Republica Moldovenească Nistreană

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol se referă la regiune separatistă autoproclamată în Transnistria. Pentru alte sensuri, vedeți Transnistria (dezambiguizare).
Republica Moldovenească Nistreană
Drapelul Republicii Moldovenești Nistrene Stema Republicii Moldovenești Nistrene
Drapel Stemă
Devizănu are
Imnul naționalSlăvită să fii, Transnistrie
Amplasarea Republicii Moldovenești Nistrene
Centru administrativ TiraspolTighina (Bender)
Limbi oficiale Rusa, moldovenească, ucraineană
Sistem politic republică prezidențială
 -  Președinte Evgheni Șevciuk
 -  Vice-președinte Alexandr Korolev
Formare
 -  Independență declarată 2 septembrie 1990
nerecunoscută 
Suprafață
 -  Total 4,163 km² (locul Locul xx)
 -  Apă (%) xx%
Populație
 -  Recensământ  505 153 (2014)[1] (locul Locul xx)
 -  Densitate 121.3 loc/km² 
PIB (PPC) estimări 
 -  Total $1,182 miliarde 
 -  Pe cap de locuitor $3.030 
Monedă rublă transnistreană
Prefix telefonic 373 5xx
Domeniu Internet .md (parte din Moldova)
Fus orar UTC + 2
Naddniestrze.png
Statuie a lui Lenin in fața clădirii Guvernului de la Tiraspol
Monument reprezentând un tanc sovietic T-34 in Tiraspol

Republica Moldovenească Nistreană (în rusă Приднестровская Молдавская Республика, în ucraineană Придністровська Молдавська Республіка) este numele dat de forțele separatiste entității politice autoproclamate din Transnistria. Republica Moldova a pierdut controlul acestei zone în urma intervenției armatei ruse în conflictul din Transnistria.

În acest moment, armata rusă continuă să staționeze pe teritoriul Moldovei încălcînd angajamentele de retragere totală luate de Rusia la conferințele OSCE din 1999 și 2001. Conform Curții Europene a Drepturilor Omului, regimul separatist se află "cel puțin sub influența decisivă a Rusiei" și "supraviețuiește grație sprijinului militar, economic, financiar și politic pe care Rusia i-l furnizează."[2]

Teritoriul RMN se poate confunda cu cel al regiunii geografice Transnistria, la care se adaugă orașul Tighina. De asemenea, câteva localități transnistrene din raionul Dubăsari se află sub controlul Chișinăului. Capitala republicii autoproclamate este Tiraspol. Republica Moldovenească Nistreană nu este subiect de drept internațional, fiind considerată parte componentă a Republicii Moldova.

Numele Transnistria este folosit de multe ori pentru a face referire la Republica Moldovenească Nistreană. Etnografic și geografic acest lucru nu este corect; Transnistria, o regiune geografică aflată de jure sub controlul autorităților de la Chișinău, cuprinde și zone întinse populate majoritar de moldoveni, care nu doresc separatismul. Principala zonă populată majoritar de moldoveni (Dubăsari-Grigoriopol) separă zona majoritar rusească de la Tiraspol de zona majoritar ucraineană de la Rîbnița.[necesită citare]

Istorie[modificare | modificare sursă]

În ultima parte a anilor 1980, peisajul politic al URSS era în plină schimbare datorită politicii de perestroika inițiată de Mihail Gorbaciov, care permitea liberalizarea politică la nivel regional. Democratizarea incompletă a permis naționalismului exclusivist să devină cea mai dinamică doctrină politică. Unele minorități naționale s-au opus schimbărilor de clasă politică din Republica Moldova, clasă dominată în perioada sovietică de etnicii ruși. Oficializarea limbii majorității [3] și introducerea obligativității alfabetului latin pentru scrierea acesteia a atras proteste din partea vorbitorilor de alte limbi decât cea română. Problematica limbilor oficiale din Republica Moldova a devenit foarte spinoasă și a fost, probabil, intenționat politizată. Neconcordonața cu noua politică s-a manifestat într-un mod mai vizibil în Transnistria, regiune în care etnicii slavi (ruși sau ucraineni) erau majoritari în zonele urbane. Protestele împotriva guvernului republican erau mai puternice aici. La recensământul din 1989, în Transnistria locuiau 39,9% moldoveni, 28,3% ucraineni, 25,4% ruși și 1,9% bulgari.

La alegerile locale din 1990, separatiștii au câștigat în orașele Tiraspol, Rîbnița și Tighina, dar au pierdut în raioanele Dubăsari, Grigoriopol și Slobozia. În general, populația rurală, majoritar moldovenească, s-a opus separatismului, dar populația urbană l-a susținut. Printr-o campanie de intimidare și violențe, separatiștii și-au extins treptat controlul asupra întregii regiuni.

Pe 2 septembrie 1990 a fost autoproclamată "Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Transnistreană" (RSSMT), iar la 25 noiembrie 1990, a fost ales prin vot universal Sovietului Suprem al RSSMT. La 25 august 1991 sovietul suprem al RSSMT a adoptat declarația de independență a noii republici sub numele de "Republica Moldovenească Nistreană". Pe 27 august 1991 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declarația de Independență a Republicii Moldova, al cărei teritoriu cuprindea și raioanele din stânga Nistrului. Parlamentul moldovenesc a cerut guvernului URSS "să înceapă negocierile cu guvernul moldovenesc cu privire la ocupația ilegală a Republicii Moldova și retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul moldovenesc". Drept moment important pentru consolidarea statalității RMN este considerată ziua de 1 decembrie 1991, când populația Transnistriei și-a ales președintele și s-a pronunțat în cadrul unui referendum pentru existența statului transnistrean independent în număr de 98% din cei 78% de participanți la referendumul dat, conform datelor oficiale tiraspolene.[4]

Conflictul cu autoritățile de la Chișinău[modificare | modificare sursă]

După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU (2 martie 1992), președintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva forțelor rebele care atacaseră posturi de poliție loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului[necesită citare]. Rebelii, ajutați de trupele sovietice, și-au consolidat controlul asupra părții majoritare a zonei disputate.

Autoritățile ruse au contribuit din punct de vedere militar și politic la crearea regimului separatist din Transnistria. Forțe ale Armatei a 14-a (care aparține Federației Ruse), staționate în Transnistria, au luptat contra și respectiv de partea forțelor separatiste transnistrene[necesită citare]. Armata moldovenească s-a aflat în inferioritate, lucru care a împiedicat Republica Moldova să recâștige controlul asupra Transnistriei. La 21 iulie 1992 a fost semnat un acord de încetare a focului.

RMN a supraviețuit prin sprijinul militar, economic, financiar și politic acordat de Rusia. În prezent, în Transnistria se află 500 militari ruși din trupele de menținere a păcii și alți proximativ 1500 de militari din fosta armată a 14-a a URSS.[5] Prin Acordul de la Istanbul din 1999, Moscova se obliga să-și retragă trupele de menținere a păcii din Transnistria, dar procedura de retragere a fost suspendată până la evacuarea patrimoniului rusesc din regiune, a cărui pază este asigurată, potrivit ministrului apărării al Federației Ruse Serghei Ivanov, de cel puțin jumătate din aceste trupe.

Politică și economie[modificare | modificare sursă]

Formal, RMN are un sistem multipartit și un parlament unicameral, denumit Sovietul Suprem Transnistria. Președintele este ales prin vot popular. Ultimele alegeri parlamentare s-au desfășurat în decembrie 2005; dar OSCE a refuzat să monitorizeze aceste alegeri, fapt pentru care nu a fost recunoscut pe plan internațional.

Președinte este Igor Smirnov și se află în al patrulea mandat. Fiul său este implicat alături de doi foști agenți KGB Viktor Gushan și Ilya Kazmaly (implicați în cazul Ilașcu), în conducerea corporației Sheriff. Corporația Sheriff se ocupă cu petrolul, supermarketuri, posturi de televiziune, deține un club fotbal, și lista continuă... Numai stadionul Sheriff este estimat la 200 milioane $[6].

Produsul intern brut al Transnistriei este 517,5 milioane $ (2005), iar datoria externă de 1.2 miliarde $ (două treimi din aceasta sunt față de Rusia).[7]

Drepturile omului[modificare | modificare sursă]

În vara lui 2004, milițiile separatiste au început să închidă școlile din Transnistria în care se preda limba română cu alfabet latin, iar părinții și elevii care s-au opus au fost arestați. O parte din elevii care au luptat la acea vreme pentru a se putea exprima în limba română și-au petrecut sărbătorile de iarnă din 2004 în România la invitația Ministerului Afacerilor Externe. Guvernul moldovean a decis să creeze o blocadă economică care să izoleze republica autonomă de restul țării. Transnistria a răspuns cu o serie de acțiuni menite să destabilizeze situația economică din Moldova. Școlile românești închise au fost redeschise, însă acestea au statut de "școli neguvernamentale", și în consecință nu primesc fonduri de la autoritățile RMN. Potrivit agenției de presă oficiale de la Tiraspol, Olivia-Press, în școlile din stânga Nistrului, 11.200 de elevi învață în „limba moldovenească” (cu alfabetul chirilic), în vreme ce 3.400 de elevi sunt înscriși în cele 6 instituții de învățământ neguvernamentale în care se învață în limba română (cu alfabetul latin).[8].

Forma de guvernământ separatistă din Transnistria este o dictatură, acuzată de nerespectarea drepturilor omului, sechestrări și tortură[necesită citare]. Unul dintre cele mai cunoscute cazuri este cel al lui Ilie Ilașcu, un politician favorabil unirii Moldovei cu România, care a fost condamnat la moarte de regimul de la Tiraspol. El a fost eliberat în 2001, datorită presiunilor internaționale. Dreptul la liberă asociere nu este respectat. Libertatea religioasă este suprimată prin împiedicarea înregistrării unor grupuri religioase, cum ar fi baptiștii sau metodiștii.

Cazul Ilie Ilașcu[modificare | modificare sursă]

Ilie Ilașcu, președintele Partidului Popular Creștin Democrat, împreună cu alte patru persoane au fost arestați în iunie 1992 de autoritățile separatiste din Tiraspol. Ilie Ilașcu a fost condamnat la moarte, dar sentința nu a fost aplicată. Pretextul arestării au fost două crime, dar motivul real, dat de soldații care l-au arestat a fost "fiindcă este lider al Frontului Popular din Moldova, ducem un război cu Moldova, el este periculos pentru noi, și–l reținem".[9]

Ilie Ilașcu a fost eliberat în 2001, ca urmare a presiunilor internaționale, dar doi membri ai grupului său, Andrei Ivanțoc și Tudor Petrov-Popa au rămas în închisoare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, într-o hotărare datată 8.7.2004, califică drept "tortură tratamentul pe care l-a suportat d-l Ilașcu în așteptarea eventualei sale executări și consideră că a fost încălcat "dreptul la libertate și la siguranță" în cazul Ilie Ilașcu, iar în cazurile Ivanțoc, Leșco și Petrov-Popa continuă să fie încălcat. Curtea consideră vinovate Republica Moldova, pentru că "nu își exercită autoritatea asupra unei părți a teritoriului său" și Rusia, întrucât "totalitatea actelor comise de militarii ruși în privința reclamanților, inclusiv transferul lor în mâinile regimului separatist, în contextul unei colaborări a autorităților ruse cu acest regim ilegal, sunt de natură să creeze o responsabilitate în ceea ce privește actele acestui regim."

Vladimir Voronin, președintele Moldovei, "l-a acuzat public pe dl. Ilașcu că el ar fi cauza menținerii în detenție a celorlalți camarazi, ca urmare a refuzului său de a-și retrage cererea introdusă împotriva Moldovei și Rusiei". Curtea a condamnat această "presiune directă menită să împiedice exercitarea dreptului la recurs individual".[10]

Cimitirul Românesc[modificare | modificare sursă]

În februarie 2007, autoritățile separatiste au distrus și profanat cimitirul Dragalina din Tighina (cunoscut drept Cimitirul Românesc).[11]. Autoritățile separatiste nu au exhumat cadavrele; au îndepărtat doar crucile și au nivelat pământul cu buldozerele. Conform Deutsche Welle, autoritățile separatiste au anunțat că vor construi un "monument al soldatului eliberator rus ", iar crucile din piatră vor fi încărcate și duse pe un poligon militar unde vor fi fărâmițate cu explozibil, iar ulterior, bucățile de piatră vor fi folosite, în combinație cu asfaltul, la reparația drumurilor din oraș.
319 militari români identificați, 14 neidentificați și 13 prizonieri sovietici erau înmormântați aici.[12]

Relații internaționale[modificare | modificare sursă]

Regimul vamal impus de Ucraina[modificare | modificare sursă]

Pe 3 martie 2006, Ucraina a impus un nou regim vamal pentru regiunea nistreană. Conform noului regulament, companiile transnistrene trebuie să fie înregistrate la Chișinău dacă vor să-și poată exporta produsele peste graniță. Transnistria și Rusia au calificat această acțiune drept o blocadă economică impusă Transnistriei. Moldova și Ucraina au respins acuzațiile de blocadă, precizând că întreprinderile din regiunea nistreană vor putea să-și continue nestingherit activitatea după ce se vor înregistra la Chișinău, beneficiind de facilități fiscale, spre deosebire de întreprinderile din celelalte zone ale Moldovei.[13]

Dintre principalii mediatori ai conflictului din regiune, Statele Unite, Uniunea Europeană și OSCE s-au declarat pentru păstrarea noului regulament vamal, în vreme ce Rusia a calificat noul regim vamal drept o încălcare de către Ucraina a unor înțelegeri anterioare cu Rusia.[14]

Pe 4 martie, Tiraspolul a răspuns blocând traficul moldovenesc și ucrainean la granițele transnistrene. Blocada a fost ridicată la 18 martie.

Într-un congres al deputaților de toate nivelurile desfășurat la Tiraspol pe 1 aprilie 2006, aleșii transnistreni au adoptat o declarație în care este anunțată convocarea unui referendum de reafirmare a independenței acestei regiuni separatiste. Totodată a fost adoptat textul unui Apel către Duma de stat a Federației Ruse, în care se cere inițierea procedurii de recunoaștere a independenței autoproclamatei Republici Moldovenești Nistrene.[15]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ De la începutul anului, populația Transnistriei s-a redus cu 3,7 mii de oameni Timpul.md. 21.11.2013
  2. ^ Curtea Europeană a Drepturilor Omului Hotararea Marii Camere in afacerea Ilașcu si altii contra Moldova si Rusia
  3. ^ Termenul de "limbă română" era evitat, fiind preferate sintagme ca limba noastră sau limba majorității (v. articolul "Moldova Noastră"). În prefața legii privind funcționarea limbilor (septembrie 1989), aflată încă în vigoare [1], se menționează identitatea lingvistică "realmente existentă" dintre limba română și limba moldovenească (v. legea cu privire la funcționarea limbilor pe teritoriul Republicii Moldova).
  4. ^ Separatismul și impactul lui asupra procesului de edificare a statalității în Republica Moldova, Institutul de Politici Publice, 2002
  5. ^ "Rusia nu-și retrage trupele din Transnistria" publicat pe BBCRomanian.com la 29 iulie 2005
  6. ^ Sports in Pridnestrovie: Going for Gold
    Kommersant: The Old Guard Wins in Transdniestria
    EHCR judgement on Ilașcu case
  7. ^ Democracy in Secessionism: Transnistria and Abkhazia’s Domestic Policies, by Nicu Popescu, International Policy Fellowship Program 2005/2006
  8. ^ Declarația Ministrului Educației din Republica Moldovenească Nistreană, în chestiunea asigurării drepturilor la educație al copiilor, publicat de Olivia-Press la 15 iulie 2004
  9. ^ «Afacerea transnistreana» in bancile din Austria
  10. ^ Curtea Europeană a Drepturilor Omului ro Hotărârea Marii Camere în afacerea Ilașcu și alții c. Moldova și Rusia
  11. ^ Ziua:Tiraspolul profanează osemintele ostașilor români
  12. ^ ro Ziua:Eroii României sub șenilele Tiraspolului
    ro Deutsche Welle: Cimitir al ostașilor profanat de separatiști
  13. ^ "Tiraspolul declară 'starea excepțională în economie'" publicat pe BBCRomanian.com la 6 martie 2006
  14. ^ "Rusia și Ucraina - poziții diferite față de Transnistria" publicat pe BBCRomanian.com la 14 martie 2006.
  15. ^ "Transnistria: nou referendum privind independența", publicat pe BBCRomanian.com la 1 aprilie 2006

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Situri din Transnistria și pro-Transnistria[modificare | modificare sursă]

Grupuri și forumuri de discuții[modificare | modificare sursă]