România comunistă
 |
Un editor a propus înlocuirea titlului acestei pagini. S-a sugerat că este mai potrivit titlul Comunismul în România |
România comunistă se referă la perioada comunistă din istoria României în care țara a fost cunoscută cu denumirile oficiale de Republica Populară Romînă, Republica Populară Română[1] și, respectiv, Republica Socialistă România. În această perioadă, PCR a fost, de facto, partidul politic unic în România.
După încheierea celui de-al doilea război mondial, Uniunea Sovietică a făcut presiuni pentru includerea în guvernele postbelice a unor reprezentanți ai Partidului Comunist, recent reintrat în legalitate, (partidul fusese interzis în 1924 ca urmare a acceptării tezei cominterniste „a dreptului popoarelor oprimate din România imperialistă la autodeterminare până la despărțirea de stat”)[2], în vreme ce liderii necomuniști erau eliminați în mod constant din viața politică. Regele Mihai I a abdicat datorită presiunilor sovietice pe 30 decembrie 1947 și a plecat in exil, în același timp fiind proclamată Republica Populară Română.
Cuprins |
[modificare] Perioada Republicii Populare
În primii ani de dominație comunistă, resursele secătuite de război ale României au fost exploatate de sovietici prin intermediul companiilor mixte româno-sovietice SovRom, înființate după încheierea conflagrației mondiale pentru a masca jefuirea țării, care se suprapunea uriașelor despăgubiri de război plătite URSS-ului. Un mare număr de oameni (estimările variază de la 137 [3] la mai multe zeci de mii [3]) au fost închiși din motive politice, economice sau altele. Există mărturii despre numeroase cazuri de abuzuri, asasinate sau torturi aplicate unui mare număr de oameni, în principal în cazurile oponenților politici.[4]. La începutul deceniului al șaptelea (1960÷1970), guvernul român a început să treacă la acțiuni pentru creșterea gradului de independență față de Uniunea Sovietică.
[modificare] Perioada Ceaușescu
Nicolae Ceaușescu a fost ales noul Secretar General al PCR în 1965 și șef al statului în 1967. Denunțarea invaziei sovietice în Cehoslovacia din 1968 și scurta relaxare a represiunii interne, l-a ajutat pe noul lider comunist de la București să-și creeze o imagine pozitivă în țară și în occident.
Rapida creștere economică, susținută prin mari credite obținute din vest, nu a putut fi menținută și a scăzut gradual în intensitate până s-a ajuns la austeritate și la represiune internă, care au avut ca rezultat Revoluția din decembrie 1989 și prăbușirea regimului comunist și în România.
[modificare] Crimele comise de regimul comunist în România
O analiză detaliată a crimelor comise de regimul comunist în România a fost făcută de Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România creată de președinția României în aprilie 2006, care a elaborat un raport cunoscut de publicul mai larg sub numele de „Raportul Tismăneanu”. În acest raport au fost identificate următoarele crime principale comise de regimul comunist din România:
- Abandonarea intereselor naționale prin servilism în relațiile cu URSS după 1945;
- Anihilarea statului de drept și a pluralismului prin înscenări și fraude, mai ales după furtul alegerilor în noiembrie 1946;
- Distrugerea partidelor politice, prin arestarea liderilor și a militanților;
- Impunerea unui regim dictatorial total înfeudat Moscovei și ostil valorilor politice și culturale naționale, lichidarea sindicatelor libere, distrugerea social-democrației ca mișcare politică opusă bolșevismului PCR;
- Sovietizarea totală, prin forță, a României, mai ales în perioada 1948-1956, și impunerea unui sistem politic despotic, condus de o castă profitoare (nomenclatura), strâns unită în jurul liderului suprem;
- Politica de exterminism social (lichidarea fizică, prin asasinat, deportare, întemnițare, muncă forțată, a unor categorii sociale - burghezie, moșierime, țărani, intelectuali, studenți) ghidată de preceptul luptei de clasă a făcut între 500 000 și două milioane de victime;
- Persecuția minorităților etnice, religioase, culturale sau de orientare sexuală;
- Exterminarea programată a deținuților politici;
- Exterminarea grupurilor de partizani care reprezentau rezistența anticomunistă armată în munți (1945-1962);
- Represiunea împotriva cultelor, desființarea Bisericii Greco-Catolice;
- Arestarea, uciderea, detenția politica sau deportarea țăranilor oponenți colectivizării, lichidarea violentă a revoltelor țărănești (1949-1962);
- Deportările cu scop de exterminare, represiunile etnice, gonirea și „vânzarea” evreilor și germanilor;
- Represiunea împotriva culturii, cenzura extremă, arestarea si umilirea intelectualilor neînregimentați ori protestatari (1945-1989);
- Reprimarea mișcărilor și acțiunilor studențești din 1956;
- Reprimarea mișcărilor muncitorești din Valea Jiului (1977), Brașov (1987) și a celorlalte greve din anii 1980;
- Reprimarea oponenților și disidenților în anii 1970 și 1980 (omorârea inginerului Gheorghe Ursu, condamnarea la moarte a lui Mircea Răceanu, Ion Mihai Pacepa, Liviu Turcu, Constantin Răuță);
- Distrugerea patrimoniului istoric și cultural prin dărâmările din anii 1980 (un sfert din centrul istoric al Bucureștiului);
- Crearea de lagăre pentru copiii fără părinți sau cu handicap (ex: Cighid);
- Impunerea unor norme aberante privitoare la „alimentația rațională”; înfometarea populației, oprirea căldurii, starea de mizerie la care regimul a condamnat un întreg popor;
- Conceptualizarea mizeriei materiale și morale, precum și a fricii, ca instrumente de menținere a puterii comuniste;
- Masacrarea cetățenilor, din ordinul lui Nicolae Ceaușescu, cu aprobarea conducerii Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, în timpul Revoluției din 1989.
Raportul "Tismaneanu" prezintă instituțiile și personajele cheie ale opresiunii comuniste:
- Prima generație de comuniști
- Demnitari vinovați de „impunerea și perpetuarea unui sistem bazat pe crimă și fărădelege”
- Demnitari ai aparatului represiv
- Șefii spionajului
- Ideologi
- Ziariști
- Conducătorii aparatului ideologic în perioada Ceaușescu
- Exponenți ai protocronismului.
În raport sunt nominalizați și disidenții din perioada regimului comunist.
[modificare] Vezi și
- Raportul Tismăneanu
- Republica Populară Română
- Republica Socialistă România
- Listă de comuniști români
- Scînteia – Ziarul Partidului Comunist Român
[modificare] Note
- ^ Între 30 decembrie 1947 și 1954, precum și între 1964 și 1965, România a purtat denumirea de Republica Populară Română, iar între 1954 și 1964, a purtat denumirea de Republica Populară Romînă.
- ^ „Orientările și directivele venite de la Moscova s-au aflat în conflict cu interesele naționale românești. Pentru regimul sovietic, România era un segment din «cordonul sanitar» instituit de «statele burgheze», segment ce trebuia sfărâmat. De aici teza lansată de Comintern despre «caracterul multinațional» al statului roman și cea a autodeterminării până la despărțirea de stat a «popoarelor» din România: «moldovenii» din Basarabia, maghiarii din Transilvania, bulgarii din Dobrogea. Uniunea Sovietică si Cominternul urmăreau dezagregarea României, acțiunile lor îmbrăcând forme variate, de la propagandă până la posibila intervenție armată (ultimul plan de intervenție militară datează din 1924). Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, 1999
- ^ "[1]", doar în închisoarea de la Aiud erau 625 de prizonieri politici, care au fost înfometați până la moarte în perioada 1945 și 1964
- ^ "[2]", mărturii pentru perioada 1945 – 1964.
[modificare] Legături externe
- Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, București, 2006
- Un regim ilegitim si criminal, declarația Președintelui Traian Băsescu, 22.12.2006, Revista 22
- Ceausescu.org
- Memorialul Sighet
- Istorii ale fugii unor români din propria lor țară
- Culegere de poezii propangandistice, 1952
- Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, Denize Eugen, Memoria - revista gândirii arestate
- Paradoxul românesc al independenței, 7 Noiembrie 2008, Nicolae Drăgușin, România liberă
- Percepții sovietice asupra național-comunismului românesc (I), 10 ianuarie 2009, Lavinia Betea, Jurnalul Național
|
||||||||||||||||||||
