Limba maghiară

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

maghiară magyar Vorbită în Ungaria şi 10 alte ţări Număr de vorbitori 12,5 milioane (locul 66) Sistem de scriere latin cu diacritice Tipologie lingvistică SOV Clasificare limbi uralice fino-ugrice ugrice maghiară maghiară Statut oficial şi codificare Limba oficială în Ungaria, Slovenia, Voivodina (Serbia), Uniunea Europeană ISO 639-1 hu ISO 639-2 hun SIL HNG Extras Minden emberi lény szabadon születik és egyenlő méltósága és joga van. Az emberek, ésszel és lelkiismerettel bírván, egymással szemben testvéri szellemben kell hogy viseltessenek. Vizitaţi Wikipedia în maghiară! Această pagină poate conţine caractere Unicode. modifică

Limba maghiară Distribuţie geografică şi statut Istorie Variante regionale Fonologie Gramatică Morfologie Verbul Substantivul, adjectivul şi numeralul Adverbul Pronumele Cuvintele funcţionale Cuvintele propoziţii Sintaxă Propoziţia Fraza Lexic Lista Swadesh a limbii maghiare

Maghiara (magyar nyelv ['mɒɟɒr 'ɲɛlv]) este o limbă fino-ugrică structural asemănătoare cu finlandeza şi estoniana. Este vorbită de aproximativ 12,5 milioane de persoane,^[1] două treimi din acestea locuind în Ungaria. Există comunităţi maghiarofone în toate ţările vecine cu Ungaria (România, Slovacia, Serbia, Ucraina, Austria, Croaţia şi Slovenia), şi de asemenea importante comunităţi apărute prin emigrare în Statele Unite, Canada, Israel etc.

Cuprins 1 Distribuţie geografică şi statut 2 Istorie 3 Variante regionale 4 Fonologie 5 Caracterul aglutinant al limbii maghiare 6 Gramatică 6.1 Morfologie 6.1.1 Clasificarea cuvintelor din punct de vedere morfologic 6.1.2 Sufixele personale 6.1.3 Verbul 6.1.4 Substantivul, adjectivul şi numeralul 6.1.5 Adverbul 6.1.6 Pronumele 6.1.7 Cuvintele funcţionale 6.1.8 Cuvintele propoziţii 6.2 Sintaxă 6.2.1 Propoziţia 6.2.2 Fraza 7 Lexic 8 Note şi referinţe 9 Bibliografie 10 Dicţionare on-line 11 Materiale pentru învăţarea limbii maghiare 12 Vezi şi

[modifică] Distribuţie geografică şi statut

Din cele aproximativ 12,5 milioane de vorbitori ai limbii maghiare, 9,5 milioane trăiesc în Ungaria,^[2] unde maghiara este limba oficială. Ca importanţă numerică, a doua cea mai mare grupare de vorbitori se află în România (1.450.000).^[3] Aici maghiara poate fi folosită şi în administraţia locală, în localităţile unde populaţia de naţionalitate maghiară are o pondere de peste 20%. În Serbia (286.000 de vorbitori),^[4] maghiara este limbă de folosinţă oficială în localităţile în care minimum 15% din populaţie este maghiară. Şi în trei localităţi din Slovenia (6.000 de vorbitori)^[5] limba maghiară este oficială. În Slovacia (573.000 de vorbitori),^[6] în regiunea Transcarpatia din Ucraina (150.000 de vorbitori),^[7] în regiunea Burgenland din Austria (40.000 de vorbitori)^[8] şi în Croaţia (12.000 de vorbitori),^[9] maghiara are statut de limbă minoritară sau regională.

În afară de ţările vecine cu Ungaria, în care maghiarii au statut de minoritate naţională, mai trăiesc mulţi vorbitori de limba maghiară şi în emigraţie. Cele mai mari comunităţi sunt în S.U.A. (118.000),^[10] Canada (90.000)^[11] şi Israel (70.000).^[12]

[modifică] Istorie

Istoria limbii maghiare începe acum aproximativ 3000 de ani, la est de munţii Urali, în regiunea fluviului Obi. Încă din această perioadă şi în continuare, în cursul migraţiei ungurilor spre sud-vest, limba lor este influenţată de limbile turcice şi iraniene. După stabilirea lor în bazinul Carpaţilor, adoptarea creştinismului şi formarea regatului Ungariei, limba maghiară este influenţată de limbile slave şi de limba latină, în care începe cultura scrisă în Ungaria.

Prima atestare scrisă a limbii maghiare datează din secolul al XI-lea: câteva propoziţii şi cuvinte în scrisoarea de ctitorire a abaţiei din Tihany.

În secolul al XII-lea apare primul text complet în limba maghiară, Halotti beszéd és könyörgés (Discurs funebru şi rugăciune), iar în secolul al XIV-lea, prima operă literară, poemul Ómagyar Mária-siralom (Tânguirile Fecioarei Maria în maghiara veche).

În secolul al XVI-lea, limba se dezvoltă datorită literaturii laice, dar mai ales primelor tipărituri în maghiară, traduceri ale textelor biblice de către catolici şi de către protestanţi. În acelaşi secol apar şi primele lucrări lingvistice referitoare la limba maghiară.

În perioada dintre secolul al XVI-lea şi secolul al XVIII-lea, în Principatul Transilvaniei, limba maghiară devine pentru prima dată limbă de stat. Codurile de legi Compillatae Constitutiones Regni Transylvaniae (1671) şi Approbatae Constitutiones Regni Transylvaniae (1677) sunt redactate în maghiară.^[13]

În secolul al XIX-lea se formează limba naţională unitară şi se fixează normele limbii standard, prin activitatea cărturarilor numită de „înnoire a limbii”, care tinde să elimine influenţele latine şi germane, şi a Societăţii Ştiinţifice Maghiare, prin lucrările sale normative. Mai întâi în perioada 1844-1849, apoi definitiv în 1867, maghiara devine limbă oficială.

[modifică] Variante regionale

Limba maghiară are nouă grupuri de graiuri:

• grupul graiurilor de la Tisa;
• grupul de graiuri sudic;
• grupul de graiuri vestic;
• grupul de graiuri de la vest de Dunăre;
• grupul de graiuri de nord-vest;
• grupul de graiuri de nord-est;
• grupul de graiuri ardelene;
• grupul de graiuri secuieşti;
• grupul de graiuri ale ceangăilor.

[modifică] Fonologie

Sistemul fonologic al limbii maghiare standard este format din şapte perechi de vocale, una scurtă şi una lungă per pereche, şi din 25 de consoane, fiecare din acestea având o variantă scurtă şi una lungă. Opoziţia scurtă – lungă are valoare funcţională, adică sensul cuvintelor poate fi diferenţiat prin cantitatea unei vocale sau a unei consoane.

Limba maghiară se caracterizează şi prin armonie vocalică, adică, de regulă, un cuvânt conţine numai vocale caracterizate printr-o trăsătură comună: sunt fie anterioare, fie posterioare.

Scrierea limbii maghiare este fonemică, aproximativ în aceeaşi măsură în care este şi cea a limbii române.

În limba maghiară, accentul este tonic (numit şi de intensitate), ca în română. Cuvintele relativ lungi pot avea mai multe accente, dintre care unul principal. Accentul unic sau cel principal cade totdeauna pe prima silabă a cuvintelor cu sens lexical deplin.

[modifică] Caracterul aglutinant al limbii maghiare

Maghiara este o limbă aglutinantă, ceea ce constituie principala trăsătură care o deosebeşte de limbile indo-europene, dar o apropie de limbile din familia ei şi de limbi din alte familii, precum turca şi japoneza. Caracterul aglutinant constă în faptul că morfemele sunt afixe (prefixe şi sufixe) care se alipesc la cuvintele rădăcini (deseori mai multe sufixe unul după altul) astfel, încât limitele dintre ele rămân nete, fiecare corespunzând unei singure trăsături semantice sau funcţionale.

Lingviştii care se ocupă de limba maghiară deosebesc în terminologie tipurile de sufixe. Sufixul lexical se numeşte képző, iar sufixele gramaticale sunt de două feluri. Cel care se adaugă la rădăcină sau după un sufix lexical, şi mai admite alt sufix după el, se numeşte jel „marcă, semn”. Asfel de sufixe sunt cele care indică pluralul şi cele posesive. Sufixele care exprimă cazurile şi cele care indică persoana verbului se numesc ragok (singular rag). Se deosebesc de mărci prin faptul că nu mai admit alt sufix după ele.

Exemplu de cuvânt cu sufixe: házaimban „în casele mele”, format din rădăcina ház „casă”, vocala de legătură -a-, sufixul -i (care indică pluralul în cazul obiectelor posedate), sufixul -m (care indică persoana I singular a posesorului) şi sufixul -ban (corespunzător prepoziţiei româneşti „în”).

[modifică] Gramatică

[modifică] Morfologie

[modifică] Clasificarea cuvintelor din punct de vedere morfologic

Conform celui mai recent manual universitar de gramatică,^[14] din punct de vedere morfologic, cuvintele se clasează în următoarele părţi de vorbire:

I. Părţi de vorbire fundamentale:

1. Părţi de vorbire fundamentale propriu-zise:

A. Verb

B. Părţi de vorbire nominale:

a. Substantiv

b. Adjectiv

c. Numeral

C. Adverb

2. Părţi de vorbire substitute de părţi de vorbire fundamentale (pronume):

A. Pronume personal

B. Pronume demonstrativ

C. Pronume interogativ

D. Pronume relativ

E. Pronume general

F. Pronume nehotărât

3. Părţi de vorbire intermediare între verb şi celelalte părţi de vorbire fundamentale – forme nominale ale verbului:

A. Infinitiv

B. Participiu

C. Gerunziu

II. Cuvinte funcţionale:

1. În structuri de natură morfologică:

A. Verb auxiliar

B. Forme nominale ale verbului auxiliar

C. Postpoziţie

D. Adjectiv derivat din postpoziţie

E. mint formator de complement

F. Prefix verbal

2. În structuri de natură nemorfologică:

A. Conjuncţie

B. Particulă

C. Articol

D. Cuvânt de negaţie

III. Cuvinte propoziţii:

1. Interjecţie

2. Cuvânt propoziţie de interacţiune

3. Cuvânt modalizator

4. Onomatopee

[modifică] Sufixele personale

În maghiară, persoana se exprimă prin pronumele personale şi prin sufixe specifice, care au mai multe funcţii, aplicându-se:

• formei de nominativ a pronumelor personale, pentru a forma acuzativul lor (cu neregularităţi);
• sufixelor cazuale, pentru a forma pronume personale la alte cazuri;
• postpoziţiilor, pentru a forma diverse complemente circumstanţiale;
• substantivelor şi diverselor pronume, pentru a exprima posesorul acestora;
• verbelor pentru a le servi de desinenţe:^[15]

Pronume personal		Sufix cazual / Postpoziţie		Substantiv	Verb la indicativ prezent		Element specific
Nominativ	Acuzativ	+ sufix personal	+ sufix personal	+ sufix personal posesiv	Conjugare subiectivă	Conjugare obiectivă
én „eu”	engem „pe mine”	nálam „la mine”	alattam „sub mine”	lakásom „locuinţa mea”	látok „văd”	látom „îl/o/îi/le văd”	-m, cu vocalele de legătură -o/(-a)/-e/-ö sau -a/-e
te „tu”	téged	nálad	alattad	lakásod	látsz	látod	-d, cu vocalele de legătură -o/(-a)/-e/-ö sau -a/-e
ő „el/ea”	őt	nála	alatta	lakása	lát	látja	-a/-e
mi „noi”	minket	nálunk	alattunk	lakásunk	látunk	látjuk	-nk, cu vocalele de legătură -u/-ü
ti „voi”	titeket	nálatok	alattatok	lakásotok	láttok	látjátok	-tok/-tek/-tök
ők „ei/ele”	őket	náluk	alattuk	lakásuk	látnak	látják	-k

[modifică] Verbul

Gramaticile limbii maghiare iau în seamă următoarele categorii gramaticale ale verbului: diateza, modul, timpul, numărul (singular şi plural) şi persoana. Faţă de limba română, lipseşte categoria genului, la fel ca la celelalte părţi de vorbire.

• În general sunt luate în seamă cinci diateze: activă, pasivă, medie, reflexivă şi factitivă. Pe lângă acestea mai este tratată şi categoria verbului potenţial.
• Moduri verbale sunt considerate în gramaticile limbii maghiare numai cele numite predicative sau personale în gramaticile limbii române. În maghiară acestea sunt indicativul, condiţionalul şi imperativul.
  • Modul indicativ are trei timpuri: prezentul, trecutul şi viitorul. În secolul al XIX-lea existau încă mai multe timpuri trecute, dar a supravieţuit unul singur. Diferenţele exprimate în română de imperfect, perfect compus şi mai mult ca perfect sunt redate în maghiară prin prefixe verbale şi prin context. Viitorul are de asemenea o singură formă.
  • Modul condiţional are timpurile prezent şi trecut. Poate avea şi valoare de optativ, ca în română.
  • Modul imperativ are numai timpul prezent. În gramaticile limbii maghiare se consideră că are toate persoanele, având şi valorile conjunctivului din română.

În gramaticile limbii maghiare, infinitivul, participiul şi gerunziul nu sunt considerate moduri verbale, ci forme nominale ale verbului.

O caracteristică importantă a sistemului verbal maghiar este existenţa a două serii de conjugare în cazul verbelor tranzitive: conjugarea obiectivă (sau determinată) şi conjugarea subiectivă (sau nedeterminată).

[modifică] Substantivul, adjectivul şi numeralul

Substantivul. Genul gramatical nefiind exprimat în limba maghiară, substantivul poate exprima numai genul natural, nici acesta totdeauna.

Categoria numărului este caracteristică substantivului, dar pluralul nu este exprimat totdeauna prin sufixul care îl indică de obicei.

În general se consideră că paradigma cazuală a maghiarei cuprinde 18 cazuri. Sistemul cazual al limbii maghiare este foarte bogat în ceea ce priveşte exprimarea raporturilor spaţiale, deosebind prin trei cazuri diferite locul în care are loc acţiunea, cel spre care se face o deplasare şi cel de la care se face o deplasare. Exemplu: a házban van „este în casă” – bemegy a házba „intră în casă” – kimegy a házból „iese din casă”.

Limba maghiară neavând adjectiv posesiv, posesia se exprimă cu ajutorul unor sufixe, unele care se adaugă la obiectul posedat şi unul care se adaugă posesorului. Construcţiile prin care se exprimă posesia sunt următoarele:

Exemplu	Structură	Traducere literală
az ember háza „casa omului”	posesorul fără sufix + obiectul posedat cu sufixul posesiv	„omul casa sa”
Az embernek van háza. „Omul are casă.”	posesorul cu sufixul -nak/-nek + verbul van „a fi” + obiectul posedat cu sufixul posesiv	„omului este casa sa”
A ház az emberé. „Casa este a omului.”	obiectul posedat fără sufix + posesorul cu sufixul -é (se omite verbul van)	„casa a omului”

Adjectivul calificativ prezintă particularitatea că nu se acordă în număr atunci când are funcţia de atribut, ci numai în funcţia de nume predicativ.

Numeralul cardinal are în general două forme, de exemplu három şi hármas „trei”. Prima formă se foloseşte când se numără, ca atribut pe lângă un substantiv sau atunci când substantivul este subînţeles, precum şi pentru a desemna o cifră într-un număr. A doua formă este denumirea cifrei sau a numărului respectiv. Gramaticile maghiare includ în categoria numeralului şi aşa-numitele „numerale nehotărâte”, cum sunt sok „mult(ă)”, kevés „puţin(ă)”, számos „numeros(oasă)” etc. Numeralul poate lua şi forme adverbiale dacă i se adaugă anumite sufixe: öten „cinci” (numărul de persoane participante la o acţiune), kettesben „în doi” (intimitatea unor persoane limitată la numărul respectiv).

[modifică] Adverbul

Ca trăsătură specifică a adverbului maghiar faţă de cel din română, este de menţionat caracterizarea adverbelor de loc printr-un sistem triplu de exprimare a locului, ca la unele sufixe cazuale: locul spre care se efectuează o deplasare, locul unde se efectuează o acţiune şi locul din care se efectuează o deplasare. Exemplu: be „înăuntru” (pe lângă verbe ce exprimă deplasarea către interior) – bent sau benn „înăuntru” (pe lângă verbe ce nu exprimă deplasarea) – bentről „dinăuntru” (pe lângă verbe ce exprimă deplasarea dinspre interior).

[modifică] Pronumele

Gramaticile limbii maghiare iau în seamă nouă specii de pronume: personale, reflexive, de reciprocitate, posesive, demonstrative, interogative, relative, nehotărâte şi generale.

În funcţie de părţile de vorbire pe care le pot înlocui, pronumele se împart în substantivale, adjectivale şi numerale.

Se consideră tot pronume şi ceea ce gramaticile româneşti consideră adjective pronominale.

Pronumele personale prezintă particularitatea că formele cazuale în afară de acuzativ nu se formează de la nominativ + un sufix cazual, ci se folosesc sufixele cazuale, la care se adaugă sufixele posesive pentru obiectul posedat. Exemplu: én „eu”, nálam „la mine”, velem „cu mine” etc.

Spre deosebire de limba română, în maghiară există numai pronume posesive, nu şi adjective pronominale posesive. Funcţia acestora este îndeplinită de sufixe care se adaugă la obiectul posedat.

[modifică] Cuvintele funcţionale

Verbe auxiliare sunt considerate a fi nu numai cele care formează timpuri verbale compuse, ci şi cele aspectuale, modale şi pragmatice. Tot în această categorie sunt incluse şi verbele copulative. Mai există şi verbe numite „cvasiauxiliare”, la care predomină sensul gramatical, dar au mai mult sau mai puţin şi conţinut noţional. Acestea pot fi, pe de o parte, verbe de modalitate şi aspect, pe de altă parte, verbe numite „funcţionale”, folosite în asociaţie cu părţi de vorbire nominale care formal sunt complementele lor.

Formele nominale ale verbelor copulative sunt considerate părţi de vorbire aparte în gramaticile limbii maghiare, la fel ca formele nominale ale verbului în general (vezi mai sus Verbul).

Postpoziţiile sunt cuvinte funcţionale care constituie unul din mijloacele de exprimare a părţilor de propoziţie care în gramatica română se numesc complemente indirecte şi complemente circumstanţiale. Ele corespund în general prepoziţiilor şi locuţiunilor prepoziţionale din limba română (exemplu: a fa alatt „sub copac”).

Adjectivele derivate din postpoziţii sunt numai formal adjective, adică nu au sens lexical deplin, ci joacă rolul postpoziţiilor din care provin, formând atribute din substantivul după care stau (exemplu: a fa alatti pad „banca de sub copac”).

Singura prepoziţie din limba maghiară este mint „ca, în calitate de”, de exemlu în Mint mérnök dolgozik. „Lucrează ca inginer.”

Verbele maghiare sunt deseori prevăzute cu prefixe având o natură deosebită de cea pe care o au în română. Pe de o parte au şi rol gramatical, şi rol lexical, pe de altă parte, în unele cazuri sunt despărţite de verb, chiar plasate după acesta.

Conjuncţiile din limba maghiară au aceeaşi funcţie ca cele din română.

În gramaticile limbii maghiare, particula este considerată cu totul diferit de accepţiunea ei din gramaticile româneşti. Este „un cuvânt gramatical care nu poate primi afixe, nu alcătuieşte raporturi nici morfologice, nici sintactice cu alte cuvinte, nu poate fi parte de propoziţie […]. Are funcţia de a efectua operaţii asupra afirmaţiei din propoziţie […]; exprimă un raport modal, atitudinea vorbitorului (raportarea sa afectivă, volitivă, axiologică), sau marchează reacţia vorbitorului la situaţia de comunicare, respectiv la una din componentele acesteia […].” ^[16]

Articolele luate în seamă de gramaticile maghiare sunt cel hotărât şi cel nehotărât, având aceleaşi funcţii ca cele din română.

Spre deosebire de gramaticile limbii române, în gramaticile limbii maghiare cuvintele de negaţie nu sunt incluse în clasa adverbelor, ci sunt considerate o parte de vorbire aparte din categoria cuvintelor funcţionale.

[modifică] Cuvintele propoziţii

Aceste cuvinte, printre care nu se includ verbele, se caracterizează prin faptul că pot constitui singure propoziţii neanalizabile.

În afară de interjecţii şi onomatopee, prezente şi în gramaticile limbii române, în cele maghiare se iau în seamă şi alte două categorii de cuvinte.

Cuvântul propoziţie de interacţiune este folosit pentru a interacţiona cu destinatarul comunicării. În această categorie intră formule de salut (szervusz „salut, bună”), cuvinte afirmative (igen „da”), cuvinte negative (nem „nu”) şi cuvinte injonctive (rajta! „hai!”).

Cuvântul modalizator nu se află în raport sintactic cu nicio parte de propoziţie, ci caracterizează atitudinea vorbitorului faţă de conţinutul întregului enunţ în care este folosit. Asemenea cuvinte sunt: talán „poate”, valószínőleg „probabil”, esetleg „eventual”, állítólag „zice-se” etc.

[modifică] Sintaxă

[modifică] Propoziţia

Prezentăm sintaxa limbii maghiare cu ajutorul terminologiei maghiare traduse în română. Părţile de propoziţie sunt predicatul, subiectul, obiectul, complementul de loc, de timp, numeric, de stare, de origine, de rezultat, sociativ, de mod, de cauză, de scop, de relaţie, de grad/măsură, instrumental, de atribuire şi de comparaţie, complementele asemantice (sau permanente) şi atributul.^[17]

În privinţa atributului este de menţionat că acesta se plasează înaintea cuvântului determinat şi în general nu se acordă cu el.

Topica în propoziţie este foarte variată, în funcţie de partea din propoziţie care se doreşte a fi scoasă în evidenţă.

[modifică] Fraza

Propoziţiile coordonate pot fi legate între ele prin juxtapunere sau printr-o conjuncţie. Coordonarea poate fi copulativă, adversativă, disjunctivă, consecutivă sau explicativă.^[18]

În fraza maghiară pot fi următoarele subordonate: subiectivă, predicativă, obiectivă, completive (de loc, de timp, numerică, de stare, de origine, de rezultat, sociativă, de mod, de cauză, de scop, de relaţie, de grad/măsură, instrumentală, de atribuire şi comparativă), completivă permanentă, subordonate cu conţinut semantic special (consecutivă, condiţională, concesivă şi comparativă) şi subordonată atributivă.^[19]

O caracteristică a subordonatelor în maghiară este că de cele mai multe ori ele au în principală un antecedent exprimat printr-un pronume, iar subordonata întregeşte antecedentul.

[modifică] Lexic

Lexicul limbii maghiare este format în proporţie de 8% din cuvinte moştenite, 7% cuvinte împrumutate, 80% cuvinte formate pe teren propriu şi 5% cuvinte de origine necunoscută.

Cele mai multe împrumuturi sunt de origine slavă (27%), urmate de cele de origine latină (25%), germană (17%) şi turcică (16%), dar mai sunt şi din limbi iraniene, din limbi romanice (italiană, franceză, română) şi din limba engleză. Şi calcurile sunt un mijloc important de îmbogăţire a lexicului.

Mijloacele interne de îmbogăţire sunt cele mai importante. Dintre acestea cele mai productive sunt crearea spontană de cuvinte (interjecţii, cuvinte onomatopeice, creaţii expresive), formarea spontană de cuvinte prin derivare şi compunere, precum şi crearea conştientă de cuvinte prin derivare şi compunere. Comparativ cu limba română, compunerea spontană şi crearea conştientă de cuvinte au o pondere mult mai mare.^[20]

[modifică] Note şi referinţe

[modifică] Bibliografie

• hu Erdős, József (sub redacţia), Küszöbszint. Magyar mint idegen nyelv (Nivel-prag. Maghiara ca limbă străină)
• hu Kiefer, Ferenc (sub redacţia), Magyar nyelv (Limba maghiară), Budapesta, Akadémiai Kiadó, 2006, ISBN 9630583240
• fr Lelkes, István, Manuel de hongrois (Manual de limba maghiară), Budapesta, Tankönykiadó, 1979, ISBN 963-17-4426-4
• hu Nagy, Kálmán, Kis magyar nyelvtankönyv (Mică gramatică a limbii maghiare), Bucureşti, Kriterion, 1980
• Sala, Marius; Vintilă-Rădulescu, Ioana, Limbile lumii. Mică enciclopedie, Bucureşti, E.Ş.E., 1981
• fr Szende, Thomas; Kassai, Georges, Grammaire fondamentale du hongrois (Gramatica fundamentală a limbii maghiare), Paris, Langues & Mondes – L'Asiathèque, 2001, ISBN 2-911053-61-3

[modifică] Dicţionare on-line

• Dicţionar român < > maghiar Transylvania.info (accesat la 13 octombrie 2009)
• Dicţionar englez < > maghiar (accesat la 13 octombrie 2009)
• Dicţionar englez < > maghiar şi francez < > maghiar (accesat la 13 octombrie 2009)
• Dicţionar englez < > maghiar, francez < > maghiar, spaniol < > maghiar, italian < > maghiar (accesat la 13 octombrie 2009)
• Szász Lőrincz, Dicţionar român < > maghiar Transindex (accesat la 13 octombrie 2009)

[modifică] Materiale pentru învăţarea limbii maghiare

On-line

• Ghid de conversaţie maghiar Wikitravel
• fr Guide français-hongrois de la communication Babel (Ghid francez-maghiar al comunicării Babel)
• en 101 languages – Hungarian (accesat la 13 octombrie 2009)
• en eulanguages.net Stella (accesat la 13 octombrie 2009)
• webforditas.hu – Program de citire de texte (accesat la 13 octombrie 2009)

Manuale

• Gancz, Andrei; Gancz, Margareta, Limba maghiară pentru tine. Manual de conversaţie, Iaşi, Polirom, 2004, ISBN 973-681-524-2
• fr Kassai, Georges; Szende, Thomas, Le hongrois sans peine (Limba maghiară fără dificultate), Chennevières-sur-Marne (Franţa), Assimil, 2001, ISBN 2-7005-0144-6
• ro Kassai, Georges; Szende, Thomas, Tanuljunk magyarul! (Să învăţăm ungureşte!), Teora, ISBN 973-20-0410-X

Ghiduri

• Gancz, Andrei; Gancz, Margareta, Ghid al comunicării român-maghiar, Cluj-Napoca, Dacia, 2001, ISBN 973-35-1149-8
• Kiraly, Francisc; Kiraly, Maria, Ghid de conversaţie român-maghiar, Timişoara, Helicon, 1993
• Turcu, Eva, Ghid de conversaţie român-maghiar, Bucureşti, EST, 1983

[modifică] Vezi şi

• Listă de nume româneşti originare din maghiară
• Ungaria
• Unguri

v • d • m Limbile oficiale ale Uniunii Europene bulgară • cehă • daneză • engleză • estonă • finlandeză • franceză • germană • greacă • irlandeză • italiană • letonă • lituaniană • maghiară • malteză • olandeză • poloneză • portugheză • română • slovacă • slovenă • spaniolă • suedeză