembrie a urmat ofensiva Armatei a III-a ungare și a Armatei a II-a germane de tancuri în Crișana și Banat. Între 17 septembrie-5 octombrie 1944 Armata a IV-a română a purtat lupte grele pentru forțarea Mureșului în centrul Transilvaniei, pe linia Oarba de Mureș - Dealul Sângiorgiu - Iernut, a înfrânt rezistența bine organizată germano-ungară și a pătruns pe teritoriul Transilvaniei de Nord.[2]

Armistițiul cu guvernele Națiunilor Unite și tratativele de pace[modificare | modificare sursă]

Demonstrație în Piața Revoluției din București, de sărbătorire a revenirii Transilvaniei de Nord la România, martie 1945

La 12 septembrie 1944 a fost semnată la Moscova convenția de armistițiu între guvernul român și guvernele Națiunilor Unite, prin care a fost consfințită starea de fapt a ieșirii României din războiul antisovietic și întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste.[3] Convenția a prevăzut participarea României la război cu 12 divizii, anularea prevederilor arbitrajului de la Viena și plata de despăgubiri de război către Uniunea Sovietică și celelalte Națiuni Unite. Paragraful 19 al convenției prevedea: "guvernele aliate consideră prevederile Arbitrajului de la Viena privind Transilvania ca nule și neavenite, și cad de acord (convin) ca Transilvania sau o mare parte a Transilvaniei să revină României, sub condiția confirmării printr-un tratat de pace."[4]

La 20 ianuarie 1945 guvernul Ungariei a semnat, tot la Moscova, convenția de armistițiu cu Națiunile Unite. Guvernul Ungariei s-a obligat să-și retragă trupele în teritoriul deținut la 31 decembrie 1937 și să revoce toate legile privitoare la anexarea de teritorii din Cehoslovacia, Iugoslavia și România.[5]

În 1947, prin Tratatul de Pace de la Paris, Transilvania de Nord a fost restituită României.

Atrocități împotriva populației civile[modificare | modificare sursă]

Ungaria a deținut teritoriul Transilvaniei de Nord doar din 1940 până în 1944. În această perioadă au fost consemnate numeroase acțiuni de discriminare etnică din partea autorităților horthyste și a unor etnici unguri, împotriva etnicilor români, acțiuni care au culminat cu o serie de masacre foarte violente, cum ar fi cele de la Moisei, Trăznea, Ip, Sărmașu, Mureșenii de Câmpie, Câmpia Turzii, Luduș, Prundu Bârgăului, Huedin, Cucerdea, Lăscud, Hărcana (Turda). Consemnările perioadei atribuie app. 1.000 de etnici români morți ca urmare a violențelor etnice.[necesită citare]

Situația s-a inversat în 1944, când au fost consemnate unele violențe împotriva etnicilor maghiari. La sfârșitul lui 1944 s-au înmulțit plângerile legate de jafurile și crimele întreprinse în Transilvania de Nord de așa numitele Gărzi ale lui Maniu (autointitulate astfel fără acordul lui Iuliu Maniu), atrocități îndreptate împotriva populației maghiare. Un diplomat britanic raporta către Foreign Office la mijlocul anului 1945, cu prilejul unei vizite efectuate la Cluj, că Gărzile Iuliu Maniu, responsabile de masacrarea a cel puțin 35 de maghiari, țin populația maghiară sub teroare.[6]

Ca și evreii care trăiau în Ungaria, majoritatea evreilor din Transilvania de Nord (cca. 150.000) au fost trimiși în tabere de concentrare în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, ca măsuri luate de guvernul horthyst din Ungaria. O parte din populația română a regiunii au emigrat sau au fost expulzați, la fel s-a întâmplat cu unii unguri din Transilvania de Sud. A fost un exod în masă; peste 100.000 de oameni de ambele părți ale granițelor politice și etnice au fost relocați.

Transilvania de Nord a revenit sub guvernarea României în 1947, când Tratatul de la Paris reafirma granițele dintre România și Ungaria definite de Tratatul de la Trianon cu 27 de ani mai devreme.

Date demografice[modificare | modificare sursă]

Conform recensământului general al României din 1930, populația județelor parțial sau integral cedate Ungariei în 1940 era următoarea [7]:

Harta etnică
[discuție] – [modificare]
Județul Număr locuitori Români Maghiari Germani Evrei Alții
Județul Bihor (partea cedată) 305,548 136,351 130,127 2,101 20,420 16,549
Județul Ciuc 145,806 20,976 120,627 439 2,383 1,381
Județul Cluj (partea cedată) 256,651 141,607 85,284 2,669 16,057 11,034
Județul Maramureș 161,575 93,207 11,174 3,239 33,828 20,127
Județul Mureș (partea cedată) 269,738 115,773 121,282 11,271 9,848 11,564
Județul Năsăud 145,574 103,897 7,488 21,211 6,450 6,528
Județul Odorhei (partea cedată) 121,984 5,430 112,375 454 1,250 2,475
Județul Sălaj 343,347 192,821 107,662 16,010 13,380 13,474
Județul Satu Mare 294,875 178,523 74,191 9,530 23,967 8,664
Județul Someș 219,355 169,942 33,870 351 10,546 4,646
Județul Trei Scaune (partea cedată) 127,769 17,505 105,834 760 707 2,963
Județele Târnava Mică și Târnava Mare (părțile cedate) 2,931 401 1,642 659 49 180
Total Transilvania de Nord 2,395,153 1,176,433 911,556 68,694 138,885 99,585
Procente 100 % 49,11 % 38,05 % 2,86 % 5,79 % 4,15 %

Conform unei estimări oficiale a Institului Central de Statistică din 1940, populația românească din Transilvania de Nord era de 1,304,903 locuitori (50,2%), iar cea maghiară de 978,074 (37,1%) locuitori.[7]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Árpád E. Varga, Studii de istorie demografică a Transilvaniei.
  2. ^ Dinu C. Giurescu, Istoria României în date, București 1971, pag. 383.
  3. ^ Giurescu, Op. cit., pag. 382.
  4. ^ Yehuda Lahav, Die Sowjetunion und die transsylvanische Frage ("Uniunea Sovietică și chestiunea transilvană"), pag. 270.
  5. ^ Idem.
  6. ^ Reprezentantul britanic Le Rougetel către Anthony Eden, 19.07.1945, FO 371, R 12693/219/37.
  7. ^ a b Charles Upson Clark, Racial aspects of Romania's case, 1941, Caxton Press (New York), pg.18

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Rumania : 1866-1947 (Oxford History of Modern Europe) - Hitchins, Keith (1994), Oxford University Press.
  • Istoria Românilor între anii 1918–1940 - Ioan Scurtu, Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu.

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Țara lui Gelou: contribuții la istoria Transilvaniei de Nord în secolele IX-XI, Tudor Sălăgean, Editura Argonaut, 2006

Legături externe[modificare | modificare sursă]