Ion Antonescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Ion Antonescu
Primministru al României
În funcţie 4 septembrie 1940 – 23 august 1944
Precedat de	Ion Gigurtu
Succedat de	Constantin Sănătescu
Şeful Marelui Stat Major al Armatei Române
În funcţie 1 decembrie 1933 – 11 decembrie 1934
Precedat de	Constantin Lăzărescu
Succedat de	Nicolae Samsonovici
Ministrul Apărării Naţionale
În funcţie 28 decembrie 1937 – 30 martie 1938
Precedat de	Constantin Ilasievici
Succedat de	Gheorghe Argeşanu
Ministrul Afacerilor Externe
În funcţie 18 ianuarie 1943 – 1 ianuarie 1943
Precedat de	Prinţul Mihail Sturdza
Succedat de	Mihai Antonescu
Născut(ă)	2 iunie 1882 Piteşti
Soţia	Raşela Mendel (div.) Maria Antonescu
Profesie	Militar
Naţionalitate	Român
Confesiunea	Ortodox

Ion Victor Antonescu (n. 2 iunie 1882, Piteşti — d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) - militar şi om politic român, şeful secţiei Operaţii al Marelui Cartier General al Armatei în primul război mondial, ataşat militar la Londra şi Paris, comandant al Şcolii Superioare de Război, şef al Marelui Stat Major şi ministru de război, din 4 septembrie 1940 până în ziua de 23 august 1944 a fost prim ministru al României şi "Conducătorul Statului". Antonescu a decis intrarea României în cel de al doilea război mondial („Sfântul război pentru reîntregirea teritorială”), de partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Hitler că teritoriile româneşti cedate în 1940, sub presiunile Germaniei, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, vor fi retrocedate. După război a fost judecat la Bucureşti de Tribunalul Poporului. La data de 17 mai 1946, Ion Antonescu a fost declarat „criminal de război” şi condamnat la moarte. A fost executat la penitenciarul Jilava la 1 iunie 1946.

Cuprins 1 Tinereţea şi cariera militară 2 Regimul antonescian 2.1 Puciul anticarlist şi Statul Naţional-Legionar 2.2 „Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul!” - Războiul împotriva U.R.S.S. 2.3 Antisemitismul activ şi "Curăţirea terenului" 2.4 Date demografice[34] 3 Ideologia lui Antonescu 4 Procesul şi moartea 5 Fotogalerie 6 Note 7 Referinţe/Bibliografie 8 Vezi şi 9 Surse externe

[modifică] Tinereţea şi cariera militară

Antonescu s-a născut într-o familie de militari, absolvind şcolile militare de la Craiova şi Iaşi. În continuare a urmat şi absolvit Şcoala de Cavalerie în 1904.

Mama sa vitregă, Frida n. Cuperman (Frieda Kuppermann), era evreică, la fel ca şi prima sa soţie (între 1924-1926, când era ataşat militar la Londra şi cu care, după unele surse, a avut şi un copil), Rachel Mendel, originară din Franţa.

La 29 august 1927, la vârsta de 45 de ani Antonescu s-a însurat cu Maria, fiica căpitanului Teodor Niculescu, văduva lui Gheorghe Cimbru, cu care se căsătorise în 1919 şi divorţată de omul de afaceri francez (evreu?) Guillaume Auguste Joseph Pierre Fueller după şapte ani de căsătorie.

Sublocotenent la Regimentul 1 Roşiori s-a distins în timpul Răscoalei din 1907, când, aflat în fruntea unui mic detaşament care bloca intrarea în Galaţi, a convins pe ţăranii răsculaţi să nu intre în oraş, fâră a trage un foc de armă. Pentru această faptă a fost felicitat de prinţul moştenitor Ferdinand, Inspectorul General al Cavaleriei. A fost avansat locotenent in 1908.

In 1911 a fost admis in Şcoala Superioară de Război, pe care a absolvit-o in 1913, cu gradul de căpitan. In timpul celui de-al doilea Război Balcanic a indeplinit funcţia de şef al Biroului de Operaţii al Diviziei 1 Cavalerie. Între 1 noiembrie 1914 şi 1 aprilie 1915 a servit la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie.

A participat la primul război mondial (1916-1918), în funcţia de şef al statului major al mareşalului Constantin Prezan. În această funcţie, Antonescu a conceput planurile de apărare a Moldovei faţă de invazia trupelor germane conduse de feldmareşalul Mackensen în a doua jumătate a anului 1917 (din 1916 majoritatea României se afla sub ocupaţie germană). Regele Ferdinand i-a recunoscut meritele spunând: „Antonescu, nimeni altul nu poate şti mai bine decât regele tău marile servicii pe care le-ai adus ţării în acest război”. După cucerirea Budapestei şi înfrângerea Armatei Roşii Ungare, lt. colonel Ion Antonescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a (Decretul Regal nr. 5454/31 decembrie 1919). Din război Antonescu a câştigat reputaţia unui comandant militar priceput şi pragmatic, executant meticulos şi dur - duritatea sa i-a adus porecla „Câinele roşu” [9].

Între 1922 şi 1926, Antonescu a fost ataşat militar al României în Franţa şi Marea Britanie. După reîntoarcerea în România a fost comandant al «Şcolii Superioare de Război» (1927-1930), şeful Marelui Stat Major al armatei (1933-1934) A fost promovat general de divizie la 25 decembrie 1937 şi după trei zile a fost numit Ministru al Apărării în guvernul de 44 de zile al lui Octavian Goga (1937-1938). În urma unui memoriu vexatoriu la adresa lui Carol al II-lea a fost destituit şi trimis disciplinar la comanda Corpului 4 Teritorial, ca apoi în 1940 să i se impună domiciliu forţat la mânăstirea Bistriţa.

5 septembrie 1940 – 23 august 1944: Presedintele Consiliului de Ministri - numit prin decret regal.

16 septembrie 1940: auto-promovat la gradul de general de corp de armată.

5 februarie 1941: Auto-promovat la gradul de general de armată.

22 iunie – 17 iulie 1941: Grupul de Armate General Antonescu.

6 august 1941: Decorat de germani cu Crucea de Fier în rang de Cavaler.

21 august 1941: Auto-promovat la gradul de mareşal.

21 august 1941: Auto-decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a si I-a^[1].

[modifică] Regimul antonescian

[modifică] Puciul anticarlist şi Statul Naţional-Legionar

Pe un fundal de dezbinare politică^[A], speriat de ofensiva germană în vestul Europei şi ocuparea Olandei, Danemarcii, Belgiei şi mai ales, a Franţei, principalul sprijin al României faţă de expansionismul Axei^[2] şi simţindu-se vinovat de retragerea haotică din Basarabia, regele Carol II decide să „cumpere cu monedă evreiască” simpatia şi sprijinul lui Hitler la viitoarele tratative cu Budapesta şi Sofia, ale căror pretenţii teritoriale erau susţinute de Germania. Regele semnează la 8 august 1940, la propunerea primului ministru Ion Gigurtu^[B], „Decretul-lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România”. Un al doilea decret, emis în aceeaşi zi, interzicea „căsătoriile între români şi evreii de sânge sub sancţiunea de închisoare corecţională de la 2 la 5 ani”^[3]. Aceste legi copiau Legile de la Nürnberg^[4][5].

Cedările teritoriale din vara anului 1940 au marcat declinul regimului carlist. În timpul domniei lui Carol al II-lea, România pierduse 99 738 km² cu o populaţie de 6 821 000 locuitori, reprezentând aproape o treime din teritoriul şi populaţia ţării. Manifestaţiile de protest împotriva Dictatului de la Viena au devenit - sub influenţa agitatorilor legionari - anticarliste, Carol al II-lea fiind considerat principalul vinovat pentru impasul în care ajunsese România ^[6]. Dorind să-şi păstreze puterea, la propunerea lui Horia Sima, Carol al II-lea, la 4 septembrie 1940, i-a încredinţat generalului Ion Antonescu, mandatul de formare a unui guvern de uniune naţională, prin decret regal, (deci, demiterea şi arestarea lui Antonescu de către Regele Mihai I la 23 august 1944 nu a fost o lovitură de stat, ci abrogarea unui decret regal anterior). Liderii politici ai „partidelor istorice” au refuzat să participe la un guvern xenofob şi pro-german deci, la 5 septembrie 1940, Antonescu i-a cerut regelui puteri depline, suspendarea constituţiei şi dizolvarea parlamentului, iar în seara aceleiaşi zile, i-a cerut regelui să abdice şi să părăsească ţara. Puciul a reuşit, Carol al II-lea a abdicat la 6 septembrie 1940 şi s-a expatriat, cedând tronul fiului său Mihai I. Noul primministru, generalul Ion Antonescu l-a arestat pe Mihail Moruzov, (creatorul şi şeful Serviciului Secret de Informatii al Armatei Romane în perioada 1924-1940 instituţie care avea să iasă de sub tutela militară şi să se subordoneze nemijlocit Şefului Statului, sub denumirea de Serviciul Special de Informaţii, SSI) şi l-a înlocuit cu Eugen Cristescu. La scurt timp după arestare Mihail Moruzov şi adjunctul său, Niky Ştefănescu au fost asasinaţi de o echipa de legionari în masacrul de la Jilava, din noaptea de 26-27 noiembrie 1940.

Moruzov a fost eliminat pentru că ştia prea mult - Horia Sima era interesat să nu se afle că a fost agent informator al SSI iar Antonescu se temea de conţinutul compromiţător al dosarului său personal^[7].

La 14 septembrie 1940 lua fiinţă „Statul Naţional-Legionar Român”. Horia Sima şeful Mişcării Legionare numit vicepreşedinte al consiliului de miniştri se considera creatorul şi sufletul acestui guvern.

Mişcarea Legionară se prezenta ca pricipala forţă politică şi paramilitară din ţară dar, conform instrucţiunilor de la Berlin, pentru ca România să poată fi atrasă într-un conflict armat, a fost nevoită să suporte în fruntea statului un militar agreat de Germania şi acceptat de populaţie, mai ales de armată. Aşa a ajuns Antonescu la guvernare deşi, de unul singur, nu ar fi putut să devină şeful statului pentru că nu fusese un lider politic şi nu avea o formaţie politică proprie. În timpul „revoluţiei legionare”, Antonescu se afla cu domiciliu forţat la mânăstirea Bistriţa. Ajuns la conducere, Antonescu a preluat ministerele ce reprezentau armata, justiţia, finanţele şi serviciile secrete - conduse de anti-legionarul Eugen Cristescu şi a respins constant pretenţiile legionarilor de acumulare de putere în guvern. Garda de Fier şi Mişcarea Legionară au fost loiale regimului nazist din Germania, însă, din motive strategice, Hitler l-a preferat la conducere pe Antonescu, folosindu-se în acelaşi timp de Mişcarea Legionară ca de o contrapondere, o ameninţare, pentru a-i preîntâmpina eventualele inobedienţe.

În timpul celor patru luni de guvernare mixtă, corupţia a devenit oficială, legea, facultativă, iar drepturile omului, precum şi siguranţa persoanei, a libertăţii de exprimare, a exercitării profesiei şi a proprietăţii au fost lăsate la bunul plac al "cuiburilor legionare".

Bugetul României, dificitar în urma pierderilor teritoriale, când au fost absorbiţi un milion şi jumătate de refugiaţi, cărora trebuia să li se asigure cele necesare traiului, iar la începutul lunii noiembrie 1940 se mai produsese şi un cutremur de pământ devastator, a devenit excedentar^{[necesită citare]} la finele anului 1940, prin jefuirea sistematică a averilor evreieşti. Miliarde de lei–aur au intrat atât în vistieria ţării, cât şi în buzunarele legionarilor. Procesul de expropriere forţată a capitalurilor şi bunurilor evreieşti numit „românizare” era iniţiat de comisiile de românizare – controlate de legionari. La 4 decembrie 1940 a fost încheiat „Acordul economic româno-german” pe zece ani. Acest acord suplimenta „Pactul Petrol-Armament” pe care-l încheiase primul ministru Gheorghe Tătărescu cu Germania la 27 mai 1940^[8] în subordonarea economiei române intereselor germane de război. Antonescu a declarat la procesul din 1946, că a limitat cererile repetate ale germanilor de a se creşte producţia de materii prime necesare susţinerii efortului de război şi pătrunderea capitalului german în economia românească.

Dispunând de puteri depline, generalul Antonescu a preluat majoritatea prerogativelor fostului suveran Carol al II-lea şi s-a autoproclamat „Conducător al statului”. Conducerea statului se făcea prin decrete-legi, care înlocuiau abrogatele legi votate de parlament. „Conducătorul” nu mai trebuia să răspundă pentru actele sale în faţa nimănui, un for politic sau altă formă de control public. Presa era cenzurată, monarhia sub control (cu prerogativele drastic reduse, multe dintre ele fiind simbolice: numirea primului ministru, comanda armatei, conferirea de distincţii, numirea de ambasadori etc). Se instaura astfel, un regim dictatorial caracterizat prin anularea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, eliminarea separării puterilor în stat, desfiinţarea instituţiilor democratice, conducerea prin decrete-legi, încurajarea rasismului (în special, antisemitismului) şi naţionalismului extremist.

Legionarii au încercat să pună mâna pe aparatul de stat folosind metodele şi experienţa organizaţiilor paramilitare naziste S.A. şi S.D.: teroare şi haos, descinderile prin forţă, maltratările, sechestrările de persoane, arestările ilegale, tortura, asasinatele. Ei au asasinat în special, pe acei oameni politici de frunte care se opuseseră ascensiunii lor, între care Virgil Madgearu, Nicolae Iorga, Gheorghe Argeşanu, Victor Iamandi. Acţiunile criminale au culminat cu masacrul de la închisoarea Jilava din noaptea 26/27 noiembrie 1940, când au fost ucişi 64 de deţinuţi, toţi foşti demnitari.

Simţindu-se ameninţat, Antonescu a plecat la 14 ianuarie 1941 la Berlin să ceară ajutorul lui Hitler pentru înlăturarea legionarilor de la guvernare şi dobândirea puterii politice absolute. Întâlnirea a avut un succes total, cei doi dictatori s-au entuziasmat unul de celălalt (Hitler spunea că „în toată Europa cunosc doi şefi de stat cu care îmi place să lucrez: cu Mussolini şi cu generalul Antonescu”) şi şi-au promis colaborarea şi sprijinul reciproc (această promisiune va costa viaţa a zeci de mii de soldaţi şi ofiţeri români pe care Antonescu a refuzat să-i salveze de la pieire la Stalingrad şi-n luptele ulterioare). Înarmat cu aprobarea şi sprijinul lui Hitler Antonescu, a emis la 28 noiembrie 1940 un decret-lege privind reprimarea infracţiunilor „în contra ordinei publice şi intereselor statului” şi la 5 decembrie 1940 un decret care prevedea pedeapsa cu moartea pentru cei care „instigau la rebeliune”. A desfiinţat comisiile de romanizare – controlate de legionari – l-a destituit pe ministrul de interne, legionarul Constantin Petrovicescu, a înlocuit toţi prefecţii şi chestorii legionari.

Legionarii au reacţionat cu o serie de acţiuni teroriste, jafuri, masacre, devastări şi incendieri de instituţii, sinagogi, etc. Au fost atacaţi evrei (Pogromul de la Bucureşti), demnitari români şi militari, schingiuiţi, batjocoriţi, ucişi. La Bucureşti a fost prins pe stradă un grup de soldaţi, asupra cărora, după ce au fost bătuţi, s-a turnat petrol şi li s-a dat foc. Rebeliunea legionară a fost declanşată la 21 ianuarie 1941 şi înăbuşită de armată, la ordinele lui Antonescu, la 23 ianuarie 1941. Aproximativ 8 000 de legionari au fost prinşi, judecaţi şi condamnaţi la diferite pedepse, iar mişcarea legionară a fost înlăturată de la conducerea statului^[C] (cam 40% dintre cei 900-1 000 de cetăţeni români ucişi de legionari au fost evrei).

Prin decretul nr. 314 din 14 ianuarie 1941 a fost abrogată denumirea de „Stat Naţional-Legionar” şi orice activitate politică a fost interzisă. La 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un nou guvern compus din militari şi tehnicieni. Vicepreşedinte al consiliului de miniştri a fost numit profesorul Mihai Antonescu (prieten, dar nu rudă cu mareşalul; ca avocat l-a apărat pe Ion Antonescu într-un proces de bigamie, apoi, în vizitele săptămânale la mânăstirea Bistriţa a folosit ca trimis al generalului la Berlin şi pe lângă liderii politici).

Guvernul antonescian a promovat o politică antisemită dură, activă, ca o pricipală sarcină de stat. Au fost deportaţi în Transnistria 195 000 de cetăţeni români de etnie evreiască dintre care, la 15 noiembrie 1943 au rămas în viaţă 49 927. Tot în Transnistria guvernul antonescian a exterminat peste 170 000 de evrei ucraineni, în total au fost masacraţi peste 300 000 de evrei^[9]. Situaţia rromilor nu a fost mai blândă. În 1942 Antonescu a ordonat deportarea a 24 617 de cetăţeni români de etnie rromă în Transnistria, din care numai jumătate au supravieţuit şi au reuşit să se reîntoarcă în România in 1944^[10].

Pe plan extern, pe baza promisiunilor lui Hitler de a retroceda teritoriile amputate, Antonescu a vasalizat România intereselor germane. În timpul vizitei sale în Germania, la 23 noiembrie 1940, Antonescu a semnat actul aderării României la Pactul Tripartit (sau Axa: Germania, Italia, Japonia) şi a solicitat trimiterea unei misiuni militare germane în România.

[modifică] „Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul!” - Războiul împotriva U.R.S.S.

„Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul!” Cu acest ordin s-a pornit „Războiul sfânt, anticomunist, drept şi naţional”. La 22 iunie 1941 armata română a trecut Prutul atacând Uniunea Sovietică, alături de Germania şi aliaţii săi.

Antonescu nu s-a supus niciodată vreunui sufragiu public autentic, deci nu se va afla vreodată care a fost poziţia reală a poporului român sau a diferitelor sale pături sociale faţă de hotărârea de a intra în război (pe atunci nu se făceau sondaje de opinie publică). În tot timpul regimului antonescian s-au organizat două simulacre de plebiscit, primul, după rebeliune şi abrogarea „Statului Naţional-Legionar” şi al doilea, după eliberarea Basarabiei - ambele au primit răspunsul "Da" în proporţie de 99,9% din voturi. Deoarece Antonescu nu a fost ales de popor, iar participarea partidelor istorice la givernul antonescian la nivel de subsecretar de stat era demonstrativă, rămânea armata ca principalul său sprijin şi sursă de putere. În „Antonescu şi generalii români” col. dr. Alexandru Duţu şi Florica Dobre^[11] contestă această teză: printre primele măsuri, odată cu preluarea puterii, "Comandantul" a făcut epurări largi între cadrele de frunte ale armatei. Prin aplicarea art. 58 din Legea înaintărilor în armată, au fost trecuţi în retragere, "pentru incapacitate", 80 de ofiteri superiori, între care generalul de armata Constantin Ilasievici, generalii de corp de armata Florea Temescu, Ioan Ilcusu, Grigore Cornicioiu, Ioan Bengliu si Gheorghe Argeşanu, generalii de divizie Gheorghe Mihail şi Constantin Atanasescu, etc. ( vezi: Magazin istoric, nr. 8-9/1998). La scurt timp au fost puşi în retragere alti 84 de ofiţeri superiori (vezi: Magazin istoric, nr. 8/1996). În cazul unora dintre ei măsurile se impuneau, pe motive diferite, inclusiv retragerea haotică din Basarabia, dar, la cei mai mulţi au prevalat considerentele de natură subiectivă, dorinţa lui Antonescu de a plăti poliţe vechi, cum a fost cu generalii Gheorghe Mihail, Aurel Aldea, cu foştii aghiotanţi regali Alexandru Orăşanu şi David Popescu ş.a.

În perioada iunie-septembrie 1941 au fost înlăturaţi peste 20 de generali şi colonei pentru "slabiciune la comandă" sau "lipsă de energie". In anii care au urmat, între cei care au fost trecuţi în rezervă sau în retragere s-au aflat generalii Barbu Alinescu, Iosif Iacobici (Magazin istoric, nr. 9/1967), Emanoil Bârzotescu, Nicolae Ghinararu, Traian Cocorăscu, Romulus Ioanovici (1942), Constantin Constantinescu -Claps, Teodor Ionescu, Constantin Panaitiu (1943), Marin Cosma Popescu, Gheorghe Munteanu, Radu Baldescu (Magazin istoric, nr. 4/1968). Datorită neînţelegerilor cu Mareşalul, generalul Corneliu Dragalina a fost înlocuit pe 20 martie 1943 la comanda Corpului 6 si numit guvernator militar al Bucovinei^[12]. Majoritatea acestor maziliţi erau ofiţeri bravi şi talentaţi, eliminaţi pentru că şi-au exprimat rezerva faţă de greşelile tactice şi strategice ale geniului militar al Mareşalului, deficienţele catastrofalei ofensive asupra Odesei, opunerea de a implica într-un război pierdut toate rezervele armatei, conform promisiunilor antonesciene faţă de Hitler, cu riscul de a lăsa ţara descoperită faţă de eventuale apetituri revanşarde ungureşti, etc. Cei care au luat poziţie făţişă faţă de „Conducător” (Nicolae Ciupercă, Iosif Iacobici) au fost eliminaţi, cei care au „corectat” cu discreţie şi au sabotat hotărârile Mareşalului (Ilie Şteflea, Socrat Mardari, Traian Borcescu) s-au menţinut.

În august 1941, generalul Ion Antonescu s-a autoavansat la gradul de mareşal. Prin decretele regale nr. 2240/7 august 1941 şi 2352 bis/21 august 1941, Antonescu a fost decorat (s-a autodecorat) cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a şi clasa I. În afară de pelerina albă şi transportul gratuit (la clasa I), pe C.F.R., N.F.R. şi S.M.R., decoraţii cu Ordinul Mihai Viteazul - "pentru fapte de bravură sau eroism" - mai primeau de la stat şi câte 25 ha. pământ agricol şi 500 m. teren pentru construit o casă în zona urbană^[13]. Teritoriile Basarabia şi Bucovina de Nord au fost eliberate până la sfârşitul lunii iunie 1941. Antonescu a fost sfătuit de fruntaşii partidelor istorice, Maniu, Brătianu şi alţii, să oprească trupele la graniţa recunoscută a României şi să nu-şi caute aventuri şi cotropiri, dar a optat pentru continuarea războiului dincolo de Nistru alături de Germania. Armata română dotată insuficient s-a angajat în bătălii deosebit de grele la Odesa, în Crimeea şi Caucaz, soldate cu pierderi mari, circa o jumătate de milion de soldaţi şi ofiţeri. Numai în bătălia de la Stalingrad (iulie 1942 – februarie 1943) s-au înregistrat peste 180.000 de morţi, răniţi sau dispăruţi – pierderi umane – şi 1 miliard de dolari (după cursul din ajun de război, din anului 1938) – pierderi materiale.

Zona dintre Nistru şi Bug, numită Transnistria, a intrat sub administraţie românească, guvernator fiind Gheorghe Alexianu. Hitler i-a oferit lui Antonescu, în schimbul teritoriilor cedate Bulgariei şi Ungariei, Maramureşul de Nord şi Banatul Sârbesc. Mareşalul Antonescu s-a opus ocupării acestor teritorii şi a pus condiţia ca administraţia Banatului Sârbesc să fie germană:

Ralierea antonesciană la obiectivele hitleriste era notorie. După eşecul ofensivei germane asupra Moscovei, deşi înţelesese încă din septembrie 1942 că prăbuşirea frontului de la Stalingrad era inevitabilă şi că războiul era pierdut, credincios obligaţiilor luate faţă de Hitler, în loc să-şi scoată trupele din încercuire, Antonescu a continuat să dispună trimiteri de unităţi româneşti spre zona dezastrului, fapt care a provocat conflicte dese şi acute cu generali români de frunte. Încă din ianuarie 1942, generalul Iosif Iacobici, Seful Marelui Stat Major s-a opus intenţiei mareşalului de a trimite cât mai multe divizii pe front, dorind o limitare a numărului acestora în concordanţă cu posibilităţile de echipare corespunzatoare. Generalul a fost demis şi trecut in rezervă^[14]. Ajutorul său şi noul comandant al Marelui Stat Major, Gen. Ilie Şteflea a sabotat aceste dispoziţii reducând numărul efectivelor care urmau să fie trimise, a oprit, cu ajutorul generalilor Socrat Mardari, Traian Borcescu şi a colonelului Valerian Nestorescu, toată artileria diviziilor de dublură (diviziile 25, 26, 27, 31, 34 şi 45 infanterie), jumătate din artileria diviziilor de munte, majoritatea artileriei grele şi câte o baterie din fiecare divizie plecată pe front. În acest fel, a păstrat în ţară circa 220.000 de soldaţi care ar fi trebuit să ajungă în Stepa Calmucǎ, de lângă Stalingrad^[15].

În paralel, iminenta înfrângere de la Stalingrad l-a făcut pe mareşal să se intereseze de o cale de a ieşi din conflict. Astfel, din septembrie 1942 şi până la 23 august 1944, în numele guvernului de la Bucureşti, diplomaţii români au făcut tatonări în rândul Aliaţilor pentru încheierea unei păci separate. Pe de altă parte, conducători politici români cu vederi de dreapta, de centru şi de stînga s-au reunit, atrăgând-ul şi pe rege de partea lor, pentru a obţine de la Aliaţi un armistiţiu avantajos. În condiţiile puternicei ofensive sovietice de la începutul anului 1944 s-au intensificat demersurile pentru încheierea armistiţiului. Cele mai importante negocieri s-au purtat la Ankara (septembrie 1943 – martie 1944) şi Stockholm (noiembrie 1943 – iunie 1944) – din partea guvernului Antonescu, şi la Cairo (martie – iunie 1944) – din partea opoziţiei. La Stockholm s-au dus tratative între Frederic Nanu, – ambasadorul României în Suedia – în numele mareşalului Antonescu, şi Aleksandra Kollontai – ambasadoarea U.R.S.S. în Suedia.

La 12 aprilie 1944, i-au fost comunicate delegaţiei române de la Cairo, condusă de Barbu Ştirbey, condiţiile armistiţiului: „capitulare necondiţionată”, condiţii respinse de guvernul român, aşa că tratativele au fost sistate. Antonescu, din convingere sau ca tactică de tergiversare îşi exprima neîncrederea în promisiunile sovieticilor, făcute la 13 aprilie la Stockholm, atâta timp cât ele nu erau susţinute şi de Marea Britanie şi S.U.A..

«Tatonările» sterile ale diplomaţilor lui Antonescu, care au durat aproape doi ani, erau privite de Puterile Aliate cu suspiciune. Fiasco-ul debarcării britanice în Grecia şi interesul limitat al lui Roosevelt în zonă au aruncat în mod tacit România în braţele Moscovei încă de la Conferinţa de la Teheran (28 noiembrie - 1 decembrie 1943). Intervenţiile liderilor politici pentru o pace separată erau şi ele, patetice, cât timp conducerea rămânea în mâna lui Antonescu, Regele era considerat o marionetă şi şanse reale de insurecţie nu se intrevedeau.

La 20 iunie 1944, partidele din opoziţie, P.N.Ţ., P.N.L., P.S.D. şi P.C.R. au pus bazele unei coaliţii naţionale, Blocul Naţional Democrat, care şi-a propus ca obiective: înlăturarea lui Ion Antonescu, încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite şi revenirea la regimul democratic. Regele şi-a dat acordul pentru înlăturarea prin forţă a mareşalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistiţiului cu Naţiunile Unite. În urma refuzului net al lui lui Antonescu la 23 august 1944, Regele Mihai l-a destituit şi l-a arestat.

[modifică] Antisemitismul activ şi "Curăţirea terenului"

Antisemitismul activ, importat şi propagat de Mişcarea Legionară, legiferat prin legile lui Octavian Goga şi Ion Gigurtu şi amplificat de propaganda prilejuită de cedările de teritorii a fost aplicat minorităţii evreieşti - ca misiune principală de stat - de regimul antonescian. El s-a exprimat prin masacre, atrocităţi şi jafuri faţă de cetăţenii români de etnie evreiască: Pogromul de la Dorohoi, Pogromul de la Bucureşti, Pogromul de la Iaşi, Trenurile morţii, Deportările în Transnistria şi prin:

• Limitarea drepturilor şi libertăţilor: Evreilor li s-au anulat autorizaţiile pentru vânzarea "produselor monopolului statului" (tutun, sare); au fost "românizate" casele de film, sălile de cinematograf, birourile de voiaj şi turism; au fost confiscate vasele maritime sau fluviale aflate în proprietatea evreilor. Li s-a interzis sa foloseasca aparatele de radio receptie, pentru a nu raspândi "stiri de propaganda contra intereselor tarii..., alarmând permanent populatia". Li s-au retras permisele de conducere a autovehiculelor.
• Confiscări şi deposedări de bunuri: Au fost confiscate şi trecute în patrimoniul statului, cu tot inventarul lor, proprietăţile rurale ale evreilor, sub orice titlu le-ar deţine, de asemenea, proprietăţile urbane. Până la 31 decembrie 1943, măsura a cuprins 75 385 de apartamente, din care 1 656 au fost repartizate unor institutii, iar 58 980 la particulari.
• Impuneri la felurite contribuţii sau prestaţii. Prestarea de "muncă obligatorie", obligaţia evreilor de a contribui la „constituirea de stocuri de îmbrăgăminte în interes social” - valoarea hainelor şi a altor contribuţii în natură a fost, pâna în ianuarie 1943, de 1 800 135 650 de lei^[16].

Articole redacţionale din presa românească la sfârşitul lui octombrie 1941 - care exprimau linia oficială – au anunţat românilor că „problema evreiască a intrat în faza soluţiei finale şi că nici un om din lume şi nici o minune nu pot împiedica soluţionarea ei”. Guvernul a anunţat că România „s'a înscris printre naţiunile care sunt hotărâte să colaboreze efectiv pentru rezolvarea definitivă a problemei evreieşti, nu numai locale, dar şi europene”^[17]. Într-o scrisoare trimisă unui intelectual care a elogiat politica antisemită a Conducătorului, Antonescu s-a obligat să elimine cu totul pe evrei din România: „Nimeni şi nimic nu mă va împiedica, atâta timp cât voi trăi, de a împlini opera de purificare”^[18].

La reuniunea cabinetului din 8 iulie 1941, Mihai Antonescu, viceprim-ministru şi ministru de externe în guvernul antonescean s-a adresat miniştrilor: „Aşa că vă rog să fiţi implacabili, omenia siropoasă, vaporoasă, filozofică nu are ce căuta aici… Cu riscul de a nu fi înţeles de unii tradiţionalişti care mai pot fi printre dv., eu sunt pentru migrarea forţată a întregului element evreu din Basarabia şi Bucovina, care trebuie zvârlit peste graniţă… Veţi fi fără milă cu ei. Nu ştiu peste câte veacuri neamul românesc se va mai întâlni cu libertatea de acţiune totală, cu posibilitatea de purificare etnică şi revizuire naţională… Dacă este nevoie, să trageţi cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari… Îmi iau răspunderea în mod formal şi spun că nu există lege… Deci, fără forme (formalităţi), cu libertate completă (de acţiune)”^[19].

„Curăţirea terenului” era numele de cod folosit de regimul antonescian pentru sintagma germană „soluţia finală”. Ordinul de curăţirea terenului, de exterminare a unei părţi a evreilor din Basarabia şi Bucovina şi de deportare a restului a fost dat de Antonescu din proprie iniţiativă şi nu ca rezultat al presiunilor germane. Pentru punerea în aplicare a acestei sarcini, el a ales jandarmeria şi armata, în special administraţia civilă a armatei, Pretoratul. Şeful Marelui Stat Major al Armatei, generalul Iosif Iacobici, a ordonat comandantului Biroului 2, locotenent-colonel Alexandru Ionescu, să pună în aplicare un plan „pentru înlăturarea elementului iudaic de pe teritoriul basarabean prin organizarea şi acţionarea de echipe, care să devanseze trupele române”. Planul a fost pus în aplicare începând cu 9 iulie 1941. Armata a primit „ordine speciale” prin generalul Şteflea, executorul acestor ordine fiind Marele Pretor al Armatei, generalul Ioan Topor^[20]. Jandarmeria a primit ordinul de curăţirea terenului cu trei-patru zile înainte de 21 iunie 1941, în trei locuri diferite din Moldova: Roman, Fălticeni şi Galaţi. Inspectorul general al jandarmeriei, generalul Constantin (Piki) Vasiliu, a declarat în faţa subofiţerilor şi ofiţerilor de jandarmi la Roman că „prima măsură pe care sunt datori s-o aducă la îndeplinire va fi aceea de curăţire a terenului, prin care se înţelege: exterminarea pe loc a tuturor evreilor aflaţi pe teritoriul rural; închiderea în ghetouri a evreilor de pe teritoriul urban; arestarea tuturor suspecţilor, a activiştilor de partid, a acelora care au ocupat funcţiuni de răspundere sub autoritatea sovietică şi trimiterea lor sub pază la legiune”. Comandantul legiunii de jandarmi Orhei, Constantin Popoiu a atras atenţia jandarmilor săi că „trebuie să-i extermine pe evrei dela pruncul în faşă până la bătrânul neputincios, toţi fiind periculoşi pentru naţia română” ^[21].

„Ordinele speciale” erau considerate „secret de stat” şi transmise verbal sau ca documente cu regim secret, de fiecare dată când autorităţile militare sau civile evitau să-i execute pe evrei, fie, de teama consecinţelor, fie, că nu credeau în existenţa unor asemenea ordine. De exemplu, cazul maiorului Frigan din garnizoana Cetatea Albă, care nu a cunoscut ordinele speciale şi a cerut instrucţiuni în scris pentru executarea evreilor - Pretorul Armatei a III-a, colonelul Marcel Petala, s-a deplasat la Cetatea Albă pentru a ordona personal maiorului directivele. Imediat au fost executaţi toţi cei 3 500 de evrei care mai rămăseseră în ghetou^[22]. Ordinele speciale erau date direct de Ion Antonescu Armatei, Serviciului special de informaţii şi Jandarmeriei, iar Mihai Antonescu ordona administraţiei civile. Executantul ordinelor speciale, Marele pretor, generalul Ioan Topor, era direct subordonat şefului Marelui Cartier General, generalul Ilie Şteflea. Jandarmeria în cele două provincii, prin inspectorii generali, colonelul Teodor Meculescu, în Basarabia şi colonelul Ioan Mânecuţă, în Bucovina, era subordonată la începutul operaţiunii generalului Constantin Vasiliu şi apoi generalului Topor.

În urma acestor ordine speciale de curăţirea terenului teritoriul dintre Nistru şi Bug devenise un imens cimitir presărat cu zeci de mii de cadavre despuiate de haine şi lăsate să putrezească de-a lungul drumurilor. Apele Bugului, infestate cu cadavre, nu mai erau potabile. Indiferenţa faţă de sanitaţie pereclita populaţia locală ne evreiască, pe militarii români şi pe membrii minorităţii germane din zona Bugului. Bijuteriile, obiectele de valoare, dinţii de aur, inelele şi verighetele, banii jefuiţi, dispăreau în drum spre visteria statului.

Crime asupra populaţiei evreieşti locale din Transnistria au fost înfăptuite de plutoane ale morţii formate din jandarmi români^[23], în drumul către zona de "relocare" din răsărit^[24]. Zeci de mii de evrei au fost ucişi în Odesa^[25], Bogdanovca^[26] şi Akmecetka^[27] în 1941 şi 1942.

Mihai Antonescu stabilise acorduri (Abmachungen) privind colaborarea pe teren cu SS-ul, adică cu Einsatzgruppe D şi cu alte formaţiuni germane. Instructorii germani au raportat despre cruzimea, rapacitatea, corupţia şi ineficienţa camarazilor români care au acţionat neplanificat, n-au şters urmele execuţiilor în masă şi au comis jafuri, violuri sau împuşcări pe străzi, n-au îngropat cadavrele sau au primit mită de la evrei. Din schimburile de scrisori, protestele şi dispoziţiile în această privinţă reiese că germanii erau furioşi de lipsa de organizare şi planificare şi nu din cauza omorurilor în sine. Rapoartele trimise de diversele unităţi ale Einsatzgruppe D şi de cele ale Feldgendarmerie erau pline de informaţii cu privire la execuţii şi jafuri şi despre modul de acţiune neorganizat al românilor, concluzând că „soluţionarea problemei evreieşti de către români în regiunea dintre Nistru şi Nipru a fost dată pe mâini necorespunzătoare”. În darea de seamă care a rezumat primele cinci rapoarte ale Einsatzgruppe D, trimisă la 30 octombrie 1941 ministrului de externe german Ribbentrop, comandantul poliţiei de siguranţă SD (Chef der Sicherheitspolizei und des SD) relata: „Modul în care românii se comportă cu evreii este complet lipsit de metodă. Nu am avea nimic de reproşat numeroaselor execuţii dacă pregătirile tehnice şi execuţiile ar fi suficient de corecte. În general, românii lasă cadavrele celor ucişi pe locul în care au fost împuşcaţi, fără să le îngroape”^[28].

Guvernanţii români s-au străduit să inducă în eroare pe reprezentanţii puterilor occidentale privind ordinele speciale de curăţirea terenului. Ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti, Franklin Mott Gunther, primit în audienţă de Ion Antonescu şi de Mihai Antonescu a protestat contra atrocităţilor antievreieşti. La 4 noiembrie 1941 el a raportat Ministerului de Externe de la Washington: „Am atras atenţia permanent şi persistent celor mai de seamă autorităţi româneşti reacţia inevitabilă a guvernului meu şi a poporului american faţă de un astfel de tratament inuman şi chiar ucideri nelegiuite de oameni nevinovaţi şi lipsiţi de apărare descriind pe larg atrocităţile comise contra evreilor din România. Observaţiile mele au trezit în mareşalul Antonescu şi la premierul ad-interim Mihai Antonescu manifestări de regret pentru excesele comise din greşeală sau de elemente iresponsabile şi (promisiuni) de moderaţie în viitor… Programul de exterminare sistematică continuă totuşi şi nu văd vreo speranţă pentru evreii români atâta timp cât actualul regim ... va rămâne la putere"^[29].

În iunie 1942, Mihai Antonescu, în numele lui Ion Antonescu, a re-acceptat, în cadrul convorbirilor secrete cu trimişii lui Himmler din Sicherheitspolizei, soluţia finală în România, adică deportarea tuturor evreilor români, cu foarte mici excepţii, în lagărul de exterminare Belzec din Polonia unde, conform planului german, urmau să fie gazaţi şi arşi într-un ritm de 2 000 pe zi. În afară de 17 000 de evrei, găsiţi „utili” economiei naţionale sau cu drepturi excepţionale, întreaga minoritate evreiască din România, care număra în mai 1942 (recensământul a fost organizat în acest scop) 292 149 suflete, urma să fie exterminată în decurs de circa 140 de zile^[30]. La 13 octombrie 1942 acest plan a fost suspendat de către români în urma înţelegerii faptului că interesele germane şi cele româneşti nu mai coincid, că armata română urmează să fie măcinată la Stalingrad şi că în ciuda tuturor sacrificiilor materiale (alimente, petrol, materii prime) şi umane, Hitler nu intenţionează să înapoieze Transilvania de nord României. România dăduse tot şi nu primise nimic.

Intelectuali şi politicieni români de frunte - înfruntând riscuri serioase - au protestat sau au intervenit pentru îndulcirea sau anularea unor ordine draconice, spre exemplu, intervenţia Reginei mamă, Elena, împrună cu Patriarhul Nicodim Munteanu pentru încetarea deportării evreilor bucovineni în Transnistria şi repatrierea copiilor rămaşi orfani, etc. Intervenţia lui Iuliu Maniu, la cererea liderului evreu Willy Filderman a stârnit furia lui Ion Antonescu care era ferm decis să termine cu evreii în 1942. În nota sa prezentată Consiliului de Miniştri la 31 august 1942 spunea: „Să se publice structura oraşelor pentru ca să vadă şi ţara cât era de compromisă şi de ameninţată viaţa economică şi dezvoltarea spirituală din cauza ticăloşiei politicianiste iudeo-masonice a căror exponenţi erau partidele „naţionaliste” din Transilvania şi Regat. Dacă voi lăsa moştenitorilor regimului aceiaşi situaţie, voi face şi regimul meu părtaş la această crimă. Voi trece peste toţi şi peste orice greutate pentru a purifica naţia de această neghină. Voi înfiera la timp pe toţi acei care au venit – ultimul dl. Maniu – şi vor veni să mă împiedice a răspunde dorinţei majorităţii imense a acestei naţii… Să se publice integral această rezoluţie a mea odată cu publicarea statisticei şi memoriului de faţă. Publicarea până la 10 septembrie”^[31].

De teama judecăţii puterilor democratice, care de la sfârşitul anului 1942 au avertizat că vor pedepsi cu asprime state şi conducători care au luat parte la exterminarea populaţiei civile, Mihai Antonescu, cu aprobarea lui Ion Antonescu a iniţiat o vastă acţiune secretă de falsificare, sustragere şi înlocuire de documente incriminatorii pentru a minimaliza răspunderea regimului pentru crimele comise împotriva evreilor din România şi Ucraina. Documentele false urmăreau să arunce vina în primul rând, pe germani şi pe legionari, pentru execuţiile în masă comise de armata şi jandarmeria română la Iaşi, în Basarabia şi în Ucraina. Falsificarea documentelor urmărea nu numai problema evreiască, ci şi absolvirea post-factum a regimului de cealaltă mare crimă – înfeudarea ţării intereselor germane, participarea la război dincolo de obiectivul naţional just al României - eliberarea celor două provincii româneşti ocupate de Rusia Sovietică în iunie 1940 - şi de uriaşele pierderi umane şi materiale sacrificate de România într-un război inutil şi lipsit de glorie^[D]. Echipa principală de falsificatori de documente a operat la Ministerul de externe, dar fenomenul s-a înregistrat şi la Ministerul de Interne şi în special la Marele Stat Major^[E][32].

Rezultatele ordinelor speciale de curăţirea terenului au fost următoarele:

- România nu a predat evrei Germaniei pentru exterminare.

- Toate crimele şi pogromurile anti evreieşti de pe teritoriul aflat sub conducerea Statului Român au fost - exclusiv - rezultatul acţiunilor unor cetăţeni români.

- Cu excepţia Pogromului de la Dorohoi şi a altor cazuri izolate^[F], marile acţiuni anti evreieşti (pogromuri, deportări, masacre, "munca de folos obştesc" etc.) au fost "dictate de sus", fie, de Comandamentul Mişcării Legionare (Pogromul de la Bucureşti), fie, de guvernul antonescian.

- Cu toate masacrele şi prigoana, situaţia finală a cetăţenilor de etnie evreiască în România a fost mult mai blândă decât în ţările vecine (Ungaria, Polonia, Ucraina, Grecia, Iugoslavia^[G]) sau mai îndepărtate (Franţa, Olanda, Norvegia, Germania, Italia, Austria, Cehoslovacia, Ţările Baltice). Mulţi evrei străini sau din Transilvania de Nord şi-au salvat viaţa trecând în România ^[33]

Mulţi români, riscându-şi cu bună ştire viaţa, au acordat ajutor evreilor persecutaţi. Cu mici excepţii (Viorica Agarici, Acad. Prof. Raoul Şorban) ei au fost ignoraţi de Statul Român. 55 dintre ei au fost distinşi de Statul Israel cu Cetăţenia de Onoare şi cu titlul, diploma şi medalia Drept între popoare.

[modifică] Date demografice^[34]

Surse diferite prezintă date diferite despre bilanţul demografic al evreilor din România între anii 1940-1944. Statisticienii acordă marje de aproximaţie destul de largi chiar şi unui recensământ făcut după metodele performante actuale. Cu atât mai problematic devine acest bilanţ pe vremuri de război, cu refugieri, transmutări şi deportări de populaţii, ocultări de identitate, interese clare atât ale populaţiei împilate cât şi a organelor impilatorii de a mistifica numerele reale.

Datele menţionate în acest sub-capitol diferă de cele notate mai sus^[35]dar par mai corecte, în concordanţă cu sursele studiate.

Potrivit recensământului oficial din 1930, totalul evreilor din România era de - 756 930^[36]).

A. În 1940 se notau în România Mare circa 800 000 de evrei, din care:

1. Evrei-români rămaşi in viaţă în 1945: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 410 000

2. Evrei-români masacraţi în Transilvania de Nord . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 135 000

3. Evrei-români dispăruţi, ucişi sau transmutaţi înainte de intrarea trupelor române . . . . .100 000

4. Evrei-români masacraţi sub Guvernul Antonescian (800 000 minus 645 000) . . . . . . . 155 000

B. Evrei-ucrainieni din Transnistria aflată sub ocupaţia Armatei Române: . . . . . . . . . 135 000

Dintre care

1. Rămaşi în viaţă: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20 000

2. Mascraţi sub Guvernul Antonescian: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 115 000

C. Numărul total al evreilor ucişi sub Guvernul Antonescian: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 270 000

[modifică] Ideologia lui Antonescu

Viaţa politică românească interbelică era un amestec ciudat de intrigi, autoritarism şi o democraţie friabilă şi coruptă, de tip balcanic^[a].

În ceea ce priveşte orientarea sa politică, Antonescu nu a fost un doctrinar. Plin de contradicţii, cu o mentalitate nebuloasă şi oscilantă, el s-a situat pe poziţii nete de extremă dreaptă, preluate ca atare de la legionari, mişcare fascistă notorie. În octombrie 1942, într-o scrisoare către C.I.C. Brătianu, Antonescu critica vehement, atât acceptarea condiţiilor Congresului de Pace de la Berlin, ca urmare a Războiului de Independenţă (1877-1878), cât şi a semnării tratatului de pace din 1919: ...„jidani, care împreună cu englezii şi americanii, au dictat pacea” (din 1919)... şi că Ion C. Brătianu a fost nevoit să primească (în 1878) condiţia înjositoare a acordării de drepturi cetăţeneşti evreilor, ...„datorită căreia s-a jidovit ţara şi s-a compromis economia românească şi puritatea rasei noastre”... „El (Brătianu) ... a provocat decăderea morală a României prin capitularea în faţa evreilor şi a francmasonilor, care şi-a căpătat expresia prin instaurarea sistemului democrat-liberal, ce a acordat drepturi tuturor.”^[37]. Pentru Antonescu, evreii (în special, evreii!), francmasonii, comuniştii, ruşii, sistemul democrat-liberal constituiau un amalgam, duşmanul care trebuia nimicit, ventral, în afară de logică, explicaţii sau motive. Antonescu declara la 7 martie 1941: ...„Principiul e că ce este român îl instalez în Bucovina: ce este străin, ucrainean etc., îl punem în lagăre şi de acolo îl expediem în ţările slave. (…) Domnilor, să aveţi înaintea dumneavoastră necesitatea pentru acest neam de a profita – în acest dezastru – ca să se purifice, să devină omogen. Suntem fără milă. Nu mă gândesc la om; mă gândesc la interesele generale ale neamului românesc, care ne dictează să nu mai fim îngăduitori cum am fost până acum şi datorită cărui fapt suntem azi împestriţaţi cu atâţia străini care ne-au făcut cel mai mare rău.”^[38].

Mareşalul s-a considerat adept al „Căpitanului” (Corneliu Zelea Codreanu), iar ca prim-ministru al Statului Naţional-Legionar, la 6 octombrie 1940, îmbrăcat în cămaşe verde şi diagonală (uniforma legionară) şi salutând cu salutul fascist, Antonescu, a depus jurământul legionar ca membru al Mişcării Legionare^[39].

Unii autori contestă că Mareşalul Antonescu a fost un dictator fascist. Istoricul Florin Constantiniu prezintă guvernarea antonesciană drept o „dictatură moderată” datorită comunicării intense cu liderii fostelor partide politice, incomparabilă cu regimul existent în Germania celui de-al Treilea Reich, în Italia fascistă sau în Uniunea Sovietică ^[40]. Comparativ cu Hitler, Stalin şi Mussolini, cu numai circa 800 000 de cetăţeni români martirizaţi pe conştiinţă - inclusiv şi cei 155 000 de cetăţeni români de etnie evreiască şi în afară de cei 115 000 de evrei masacraţi, cetăţeni civili ai Transnistriei - poate fi considerat un „dictator moderat”.

Simpatiile Mareşalului au fost filoengleze şi filofranceze în perioada în care a fost ataşat militar la Londra şi Paris şi filogermane după întâlnirile cu Hitler. Antonescu i-a declarat lui Hitler că pe el „nu-l interesează ideologiile, ci interesele superioare ale patriei sale”, dar această poliţă a rămas fără acoperire, considerând obedienţa sa faţă de ordinele Führerului prin subordonarea economiei, politicii externe şi interne faţă de minorităţi precum şi a armatei române faţă de interesele germane.

Antonescu era un dictator cu toane, sinusoid. Ordinele pe care le dădea în furie, dimineaţa, adesea se dezicea de ele seara, fie că era vorba de masacre de evrei sau de romi, fie că interzicea cetăţenilor să iasă din casă în cămaşă, în miezul verii (vara lui 1941), fie că pretindea pietonilor să circule pe trotuare cu sens unic, fie că decreta felul în care le este permis femeilor să meargă pe bicicletă şi cu ce lungime de fustă. Se vehiculau zvonuri că suferea de boli cronice. Istoricul Ioan Scurtu aminteşte un fapt cert: la un moment dat, mareşalul „a ieşit din circuitul public o bună bucată de timp, în 1943”^[41]. Istoricul militar Mihail Ionescu îl cita pe Gheorghe Magherescu, ofiţer apropiat lui Antonescu pe perioada 1940-1944: „acesta mi-a spus că suferea de malarie, dar că doctori plasaţi de mişcarea legionară pe lângă Antonescu ar fi încercat să utilizeze tratamentul cu bismut pentru a-l lichida". „De aici - spunea el încercând să apere memoria fostului şef - legenda că mareşalul ar fi suferit de sifilis.” Magherescu lăsa să se înţeleagă că tratamentul cvasi identic aplicat şi sifilisului şi malariei a putut da naştere mitului unui Antonescu sifilitic."

Este greu de înţeles de ce o boală parazitară, malaria, este considerată mai onorabilă decât una bacreriană, sifilisul. Conform cu istoria medicinii, în perioada respectivă malaria nu se trata cu bismut, tratamentul de preferinţă era chinina, sau Plasmokina şi Atebrina, produse de firma germană Bayer. Contra sifilisului se foloseau injecţiile cu bismut care provocau intoxicări cronice (bismutozis) şi malarioterapia - infestarea indusă cu malarie care, prin şocurile hipertermice periodice pe care le provoca avea potenţialul să omoare spirochetele sifilitice sensibile la temperaturi de peste 40⁰C. Acete trei boli împreună (sifilis, malarie, bismutozis) şi fiecare separat, ar fi fost suficiente pentru a limita activitatea normală a unui conducător de stat^[42][43].

Alex Mihai Stoenescu, în cartea sa despre Ion Antonescu respinge ipoteza legată de presupusul sifilis: „Este o ipoteză pe care au lansat-o medicii în primul rând. ...Fiind vorba de dictatorul Antonescu, s-a folosit şi acest amănunt pentru a justifica cumva reacţiile lui între care unele sunt într-adevăr de neînţeles sau reprezintă erori foarte grave. Consecinţele unora dintre ele le tragem şi astăzi.”^[44]

[modifică] Procesul şi moartea

După arestarea sa, Ion Antonescu a fost predat sovieticilor. A fost deţinut timp de aproape doi ani în URSS, după care a fost readus în ţară pentru a fi judecat. Condamnat la moarte de „Tribunalului Poporului” la data de 17 mai 1946, a fost executat la Jilava la 1 iunie 1946, alături de foştii săi colaboratori, criminalii de război Mihai Antonescu, fost ministru de externe şi vice preşedinte al consiliului de miniştrii, general Constantin Z. Vasiliu, fost Subsecretar de Stat la Ministerul de Interne (3 ianuarie 1942 - 23 august 1944) şi Gheorghe Alexianu, fost guvernator al Transmistriei^[45].

Raportul oficial a consemnat că "Ion Antonescu a cerut să fie executat de militari şi nu de gardienii închisorii, dar a fost refuzat. Înainte de execuţie, Mareşalul Antonescu a exclamat: "Istoria mă va judeca!"

Istoria şi-a spus cuvîntul în sentinţa de condamnare la moarte de la data de de 17 mai 1946 şi în confirmarea acestei sentinţe, cu anumite amendamente, la Curtea de Apel Bucureşti la 5 decembrie 2006^[46], proces rejudecat la 6 mai 2008 când judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au respins definitiv cererea de revizuire a sentinţei din 1946^[47].

[modifică] Fotogalerie

Ion Antonescu decorând un soldat pe front

Tatonări de armistiţiu - Telegramă din 22 august 1944

Antonescu la proces

Ion Antonescu aşteptându-şi execuţia (1946)

[modifică] Note

• ^A Deşi România se găsea în pragul desmembrării teritoriale, a nazificării şi a războiului, disensiunile dintre conducătorii politici se acutizau. Cele două partide xenofobe, de extremă dreaptă, Partidul Naţional Creştin (9,20%) şi Totul Pentru Ţară (15,53%), rivale între ele, obţinuseră la ultimele alegeri parlamentare (decembrie 1937) un procent de 24,73% din voturi, în timp ce partidele democratice tradiţionale - şi ele aflate în competiţie aprigă - întruniseră 66,89%. După Legea electorală în vigoare, pentru formarea guvernului, un partid necesita un minimum de 40% din voturi.

• ^B Odată cu venirea sa la putere, primministrul (4 iulie-4 septembrie 1940) Ion Gigurtu a declarat că va duce o politică nazistă şi antisemită şi că România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a justifica orientarea sa nazistă şi aderarea totală a României la Axa Berlin - Roma. La sfârşitul lunii august 1940, în urma întâlnirii dintre Gigurtu şi Hitler, relativ la doleanţele teritoriale ungureşti, România a acceptat arbitrajul lui Hitler, care a decis să se cedeze Ungariei 44,000 km pătraţi din teritoriul Transilvaniei, inclusiv oraşul Cluj. După tragedia retragerii pripite şi haotice din Basarabia, retragerea din nordul Ardealului a decurs mult mai organizat, în decurs de două săptămâni.

• ^C În urma înăbuşirii rebeliunii legionare, Garda de Fier - ca partid politic - şi Mişcarea Legionară - ca organizaţie fascistă paramilitară - au fost desfiinţate definitiv în România, dar şi-au continuat activitatea, la scară redusă, în diaspora, cu anumite rămăşiţe până în zilele noastre. Legionarii arestaţi au fost eliberaţi şi unii expatriaţi, alţii şi-au comutat pedeapsa prin înrolare în unităţile de luptă ale armatei, iar alţii, dovedind o deosebită elasticitate ideologică, s-au spăşit, colaborând fidel cu guvernul antonescian (Nichifor Crainic a rămas ministru şi în al III-lea guvern Antonescian, între 27 ianuarie şi 1 aprilie 1941). Aceştia din urmă au refolosit metoda de spăşire şi după război, devenind colaboratori ai Securităţii sau ai presei şi instituţiilor controlate de Securitate (Radu Gyr, Nichifor Crainic, Marieta Sadova - actriţă, Traian Herseni - sociolog, etc.).

• ^D Cu cedarea Basrabiei, N. Bucovinei şi a Ţinutului Herţei România a pierdut: suprafaţă - 50 762 kmp. (20,5% din suprafaţa agricolă a ţării) şi locuitori - 3 776 309, dintre care 53,49% români, 10,34% ruşi, 15,30% ucrainieni şi ruteni, 7,27% evrei, 4,91% bulgari, 3,31% germani, 5,12% diverşi.

• ^E Un exemplu de document fals a fost cel intercalat printre documentele Ministerului de Externe, o telegramă trimisă chipurile de Mihai Antonescu lui Ion Antonescu în trenul special al Conducătorului în drum spre o întâlnire inventată cu Hitler, de către cel care s-a ocupat de falsificarea documentelor la Ministerul de Externe^[48].

• ^F Vezi Pogromul din Dorohoi. Vezi şi cazul maiorului Vasile Carp, comandantul Reg. 86 vânători, care a comandat uciderea unor evrei la Ciudei, jud. Storojineţ şi la Zăhăneşti, jud. Suceava^[49], etc.

• ^G Bulgaria s-a aliat Axei la 1 martie 1941. Regele Bulgariei, Ţarul Boris al III-lea, a dus o politică înţeleaptă de ambiguitate, primind de la Hitler teritorii (Cadrilaterul, Macedonia grecească) dar fără să-şi rişte un singur soldat. Sub presiunea Bisericii Ortodoxe Bulgare şi a Parlamentului el a refuzat predarea pe mâna germanilor a evreilor bulgari, dar i-a predat pe toţi evreii din Macedonia ocupată. Evreii bulgari au fost salvaţi, cei macedoneni au fost deportaţi la Auschwitz şi exterminaţi.

[modifică] Referinţe/Bibliografie