Ion Antonescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Ion Antonescu
Ion Antonescu.jpg
Ion Antonescu

În funcție
4 septembrie 1940 – 23 august 1944
Precedat de Ion Gigurtu (ca prim-ministru)
Succedat de Constantin Sănătescu (ca prim-ministru)

 Șeful Marelui Stat Major al Armatei Române
În funcție
1 decembrie 1933 – 11 decembrie 1934
Precedat de Constantin Lăzărescu
Succedat de Nicolae Samsonovici

Ministrul Apărării Naționale (ad-interim)
În funcție
28 decembrie 1937 – 30 martie 1938
Precedat de Constantin Ilasievici
Succedat de Gheorghe Argeșanu

Ministrul Afacerilor Străine
În funcție
26 ianuarie 1941 – 1 ianuarie 1943
Precedat de Mihail Sturdza (prinț)
Succedat de Mihai Antonescu

Născut(ă) 2 iunie 1882
Pitești
Decedat(ă) 1 iunie 1946 (63 de ani)
Închisoarea Jilava
Soție Rașela Mendel (divorțat?) și recăsătorit cu Maria Niculescu, fostă Cimbru, fostă Fueller
Părinți Lița Baranga (naturală)
Frieda Kuppermann (vitregă)
Profesie militar, politician
Naționalitate România Român
Confesiune Ortodox

Ion Victor Antonescu (cunoscut și sub apelativul Mareșalul Antonescu; n. 2 iunie 1882, Pitești - d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului.

Numit președinte al Consiliului de Miniștri de către adversarul său Carol al II-lea în contextul pierderilor teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea principelui moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat cu puteri dictatoriale). Nu a primit sprijinul politic al partidelor democrate, motiv pentru care a cooptat în guvern Mișcarea legionară cu Horia Sima în frunte, eliminată de la putere după Rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat, făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și țiganilor în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în al Doilea Război Mondial de partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov vor fi retrocedate României sub presiunile Germaniei.[1][2] Politica sa externă s-a dovedit inițial câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile cedate Uniunii Sovietice și Transnistria, motiv pentru care Antonescu a primit de la rege bastonul de mareșal.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice ocupate de armata roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie 1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava. Antonescu rămâne un personaj istoric controversat și polarizant.


Date biografice[modificare | modificare sursă]

Ion Antonescu s-a născut la 2 iunie 1882, la Pitești, într-o familie de militari. După absolvirea claselor primare (1890-1894) și a primelor patru clase de liceu (1894-1898), a urmat Școala fiilor de militari Craiova (1898-1902), Școala militară de infanterie și cavalerie (1902-1904), Școala specială de cavalerie Târgoviște (1905-1906), Școala superioară de război București (1909-1911), urmată de un stagiu la Marele Stat Major (1911-1912) si de Școala de observatori aerieni (1912-1913). După primul război mondial a urmat un stagiu de pregătire la Academia militară Saint-Cyr din Franța.[3][4][5].

Tatăl său, ofițer de carieră, a divorțat de mama sa, Lița Baranga, și s-a recăsătorit cu Frieda (născută Cuperman sau Kuppermann), evreică (după moartea tatălui generalului Antonescu, care devenise șeful statului, ea și-a reluat, demonstrativ și ca frondă, numele Cuperman, rezistând protestelor și insistențelor fiului)[6][sursa nu confirmă].

Prima sa soție (1924-1926), Rachel Mendel, a fost o evreică originară din Franța, cu care s-a căsătorit când era atașat militar la Londra și cu care a avut un copil. Antonescu s-a străduit să oculteze această căsătorieA.

În 1928, la vârsta de 45 de ani, Antonescu s-a căsătorit cu Maria Niculescu (zisă „Rica”)B, fiica Anghelinei și a căpitanului Teodor Niculescu, din Calafat.

Maria Niculescu era văduva lui Gheorghe Cimbru (ofițer de poliție, decedat în 1919), cu care avusese un fiu (Gheorghe, handicapat post-poliomielită, decedat în 1944).[7][8] După moartea lui Cimbru, Maria a plecat la Paris, unde s-a recăsătorit, în iulie 1919, cu bijutierul francez-evreu Guillaume Auguste Joseph Pierre Fueller[9]. După șapte ani de căsnicie, a divorțat de Fueller, dar divorțul a fost contestat în cadrul unui îndelungat și jenant proces de bigamie, inspirat probabil de persoane din anturajul regal (Moruzov?)A[10].

Cariera[modificare | modificare sursă]

Sublocotenent la Regimentul 1 Roșiori, s-a distins în timpul Răscoalei din 1907, când, în fruntea unui mic detașament care apăra intrarea în Galați, fără a trage un foc de armă, a convins țăranii răsculați să nu intre în oraș.[necesită citare] Pentru aceasta a fost felicitat de inspectorul general al cavaleriei, prințul moștenitor Ferdinand. În data de 12 martie 1907, tânărul sublocotenent Ion Antonescu a ordonat la Galați deschiderea focului împotriva unui grup de 200 de țărani aflați în drum spre negocieri la oraș, ceea ce s-a soldat cu moartea a 12 oameni din grupul de țărani.[11] A fost avansat locotenent în 1908. A absolvit Școala superioară de război din București (1911-1913) cu gradul de căpitan. În timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic a fost șef al biroului operații al Diviziei 1 Cavalerie. Între 1 noiembrie 1914 și 1 aprilie 1915 a funcționat la Școala de ofițeri de cavalerie[12].

A participat la (1916-1918), în funcție de șef al statului major al generalului (din 1930 mareșal) Constantin Prezan, unde a conceput planurile de apărare a Moldovei față de invazia trupelor germane conduse de feldmareșalul Mackensen în a doua jumătate a anului 1917 (din 1916, cea mai mare parte a teritoriului României se afla sub ocupație germană). În acest război, Antonescu și-a câștigat reputația de comandant militar priceput și pragmatic, executant meticulos și dur. Duritatea sa i-a adus porecla „câinele roșu”.[13]

Pentru contribuția la cucerirea Budapestei și înfrângerea Armatei Roșii ungare (1919), locotenent-colonelul Ion Antonescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a (Decretul Regal nr. 5454 din 31 decembrie 1919)[14].

Antonescu și-a început și activitatea politică în 1919, cu ocazia Conferinței de Pace de la Paris. A publicat un studiu cu caracter naționalist, intitulat Românii. Origina, trecutul, sacrificiile și drepturile lor (București, 1919), descris de el ca "foarte sumară si rapidă examinare a drepturilor în baza cărora România va trebui sa iasă de la conferința de pace cu granițele pentru care a sângerat și la care a aspirat neîntrerupt mai bine de zece secole"[15]. Această lucrare susținea vehement pretențiile teritoriale ale României, asupra întregii regiuni a Banatului (așa cum fusese promisă României prin tratatul din august 1916, încheiat cu ocazia intrării României în primul război mondial de partea Antantei), pretenții exprimate de România la Conferința de Pace prin prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, Antonescu susținând că în viitor nu era exclus un posibil conflict armat în acest sens [al anexării Banatului de către România].[16]

În martie 1920, noul prim-ministru, generalul Averescu l-a propus pe Antonescu ca atașat militar la Paris. Propunerea a fost respinsă în urma raportului nefavorabil al observatorului militar al Franței la București, generalul Victor Pétin, care îl descria drept personalitate negativă, „extrem de orgolios, șovin și xenofob”[17]. Postul a fost acordat colonelului Șuțu, care l-a deținut până în 1922, când acesta a părăsit Franța și postul i-a revenit lui Antonescu, de data aceasta fără opoziție[18].

Între 1923 și 1926, Antonescu a fost atașatul militar al României în Franța, Marea Britanie și Belgia.[19]

Generalul Ion Antonescu

După reîntoarcerea în România a fost numit comandantul Școlii Superioare de Război (1927-1930), șeful Marelui Stat Major al armatei (1933-1934), promovat la 25 decembrie 1937 general de divizie și după trei zile numit ministru al apărării în guvernul de 44 de zile al lui Octavian Goga (1937-1938).

În urma unei afirmații vexatorii la adresa lui Carol al II-lea - „și-a clamat notoriu moralitatea prin refuzul de a se așeza la masă cu regele acompaniat de Elena Lupescu, pe motiv că nu stă la masă alături de-o c... (metresă), deși el însuși își alesese o femeie încă măritată, pe Maria Fueller, înainte ca aceasta să fi fost divorțată”[20] - a fost demis și trimis disciplinar la comanda Corpului 4 Teritorial, apoi, în 1940, i s-a impus domiciliu forțat la mănăstirea Bistrița.

- 5 septembrie 1940 – 23 august 1944: președintele Consiliului de Miniștri, numit prin decret regal și demis prin decret regal.
- 16 septembrie 1940: s-a autopromovat la gradul de general de corp de armată.
- 5 februarie 1941 (sau la 18 februarie, după Ioan I. Scafeș în „Odessa, o victorie scump plătită” [21]), conform decretului nr. 841, s-a autopromovat la gradul de general de armată.
- 22 iunie – 17 iulie 1941: Grupul de Armate general Antonescu.
- 6 august 1941: decorat de germani cu Crucea de Fier în rang de cavaler.
- 21 august 1941: s-a autodecorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a si I-a[22].
- 22 august 1941: s-a autopromovat la gradul de mareșal (decretele de decorare și de promovare au fost semnate de rege.[23][24][25]).

Regimul antonescian[modificare | modificare sursă]

Puciul anticarlist și Statul Național-Legionar[modificare | modificare sursă]

Viața politică românească interbelică era un amestec ciudat de intrigi, autoritarism și o democrație fragilă și coruptă de tip balcanic. Pe acest fundal de dezbinare politicăC, speriat de ofensiva germană în vestul Europei și ocuparea Olandei, Danemarcei, Belgiei și mai ales, a Franței, principalul sprijin al României față de expansionismul Axei[26] și simțindu-se vinovat de retragerea haotică din Basarabia, regele Carol II decide să cumpere cu monedă evreiască simpatia și sprijinul lui Hitler la viitoarele tratative cu Ungaria și Bulgaria, ale căror pretenții teritoriale erau susținute de Germania. La 8 august 1940 regele semnează cele două decrete-lege antisemite promulgate de prim-ministrul Ion GigurtuD: „Decretul-lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România” și un al doilea decret, emis în aceeași zi, care interzicea „căsătoriile între români și evreii de sânge sub sancțiunea de închisoare corecțională de la 2 la 5 ani”[27]. Aceste legi copiau Legile de la Nürnberg[28][29], însa în literă (și probabil și în practică) comportatu un caracter încă și mai discriminatoriu și abominabil decât cele naziste pe care le copiau[30].

Cedările teritoriale impuse României prin Dictatul de la Viena (30 august 1940) au marcat declinul regimului carlist.[31][32] [33]. România pierdea o suprafață de 99.738 km² cu o populație de 6.821.000 locuitori, reprezentând aproape o treime din teritoriul și populația țării. Manifestațiile de protest împotriva Dictatului de la Viena, inițiate de țărăniști au devenit - sub influența agitatorilor legionari - anticarliste, Carol al II-lea fiind considerat principalul vinovat de impasul în care ajunsese România[34]. Dorind să-și păstreze puterea, la propunerea lui Horia Sima - cu care se reconciliase scurt timp înainte la recomandarea lui Moruzov, Carol al II-lea i-a încredințat la 4 septembrie 1940 lui Antonescu prin decret regal mandatul de formare a unui guvern de uniune națională. Potrivit istoricului Mihai Ionescu, Antonescu, încălcând mandatul de numire și promisiunea față de rege, nu a făcut un guvern de uniune națională (mai târziu, la procesul din 1945, a dat vina pe „poltroneria” partidelor politice). Liderii politici ai partidelor istorice au refuzat să participe la un guvern dictatorial, xenofob și progerman (de fapt, a existat un simulacru de participare, la nivel de subsecretari de stat). În consecință, la 5 septembrie 1940, Antonescu a cerut regelui să-i acorde puteri depline[35], suspendarea constituției și dizolvarea parlamentului și în seara aceleiași zile i-a cerut regelui să abdice și să părăsească țara. Puciul a reușit, Carol al II-lea a abdicat la 6 septembrie 1940 și s-a expatriat, cedând tronul fiului său Mihai I.

Antonescu i-a oferit garanții de securitate lui Carol al II-lea, Elenei Lupescu și suitei lor și s-a ținut de cuvânt, protejând cu pichete militare trenul regal, asupra căruia legionarii au tras cu mitralierele.

Statul național-legionar[modificare | modificare sursă]

La 14 septembrie 1940 lua ființă „Statul național-Legionar Român”. Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, numit vicepreședinte al consiliului de miniștri, se considera creatorul și sufletul acelui guvern.

Instaurarea Statului național-Legionar a dus la o situație paralizantă. Ordinea internă a încăput pe mâna a două forțe antagoniste: poliția, responsabilă cu păstrarea ordinei publice conform legii, condusă administrativ de Ministerul de interne - noul ministru de interne, generalul Constantin Petrovicescu a fost numit de Horia Sima fiind un simpatizant legionar activ - și coordonată de instanțele judecătorești, și legionarii, organizația paramilitară a partidului Garda de Fier, pornită să facă ordine conform propriei ideologii fasciste și a intereselor de partid. Deși împănată cu legionari și simpatizanți legionari, poliția era antipatizată de aceștia datorită participării - adesea, cu exces de zel - la activități antilegionare în perioada carlistă. Pentru a rezolva acest antagonism, Sima și Petrovicescu au decis constituirea unui corp de poliție auxiliar, Poliția legionară.

Antonescu a intuit avantajele pe care le putea avea de pe urma unei astfel de unități semi-oficiale: eliminarea unor dușmani personali folosindu-se de legionari pe care-i va putea acuza ulterior de aceste crime și ilegalități, așa că s-a grăbit să-i dea mână liberă: „Aveți toată latitudinea, dublați toate elementele de la Siguranță, de la Poliție, dublați cu legionari, să poarte cămașă albastră, verde, n-am nimic de spus, dar să facă parte din aparatul oficial”[36]. În privința Siguranței, Antonescu trișa, știind foarte bine că la conducerea Serviciului Special de Informații - SSI Moruzov fusese înlocuit cu Eugen Cristescu, anti-legionar și fidel Conducătorului statului.

Unul dintre primele acte ale noului prim-ministru a fost arestarea lui Mihail Moruzov (creatorul și șeful Serviciului Secret de Informații - SSI - al armatei române în perioada 1924-1940, instituție care avea să iasă de sub tutela militară și să se subordoneze nemijlocit șefului statului, sub denumirea de Serviciul Special de Informații, SSI), pe care l-a înlocuit cu Eugen Cristescu. La scurt timp după arestare, Moruzov și adjunctul său, Niky Ștefănescu au fost asasinați în noaptea de 26-27 noiembrie 1940 de un comando al Poliției legionare la închisoarea Jilava).

Moruzov a fost eliminat pentru că știa prea mult - Horia Sima fiind interesat să nu se afle că el fusese agent informator al SSI, iar Antonescu se temea de difuzarea conținutului compromițător al dosarului său personal aflat în posesia lui Moruzov[37].

Legionarii se prezentau ca principala forță politică și paramilitară din țară, dar, conform instrucțiunilor de la Berlin, care voia să-și asigure participarea României la războiul care se pregătea (planul Barbarosa), au fost nevoiți să suporte în fruntea statului un militar agreat de Germania și acceptat de armată. Așa a ajuns Antonescu la guvernare; el nu ar fi putut, de unul singur, să devină șeful statului, întrucât nu fusese lider politic și nu avusese vreo formație politică proprie (în timpul „revoluției legionare”, Antonescu se afla cu domiciliu forțat la mânăstirea Bistrița). Ajuns la conducere, Antonescu a preluat ministerele ce reprezentau armata, justiția, finanțele și serviciile secrete - conduse de antilegionarul Eugen Cristescu - și a respins constant pretențiile legionarilor de acumulare de putere în guvern. Garda de Fier și Mișcarea Legionară au fost loiale regimului nazist din Germania, însă, din motive strategice, Hitler l-a preferat la conducerea României pe Antonescu, folosindu-se în același timp de Mișcarea Legionară ca de o contrapondere, o amenințare, pentru a-i preveni o eventuală nesupunere.

În timpul celor patru luni de guvernare mixtă, corupția a devenit oficială, legea facultativă, iar drepturile omului, precum și siguranța persoanei, a libertății de exprimare, a exercitării profesiei și a proprietății au fost lăsate la bunul plac al „cuiburilor legionare”. Antonescu i-a folosit pe legionari la executarea unor activități la care el nu a vrut să-și murdărească mâinile.

Bugetul României, deficitar din cauza pierderilor teritoriale, când au fost absorbiți un milion și jumătate de refugiați, cărora trebuia să li se asigure cele necesare traiului, iar la începutul lunii noiembrie 1940 se mai produsese și un cutremur de pământ devastator, a devenit excedentar[38][39] la finele anului 1940 prin jefuirea sistematică a averilor evreiești. Procesul de expropriere forțată a capitalurilor și bunurilor evreiești numit „românizare” a fost aplicat de comisiile de românizare – controlate de legionari[40]). Miliarde de lei–aur au intrat, parțial, în vistieria țării și, mai ales, în buzunarele legionarilor (Neagu Djuvara menționează: „...legionarii (...) s-au dezlănțuit cu violență împotriva evreilor și, sub pretextul românizării, au preluat averile lor și le-au îmoărțit între ei.”[41]).

La 4 decembrie 1940 a fost încheiat „Acordul economic româno-german” pe zece ani. Acordul suplimenta „Pactul Petrol-Armament” pe care-l încheiase prim-ministrul Gheorghe Tătărescu cu Germania la 27 mai 1940 în ralierea economiei române la acțiunile germane de război[42].

Dispunând de puteri depline, generalul Antonescu a preluat majoritatea prerogativelor fostului suveran, Carol al II-lea, și s-a autoproclamat „Conducătorul statului”. Conducerea statului se făcea prin decrete-legi, care înlocuiau abrogatele legi votate de parlament. Conducătorul nu mai trebuia să răspundă pentru actele sale în fața nimănui, un for politic sau o altă formă de control public. Se instaura astfel un regim dictatorial caracterizat prin anularea drepturilor și libertăților cetățenești, eliminarea separării puterilor în stat, desființarea instituțiilor democratice, conducerea prin decrete-legi, încurajarea rasismului (în special, antisemitismului) și a naționalismului extremist.

Regele Mihai, în vârstă de 19 ani, a acceptat să devină o fantoșă în mâna lui Antonescu,E[43] care se visa un Philippe Pétain al României (vezi Adrian Cioroianu, Carol Iancu ș.a.).

Rebeliunea legionară[modificare | modificare sursă]

Legionarii au încercat să pună mâna pe aparatul de stat folosind metodele și experiența organizațiilor paramilitare naziste din Germania, SA și SS: teroare și haos, descinderi prin forță, maltratări, sechestrări de persoane, arestări ilegale, tortură, asasinate. Legionarii i-au asasinat în special pe acei lideri politici care se opuseseră ascensiunii lor, între care Virgil Madgearu, Nicolae Iorga, Gheorghe Argeșanu, Victor Iamandi. Acțiunile criminale au culminat cu masacrul de la Jilava din noaptea 26/27 noiembrie 1940, când au fost uciși 64 de deținuți, toții foști demnitari.

Simțindu-se amenințat, Antonescu a plecat la 14 ianuarie 1941 la Berlin să ceară ajutorul lui Hitler pentru înlăturarea legionarilor de la guvernare și dobândirea puterii politice absolute. Întâlnirea a avut un succes total (Hitler spunea că „în toată Europa cunosc doi șefi de stat cu care îmi place să lucrez: cu Mussolini și cu generalul Antonescu”) și și-au promis colaborarea și sprijinul reciproc (vazi mai jos cap. „Ostași! Vă ordon: treceți Prutul!” - Războiul împotriva URSS, această promisiune va costa viața a zeci de mii de soldați și ofițeri români pe care Antonescu, conștient că războiul este pierdut, a refuzat să-i salveze de la pieire la Stalingrad și-n luptele ulterioare). Înarmat cu aprobarea și sprijinul lui Hitler, Antonescu a emis la 28 noiembrie 1940 un decret-lege privind „reprimarea infracțiunilor în contra ordinei publice și intereselor statului” și la 5 decembrie 1940 un decret care prevedea pedeapsa cu moartea pentru cei care „instigau la rebeliune”. A desființat comisiile de românizare controlate de legionari, l-a destituit pe ministrul de interne, generalul pro-legionar Constantin Petrovicescu, și a înlocuit toți prefecții și chestorii legionari.

Legionarii au reacționat cu o serie de acțiuni teroriste, jafuri, masacre, devastări și incendieri de instituții, sinagogi etc. Au fost atacați, schingiuiți, batjocoriți și uciși demnitari români, militari și evrei (Pogromul de la București) La București a fost prins pe stradă un grup de soldați, asupra cărora, după ce au fost bătuți, s-a turnat petrol și li s-a dat foc. Rebeliunea legionară a fost declanșată la 21 ianuarie 1941 și înăbușită de armată, la ordinele lui Antonescu, la 23 ianuarie 1941. Aproximativ 8.000 de legionari au fost prinși, judecați și condamnați la diferite pedepse, iar mișcarea legionară a fost înlăturată de la conducerea statuluiF (circa 40% dintre cei 900-1.000 de cetățeni români uciși de legionari au fost evrei).

Prin decretul nr. 314 din 14 ianuarie 1941 a fost abrogată denumirea „Stat Național-Legionar” și orice activitate politică a fost interzisă. La 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un nou guvern compus din militari și tehnocrați. Vicepreședinte al consiliului de miniștri a fost numit profesorul Mihai Antonescu (prieten, dar nu rudă cu mareșalul; ca avocat l-a apărat pe Ion Antonescu într-un proces de bigamie, apoi, prin vizitele săptămânale la mânăstirea Bistrița a fost folosit ca emisar al generalului la Berlin și pe lângă liderii politici).

Pe plan extern, în baza promisiunilor lui Hitler de a retroceda teritoriile amputate, Antonescu a vasalizat România intereselor germane. În timpul vizitei sale în Germania, la 23 noiembrie 1940, Antonescu a semnat actul aderării României la Pactul Tripartit (sau axa Germania, Italia și Japonia) și a solicitat trimiterea unei misiuni militare germane în România.

Sub guvernarea lui Ion Antonescu, regatul României a reușit performanța de a deveni unicul stat în afară de Germania nazistă care a înființat și operat propriul lagăr de exterminare (în Podolia), unde peste 100 000 de evrei au pierit[44][45].

Sălbăticia și zelul cu care trupele române au executat politica lui Antonescu de exterminare a evreilor au fost remarcate la doar 3 luni de ofensivă comună în est chiar de către fuehrer, care declara că Antonescu urmează niște politici mult mai radicale decât noi în chestiunea evreiască. La doar 2 săptămâni de la deschiderea frontului răsăritean, Goebbels constata și el cât de splendid acționează Antonescu în chestiunea evreiască.[46] Armata româna sub conducerea lui Ion Antonescu a bătut recorduri în materie de număr de evrei masacrați într-o unică acțiune, ca și de număr de evrei masacrați într-un timp cât mai scurt, lăsând în urmă în aceste privințe chiar si Wehrmacht-ul lui Hitler![47] Jaful care însoțea masacrele armatei române i-au dezgustat pâna și pe naziști, rapoartele militare ale Wehrmacht-ului din iulie 1941 făcându-se ecoul nemulțumirilor germane în ce privește bestialitatea cu care soldații români sub comanda lui Antonescu își executau politica de masacrare evreilor. Nemții se temeau că asociați fiind cu românii, imaginea armatei lor ar putea să fie murdărită de zelul acestora din urmă.[48]

„Ostași! Vă ordon: treceți Prutul!” - Războiul împotriva URSS[modificare | modificare sursă]

Fanionul de mareşal al lui Ion Antonescu
Ordinul lui Ion Antonescu către armata română de a trece Prutul și a elibera Basarabia de sub ocupația sovietică, 22 iunie 1941.

„Ostași! Vă ordon: treceți Prutul!” Cu acest ordin s-a pornit „războiul sfânt, anticomunist, drept și național”. La 22 iunie 1941, armata română a trecut Prutul, atacând Uniunea Sovietică, alături de Germania și aliații săi.

„Acest ordin era doar o acțiune de imagine” deoarece „ostașii noștri au trecut Prutul când au dat ordin nemții!” susține istoricul Alex Mihai Stoenescu, ...„Din acel moment trupele române au intrat sub comanda germană și au trecut Prutul când au emis germanii ordinul de atac. Acesta este adevărul militar și istoric al momentului. Restul este imagine. Situația periferică a participării României la atacul împotriva trupelor sovietice din iunie 1941 a fost hotărâtă definitiv în planul modificat al Operațiunei Barbarossa (17 martie 1941) (...) Hitler considera Armata României nepregătită pentru un asemenea război, astfel că, în planul general al conflagrației, ceea ce ni s-a părut nouă absolut grandios, prezentat ca atare de Antonescu, era în realitate o contribuție minoră din ansamblul operațiilor macrostrategice ale marelui front. Iar armata (română) era într-adevăr nepregătită” Prin acest act Antonescu îndeplinea obligațiile pe care și le-a asumat la Berlin la 14 ianuarie 1941, când s-a dus să-i ceară ajutorul lui Hitler pentru înlăturarea legionarilor de la guvernare, aducând România într-o stare de vasalitate, în „situația unui stat care acceptase conducerea trupelor sale de către un alt stat pentru a elibera teritoriul pro­priu”[49].

La 10-12 iunie 1941, Antonescu a avut convorbiri cu Hitler la München. Din stenograma acestor dicuții: „La sfârșit s-a mai abordat problema Comandamentului suprem din România. Führerul i-a explicat lui Antonescu că el (Führerul) intenționează să-l lase să apară în fața poporului român drept comandant suprem în acest spațiu”[50].

Ion Antonescu și Adolf Hitler la München, 10 iunie 1941.

Comandantul general al trupelor româno-germane era - formal - Antonescu, dar numai până la declanșarea ofen­sivei. Ultima directivă operativă a Înaltului Comandament român, ca organ de conducere a trupelor mixte, a fost emisă la 15 iunie 1941, cu o săptămână înainte de ziua atacului[51].

În august 1941, generalul Antonescu s-a autoavansat la gradul de mareșal. Prin decretele regale nr. 2240/7 august 1941 și 2352 bis/21 august 1941 - impuse de el și semnate de rege - Antonescu s-a autodecorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a și clasa I G.

După eliberarea teritoriilor Basarabia și Bucovina de Nord - până la sfârșitul lunii iunie 1941 -, Antonescu a fost conjurat de fruntașii partidelor istorice, Maniu, Brătianu și alții, să oprească trupele la granița recunoscută a României și să nu-și caute aventuri și cotropiri riscante, dar el, fidel promisiunii făcute lui Hitler (la 23 august 1944, la cererea regelui Mihai de sistare imediată a colaborării cu Axa, Antonescu a replicat: „Nu pot să-l trădez pe Hitler, i-am dat cuvântul meu de ofițer.”), a optat pentru continuarea războiului dincolo de Nistru alături de Germania, până la victoria finală[52][53][54][55][56][57].

Antonescu, i-a comunicat lui Hitler în scrisoarea din 31 iulie 1941, decizia: „Voi merge până la capăt în acțiunea ce am pornit la Răsărit împotriva marelui dușman al civilizației, al Europei și al țării mele: bolșevismul rus. De aceea nu pun niciun fel de condiții și nu discut cu nimic această cooperare militară”. În răspunsul său din 14 august 1941, Hitler, satisfăcut de declarațiile lui Antonescu, i-a oferit preluarea administrației Transnistriei[58].

Memoriul lui Iuliu Maniu și C.I.C. Brătianu către Antonescu (1942) împotriva trecerii Nistrului.

Regiunea dintre Nistru și Bug, Transnistria, a intrat sub administrație românească, guvernator fiind Gheorghe Alexianu. Hitler i-a oferit lui Antonescu, în schimbul teritoriilor cedate Bulgariei și Ungariei, Maramureșul de Nord și Banatul sârbesc. Mareșalul nu a acceptat oferta și a pus condiția ca administrația Banatului sârbesc să fie germană.

Antonescu nu s-a supus niciodată vreunui sufragiu public autentic și nu există surse obiective care să poată indica poziția reală a majorității poporului român sau a diferitelor pături sociale față de hotărârea de a intra în război. În toată perioada regimului antonescian s-au organizat două simulacre de plebiscit. Primul a avut loc între 2-5 martie 1941, după rebeliune și abrogarea „statului național-legionar” („Pentru aprobarea chipului cum Generalul Ion Antonescu a condus Țara de la 6 septembrie 1940”), la care a înregistrat pe țară 2.960.298 voturi „da” și 2.996 voturi „nu”[59]. Al doilea și utimul plebiscit a fost organizat după eliberarea Basarabiei, la 9-15 noiembrie 1941. Prin decretul-lege nr. 3052 din 5 noiembrie, „Națiunea Română este chemată în Adunarea Obștească Plebiscitară, Duminică, 9 noiembrie 1941, pentru a-și exprima aprobarea sau dezaprobarea asupra guvernării dezrobitoare a Mareșalului Antonescu”. Dintre peste 4,7 milioane de alegători, pentru politica mareșalului Antonescu au votat „da” 3.446.889 (99,99% din voturi) și împotrivă, „nu”, 68.

Întrucât Antonescu nu a fost ales prin vot electoral exprimat de națiune, iar participarea partidelor istorice la guvernul antonescian la nivel de subsecretar de stat era fictivă, rămânea armata ca principalul său sprijin și sursă de putere. În cartea Antonescu și generalii români, autorii colonel dr. Alexandru Duțu și Florica Dobre[60] contestă această teză: printre primele măsuri, odată cu preluarea puterii, Conducătorul a organizat o epurare considerabilă a corpului ofițerilor superiori ai armatei. Prin aplicarea art. 58 din legea înaintărilor în armată, au fost trecuți în rezervă „pentru incapacitate” 80 de ofițeri, între care generalul de armată Constantin Ilasievici, generalii de corp de armată Florea Țenescu, Ioan Ilcușu, Grigore Cornicioiu, Ioan Bengliu și Gheorghe Argeșanu, generalii de divizie Gheorghe Mihail și Constantin Atanasescu etc.[61] La scurt timp au fost trecuți în rezervă alți 84 de ofițeri superiori[62]. Unii dintre ei au meritat măsurile luate, pe motive diferite: incapacitate, corupție, vinovați de retragerea haotică din Basarabia, dar la cei mai mulți au prevalat considerente de natură subiectivă, dorința lui Antonescu de a plăti polițe vechi, cum a fost cu generalii Gheorghe Mihail și Aurel Aldea, cu foștii aghiotanți regali Alexandru Orășanu și David Popescu ș.a. În perioada iunie-septembrie 1941 au fost înlăturați alți peste 20 de generali și colonei pentru „slăbiciune la comandă” sau „lipsă de energie”.

În anii care au urmat, între cei care au fost trecuți în rezervă sau în retragere s-au aflat generalii Barbu Alinescu, Iosif Iacobici[63], Emanoil Bârzotescu, Nicolae Ghinăraru, Traian Cocorăscu, Romulus Ioanovici (1942), Constantin Constantinescu-Claps, Teodor Ionescu, Constantin Panaitiu (1943), Marin Cosma Popescu, Gheorghe Munteanu, Radu Băldescu[64]. Pentru că a intrat în conflict cu Antonescu, generalul Corneliu Dragalina a fost înlocuit la 20 martie 1943 de la comanda Corpului 6 și numit guvernator militar al Bucovinei[65]. Cei mai mulți dintre ofițeri au fost scoși din cadrele active, deoarece își exprimaseră rezerve față de greșelile tactice și strategice ale lui Antonescu comise în catastrofala ofensivă împotriva Odesei (1941) și pentru că ofițerii respectivi se opuseseră la a implica într-un război evident pierdut - după înfrângerile de la Moscova și Stalingrad - toate rezervele armatei, conform promisiunii făcute lui Hitler, cu riscul de a lăsa țara descoperită în fața unor eventuale acțiuni beligerante ungurești. Armata română, dotată insuficient, s-a angajat în bătălii deosebit de grele, la Odesa, în Crimeea și Caucaz, soldate cu pierderi mari, aproape o jumătate de milion de soldați și ofițeri. Numai în bătălia de la Stalingrad (iulie 1942 – februarie 1943) s-au înregistrat peste 180.000 de morți, răniți și dispăruți și daune materiale estimate la un miliard de dolari (la cursul schimbului valutar din 1938).

Ion Antonescu și Joachim von Ribbentrop, ianuarie 1943.
Soldaţi români supraveghează prizonieri sovietici în sudul Rusiei

Cei care au criticat criticat fățiș calitățile de comandant suprem ale lui Antonescu, ca generalul Nicolae Ciupercă, comandantul armatei 4, generalul de brigadă Nicolae Pălăngeanu, șeful Statului Major al Armatei 4 și ulterior, generalul de corp de armată Iosif Iacobici, au fost eliminați (Ciupercă raportase că „aproape toate diviziile noastre din primul eșalon se găsesc la limita posibilităților lor ofensive: limita morală și limita fizică”; în cele două asalturi asupra Odesei desfășurate conform planurilor lui Antonescu, aflate în contradicție cu cele ale lui Ciupercă, Armata 4 a suferit pierderi mari, de 58.855 de militari, din care 11.046 de morți, 42.331 răniți și 5.478 dispăruți; la 9 septembrie Ciupercă a fost înlocuit cu Iacobici, ministrul de război din cel moment, motivul invocat de Mareșal fiind „lipsa spiritului ofensiv și încrederea în capacitatea de luptă a armatei române”[66]), ulterior Iacobici a fost eliminat și el), dar cei care au acționat cu discreție, sabotând hotărârile mareșalului (Ilie Șteflea, Socrat Mardari, Traian Borcescu ș.a.) s-au menținut.

Totala raliere antonesciană la obiectivele lui Hitler era notorie. După eșecul ofensivei germane asupra Moscovei, deși înțelesese încă din septembrie 1942 că prăbușirea frontului de la Stalingrad era inevitabilă și că războiul era pierdut, credincios obligațiilor luate față de Hitler (la 23 august 1944, la cererea regelui Mihai de sistare imediată a colaborării cu Axa, Antonescu a replicat: „Nu pot să-l trădez pe Hitler, i-am dat cuvântul meu de ofițer”) și, în loc să-și retragă trupele din încercuire, Antonescu a continuat să dispună trimiteri de unități românești spre zona dezastrului, ceea ce a provocat conflicte dese și acute cu generali români de frunte. Încă din ianuarie 1942, Iosif Iacobici, șeful Marelui Stat Major s-a opus dispozițiilor de a trimite cât mai multe divizii pe front, dorind o limitare a numărului acestora în concordanță cu posibilitățile de echipare corespunzatoare. Iacobici a fost demis și trecut in rezervă[67]. Ajutorul său și noul comandant al Marelui Stat Major, generalul Ilie Șteflea, a ales politica de sabotare a acestor dispoziții, reducând efectivele care urmau să fie trimise. Cu ajutorul generalilor Socrat Mardari, Traian Borcescu și a colonelului Valerian Nestorescu, a oprit toată artileria diviziilor de dublură (diviziile 25, 26, 27, 31, 34 și 45 infanterie), jumătate din artileria diviziilor de munte, majoritatea artileriei grele și câte o baterie din fiecare divizie plecată pe front. În acest fel, a păstrat în țară circa 220 000 de soldați care ar fi trebuit să ajungă în Stepa Calmucǎ, de lângă Stalingrad[68].

Tentative de armistițiu[modificare | modificare sursă]

În paralel, înfrângerea iminentă de la Stalingrad l-a determinat pe Antonescu să se intereseze de o cale pentru ieșirea din conflict. Astfel, din septembrie 1942 și până la 23 august 1944, în numele guvernului de la București, diplomații români au făcut tatonări printre Aliați pentru încheierea unei păci separate. Pe de altă parte, anumiți oameni politici români s-au unit, atrăgându-l și pe rege de partea lor, pentru a obține de la Aliați un armistițiu avantajos. În condițiile puternicei ofensive sovietice de la începutul anului 1944, s-au intensificat demersurile pentru încheierea armistițiului. Cele mai importante negocieri s-au purtat la Ankara (septembrie 1943 - martie 1944) și Stockholm (noiembrie 1943 - iunie 1944), din partea guvernului Antonescu, și la Cairo (martie - iunie 1944), din partea opoziției. La Stockholm s-au dus tratative între Frederic Nanu, ambasadorul României în Suedia, în numele mareșalului Antonescu, și Aleksandra Kollontai ambasadoarea U.R.S.S. în Suedia.

Guvernul României a sistat aceste tratative atunci când, la 12 aprilie 1944, i-a fost comunicată delegației române de la Cairo, condusă de Barbu Știrbey, condiția armistițiului: „capitulare necondiționată”, condiție respinsă de Antonescu, care își exprima neîncrederea în promisiunile sovieticilor, făcute la 13 aprilie la Stockholm, atâta timp cât ele nu erau susținute și de Marea Britanie și Statele Unite.

Tatonările sterile ale diplomaților lui Antonescu, care au durat aproape doi ani, erau privite de Puterile Aliate cu suspiciune. Fiascoul debarcării britanice în Grecia și interesul redus al lui Roosevelt în zonă au aruncat în mod tacit România în brațele Moscovei încă de la Conferința de la Teheran (28 noiembrie - 1 decembrie 1943). Intervențiile liderilor politici pentru o pace separată erau și ele declarative, cât timp conducerea efectivă rămânea în mâna lui Antonescu, iar regele Mihai era considerat o marionetă și șanse reale de înlăturare a mareșalului nu se întrevedeau.

La 20 iunie 1944, partidele din opoziție, P.N.Ț., P.N.L., P.S.D. și P.C.R. au pus bazele unei coaliții naționale, Blocul Național Democrat, care și-a propus ca obiective răsturnarea regimului Antonescu, încheierea armistițiului cu Națiunile Unite și instaurarea unui regim democratic. Regele și-a dat acordul pentru înlăturarea prin forță a lui Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite. La 23 august 1944, în urma refuzului net al lui Antonescu de a admite acest armistițiu, regele Mihai l-a destituit și l-a arestat.

Antisemitismul activ și „Curățirea terenului”[modificare | modificare sursă]

Deschiderea uşii unuia din vagoanele trenului morţii de la Iaşi

Antisemitismul activ, spre deosebire de vechiul antisemitism românesc latent, a fost importat și propagat de partidul Totul pentru Țară și de Mișcarea Legionară, legiferat prin legile lui Octavian Goga și Ion Gigurtu și amplificat de propaganda prilejuită de cedările de teritorii. Antisemitismul a fost aplicat minorității evreiești de regimul antonescian ca misiune principală de stat. Antonescu a promovat o politică antisemită de purificare etnică dură, concretizată prin masacre, atrocități și jafuri față de cetățenii români de etnie evreiască: Pogromul de la Iași, „trenurile morții”, deportările în Transnistria, Masacrul de la Odesa și altele. Ofensiva dezastruoasă pentru cucerirea Odesei (3 august - 16 octombrie 1941) și amploarea pierderilor înregistrate de armatele române din cauza rezistenței sovietice dârze, fanatice, l-au determinat pe Antonescu să atribuie răspunderea pentru aceste evoluții activității evreilor din teritoriile cucerite, îndeosebi „comisarilor iudeo-bolșevici” din Armata Roșie. Aceasta reiese și dintr-o directivă adresată de Antonescu la 5 septembrie 1941 de pe frontul din fața Odesei vicepreședintelui consiliului de miniștri, Mihai Antonescu:

„Soldații de pe front au mari riscuri de a fi răniți sau omorâți din cauza comisarilor evrei, care cu o perseverență diabolică împing pe ruși din spate cu revolverul și îi țin să moară până la unul pe poziție. (...) Toți Evreii să fie readuși în lagăre, preferabil în cele din Basarabia, fiindcă de acolo îi voiu împinge în Transnistria, imediat ce mă voiu degaja de actualele griji. Trebue să se înțeleagă de toți, că nu este luptă cu slavii, ci cu Evreii. Este o luptă pe vieață și pe moarte. Ori învingem noi și lumea se va purifica, ori înving ei și devenim sclavii lor. (…) Deci menajarea lor, în interior, ar fi o slăbiciune care ne va putea compromite victoria. Ca să învingem trebuie să fim fermi într'o atitudine. Asta trebuie să o știe toți. Nu economicul primează în aceste momente, ci voința națiunii înseși. Și războiul în general, și luptele de la Odessa în special au făcut cu prisosință dovada că Satana este Evreul. De aici enormele noastre pierderi. Fără comisarii evrei eram demult la Odessa”
— Mareșal Ion Antonescu[69]

La sfârșitul lui octombrie 1941, articole redacționale din presa română – care exprimau linia oficială – au anunțat că „problema evreiască a intrat în faza soluției finale și că niciun om din lume și nicio minune nu pot împiedica soluționarea ei”. Guvernul a anunțat că România „s'a înscris printre națiunile care sunt hotărîte să colaboreze efectiv pentru rezolvarea definitivă a problemei evreiești, nu numai locale, dar și europene”[70].

Politica de purificare etnică declanșată și controlată de Ion Antonescu a fost aplicată atât prin declarații personale, cât și în cadrul ședințelor de cabinet, ca directive ministeriale[71]. Într-o scrisoare de răspuns trimisă unui intelectual care i-a elogiat politica antisemită, Antonescu s-a obligat să-i elimine complet pe evreii din România: „Nimeni și nimic nu mă va împiedica, atâta timp cât voiu trăi, de a împlini opera de purificare” [72].

În ședința din 8 iulie 1941 a cabinetului antonescian, viceprim-ministrul și ministrul de externe Mihai Antonescu, s-a adresat miniștrilor: „Așa că vă rog să fiți implacabili, omenia siropoasă, vaporoasă, filozofică nu are ce căuta aici (...) Cu riscul de a nu fi înțeles de unii tradiționaliști care mai pot fi printre dv., eu sunt pentru migrarea forțată a întregului element evreu din Basarabia și Bucovina, care trebue zvârlit peste graniță (...) Veți fi fără milă cu ei. Nu știu peste câte veacuri neamul românesc se va mai întâlni cu libertatea de acțiune totală, cu posibilitatea de purificare etnică și revizuire națională (...) Dacă este nevoie, să trageți cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (...) Îmi iau răspunderea în mod formal și spun că nu există lege (...) Deci, fără forme, cu libertate completă[73].

Omogenizarea etnică a României urma să fie obținută prin transferarea minorităților în afara granițelor respectiv, cei care aveau o țară de origine, prin repatriere forțată, iar cei care nu aveau, evreii și romii, prin transfer unilateral adică, deportarea și comasarea lor pe teritoriile sovietice de dincolo de Bug (armata germană s-a grăbit să-i retransporte pe acești expluzați pe malul vestic al Bugului, în zonele controlate de români). O susținere a acestor decizii apare și în concluziile unui memorandum (comandat de Antonescu?) adresat lui Ion Antonescu la 15 octombrie 1941 de câtre Acad. dr. Sabin Manuilă, directorul Institutului central de statistică[74].

Distrugerea economică a populației evreiești[modificare | modificare sursă]

Distrugerea fizică a cetățenilor români de etnie evreiască a fost aplicată concomitent cu distrugerea economică a populației evreiești, cu jaful organizat de stat. Au fost deportați în Transnistria 195.000 de cetățeni români de etnie evreiască dintre care, la 15 noiembrie 1943, au rămas în viață 49.927. În Transnistria, guvernul antonescian a mai exterminat peste 170.000 de evrei ucraineni. În total au fost masacrați peste 300.000 de evrei[75].

Dintre manifestările antisemitismului activ la nivel statal:

  • Limitarea drepturilor și libertăților civice: Evreilor le-au fost anulate autorizațiile pentru vânzarea „produselor monopolului statului” (tutun, sare). Au fost „românizate” casele de film, sălile de cinematograf, birourile de voiaj și turism. Au fost confiscate vasele maritime și fluviale aflate în proprietatea evreilor. Evreilor le-a fost interzisă utilizarea aparatelor de radiorecepție, pentru a nu răspândi „știri de propagandă contra intereselor țării..., alarmând permanent populația”. Le-au fost anulate permisele de conducere a autovehiculelor.
  • Confiscări și deposedări de bunuri. Au fost confiscate și trecute în patrimoniul statului, cu inventarul integral, proprietățile rurale ale evreilor, sub orice titlu, și proprietățile urbane. Până la 31 decembrie 1943, măsura a cuprins 75.385 de apartamente, din care 1.656 au fost repartizate unor persoane juridice, iar 58.980 persoanelor fizice.
  • Constrângerea la diverse contribuții sau prestații. Prestarea de „muncă obligatorie”, obligarea evreilor să contribuie la „constituirea de stocuri de îmbrăcăminte în interes social”, valoarea obiectelor de îmbrăcăminte și a altor contribuții în natură însumând, pâna în ianuarie 1943, 1.800.135.650 de lei[76][77]
  • Scriitorii ostateci‎‎. În 1941 regimul antonescian a afișat o listă cu numele a 42 de scriitori, fruntași ai intelectualității române de etnie evreiască, care urmau să fie omorâți în cazul inobedinței vreunui evreu față de regim. Lista cuprindea și numele unor scriitori decedați (Ronetti-Roman, d. 1908, etc.) sau care nu se mai aflau pe teritoriul României.
Evrei deportați sub supravegherea unui soldat român

„Curățirea terenului”[modificare | modificare sursă]

„Curățirea terenului” a fost numele de cod folosit de regimul antonescian ca echivalent al termenului german „soluția finală”. Ordinul de „curățirea terenului”, de deportare și de exterminare a evreilor din Basarabia și Bucovina a fost dat de Antonescu din proprie inițiativă și nu sub presiuni germane. Pentru punerea în aplicare a acestei sarcini, el a ales armata și jandarmeria ( Inspectoratul General al Jandarmeriei, de sub comanda generallilor Constantin (Piki) Vasiliu, comandant al Jandarmeriei (1940 - 23 august 1944) și Subsecretar de Stat la Ministerul de Interne (degradat, condamnat la moarte și executat pentru crime de război) și Constantin Tobescu, în special administrația civilă a armatei, pretoratul. Armata a primit „ordine speciale” prin generalul Șteflea, executorul acestor ordine fiind Marele Pretor al Armatei, generalul Ioan Topor. Șeful Marelui Stat Major al Armatei, generalul Iosif Iacobici, a ordonat comandantului Biroului 2, locotenent-colonelului Alexandru Ionescu, să pună în aplicare un plan „pentru înlăturarea elementului iudaic de pe teritoriul basarabean prin organizarea și acționarea de echipe, care să devanseze trupele române”. Planul a fost pus în aplicare începând cu 9 iulie 1941[78]. Jandarmeria a primit ordinul de „curățire a terenului” cu trei-patru zile înainte de trecerea Prutului (21 iunie 1941), în trei locuri diferite din Moldova: Roman, Fălticeni și Galați. Inspectorul general al jandarmeriei, generalul C. Piki Vasiliu, a declarat în fața subofițerilor și ofițerilor de jandarmi la Roman că „prima măsură pe care sunt datori s-o aducă la îndeplinire va fi aceea de curățire a terenului, prin care se înțelege: exterminarea pe loc a tuturor evreilor aflați pe teritoriul rural; închiderea în ghetouri a evreilor de pe teritoriul urban; arestarea tuturor suspecților, a activiștilor de partid, a acelora care au ocupat funcțiuni de răspundere sub autoritatea sovietică și trimiterea lor sub pază la legiune”. Comandantul legiunii de jandarmi Orhei, Constantin Popoiu, a atras atenția jandarmilor săi că „trebuie să-i extermine pe evrei dela pruncul în fașă până la bătrânul neputincios, toți fiind periculoși pentru nația română”[79].

Ordinele speciale erau date direct de Ion Antonescu armatei, serviciului special de informații și jandarmeriei, iar Mihai Antonescu le transmitea administrației civile. Executantul ordinelor speciale, marele pretor, generalul Ioan Topor, era subordonat direct șefului Marelui Cartier General, generalului Ilie Șteflea. Jandarmeria în cele două provincii, prin inspectorii generali, colonelul Teodor Meculescu, în Basarabia, și colonelul Ioan Mânecuță, în Bucovina, era subordonată la începutul operațiunii generalului Constantin Vasiliu și mai târziu generalului Topor. „Ordinele speciale” erau considerate „secret de stat” și transmise verbal sau ca documente cu regim secret, ori de câte ori autoritățile militare sau civile nu executau evrei de teama consecințelor ori din cauză că se îndoiau de existența ordinelor de lichidare. De exemplu, maiorul Frigan din garnizoana Cetatea Albă nu cunoștea ordinele speciale și a cerut instrucțiuni în scris pentru executarea evreilor. În consecință, pretorul armatei a III-a, colonelul Marcel Petala, s-a deplasat la Cetatea Albă pentru a-i da personal maiorului ordinul "special". Imediat au fost executați toți cei 3.500 de evrei rămași în ghetou[80].

După emiterea ordinelor speciale de curățirea terenului, teritoriul dintre Nistru și Bug devenise un cimitir imens, presărat cu zeci de mii de cadavre despuiate de haine și lăsate să putrezească de-a lungul drumurilor. Apele Bugului, infestate de cadavre, nu mai erau potabile. Indiferența față de sanitație periclita populația locală neevreiască, militarii români și membrii minorității germane din zona Bugului. Bijuteriile, obiectele de valoare, dinții de aur, inelele și verighetele, banii jefuiți dispăreau pe drum, spre vistieria statului.

Crime asupra populației evreiești locale din Transnistria au fost înfăptuite de plutoane ale morții formate din jandarmi români[81] în drumul spre zona de relocare din est[82].

Zeci de mii de evrei au fost uciși în Odesa (aproximativ 22.000 de evrei din Odesa au fost arși de vii la Dalnic)[83], Bogdanovca[84] și Akmecetka[85][86] în 1941 și 1942.

Mihai Antonescu stabilise acorduri (Abmachungen) privind colaborarea pe teren cu SS-ul, concret cu subunitățile grupului exterminator D de intervenție german Einsatzgruppe D, și cu alte formațiuni germane. Instructorii germani au redactat rapoarte despre cruzimea, rapacitatea, corupția și ineficiența camarazilor români, care acționau neplanificat, nu înlăturau urmele execuțiilor în masă și comiteau jafuri, violuri sau împușcări pe străzi, nu îngropau cadavrele sau percepeau mită de la evrei. Din schimburile de scrisori, protestele și dispozițiile în această privință, reiese că germanii erau vexați de lipsa de organizare și planificare și nu din cauza omorurilor în sine. Rapoartele trimise de grupul D-SS (Einsatzgruppe D) și de jandarmeria militară germană (Feldgendarmerie) erau pline de informații cu privire la execuții și jafuri și despre modul de acțiune neorganizat al românilor și conchideau că „soluționarea problemei evreiești de către români în regiunea dintre Nistru și Nipru a fost dată pe mâini necorespunzătoare”. În darea de seamă care a rezumat primele cinci rapoarte ale "grupului SS exterminator D" (Einsatzgruppe D), trimisă la 30 octombrie 1941 ministrului de externe al Germaniei Ribbentrop, comandantul poliției de securitate și al serviciului de securitate (Chef der Sicherheitspolizei und des SD) relata: „Modul în care românii se comportă cu evreii este complet lipsit de metodă. Nu am avea nimic de reproșat numeroaselor execuții dacă pregătirile tehnice și execuțiile ar fi suficient de corecte. În general, românii lasă cadavrele celor uciși pe locul în care au fost împușcați, fără să le îngroape”[87].

În iunie 1942, Mihai Antonescu, în numele lui Ion Antonescu, a reacceptat, în convorbiri secrete cu trimișii lui Himmler din Sicherheitspolizei, soluția finală în România, adică deportarea tuturor evreilor români, cu foarte mici excepții, în lagărul de exterminare Belzec din Polonia unde, conform planului german, urmau să fie gazați și cadavrele incinerate într-un ritm de 2.000 pe zi. În afară de 17.000 de evrei găsiți „utili” economiei naționale sau cu drepturi excepționale, întreaga minoritate evreiască din România (în mai 1942 de 292.149 suflete; recensământul a fost organizat în acest scop), urma să fie exterminată în circa 140 de zile[88]. La 13 octombrie 1942, aplicarea planului a fost suspendată de partea română, care a ajuns la concluzia că interesele germane și cele române nu mai coincideau respectiv, că armata română urma să fie măcinată la Stalingrad și că, în pofida tuturor sacrificiilor materiale (alimente, petrol, materii prime) și umane ale românilor, Hitler nu intenționa să le retrocedeze Transilvania de Nord.

Guvernanții români s-au străduit să-i inducă în eroare pe reprezentanții puterilor occidentale privind ordinele speciale de curățirea terenului. La 30 iunie 1941, decanul corpului diplomatic din București și nunțiu apostolic, monseniorul Andrea Cassulo, a cerut o audiență urgentă la Antonescu pentru a protesta contra samavolniciilor față de evrei și a cere clemență.[89] Ambasadorul Statelor Unite la București, Franklin Mott Gunther, primit în audiență de Ion și Mihai Antonescu, a protestat față de atrocitățile antievreiești. La 4 noiembrie 1941, el a raportat Ministerului de Externe de la Washington: „Am atras atenția permanent și insistent celor mai de seamă autorități române cu privire la reacția inevitabilă a guvernului meu și a poporului american față de un astfel de tratament inuman și chiar ucideri nelegiuite de oameni nevinovați și lipsiți de apărare, descriind pe larg atrocitățile comise contra evreilor din România. Observațiile mele au trezit în mareșalul Antonescu și la premierul interimar Mihai Antonescu exprimarea de regrete pentru excesele comise „din greșeală” sau de „elemente iresponsabile” și (promisiuni) de moderație în viitor... Programul de exterminare sistematică continuă totuși și nu văd vreo speranță pentru evreii români, atâta timp cât actualul regim... va rămâne la putere"[90].

Politicieni și intelectuali români marcanți - înfruntând riscuri serioase - au protestat sau au intervenit pentru îndulcirea sau anularea unor ordine draconice. Spre exemplu, intervenția reginei mamă, Elena, împreună cu Patriarhul Nicodim Munteanu, pentru oprirea deportării evreilor bucovineni în Transnistria și repatrierea orfanilor (rabinul dr. David Safran, trimis de Rabinul Șef al Cultului Mozaic din România a cerut sprijinul Patriarhului I.P.S.S. Nicodim Munteanu și a rămas impresionat de înțelegerea și compasiunea prelatului: „Știu tot, fiul meu drag, aseară mi-a telefonat eminența sa Andrea Cassulo... Misiunea... onorează credința iudaică și crucea care a fost pângărită...Voi fi astăzi la M.S. Elena și la conducătorul Statului. Misiunea mea este să apăr[91]). Intervenția lui Iuliu Maniu din 1942, la cererea liderului evreu Willy Filderman, l-a înfuriat pe mareșalul Antonescu, care era ferm decis să termine cu evreii. În nota sa prezentată la 31 august 1942 Consiliului de Miniștri, Antonescu spunea: „Să se publice structura orașelor pentru ca să vadă și țara cât era de compromisă și de amenințată viața economică și dezvoltarea spirituală din cauza ticăloșiei politicianiste iudeo-masonice, a căror exponenți erau partidele „naționaliste” din Transilvania și Regat. Dacă voiu lăsa moștenitorilor regimului aceeași situație, voi face și regimul meu părtaș la această crimă. Voiu trece peste toți și peste orice greutate pentru a purifica nația de această neghină. Voiu înfiera la timp pe toți acei care au venit – ultimul dl. Maniu – și vor veni să mă împiedice a răspunde dorinței majorității imense a acestei nații... Să se publice integral această rezoluție a mea odată cu publicarea statisticei și memoriului de față. Publicarea până la 10 septembrie[92].

De teama judecății puterilor democratice, care de la sfârșitul anului 1942 au avertizat că vor pedepsi cu asprime state și conducători care au luat parte la exterminarea populației civile, Mihai Antonescu, cu aprobarea lui Ion Antonescu, a inițiat o vastă acțiune secretă de falsificare, sustragere și înlocuire de documente incriminatorii pentru a minimaliza răspunderea regimului pentru crimele comise împotriva evreilor din România și Ucraina. Documentele false urmăreau să arunce vina în primul rând, pe germani și pe legionari, pentru execuțiile în masă comise de armată și jandarmerie la Iași, în Basarabia și în Ucraina. Falsificarea documentelor urmărea nu numai problema evreiască, ci și absolvirea post-factum a regimului de cealaltă mare crimă, înfeudarea țării intereselor germane, participarea la război dincolo de obiectivul național just al României - eliberarea celor două provincii românești ocupate de URSS în iunie 1940 -, și de uriașele pierderi umane și materiale ale României într-un război inutil și lipsit de glorieH. Echipa principală de falsificatori de documente a operat la ministerul de externe, dar fenomenul s-a înregistrat și la ministerul de interne și în special la Marele Stat MajorI[93].

Rezultatele ordinelor speciale de curățirea terenului au fost următoarele:

- România nu a predat evrei Germaniei pentru exterminare.
- Toate crimele și pogromurile antievreiești de pe teritoriul aflat sub administrația statului român au fost exclusiv rezultatul acțiunilor unor cetățeni români.
- Cu excepția Pogromului de la Dorohoi și a câtorva cazuri izolateJ, marile acțiuni antievreiești (pogromuri, deportări, masacre, „munca în folos obștesc” etc.) au fost „dictate de sus”, fie de comandamentul Mișcării Legionare (Pogromul de la București), fie de guvernul antonescian.
- În pofida masacrelor și a prigoanei, situația finală a cetățenilor de etnie evreiască în România a fost mai blândă decât în țările vecine (Ungaria, Polonia, Ucraina, Grecia, IugoslaviaK) sau mai îndepărtate (Franța, Olanda, Norvegia, Germania, Italia, Austria, Cehoslovacia, Țările Baltice). Evrei străini sau din Transilvania de Nord și-au salvat viața trecând în 1944 în România [94]

Au fost români care, riscându-și conștient viața, au acordat ajutor evreilor persecutați. Cu mici excepții (Viorica Agarici, acad. prof. Raoul Șorban), ei au fost ignorați de statul român. 55 dintre ei au fost distinși de Israel cu „Cetățenia de onoare” și cu titlul, diploma și medalia „Drept între popoare”.

Genocidul și deportarea romilor în Transnistria în 1942[modificare | modificare sursă]

Raportul Inspectoratului Jandarmeriei - Evacuarea ţiganilor în Transnistria

Situația romilor nu a fost mai blândă. În 1942, Antonescu a ordonat deportarea în Transnistria a 24.617 de cetățeni români de etnie romă, dintre care peste 11 000 au fost dați dispăruți și numai jumătate au supraviețuit și au reușit să se reîntoarcă în România. Pentru deportarea romilor în Transnistria nu s-a mai folosit - ca în cazul evreilor - pretextul de comunism sau activități subversive pro-sovietice, ci etichetarea întregii minorități rome ca nomazi și „nemobilizabili și periculoși ordinei publice” [95][96][97].

Deportarea a fost executată de Jandarmeria română (Inspectoratul General al Jandarmeriei) de sub comanda generallilor Constantin (Piki) Vasiliu și Constantin Tobescu și s-a executat în două tranșe:

  1. 11 441 „țigani nomazi evacuați între 1 Iunie și 15 August 1942”,
  2. 13 176 „țigani nenomazi (stabili) nemobilisabili și periculoși ordinei publice, evacuați cu trenurile de evacuare între 12-20 Sept.1942”
  3. Au mai fost și 69 de romi, dintre care 30 de copii, „evacuați ulterior cu aprobări speciale, fiind infractori eliberați din închisori”, în total, țigani nomazi și nenomazi, 24 686 de bărbați, femei și copii, familii întregi[98].

Despre condițiile menite să ducă la exterminarea acestei minorități, inaniție, frig, epidemii, vezi cercetările lui Viorel Achim, ș.a.[99][100].

Ideologia lui Antonescu[modificare | modificare sursă]

Colonelul Antonescu și „CăpitanulZelea Codreanu (1935)
Ion Antonescu și Horia Sima în uniforme legionare, salută cu salutul fascist, sub portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, la o manifestație a Gărzii de Fier, octombrie 1940

În privința orientării politice, Antonescu nu a fost un doctrinar. Plin de contradicții, el s-a situat pe poziții nete de extremă dreaptă, preluate ca atare de la legionari. În octombrie 1942, într-o scrisoare către C. I. C. Brătianu, Antonescu critica vehement atât acceptarea condițiilor Congresului de Pace de la Berlin, ca urmare a Războiului de Independență (1877-1878), cât și acceptarea semnării tratatului de pace din 1919: ...„jidani, care împreună cu englezii și americanii, au dictat pacea”(din 1919) ... și că Ion C. Brătianu a fost nevoit să primească (în 1878) condiția înjositoare a acordării de drepturi cetățenești evreilor, ...„datorită căreia s-a jidovit țara și s-a compromis economia românească și puritatea rasei noastre”... „El (Brătianu) ... a provocat decăderea morală a României prin capitularea în fața evreilor și a francmasonilor, care și-a căpătat expresia prin instaurarea sistemului democrat-liberal, ce a acordat drepturi tuturor.” [101]. Pentru Antonescu, evreii, francmasonii, comuniștii, rușii, sistemul democrat și liberal constituiau un amalgam, dușmanul care trebuia nimicit, ca o cerință impulsivă, ventrală, în afară de logică, explicații sau motive. Antonescu declara la 7 martie 1941: ...„Principiul e că ce este român îl instalez în Bucovina: ce este străin, ucrainean etc. îl punem în lagăre și de acolo îl expediem în țările slave. (...)Domnilor, să aveți înaintea dumneavoastră necesitatea pentru acest neam de a profita – în acest dezastru – ca să se purifice, să devină omogen. Suntem fără milă. Nu mă gândesc la om; mă gândesc la interesele generale ale neamului românesc, care ne dictează să nu mai fim îngăduitori cum am fost până acum și datorită cărui fapt suntem azi împestrițați cu atâția străini care ne-au făcut cel mai mare rău.” [102].

Mareșalul s-a declarat adept al „Căpitanului” (Corneliu Zelea Codreanu), iar la 6 octombrie 1940, ca prim ministru al statului național-legionar, îmbrăcat în cămașă verde cu diagonală (uniforma legionară) și salutând cu salutul fascist, Antonescu a depus jurământul legionar ca membru al Mișcării Legionare[103].

Unii autori contestă că Antonescu a fost un dictator fascist. Istoricul Florin Constantiniu prezintă guvernarea antonesciană ca o „dictatură moderată” datorită comunicării intense cu liderii fostelor partide politice, incomparabilă cu regimul existent în Germania celui de-al Treilea Reich, în Italia fascistă sau în Uniunea Sovietică[104]. Comparativ cu Hitler, Stalin și Mussolini poate fi considerat un „dictator moderat”.

Simpatiile mareșalului au fost filoengleze și filofranceze în perioada în care a fost atașat militar la Londra și Paris și filogermane după întâlnirile cu Hitler. Antonescu i-a declarat lui Hitler că pe el „nu-l interesează ideologiile, ci interesele superioare ale patriei sale”, dar această poliță a rămas fără acoperire, dacă se are în vedere obediența sa față de ordinele Führerului, prin subordonarea economiei, politicii externe și interne (față de minorități), precum și a armatei române, intereselor germane.

Antonescu avea un comportament sinusoid. De ordinele pe care le dădea la furie, dimineața, adesea se dezicea seara, fie că era vorba de masacre de evrei sau de romi, fie că interzicea cetățenilor să iasă din casă în cămașă în miezul verii (vara lui 1941), fie că pretindea pietonilor să circule pe trotuare cu sens unic, fie că decreta felul în care le era permis femeilor să meargă pe bicicletă și cu ce lungime de fustă. Se zvonea că suferea de boli cronice. Istoricul Ioan Scurtu amintește un fapt cert: la un moment dat, Antonescu „a ieșit din circuitul public o bună bucată de timp, în 1943[105] Istoricul militar Mihail Ionescu îl cita pe Gheorghe Magherescu, ofițer din anturajul lui Antonescu în perioada 1940-1944: „acesta mi-a spus că suferea de malarie, dar că doctori plasați de mișcarea legionară pe lângă Antonescu ar fi încercat să utilizeze tratamentul cu bismut pentru a-l lichida. De aici” (spunea el încercând să apere memoria fostului șef) „legenda că Mareșalul ar fi suferit de sifilis.” Magherescu lăsa să se înțeleagă că tratamentul cvasiidentic aplicat și sifilisului și malariei a putut da naștere mitului unui Antonescu sifilitic.

Potrivit istoriei medicinei, în acea perioadă malaria nu se trata cu bismut, tratamentul de preferință era chinina, completat cu plasmokina și atebrina (produse Bayer). Injecțiile cu bismut se administrau la tratarea sifilisului terțiar, cerebral, deși provocau intoxicări cronice (bismutoză). Tot ca tratament antisifilitic se folosea malarioterapia - infestarea indusă cu malarie care, prin șocurile hipertermice periodice pe care le provoca, avea potențialul să omoare spirochetele sifilitice sensibile la temperaturi de peste 400 Celsius. Aceste trei boli împreună (sifilis, malarie, bismutoză) și fiecare separat ar fi fost suficiente pentru a limita activitatea normală a unui conducător de stat[106][107][108]. Istoricul politicianul și publicistul Alex Mihai Stoenescu, în cartea sa „Armata, Mareșalul și evreii” (1998), respinge ipoteza legată de presupusul sifilis punând la îndoială competența și corectitudinea medicilor care l-au tratat pe Mareșal: „Este o ipoteză pe care au lansat-o medicii în primul rând. ...Fiind vorba de dictatorul Antonescu, s-a folosit și acest amănunt pentru a justifica cumva reacțiile lui între care unele sunt într-adevăr de neînțeles sau reprezintă erori foarte grave. Consecințele unora dintre ele le tragem și astăzi.”[109]

Procesele și moartea[modificare | modificare sursă]

Anul Nou 1944 a adus Armata Roșie la granițele României. Față cu dezastrul apropiat și inevitabil Mareșalul a publicat următorul Ordin de zi

„ Ordinul de zi nr. 219 al Mareșalului Ion Antonescu către Armată, cu prilejul anului nou 1944 - fragment:

Iubiți ostași,

Stați cu fruntea sus în fața faptelor voastre, a acelora care vă amenință și a Aceluia care de sus vă judecă, ne pedepsește drept și la timp pe toți.

Lupta voastră este dreaptă.

Fapta voastră în ținuturile ocupate și prin locurile călcate a fost blândă și omenească.

Nimeni pe unde ați trecut nu a fost jefuit și nu a fost lovit. Omul pentru noi este om, ori din ce nație ar fi el și oricât de rău ne-ar face el.

Toți acei cari au fost găsiți în calea noastră au fost ajutați și au fost ocrotiți ca oameni.

Noi nu am deportat pe nimeni și voi nu ați înfipt pumnalul în pieptul nimănui. În temnițele noastre nu au fost aruncați și nu zac oameni nevinovați. Credința tuturor și crezul politic al fiecăruia au fost respectate. Nu am dezrădăcinat nici oameni, nici familii din așezările lor, pentru interesul nostru politic sau național.”
—Mareșal Ion Antonescu

După arestarea sa, Ion Antonescu a fost predat sovieticilor. A fost deținut timp de aproape doi ani în URSS, după care a fost readus în țară pentru a fi judecat. Condamnat la moarte la 17 mai 1946 de Tribunalul Poporului din București, a fost executat prin împușcare la Jilava la 1 iunie 1946, alături de foștii săi colaboratori, criminalii de război Mihai Antonescu, fost ministru de externe și vicepreședinte al consiliului de miniștri, generalul de jandarmi degradat Constantin Z. Vasiliu, fost comandant al Jandarmeriei și subsecretar de stat la Ministerul de Interne (3 ianuarie 1942 - 23 august 1944) și Gheorghe Alexianu, fost guvernator al Transnistriei.

Tribunalul Poporului din București a pronunțat 13 sentințe de condamnare la moarte, dintre care 3 condamnați au fost grațiați cu comutarea pedepsei în închisoare pe viață și 6 condamnați in absentia, care nu și-au mai executat pedeapsa.[110][111][112].

Execuţia lui Ion Antonescu

Conform cu raportul oficial[113], întrebat despre ultima sa dorință „Ion Antonescu a cerut să fie executat de militari și nu de gardienii închisorii”, dar a fost refuzat. Înainte de execuție, Ion Antonescu a exclamat: "Iar ție, popor ingrat, nu-ți va rămâne nici măcar cenușa mea". "[...] După care s-a dat comanda pentru execuție. Armele au fost încărcate și atunci când s-a tras, Mareșalul a salutat ridicându-și pălăria cu mâna dreaptă, după care a căzut. Ion Antonescu s-a ridicat imediat, sprijinindu-se într-un cot și a spus: „Nu m-ați împușcat, domnilor, foc!”, la care gardianul șef s-a dus la el cu pistolul în mână și l-a împușcat în cap. Doctorul i-a examinat și a spus că Antonescu și Vasiliu erau încă în viață. Gardianul șef s-a dus din nou la Vasiliu, dar i s-a blocat pistolul când a încercat să tragă. A luat o pușcă de la unul dintre gardieni și a tras un foc în capul lui Vasiliu, dar după aceia pușca s-a blocat și ea. A schimbat pușca cu alta și a mai tras alte trei focuri în diferite părți ale corpului lui Vasiliu după care s-a dus la I. Antonescu și i-a tras trei focuri în piept. Doctorul i-a examinat din nou și a spus că Antonescu era mort, dar Vasiliu mai era în viața. Din nou, gardianul a tras un foc în capul lui Vasiliu. Creierii lui Vasiliu au fost împrăștiați, dar el mai mișca și mai spunea ceva ce nu putea fi înțeles. Gardianul s-a dus din nou și i-a mai tras două focuri in cap după care doctorul l-a declarat și pe Vasiliu mort."

Pentru a evita pelerinaje, Antonescu a fost înmormântat într-un loc menit să rămână neștiut.

Sentința din 17 mai 1946 a fost contestată în anul 2006 și reconfirmată, cu anumite amendamente, de Curtea de Apel București la 5 decembrie 2006[114].

În urma recursului intentat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție procesul a fost rejudecat la Înalta Curte de Casație și Justiție care, la 6 mai 2008 a anulat sentința Curții de Apel București și a respins definitiv cererea de revizuire a sentinței date de Tribunalul Poporului din București, din 17 mai 1946.[115][116]

Campania de reabilitare a lui Antonescu[modificare | modificare sursă]

Primele încercări de reabilitare a lui Antonescu și a regimului său, încă din 1946, au folosit ocultarea documentelor și surselor care nu corespundeau noii linii oficiale și popularizarea selectivă și distorsionată a datelor istorice - metodologie utilizată de autoritățile române, cu colaborarea unor politicieni, istorici și ziariști, timp de peste o jumătate de secol. Pentru reabilitare au acționat două grupuri de interese, aparent contradictorii, care s-au reunit ulterior eliminării lui Ceaușescu:

A. Comuniștii - numit prim-ministru la 5 septembrie 1940 de regele Carol al II-lea prin decret regal, Antonescu a fost demis la 23 august 1944 în mod legal, tot prin decret regal, și arestat de regele Mihai I cu sprijinul Blocului Național Democrat (a nu se confunda cu Blocul Partidelor Democrate) și al unor ofițeri superiori (generalii Aldea, Sănătescu ș. a.). În încercarea liderilor comuniști de a-și amplifica rolul jucat de ei la răsturnarea regimului antonescian (la acea dată PCR avea circa o mie de membri), acest act a devenit - în interpretările propagandistice - lovitură de stat, în care comuniștilor ar fi avut rolul principal. Ceilalți participanți, Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brătianu etc., au fost arestați, iar ziua de 23 august a fost declarată sărbătoare națională[117][118]. Pasul următor a fost estomparea Holocaustului, devenit secundar prigoanei contra comuniștilor (vezi interviul acordat de președintele Ion Iliescu ziarului israelian „Ha’aretz” din 25 iulie 2003: „Holocaustul nu a fost numai pentru populația evreiască în Europa. Mulți alții au fost uciși în acelaș fel, inclusiv polonezii (...) În România de sub naziști evreii și comuniștii au fost tratați la egalitate” (engleză : “The Holocaust was not unique to the Jewish population in Europe. Many others were killed in the same manner, including Poles,” Iliescu said. He absolved the Romanian people from any responsibility for the murder of Jews that took place in Romania during WWII, adding: “In Romania under the Nazis, Jews and Communists were treated equally”), ca act al luptei de clasă și nu unul de purificare etnică.[119][120]. Romii nu erau luați în considerare.
B. Foștii colaboratori cu regimul lui Antonescu,[121] și profitorii, îmbogățiții din surse oculte (jefuirea sistematică a evreilor[122]), care au ocupat și în regimul comunist poziții în presă și alte posturi, de unde, cu îngăduirea tacită a autorităților, influențau opinia publică (vezi cazul Radu Lecca[K]).

Situat în vârful piramidei, Antonescu nu a ucis și nu a jefuit personal. Ordinele i-au fost executate ad litteram, sau amplificate, de cohorte de colaboratori recrutați din toate straturile societății. Istoricul Radu Ioanid menționează că foarte puțini fasciști români implicați în Holocaust au fost arestați și judecați și niciunul nu a mai fost executat ulterior lui Antonescu, explicația constând în dorința autorităților de a oculta un trecut jenant, cât și în relațiile tensionate cu evreii supraviețiutori ai Holocaustului, deciși să emigreze în Israel, precum și cu acei lideri ai lor care aveau vederi liberale.[123]

Guvernul României, împreună cu Comisia Aliată de Control, conform art. 14 din Pactul de Armistițiu cu România.[124][125] a anchetat aproximativ 2.700 de acuzați de crime de război. Comisia de anchetă a stabilit că existau dovezi suficiente pentru a trimite la parchet cam jumătate din cazuri pentru crime de război, crime împotriva păcii și crime împotriva umanității. Tribunalele Poporului au condamnat 668 persoane, dintre care 113 la moarte, peste 200 la închisoare pe viață și au pronunțat și alte sentințe.[126] Dintre cei judecați și condamnați în contumacie, majoritatea nu și-a ispășit pedeapsa niciodată.

Unora dintre condamnații la pedeapsa capitală li s-a comutat sentința la închisoare pe viață. O parte dintre condamnații pentru crime de război au fost eliberați în baza unui decret din 1950, iar restul au fost eliberați ca „reeducați social”, între 1962 și 1964, prin amnestiere.[127] Suspecții de crime de război detectați ulterior nu au mai fost anchetați sau judecați.[128]

Reabilitarea lui Antonescu s-a produs simultan și comunicant cu denigrarea și cu înăsprirea tratamentului față de unii dintre principalii săi acuzatori potențiali, victimele Holocaustului din România. Antisemitismul ocult al conducătorilor comuniști, sprijinit de cel stalinist s-a exprimat indirect, dar eficient. Regimul comunist instaurat în România postbelică a garantat prin constituție emanciparea tuturor etniilor. În realitate, antisemitismul - interzis prin lege - a îmbrăcat forme noi. „Dictatura proletariatului” a acționat cu asprime față de «elementele burghezo-moșierești», neproletare, «cu origine nesănătoasă», «cosmopolite», «cu rude în străinătate» etc., care formau majoritatea evreilor din România.

Primul ziar suspendat de comuniști, în februarie 1945, a fost „Curierul israelit”, iar redactorul șef, Wilhelm Filderman, președintele comunităților evreiești în timpul războiului și fost deportat în Transnistria, a fost arestat. În 1948 au fost expulzați din România câțiva conducători evrei, între care W. Filderman, judecat și condamnat în contumacie, marele rabin Alexandru Șafran, șef-rabinul evreilor din România. În 1953 și 1954 au fost arestați și condamnați, sub diverse acuzații, liderii evrei A. L. Zissu[129] și Jean Cohen. Au urmat procesele antisioniste care s-au desfășurat în tribunale militare, fără avocați, procurorii refuzând probele cu martori. Inculpații erau aduși în fața instanței după „pregătiri speciale”, siliți prin tortură și înfometare să semneze mărturii mincinoase, în care recunoșteau cele mai abominabile crime „împotriva poporului român și împotriva socialismului”. Sentințele au fost deosebit de dure, cu termene de între 6 și 25 ani de temniță grea. Președintele completului de judecată a fost generalul Alexandru Petrescu, care în anii 1940-1941, fiind locotenent-colonel, a condamnat la moarte evrei din Cernăuți și i-a trimis la moarte pe Romulus Kofler și Emil Calmanovici (Kalmanowitz) sau l-a condamnat la muncă silnică pe viață pe Herbert "Belu" Zilber[130], (vezi și Situația cetățenilor români de etnie evreiască în regimul comunist).

Tezele lui Ceaușescu și umanismul socialist[modificare | modificare sursă]

România anilor 1948-1953 s-a caracterizat printr-o etapă anticulturală de regres pentru istoriografia română, atât pe plan interpretativ, cât și documentar. Florin Müller, căruia îi aparține această caracterizare, vorbește de o „istoriografie declasată intelectual, marcată aproape ireversibil de înapoiere și desincronizare de la cercetarea istorică mondială”.[131]

Această activitate empirică a dobândit sub Nicolae Ceaușescu o bază teoretică începând cu Tezele din iulie („Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”) din 6 iulie 1971 și continuând cu Tezele de la Mamaia din 1982. Sub denumirea umanism socialist, Ceaușescu a impus expansiunea unei propagande cu caracter militant-revoluționar și realist-socialist (de fapt maoist, neostalinist) în artă, istorie etc. Aceste teorii, care permiteau și impuneau distorsionarea datelor istorice, cuprindeau o revenire la protocronism (dacologie, accentuarea prelucrată a valorilor antice, dacice, ale poporului român, curent care se află la baza naționalismului cultural[132][133][134]), la un naționalism socialist care reabilita selectiv personalități din viața culturală și politică, care fuseseră puse la index, ca Nicolae Iorga (într-un alt discurs al lui Ceaușescu din iulie 1971) și Antonescu (inclusiv titlul de conducător), ca precedent istoric util pentru cel care se pregătea să devină viitorul “conducător” și se autoprezenta ca apărător al tradiției și valorilor românești, un pas pe calea spre cultul personalității [135][136][137][138].

Profesorul miliardar Iosif Constantin Drăgan, care a făcut avere în Italia din afaceri cu gaz, simpatizant cu fascismul, Garda de fier și Antonescu și sponsor important al activităților neofasciste și de extremă dreaptă din România de după 1989, a scris o serie de lucrări de pe poziții protocroniste (de ex. Noi, Tracii! ). A devenit un colaborator semioficial al lui Ceaușescu, care i-a facilitat accesul la documente inedite despre Antonescu, în baza cărora a publicat o lucrare apologetică în patru volume despre mareșal și regimul său (publicată în propriile sale edituri).[139][140]

Regestionarea istoriei după decembrie 1989[modificare | modificare sursă]

Istoricii de etnie română care nu s-au lăsat antrenați în procesul de falsificare a istoriei au adoptat o poziție de ambiguitate defensivă. Academicianul Florin Constantiniu a scris în O istorie sinceră a poporului român: „În atâtea cazuri, păcatele de azi sunt păcatele de ieri, repetate, agravate, tocmai pentru că au fost ascunse, iar istoricii, de teamă că li se va reproșa lipsa de patriotism, au preferat să tacă”.

„Ne-am obișnuit deja cu interminabilele piruete pe care le face conștiința românească pentru a evita o confruntare autentică cu aspectele (mai mult decât) incomode ale trecutului său politic. Au devenit perfect familiare figurile de cadril impuse pentru menținerea bon ton-ului cultural autohton, adică a sentimentului festiv și confortabil că în cultura română lucrurile au stat în fond foarte bine, personalitățile sale tutelare fiind totdeauna luminoase și, în fond, inocente, nicidecum virulente sau resentimentare, nicidecum responsabile...” (Adrian-Paul Iliescu,[141])

În acest context, istorici și jurnaliști evrei din România s-au mobilizat la adunarea și arhivarea documentelor și a mărturiilor supraviețuitorilor atât din timpul Holocaustului, cât și din anii premergători, ca un monument funerar și o obligație postumă față de o etnie decimată. Încă din 1945, Marius Mircu (primul jurnalist care, după al doilea război mondial, a scris despre Pogromul de la Dorohoi [142], Pogromul de la Iași și lagărele din Transnistria[143]) și Maier Rudrich au început să adune mărturii direct de la sursă.[144] În anii 1946-1948 Matias Carp a publicat un tom voluminos, întitulat Cartea neagră, studiu detaliat despre diferitele faze ale holocaustului.[144][145]

„Toate societățile (statale) post-comuniste se găsesc în fața dilemei majore a modului de a se confrunta cu trecutul lor traumatic. O democrație funcțională nu se poate baza pe minciuni, negare și amnezie. România ieșită din comunism (în 1989) a adoptat un regim hibrid quasi-democratic, condus de foști comuniști...” (Vladimir Tismăneanu[146]).

În acest regim cvasi democratic, campania de reabilitare a lui Antonescu, sponsorizată de cercuri neofasciste din afara României, a fost preluată de specialiști în manipularea opiniei publice, foști colaboratori ai lui Ceaușescu, de la senatorul, poetul și publicistul de stânga Adrian Păunescu și până la publiciști și politicieni de extremă dreaptă, ca fondatorul și președintele Partidului România Mare (PRM) și discipol al lui Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor (fost poet de curte al familiei Ceaușescu, vezi: Antologia rușinii), istoricul Gheorghe Buzatu, senator PRM și alții.

Prentru a crea un «brand Antonescu», specialiștii s-au folosit de metode profesioniste, uneori bazate pe date provenite din biroul de ștergere de urme și măsluire a istoriei din cadrul Ministerului Afacerilor Externe condus de Mihai Antonescu,[147] prezentând un produs purificat, distilat, reconstituit de la umanizare la martirizare și sanctificare. Mareșalul a fost prezentat ca:

-Omul de familie, iubitor de soție [148][149][150].
-Nu a fost sifilitic - „ipoteza legată de presupusul sifilis au lansat-o medicii în primul rând” (istoricul și publicistul Alex Mihai Stoenescu, în cartea sa din 1998 „Armata, Mareșalul și evreii”, vezi mai sus).[151]
-Ctitorul de biserici[152]
-Constructorul de sate moderne (un singur sat, Antonești, redenumit Poenarii Noi, comuna Corbeni) - printre satele distruse de inundații din primăvara lui 1941 au fost și comunele Arefu și Corbeni, de lângă Curtea de Argeș. „...Țăranii argeșeni și-au ațintit ochii spre București, deși știau că diriguitorii țării sunt ocupați cu războiul și, în plus, nu fuseseră aleși, nu aparțineau nici unui partid, deci nu aveau de dat socoteală electorală. Cu toate acestea, om al credinței și al respectului pentru țăranul român, Mareșalul Ion Antonescu, ...a ordonat... lui Mihai Antonescu, să refacă satul distrus, ...care „să fie un sat model, care să dea direcția dezvoltării rurale in România". Munca grea a fost executată gratuit de robii regimului - evreii și prizonierii de război. Cu toți banii și munca depusă, acest proiect grandoman a eșuat.[153].
-Martirul - insinuarea că a fost judecat și condamnat, ca act de răzbunare, de un tribunal-marionetă sovieto-comunist[154] (unul dintre motivele cererii fiului profesorului Alexianu de rejudecare a procesului[155].).
-Salvatorul de evrei (vezi cazul Radu Lecca,J) - Același Alex Mihai Stoenescu, în „Istoria loviturilor de stat din România”, sugerează o complicată conspirație ungaro-germano-britanico-americano-evreiască, cu scopul de a discredita România în ochii lumii. Stoenescu se bazează pe anchetele lui Mihai Antonescu conform cărora „se căutau, prin toate mijloacele, dovezi ale persecuției evreilor, că multe erau inventate, trucate sau mult exagerate și că ele erau imediat difuzate prin publicațiile germane pentru a arăta că România aplică programul nazist împotriva evreilor. Imaginile și informațiile — între care și diversiunea cu „masacrul de la Abator" — erau apoi preluate de presa britanică și americană, ilustrând aceeași temă defavorabilă României. Ancheta lui Mihai Antonescu a dus la ipoteza că întreaga acțiune este inițiată și condusa de Ungaria, cu scopul de a discredita România în ochii lumii.”[156]
Cu ocazia dezvelirii bustului lui Antonescu în fața unei biserici dintr-o piață centrală din București, sponsorizat de Iosif Constantin Drăgan[157] - la a 55-a aniversare a execuției, în 2001, Corneliu Vadim Tudor a deplâns „...moartea martirului ... care i-a apărat pe evrei...”. Problema bustului, în urma scandalului și protestelor stârnite în România și în străinătate, a fost rezolvată ulterior printr-o metodă specifică mentalității locale: a fost lăsat pe loc, dar ocultat sub o cutie de tablă.[158][159] Răzvan Theodorescu, Ministrul Culturii, în replică la presiunile Comitetului Helsinki, a declarat: „Informațiile din scrisoarea Comitetului Helsinki nu se verifică” și că „statuile mareșalului Antonescu de la Sărmaș, Călărași și Jilava au fost demontate, iar cea din București a fost acoperită. Cât privește portretul din Palatul Victoria, acesta nu este expus într-un loc public.”[160][161]

Ordonanța de Urgență nr. 31, interzice organizațiile rasiste, fasciste și xenofobe și monumentele care onorau pe condamnații pentru crime contra umanității. Această ordonanță, care impune eliminarea busturilor și monumentelor lui Antonescu și redenumirea unor străzi, a stârnit dispute în presă, pe tema interzicerii cultului criminalilor de război. Conținând ambiguități, ordonanța putea fi manipulată și reinterpretată în sensul continuării campaniei de reabilitare a lui Antonescu. Primarul de Cluj, Gheorghe Funar, lider al PUNR, a refuzat să scoată bustul lui Antonescu din incinta primăriei. După anchete ale poliției și presiuni, bustul a fost plasat pe un domeniu particular.[162].

Campania de reabilitare a lui Antonescu, dusă profesionist de cercuri interesate și nestingherită, necombătută de „regimul hibrid, quasi-democratic, condus de foști comuniști și bazat pe minciuni, negare și amnezie”[163] a dat roadele scontate. Școala și mass-media se luptă și în prezent - cu o eficiență și o motivație inegale - pentru a le eradica. Conform emisiunii TVRMari români” din anul 2006, lansată sub forma unei campanii de identificare a celor mai mari români din toate timpurile, din 100 de „mari români” aleși de participanți, Antonescu a ieșit pe locul șase.

Antisemitismul și negaționismul[modificare | modificare sursă]

Profesorul Gheorghe Buzatu a publicat cartea elevului său, deputatul PRM Vlad Hogea, Naționalistul, o culegere de articole care apăruseră în revista „România Mare”, printre care „Care Holocaust?”, „Acești evrei care ne conduc viața” etc.[164] România de după 1989 văzuse inundarea librăriilor cu scrieri virulent xenofobe, antisemite, naziste și neonaziste, ca „Mein Kampf”, „Protocoalele înțelepților Sionului” etc., deci Naționalistul ar fi putut trece neobservat dacă Buzatu nu s-ar fi folosit de o stratagemă: pentru a amplifica provocarea, el a tipărit cartea lui Hogea la o editură a unui institut ieșean aflat sub auspiciile Academiei Române. Scandalul s-a declanșat odată cu lansarea cărții la sediul PRM din București (vezi: Jurnalul Național, 25 august 2001). Președintele Academiei, prof. Eugen Simion, a declarat că nu știuse nimic și că nu aprobase editarea cărții. Procuratura a demarat o anchetă pentru publicarea de texte antisemite, antimaghiare și xenofobe. Prefectul de Iași, Corneliu Rusu-Banu, a interzis comercializarea cărții în librăriile din județ.[165]. La protestele liderilor maghiari, romi și evrei, „România Mare” (24 august 2001) a publicat, ca replică, un articol lung care începea cu fraza: „Față de încercările sioniste de a pedepsi Academia Română pentru publicarea „Naționalistului” atragem atenția Mafiei evreiești: Lăsați România în pace!...”. Ulterior, Corneliu Vadim Tudor și Vlad Hogea au negat că ar fi fost xenofobi sau antisemiți.

Toată această propagandă antisemită, lipsită de substrat într-o țară golită de evrei, ar fi putut fi considerată inutilă dacă se face abstracție de doi vectori care o acționează:

  1. Dintre toate marile proiecte asumate de Antonescu și colaboratorii săi, singurul care a avut o anumită reușită - din punctul lor de vedere - a fost purificarea etnică, Holocaustul.
  2. Recunoașterea oficială a Holocaustului românesc incumbă obligația statului român de a despăgubi victimele și urmașii și de a retroceda averile evreiești jefuite, aflate deopotrivă în patrimoniul statului și în sectorul privat din România.

Acest al doilea motiv a ridicat negarea Holocaustului român, «negaționismul», la nivel de politică de stat. Interesul României de după 1989 de a se integra în NATO și în Uniunea Europeană s-a izbit de refuzul statelor democrate de a se asocia cu o Românie „cu Antonescu pe steag” [166][167] Deși documentele din arhivele românești și internaționale, precum și literatura de specialitate au demonstrat indubitabil circumstanțele Holocaustului, președintele României Ion Iliescu și ministrul culturii Răzvan Theodorescu au făcut declarații negaționiste mai subtile sau mai fățișe. Sub titlul ironic „O lecție de istorie de la Palatul Victoria”, ziarul „Curentul” din 2 august 2002 a publicat declarația premierului Adrian Năstase „Mareșalul Antonescu este o parte din istoria României, pe care România trebuie să o accepte sub ambele ei elemente, pozitive și negative".[168].

Potrivit istoricului Michael Shafir, negaționismul, ascunderea crimelor din Holocaustul local au fost adoptate de aproape toate statele eliberate de comunism într-un fel de „globalizare a falsificării istoriei”.[169][170]

La sfârșitul lui iunie 2002, Academia Română a organizat un simpozion cu subiectul „Holocaustul și implicațiile sale pentru România”.

  • Profesorul Gheorghe Buzatu (caracterizat de istoricul Randolph Lewis Braham ca „istoric negaționist, deputat din partea PRM și specialist în manipularea opiniei publice”) a ținut o conferență despre „Holocaustul roșu care a produs milioane de victime în toată lumea”, „ca tentativă de diluare a subiectului și de devierea sa în alte direcții”.[171]
  • Conferința lui Răzvan Theodorescu a cuprins și declarația că „România nu a avut nimic a face cu Holocaustul, dar, sub regimul lui Antonescu și ca urmare a ocupării teritoriilor de dincolo de Nistru, România a participat la Holocaust. ... Dacă Holocaustul poate fi văzut ca o epocă istorică și o acțiune de exterminare în masă organizată de Germania în teritoriile ocupate de Germania și de aliații săi, mi se pare că istoria Basarabiei, Bucovinei și a ținutului Herța indrituiește opinia pe care am enunțat-o deja în Parlament: în România nu a avut loc un Holocaust, dar România, prin Guvernul Antonescu, a participat la Holocaust".
  • „Politica lui Ion Antonescu din anii 1941-1942 prezintă trăsături specifice țărilor din spațiul Holocaustului: o politică de stat antisemită, ca și deportarea și exterminarea evreilor” - a apreciat istoricul Florin Constantiniu. „Populația evreiască a fost supusă unei politici nemiloase care a urmărit să o îndepărteze din viața publică. Deportările și execuțiile au lovit mai ales pe evreii din Basarabia și Bucovina. În "vechiul regat", Pogromul de la Iași și trenurile morții au fost episoadele cele mai tragice".[172]

La Conferința OSCE de la Viena (19-20 iunie 2003), cu peste 300 de participanți din lume, la nivel de miniștri, secretari de stat, senatori USA, organizații evreiești etc., cu subiectul: „Proliferarea antisemitismului in Europa contemporană”, reprezentanții guvernului român (de rang secundar) au anunțat că România a recunoscut că „între 1940 și 1945 pe teritoriul țării noastre s-au petrecut crime de război...”. Delegații USA, Israelului și diferite delegații ale organizațiilor evreiești au cerut explicații suplimentare cu privire la modul scandalos în care oficialitățile române neagă evidențele istorice.[173]

În „Ziarul de Iași” din 23 iunie 2003, în editorialul Salvarea fecioarei, istoricul Florea Ionicioaia notează: ...„Săptămâna trecută, în presa internațională, a apărut informația halucinantă potrivit căreia guvernul României ar nega Holocaustul, în varianta sa românească. Intervievat de BBC, ministrul culturii, Răzvan Theodorescu, confirma știrea și chiar mai mult își aroga paternitatea ideii. Potrivit acestuia, în România nu a fost vorba de Holocaust (politica de distrugere a minorității evreiești), ci numai de o ticăloșie a unor români care au participat la Holocaust. Opiniile ministrului Theodorescu nu au fost contrazise de nici o oficialitate. Dimpotrivă, imediat, Adrian Năstase l-a susținut cu tărie pe ministrul său, în timp ce Ion Iliescu i-a reproșat numai oportunitatea gestului. Aceasta înseamnă că regimul actual este de acord cu aceste teze. Dintr-o afacere mai ales academică și morală, problema Holocaustului în România redevine o chestiune politică: aceasta ne aruncă dintr-odată cu mai mulți ani înapoi, în vremurile în care cultul mareșalului Antonescu, niciodată respins în mod serios de Ion Iliescu, era aproape un fenomen oficial”...[174]

Declarația lui Răzvan Theodorescu a provocat și o criză diplomatică. Israelul și-a rechemat ambasadorul de la București „pentru discutarea situației”, pe motiv că „negarea Holocaustului în România, prin asemenea declarații guvernamentale, este un fenomen cu rădăcini adânci, care impun o reacție adecvată, pentru a pune România în situația de a-și recunoaște faptele și responsabilitățile”. Avner Shalev, directorul lui Yad Vashem i-a trimis o scrisoare președintelui Iliescu în care i-a propus să desemneze o comisie de istorici „care va putea să clarifice adevărul istoric și să publice faptele relevante cu privire la Holocaust în România.”[175] Reacția lui Iliescu a fost promptă: în mai puțin de trei luni, el a anunțat oficial numirea Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, condusă de laureatul premiului Nobel, profesorul Elie Wiesel.

La 11 noiembrie 2004, Comisia a prezentat președintelui Iliescu „Raportul final al Comisiei pentru Studierea Holocaustului în România”[176] care a fost omologat în totalitate și declarat „document de stat”. În 2005, la propunerea președintelui Iliescu, guvernul României a creat Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”[177].

Note[modificare | modificare sursă]

  • [A]Fiica lui Moruzov, Aurora-Florina Moruzov relatează că[178]:
Nicolae Titulescu i-a adus Regelui Carol al II-lea că la Paris se discuta de Ion Antonescu că ar fi fost bigam, fiind căsătorit și în Franța cu o franțuzoaică. Regele i-a cerut tatălui meu să afle adevărul. Tata l-a trimis la Paris pe Eugen Cristescu, care pe atunci era ajutorul tatălui meu. El a luat legătura cu Antonescu și la întoarcerea în țară a spus că nu este adevărat. Totuși, Titulescu a revenit în țară și a spus că sigur se discută de căsătoria lui Antonescu din Franța. Atunci tatăl meu, împreună cu fratele lui Eugen Cristescu, Gheorghe, au plecat în Franța și au constatat adevărul. După întoarcerea lor, Antonescu a fost rechemat în România și i s-a stabilit domiciliu forțat la Bistrița”
  • [B]Maria Antonescu (Rica) a fost arestată în septembrie 1944 și ținută în arest sovietic până în 1946. Retrimisă în România a fost ținută în arest la domiciliu. În 1950 a fost judecată și condamnată pentru crime economice în cadrul colaborării sale cu „Centrala Evreiască - CE”, condusă de criminalul de război Radu Lecca (vezi mai josL). După cinci ani de detenție, a fost exilată în satul Bordușani din Bărăgan. A decedat în 1964.[179].
  • [C]Deși România se găsea în pragul dezmembrării teritoriale, al nazificării și al războiului, disensiunile dintre liderii politici se acutizau. Cele două partide xenofobe, de extremă dreaptă, Partidul Național Creștin (9,20%) și Totul Pentru Țară (15,53%), rivale, obținuseră la ultimele alegeri parlamentare (decembrie 1937) 24,73% din voturi, în timp ce partidele democratice tradiționale – aflate și ele în competiție aprigă - întruniseră 66,89%. Conform legii electorale în vigoare atunci, pentru formarea guvernului un partid necesita un minimum de 40% din voturi.
  • [D]Odată cu numirea sa ca prim-ministru (4 iulie-4 septembrie 1940), Ion Gigurtu, nazist și filogerman, a declarat că va duce o politică nazistă și antisemită și că România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a justifica orientarea sa nazistă și aderarea totală a României la Axa Berlin-Roma. La sfârșitul lunii august 1940, după întâlnirea dintre Gigurtu și Hitler, România a acceptat în disputa teritorială ungaro-română arbitrajul lui Hitler, care a decis ca România să cedeze Ungariei 44.000 km pătrați din teritoriul Transilvaniei, inclusiv orașul Cluj. După tragedia retragerii pripite și haotice din Basarabia și nordul Bucovinei, retragerea din nordul Ardealului a s-a desfășurat mult mai organizat, în decurs de două săptămâni. După preluarea puterii, Antonescu a dispus arestarea lui Gigurtu pentru trădare.
  • [E]Istoricul Ioan Scurtu declară: Datorită situației României din acel moment, noul rege nu a putut depune jurământul în fața Parlamentului, fapt ce-l va determina pe Carol al II-lea să conteste legitimitatea urcării pe tron a fiului său. Primul decret semnat de regele Mihai a fost cel privind învestirea generalului Antonescu, președintele Consiliului de Miniștri, cu depline puteri pentru conducerea statului român(...). Asumându-și răspunderea conducerii statului, generalul Antonescu era ferm hotărât să nu îngăduie implicarea regelui în luarea deciziilor. În ședința Consiliului de Miniștri din 7 septembrie 1940, el declara: „Palatul nu se amestecă în nicio problemă a statului și acel ministru sau funcționar al statului ce va fi prins de mine [că întreține legături cu regele] va fi destituit imediat și sancționat”. În opinia sa, regele era doar „un simbol și nu are dreptul să se amestece în conducerea statului". Regele Mihai avea să mărturisească: „Antonescu luase în mâinile lui treburile țării, iar eu devenisem un figurant”... „Nu mă duceam în București decât din rațiuni oficiale, atunci când mă convoca Antonescu. «Convoca», acesta este cuvântul”. Conducătorul statului îi trimitea pentru semnat unele decrete regale, între care cel din 14 septembrie 1940, când România a fost proclamată Stat Național-Legionar... La 10 mai 1941, Ziua Națională a României, printr-un decret semnat de Ion Antonescu, regele Mihai a fost înălțat la gradul de mareșal, bastonul fiindu-i înmânat de conducătorul statului. Nici calitățile militare, nici vârsta, nici activitatea concretă nu justifica acceptarea unei asemenea demnități, dar Antonescu aspira el însuși la gradul de mareșal și își pregătea astfel terenul[21].
  • [F]În urma înăbușirii rebeliunii legionare, Garda de Fier, ca partid politic, și Mișcarea Legionară, ca organizație fascistă paramilitară, au fost desființate definitiv în România, dar și-au continuat activitatea, la scară redusă, în diaspora, cu anumite rămășițe până în prezent. Legionarii arestați au fost eliberați și unii expatriați, alții și-au dobândit comutarea pedepsei prin înrolare în unitățile de luptă ale armatei, iar alții, dovedind o deosebită elasticitate ideologică, au colaborat fidel cu guvernul antonescian (Nichifor Crainic a rămas ministru și în al treilea guvern antonescian, între 27 ianuarie și 1 aprilie 1941). După război aceștia din urmă au refolosit metoda, devenind colaboratori ai Securității sau ai presei și instituțiilor controlate de Securitate (Radu Gyr, Nichifor Crainic, actrița Marieta Sadova, sociologul Traian Herseni etc.).
  • [G]În afară de pelerina albă și transportul gratuit la clasa I, pe CFR, NFR și SMR, decorații cu Ordinul Mihai Viteazul - "pentru fapte de bravură sau eroism" - mai primeau de la stat și câte 25 hectare de teren agricol și 500 m² de teren în zona urbană pentru construit o casă[180].
  • [H]Cu cedarea Basarabiei, Bucovinei și a Ținutului Herța, România a pierdut: suprafață - 50.762 kmp (20,5% din suprafața agricolă a țării) și locuitori - 3.776.309, dintre care 53,49% români, 10,34% ruși, 15,30% ucraineni și ruteni, 7,27% evrei, 4,91% bulgari, 3,31% germani, 5,12% alte naționalități.
  • [I]Un exemplu de document fals a fost cel intercalat printre documentele Ministerului de Externe, de către cel care s-a ocupat de falsificarea documentelor la respectivul minister, o telegramă trimisă chipurile de Mihai Antonescu lui Ion Antonescu în trenul special al conducătorului în drum spre o întâlnire inventată cu Hitler[181][182]
  • [J]Vezi Pogromul din Dorohoi[183], vezi și cazul maiorului Vasile Carp, comandantul Regimentului 86 vânători, care a ordonat uciderea unor evrei la Ciudei, jud. Storojineț și la Zaharești, jud. Suceava[184], etc.
  • [K]Bulgaria s-a aliat Axei la 1 martie 1941. Regele Boris al III-lea al Bulgariei a dus o politică de ambiguitate, primind de la Hitler teritorii (Cadrilaterul, Macedonia grecească), dar fără să-și riște un singur soldat. Sub presiunea Bisericii Ortodoxe Bulgare și a Parlamentului, el a refuzat predarea pe mâna germanilor a evreilor bulgari, dar i-a predat pe toți evreii din Macedonia ocupată. Evreii bulgari au fost salvați, dar cei macedoneni au fost deportați la Auschwitz și exterminați.
  • [L]Radu Lecca, unul dintre cei 13 condamnați la moarte de Tribunalul Poporului din București în 1946, din lotul Antonescu, a fost grațiat cu comutarea pedepsei la închisoare pe viață. Aflat în arestul și supus anchetelor Securității, Lecca a făcut o serie de depoziții în privința regimului pe care îl deservise cu fidelitate. Depozițiile au fost adunate într-un dosar special (folosit ulterior ca o autentificare a „Memoriilor”). Bazându-se pe faptul că Lecca, la conducerea „Centralei Evreiești - CE”, a avut un rol important în Holocastul românesc, istoricul Jean Ancel a presupus că Securitatea îl determinase pe Lecca să scrie o versiune personală a istoriei României în cel de-al doilea război mondial, versiune în care să nege Holocastul.[185]. Pentru a-i facilita scrierea cărții, i s-a redus pedeapsa la 18 ani și 6 luni, apoi a fost eliberat definitiv în 1963.[186] Aceste „Memorii” controversate au fost publicate la un an după Revoluția din 1989, sub titlul: Eu i-am salvat pe evreii din România, de editura Roza Vânturilor, sprijinită de cercuri naționaliste și de Partidul Social Democrat aflat la putere[187][188][189].

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Constantiniu, Florin: Între Hitler și Stalin; România și pactul Ribbentrop - Molotov, București, Danubius, 1991,
  2. ^ Constantiniu, Florin: Hitler, Stalin și România - România și geneza Operațiunii „Barbarossa”, București, Univers Enciclopedic, 2002
  3. ^ en Deletant, Dennis, Op. cit. p. 37
  4. ^ Rotaru, Jipa: Românii în istoria universală, vol. 117, p.109, ISBN 978-973-7858-75-7
  5. ^ Buzatu, Gheorghe, Antonescu, Hitler, Stalin, p. 7, ISBN 973-87051-4-2
  6. ^ en Deletant, Dennis, Hitler's Forgotten Ally: Ion Antonescu and His Regime, Romania, 1940-1944, Palgrave Macmillan, London, p. 70 & p. 257, 2006. ISBN 1-4039-9341-6
  7. ^ Betea, Lavinia: „Maria, dezmierdată Rica", in Jurnalul Național, 15 mai 2006. http://www.jurnalul.ro/stire-istoria-comunismului/maria-dezmierdata-rica-21398.html
  8. ^ Deletant, op. cit., p.290
  9. ^ Ciucă, Marcel-Dumitru, Mărturii sub anchetă, în: Magazin Istoric, martie 1998
  10. ^ Troncotă, Cristian, Mihail Moruzov și frontul secret, ed. Elion, 2004
  11. ^ “The military brutally ended the revolt within a week: villages were destroyed, peasants and their families shot or beaten to death and hundreds were arrested. On March 12th, in Galati on the Danube, as 200 peasants were on their way to negotiations in the city, the officer in command, Ion Antonescu (who would later lead Romania into the Second World War as an ally of Nazi Germany), gave the order to shoot, killing 12.” - ”Rascoala: the last peasants' revolt”, by Markus Bauer, History Today, Sep. 2010, Vol. 60, Issue 9, p.47. Markus Bauer is a writer and historian of Eastern Europe based in Berlin. He is the author of “In Rumanien. Auf den Spuren einer europäishchen Verwandtschaft” (Berlin, 2009).
  12. ^ Nițu, Victor, Mareșalul Ion Antonescu, http://www.WorldWar2.ro/generali/?article=96
  13. ^ [1] Accesat: 26 decembrie 2011
  14. ^ Nițu, Victor, Mareșalul Ion Antonescu, WorldWar2.ro, op. cit.
  15. ^ Rotaru, Jipa, Op. cit., p. 63
  16. ^ en Haynes, Rebecca Ann, A New Greater Romania? Romanian Claims to the Serbian Banat in 1941, p. 113, 115. In: Central Europe, vol. 3, No. 2, November 2005 [2] Accesat: 26 decembrie 2011, republ. University College London's Library Services[3] Accesat: 26 decembrie 2011.
  17. ^ en Deletant, Op. cit., p. 38
  18. ^ en Deletant, Op. cit., p. 38-39
  19. ^ Deletant, Op. cit., p. 39
  20. ^ Betea, Lavinia, Maria, dezmierdată Rica, op. cit.
  21. ^ Scafeș, Ioan I., Odessa, o victorie scump plătită, Historia.ro, noiembrie 2011, http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/odessa-o-victorie-scump-platita Accesat: 26 decembrie 2011
  22. ^ Duțu A., Dobre F., Loghin L., Armata română în al doilea război mondial (1941-1945). În: Dicționar enciclopedic, Editura enciclopedică, 1999
  23. ^ Scurtu, Ioan; Stănescu-Stanciu, Theodora; Scurtu, Georgiana Margareta, Istoria românilor între anii 1918–1940, p. 280, [4] Accesat: 26 decembrie 2011.
  24. ^ Scurtu, Ioan [5] Accesat: 26 decembrie 2011.
  25. ^ Deletant, op. cit., p. 83
  26. ^ Cretzianu, Al.: Ocazia pierdută, Institutul European, Iași, 1998, p. 6
  27. ^ Giurescu, Dinu C.: Evreii din România (1939-1944), în: România în al doilea război mondial, 1939-1947, ed. ALL, http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1997/current10/mi47.htm Accesat: 26 decembrie 2011.
  28. ^ A - Nurenberg Law for the Protection of German Blood and German Honor, Sept. 15, 1935, traducere în engleză de University of the West of England, http://www.ess.uwe.ac.uk/documents/gerblood.htmAccesat: 26 decembrie 2011.
  29. ^ B - Reich Citizenship Law, Sept. 15, 1935, traducere în engleză de University of the West of England, http://www.ess.uwe.ac.uk/documents/citizen.htm Accesat: 26 decembrie 2011.
  30. ^ “The law of 8 August 1940 defined Jews racially in even more draconian fashion then did the Nazis. Another law forbade marriage between Jews and gentiles, while directly citing the 1935 Nuremberg laws as precedent (Ioanid, 2000: 20-22). Further legislation restricted Jewish access to education and entry into both the medical and military professions. Economic legislation severely limited Jewish business activity and further restricted Jewish life circumstances. Jewish rural property was nationalized, and Jewish civil servants were purged.“ - “The Demographics of Genocide: Refugees and Territorial Loss in the Mass Murder of European Jewry“, Author(s): Manus I. Midlarsky, Source: Journal of Peace Research, Vol. 42, No. 4, Special Issue on the Demography of Conflict and Violence (Jul., 2005), pp. 375-391, Published by: Sage Publications, Ltd.Stable URL: http://www.jstor.org/stable/30042332
  31. ^ Constantiniu, Florin: Între Hitler și Stalin. România și pactul Ribbentrop–Molotov, op. cit. p. 92–96
  32. ^ Dobrinescu, Valeriu–Florin și Constantin, Ion: Basarabia în anii celui de al doilea război mondial, pp. 149-191, Iași, 1995.
  33. ^ Constantin, Ion: România - Marile Puteri și problema Basarabiei, pp. 62-100, București, 1995.
  34. ^ Mușat, M., Ardeleanu, I., 35 de ani de la marile manifestații populare îndreptate împotriva Dictatului de la Viena, în: Anale de istorie, 4, 1975.
  35. ^ Decret regal privind investirea generalului Ion Antonescu cu depline puteri, 5 septembrie 1940
    Art. I. Investim pe dl. general Ion Antonescu, președintele Consiliului de Miniștri, cu depline puteri pentru conducerea statului român.
    Art. II. Regele exercită următoarele prerogative regale:
    a) El este capul oștirii;
    b) El are dreptul de a bate monedă;
    c) El conferă decorațiunile române;
    d) El are dreptul de grațiere, amnistie și reduceri de pedepse;
    e) El primește și acreditează ambasadorii și miniștrii plenipotențiari;
    f) El numește pe primul-ministru, însărcinat cu depline puteri;
    g) El încheie tratate;
    h) Modificarea legilor organice, numirea miniștrilor și subsecretarilor de stat se va face prin decrete regale contrasemnate de președintele Consiliului de Miniștri.
    Art. III. Toate celelalte puteri ale statului se exercită de președintele Consiliului de Miniștri.
    Dat în București, la 5 septembrie 1940.
  36. ^ A.N.I.C.: Stenogramele Consiliului de Miniștri, vol.1, p.103
  37. ^ Cristian Troncotă, Mihail Moruzov și frontul secret, op. cit.
  38. ^ Giurescu, Dinu C.: România în al doilea război mondial, 1939-1947 - Evreii din România (1939-1944), ed. ALL. 1997, http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1997/current10/mi47.htm Accesat: 26 mai 2012.
  39. ^ en Ancel, Jean, The Economic Destruction of Romanian Jewry, Ierusalim, Yad Vashem, 2007.
  40. ^ en Dean, Martin: Robbing the Jews - The Confiscation of Jewish Property in the Holocaust, 1935 - 1945, Cambridge University Press, 2008
  41. ^ Djuvara, Neagu: O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, p. 248, Humanitas, bucurești, ed. XI-a, 2010, ISBN 978-973-50-2591-5
  42. ^ Giurescu, Dinu C., Cine poartă răspunderea?, [6] Accesat: 26 decembrie 2011
  43. ^ Scurtu, Ioan; Stănescu-Stanciu, Theodora; Scurtu, Georgiana Margareta: Istoria românilor între anii 1918–1940, p 280, http://ebooks.unibuc.ro/istorie/istorie1918-1940/13-15.htmAccesat: 26 mai 2012
  44. ^ en Brustein, William I & King, Ryan D,: Anti-Semitism As a Response to Perceived Jewish Power: The Cases of Bulgaria and Romania before the Holocaust, p. 691, "Social Forces", 83:2, ISSN: 00377732, 2004 (“Moreover, the Romanian government largely acquiesced to widespread anti-Semitic violence in the country, particularly during the inter-war period, and anti-Semitism during WWII was nearly as rampant in Romania as in Germany, exemplified by the two large unorganized pogroms taking place in Romania in 1941 in which thousands of Jews were killed or, more ominously, the fact that Romania's government was the only government besides the German Nazi government to establish and operate its own extermination camp in Podolia, where over 100,000 Jews perished in the camps (Chary 1972).”).
  45. ^ en Chary, Frederick: The Bulgarian Jews And The Final Solution, 1940-1944, University of Pittsburgh Press, Henry M. Snyder & Co., Inc., London, ISBN 0-8229-3251-2, 1972 (“For one thing, in 1941 two large, unorganized pogroms occurred in Romania, which, while not part of the systematic Nazi destruction process, were responsible for the deaths of thousands of Jews. In January in an attempted revolution by the Iron Guard the fascists cruelly murdered about a thousand Jews, and in June, in the wake of the invasion of the Soviet Union, Romanian soldiers on a rampage killed over four thousand Jews in Iasi (in the Regat). Probably thousands more perished as the government evacuated the Jews of the city. More significant than these pogroms, the Romanians had the only government besides that of the Nazis which operated an extermination center. In the fall of 1941 Bucharest began the expulsion of Bessarabia's Jews across the Dniester River into concentration camps in the Podolia section of the Ukraine (between the Dniester and the Bug rivers). Already before this time the Romanians had expelled thousands of Jews across the Dniester when that area was under German control and an Einsatzgruppe operated there. A great number of Jews had died at that time. After Romanian control began, 185,000 Jews went to concentration camps in Podolia. Only ten thousand of these came from the Regat. Over one hundred thousand of these Jews were executed by shooting or starved to death in the camps. Later, in August 1942 the Romanians agreed to deport the Jews of the Regat to extermination centers in Poland, but as in Bulgaria, diplomatic entanglements and the changing course of the war prevented the fulfillment of these plans. In fact, no Romanian Jews went to Poland (except, again as in Bulgaria, a few whom the Nazis caught outside the state). In 1943 the Romanians relaxed their regime in the Podolia camps”)
  46. ^ The practical expression of this prejudice became in the words of those prosecuting the Romanian portion of the Holocaust, "the cleansing of the ground." Tragically, as in more recent cases of ethnic animosity in the Balkans, this phrase was not literary license but actual intent. Indeed, with the Barbarossa campaign only three months old, Hitler remarked that "Antonescu is pursuing much more radical policies in this area [i.e., "the Jewish question"] than we have done so far." Goebbels in the same vein, and probably passing along this evaluation to Hitler, commented within two weeks of the opening of the Russian front that "Antonescu is dealing with the [Jewish] situation. His behaviour in this war as a whole has 'been magnificent.'3 - Oldson, W. O., "Alibi for Prejudice: Eastern Orthodoxy, the Holocaust, and Romanian Nationalism", "East European Quarterly", v. 36, no. 3 (Fall 2002), p. 301-11.
  47. ^ That behaviour by the Romanian leader precipitated his country's participation in the Holocaust, a venture that set records unmatched even by the Nazis for the number of Jews killed in single actions or in the shortest period of time. While the German forces, both military and police, might be killing Jews as well, they remained much more consistently concerned with record keeping and appearances than were the Romanians. The forces under Antonescu's command seemed to be impelled to carry out their atrocities with a minimum of preparation and a maximum of speed.4 - Oldson, W. O., "Alibi for Prejudice: Eastern Orthodoxy, the Holocaust, and Romanian Nationalism", "East European Quarterly", v. 36, no. 3 (Fall 2002), p. 301-11.
  48. ^ German military reports from the battlefield as early as July of 1941 complained pointedly to superior commanders not only about the bearing and attitude of Romanian troops, but also about the "bestiality" with which they killed Jews. As ironic as it now sounds, these German military officers, even in the context of their own extermination of the East European Jewish population, were worried about the working out of those "more radical policies" of Antonescu's regarding the Jews. They fretted in particular about the deleterious impact Romanian actions might have on the prestige of "the German army in view of world public opinion."6 - Oldson, W. O., "Alibi for Prejudice: Eastern Orthodoxy, the Holocaust, and Romanian Nationalism", "East European Quarterly", v. 36, no. 3 (Fall 2002), p. 301-11.
  49. ^ Stoenescu, Alex Mihai: Ostașii noștri au trecut Prutul când au dat ordin nemții!, Historia.ro., iunie 2010 (Accesat: 27 dec. 2011), http://www.historia.ro/node/1871
  50. ^ Constantiniu, Florin (cond. științific); Arimia, Vasile; Ion Ardeleanu, Ion; Lache, Ștefan: Antonescu – Hitler. Corespondență și întâlniri inedite, 1940–1944, vol. I, p. 103, Editura Cozia, București, 1991, ISBN 970-95204-1-3
  51. ^ Ceaușescu, Ilie (general-locotenent dr., coord. principal): România în anii celui de-al doilea război mondial : Vol.1: Statul național unitar român în perioada 1919-1939. Impactul declanșării celui de-al doilea război mondial asupra României. Lupta poporului român pentru recucerirea independenței și suveranității naționale, p. 370, Editura Militară, București, 1989, ISBN 973-32-0068-9
  52. ^ de Doerr, Hans: Der Feldzug nach Stalingrad. Versuch eines operativen Überblickes, pp. 55-116Darmstadt, 1955.
  53. ^ Duțu, Alexandru: Între Wehrmacht și Armata Roșie. Relații de comandament româno-germane și româno-sovietice (1941-1945), pp. 57-97, București, 2000.
  54. ^ de Forstmeister, Friedrich: Odessa 1941. Der Kampf um Stadt und Hafen und die Räumung der Seefestung - 15. August bis 16. Oktober 1941, Freiburg im Breisgau, 1967.
  55. ^ Hillgruber, Andreas: Hitler, regele Carol și mareșalul Antonescu. Relațiile germano-române (1938-1944), pp. 171-192, București, 1994,
  56. ^ de Kehrig, Manfred: Stalingrad. Analyse und Dokumentation einer Schlacht, pp. 45-69, 131-276, 456-473, Stuttgart, 1974.
  57. ^ de Gosztony, Péter: Hitlers fremde Heere: Das Schicksal der nichtdeutschen Armeen im Ostfeldzug, pp. 140-153, 196-237, 291-328, 350-355, Lübbe, Bergisch-Gladbach 1980, ISBN 3-404-65029-8.
  58. ^ de ***: Akten zur deutschen Auswärtigen Politik, 1918-1945, Serie D: 1937-1941, Band XIII. 1, Die Kriegsjahre, 23 Juni bis 11 Dezember 1941, doc. nr. 167, pp. 220-221; doc. nr. 204, pp. 262-263, Göttingen, 1970.
  59. ^ Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri, vol. II, p. VII
  60. ^ Duțu, A., Dobre, F.: Antonescu și generalii români. Un război surd și ciudat, 1999. http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1999/current9/mi59.htm Accesat: 26 decembrie 2011.
  61. ^ Magazin istoric, nr. 8-9/1998
  62. ^ Magazin istoric, nr. 8/1996
  63. ^ Magazin istoric, nr. 9/1967
  64. ^ Magazin istoric, nr. 4/1968
  65. ^ Nițu, Victor: Armata română în al Doilea Război Mondial, http://worldwar2.ro/generali/?language=ro&article=90 Accesat: 26 mai 2012
  66. ^ Scafeș, Ioan I.: Odessa, o victorie scump plătită, op. cit.
  67. ^ Scafes C., Șerbănescu H., Scafes I., Andonie C., Dănilă I., Avram R., Armata română, 1941-1945, Editura R.A.I., 1996
  68. ^ Duțu, A., Dobre, F.: Drama generalilor români, p. 267
  69. ^ ANIC, fond PCM-CM, dosar nr. 170/1941, f. 61-63.
  70. ^ Editorial: Rezolvarea problemei evreiești, „Unirea”, 30.10.1941.
  71. ^ Achim, Viorel și Iordachi, Constantin (coord.): România și Transnistria: Problema Holocaustului. Perspective istorice și comparative, p. 5-19, București: Curtea Veche, 2004.
  72. ^ Ion Antonescu, Răspuns la scrisoarea prof. I. Găvănescu, în: Curentul, 3.11.1941
  73. ^ Ancel, Jean: Surse arhivistice despre „Holocaustul din România” - Stenograma ședinței guvernului din 8 iulie 1941 (doc. 3), http://www.idee.ro/holocaust/pdf/surse.pdf Accesat: 26 decembrie 2011.
  74. ^ en Achim, Viorel: Romanian-German Collaboration in Ethnopolitics: The Case of Sabin Manuilă, în Fahlbusch, Michael and Haar, Ingo (eds.): German Scholars and Ethnic Cleansing (1919-1945), pp. 139-154, New York, Oxford: Berghahn Books, 2005.
  75. ^ en Ancel, Jean: The Economic Destruction of Romanian Jewry, Jerusalem, Yad Vashem, 2007.
  76. ^ Giurescu, Dinu C.: România în al doilea război mondial, op. cit.
  77. ^ en Ancel, Jean: The Economic Destruction, op. cit.
  78. ^ Ancel, Jean: Contribuții la istoria României. Problema evreiască - Despre participarea Armatei Române la aplicarea „ordinelor speciale” vol. I, p. 119-125, ed. Hasefer, București, 2001.
  79. ^ Ancel, op. cit., Rechizitoriul de urmărire împotriva lui Popoiu Constantin, comandantul legiunii de jandarmi Orhei și a altor comandanți, p. 4-5
  80. ^ Ancel, op. cit., Rechizitoriul împotriva a 19 comandanți militari și jandarmi care au executat ordine speciale în Bucovina și Basarabia, 12 februarie 1946
  81. ^ Raportul final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România”. Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite. pp. 139. http://www.ushmm.org/research/center/presentations/features/details/2005-03-10/pdf/romanian/chapter_05.pdf. Accesat: 26 decembrie 2011.
  82. ^ Raportul final, op. cit. cap. 5, p. 159
  83. ^ Raportul final, op. cit. cap. 5, pp.169-178
  84. ^ Raportul final, op. cit., cap. 5, pp. 165-167
  85. ^ Raportul final, op. cit., cap. 5, p. 169
  86. ^ Trașcă, Ottmar: „Ocuparea orașului Odessa de căre armata română și măsurile adoptate față de populația evreiască, octombrie 1941 - martie 1942”, in Institutul de Istorie „George Barițiu” din Cluj - Napoca, Historica Yearbook, p.377-425, 2008, http://www.history-cluj.ro/Istorie/anuare/AnuarBaritHistorica2008/20%20OttmarTrasca.pdfAccesat: 1 mai 2012.
  87. ^ Ancel, op. cit., Documentele Procesului de la Nürnberg: NO2651, NO2934, NO2938 NO2939, NO2949, NO2950, NO4540, NO52
  88. ^ Nota subsecretarului de stat Martin Luther; ministerul de externe german, 17 august 1942, Arhiva Ministerului de externe al Germaniei, K 212619-21, în - Jean Ancel, Surse arhivistice despre „Holocaustul din România”
  89. ^ Safran, David: Cronica Rebeliunii Legionare, pp. 151-153, ed. Hasefer, Tel Aviv, 1967.
  90. ^ Ancel, op. cit., Raportul ambasadorului SUA, Gunther, din 4 noiembrie 1941.
  91. ^ Safran, David, op. cit., p. 157
  92. ^ Președinția Consiliului de Miniștri - Nota din 31 august 1942 cu adnotări ale lui Antonescu – în: - Jean Ancel, Surse arhivistice despre „Holocaustul din România”
  93. ^ Ancel, op. cit., pp. 24-25.
  94. ^ Șorban Raoul, Invazie de stafii. Însemnări și mărturisiri despre o altă parte a vieții (Editura Meridiane, București, 2003), ISBN 973-33-0477-8
  95. ^ Duțu A., Retegan M., Război și societate, vol. 1, RAO, 2000
  96. ^ Ancel, Jean: Contribuții la Istoria României. Problema evreiască 1933-1944, vol. I, partea a II-a, pp. 111-142, București, 2001,
  97. ^ Ioanid, Radu: Holocaustul în România. Distrugerea evreilor și romilor sub regimul Antonescu 1940-1944, pp. 138-166 și 263-330, București, 2006.
  98. ^ en Fings, Karola and Kenrick, Donald(eds.) In the Shadow of the Swastika: Volume 2: The Gypsies during the Second World War, p.109, Gypsy Research Centre and University of Hertfordshire, Hatfield, publ. J.W. Arrowsmith, Bristol G.B., 1999, ISBN 0 900458 85 2
  99. ^ Achim, Viorel și Iordachi, Constantin (coord.): România și Transnistria: Problema Holocaustului. Perspective istorice și comparative, op. cit., pp. 201-233.
  100. ^ en Achim, Viorel: The Antonescu Government’s Policy towards the Gypsies, în Ionescu, Mihail E. and Liviu Rotman, Liviu (eds.): The Holocaust in Romania: History and Contemporary Significance pp. 55-60, Bucharest, 2003.
  101. ^ Drăgan, Antonescu, II, nr. 23, p. 24, în http://www.idee.ro/holocaust/pdf/surse.pdf - Jean Ancel, Surse arhivistice despre „Holocaustul din România”
  102. ^ ASRI, Fond Penale, dosar 40010, vol. 77, pag. 29
  103. ^ Google Video - Marea Manifestatie Legionara Accesat: 2 mai 2012.
  104. ^ Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, ed. Univers Enciclopedic, București, 2002, pp. 371-372.
  105. ^ Ioan Scurtu, Istoria Romaniei în anii 1918-1940. Evoluția regimului politic de la democrație la dictatură, Editura didactică și pedagogică, București.
  106. ^ en Lewis, Robert Alan, Lewis' Dictionary of Toxicology, CRC Press, 1998, p. 171.
  107. ^ en Austin, Stephanie C.; Stolley, Paul D.; Lasky, Tamar: The History of Malariotherapy for Neurosyphilis: Modern Parallels (Historical Article, Journal Article), în: JAMA, 268-4, Jul 22, 1992
  108. ^ Nitzulescu, V. și Gherman,I: Parazitologie Clinică", pp. 171, 182-211, Ed. Medicală, București, 1986.
  109. ^ Radu Delia, Ipoteze privind presupusele boli ale Conducătorului, http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/06/060613_antonescu_boli.shtml Accesat: 2 mai 2012.
  110. ^ Ciucă, Marcel-Dumitru: „Procesul mareșalului Antonescu”, ed. Saeculum și Europa Nova, București, vol. 2:211, 1995-98.
  111. ^ Ciucă, M-D.: „Procesul mareșalului Antonescu”, vol. 2:432-439.
  112. ^ Filmul execuției lui Ion Antonescu [7] Accesat: 26 decembrie 2011.
  113. ^ Arhivele Statului, București, Mai 1946
  114. ^ Articol din cotidianul „Ziua” cu privire la achitarea parțială a lui Ion Antonescu Accesat: 26 decembrie 2011.
  115. ^ Instanța Supremă a respins reabilitarea mareșalului Antonescu, în: Ziua on-line, nr. 4224, 6 mai 2008.[8] Accesat: 26 decembrie 2011
  116. ^ Mareșalul Ion Antonescu nu poate fi reabilitat, 6 mai 2008, Gândul, Accesat: 29 iunie 2012
  117. ^ Raportul final, op. cit., cap. 5, p.315-316, 324
  118. ^ en Ioanid, Radu: Romania, în David S. Wyman, Charles H. Rosenzveig (edit.), The World Reacts to the Holocaust, Johns Hopkins University Press, Baltimore & London, p. 235, 1996, ISBN 0-8018-4969-1
  119. ^ Cioroianu, Adrian: Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, ed. Curtea Veche, București, 2005. ISBN 973-669-175-6
  120. ^ Raportul final, op. cit., p.321-331, 335-339, 347-385.
  121. ^ en Cornis-Pope, Marcel; Neubauer, Marcel (edit.): History of the Literary Cultures of East-Central Europe, John Benjamins, Amsterdam & Philadelphia, 2004. ISBN 90-272-3452-3; vezi: *Guran, Letiția; Ștefan, Alexandru: "Romanian Literature under Stalinism", p.112-124, *Neubauer, John et al.:, 1945, p.143-177
  122. ^ en Dean, Martin: Robbing the Jews, op. cit.
  123. ^ Ioanid, Radu: Romania, op. cit., p. 235-236
  124. ^ Raportul final. op. cit., Cap. 12 – Trials of the war criminals, page 5
  125. ^ en The Armistice Agreement with Rumania, în Avalon Project at Yale Law School
  126. ^ Raportul final, op. cit., cap.12 - Trials of the war criminals, p. 1-2
  127. ^ Raportul final, op. cit., p. 2-3, cap.12 – Trials of the war criminals.
  128. ^ Raportul final, op. cit., p. 281, 315 și 317-318
  129. ^ Pelin, Mihai: Sioniștii sub anchetă. A. L. Zissu. Declarații, confruntări, interogatorii. 10 mai 1951, 1 martie 1952, București, 1993.
  130. ^ Wexler, Teodor: Procesul sioniștilor, Comunicare la al 8-lea simpozion "Memorialul Sighet", 7-9 iulie 2000, în Revista „Memoria”, ed. Fundația Culturală Memoria, sub egida Uniunii Scriitorilor din România, http://revista.memoria.ro/location=view_article&id=419 Accesat: 26 decembrie 2011.
  131. ^ Müller, Florin: Politică și istoriografie în România: 1948 - 1964, Cluj-Napoca: Nereamia Napocae, p. 324-325, 130, 2003
  132. ^ Boia, Lucian: Istorie și mit în conștiința românească, București, Humanitas, p. 149-151, 160-161, 1997
  133. ^ Babeș, Mircea: Renașterea Daciei?, în Observator Cultural, august 2001, http://www.observatorcultural.ro/informatiiarticol.phtml?xid=9188&print=true "Renașterea Daciei?"
  134. ^ Martin, Mircea: "Cultura română între comunism și naționalism" (II)], în Revista 22, 44 (660)/XIII, octombrie-noiembrie 2002, http://www.revista22.ro/html/index.php?nr=2002-10-31&art=241 Accesat: 7 martie 2012.
  135. ^ Cioroianu, op. cit., p. 489
  136. ^ en Liiceanu, Gabriel: The Păltiniș Diary: A Paideic Model in Humanist Culture, Central European University Press, Budapest, p. XVIII, 2000, ISBN 963-9116-89-0.
  137. ^ Tismăneanu, Vladimir: Stalinism pentru eternitate, Polirom, Iași, p. 241, 2005 ISBN 973-681-899-3
  138. ^ Raportul final, op. cit., p.337-338,
  139. ^ Drăgan, Iosif Constantin: Antonescu. Mareșalul României și războaiele de reîntregire, (4 volume), editura Nagard, Veneția (1986-1990); Fundația Europeană Drăgan (1991)
  140. ^ en Verdery, Katherine: National Ideology under Socialism. Identity and Cultural Politics in Ceaușescu's Romania, University of California Press, 1991. ISBN 0-520-20358-5
  141. ^ Iliescu, Adrian-Paul, Cum nu trebuie apărat Mircea Eliade. Cadrilul stereotipurilor defensive, Observator cultural, 208, 17 februarie 2004. [9] Accesat: 7 martie 2012.
  142. ^ Mircu, Marius, Pogromurile din Bucovina și Dorohoi, București, 1945
  143. ^ Andreescu, Andreea; Nastasă, Lucian; Rotman, Liviu și Andrea Varga (ed.), Minorități Etnoculturale. Mărturii Documentare. Evreii din România (1945-1965). Seria: „Diversitate Etnoculturală în România”, Fundația CRDE - Cluj-Napoca, 2003, ISBN 973-85738-4-X 94(498)”1945/1965”
  144. ^ a b Ioanid, Radu, România, op. cit., p. 236
  145. ^ Carp, Matatias, Cartea neagră, ed. a II-a, Editura Diogene, 1996.
  146. ^ en Tismaneanu, Vladimir, Democracy and Memory: Romania Confronts Its Communist Past, in: The Annals of the American Academy of Political and Social Science, Vol. 617, No. 1, 166-180, 2008
  147. ^ Stoenescu, Alex Mihai, Istoria loviturilor de stat din România, vol II - Eșecul democrației române, p. 217, Editura Rao Books, 2006, ISBN 973-103-015-8
  148. ^ Ciucă, Marcel-Dumitru, Mărturii sub anchetă Magazin Istoric, martie 1998
  149. ^ Betea, Lavinia, „Maria, dezmierdată Rica", în Jurnalul Național, 15 mai 2006 [10] Accesat: 7 martie 2012.
  150. ^ Grosu, Cristian, Și dictatorii iubesc, nu-i așa?, Jurnalul Național, 2 februarie 2004, [11] Accesat: 7 martie 2012.
  151. ^ Radu, Delia, op. cit.
  152. ^ Șontică-Cârlea Daniela, Biserica lui Antonescu, Jurnalul Național, 20 mai 2006. [12] Accesat: 7 martie 2012.
  153. ^ Popescu, Ion Longin, Un sat istoric: Antonești, în: Formula AS, 2008, [13] Accesat: 7 martie 2012
  154. ^ Raportul final, op. cit.
  155. ^ Articol citat din „Ziua” cu privire la achitarea parțială a lui Ion Antonescu]
  156. ^ Stoenescu, Alex Mihai, Istoria loviturilor de stat, op. cit., p. 217, 412.
  157. ^ Șontică-Cârlea, Daniela, Biserica lui Antonescu, Jurnalul Național, op. cit.
  158. ^ en *** The USA demands again removing symbols related to marshal Antonescu (Bucharest - The US Commission for Security and Cooperation in Europe - CSCE-Helsinki Commission on June 28 asked for the Romanian government to remove the symbols linked to the name of Hitler ally during WWII, Ion Antonescu..., Mediafax, nr. 15, 8 iulie 2002, [14]
  159. ^ en Jahn, George, A Nation’s Soul-Searching Reveals Deep Veneration for Hitler’s Romanian Ally, AP (online), 11 aprilie 2002.
  160. ^ Păun, Bogdana, Răzvan Theodorescu: „Informațiile din scrisoarea Comitetului Helsinki nu se verifică”, „Ziua”, nr. 2445, 1 iulie 2002, [15] Accesat: 7 martie 2012.
  161. ^ BBC Monitoring from Rompress, 1 iulie 2002
  162. ^ BBC Monitoring from Rompress, op. cit.
  163. ^ en Tismaneanu, Vladimir: Democracy and Memory, op. cit.
  164. ^ Hogea, Vlad, Naționalistul, Ed. Crater, 2001
  165. ^ en Romania: Anti-Semitic Book Banned, The New York Times (World), 28 august 2001 [16] Accesat: 9 mai 2011
  166. ^ Dragomir, Doru, Operațiunea "Jos Antonescu!", în: Ziua nr. 2359, 19 martie 2002
  167. ^ en Tomiuc, Eugen, Romania: Past Imperfect – Role in Holocaust Only Reluctantly Admitted, Radio Europa Liberă (RFE/RL, Inc.), 19 iulie 2001.
  168. ^ en ***: Romania 2001-2: Antisemitism and Racism, The Stephen Roth Institute for the Study of Contemporary Antisemitism and Racism, Tel Aviv University, 2002, [17]. Accesat: 7 martie 2012.
  169. ^ en Shafir, Michael, Outright Holocaust Negation in Postcommunist East Central Europe: The Unexpected ‘Globalization’,” East European Perspectives, RFE/RL, Inc., 12 iunie 2002;
  170. ^ en Shafir, Michael, Between Denial and Comparative Trivialization, Hebrew University of Jerusalem, 2002
  171. ^ en Braham, Randolph L., Romanian Nationalists and the Holocaust: Attempts to Whitewash the Past, 2002
  172. ^ Rompres, 28 iunie 2002.
  173. ^ Pavel, Dan, Din nou despre Holocaust, editorial, Formula AS, [18]. Accesat: 7 martie 2012.
  174. ^ Ionicioaia, Florea, Salvarea fecioarei, Ziarul de Iași, editorial, 23 iunie 2003, [19] Accesat: 7 martie 2012.
  175. ^ en Begg Andrew, Romanian history Romania faces up to its Holocaust past, Vivid, November 2004 [20] Accesat: 22 martie 2011.
  176. ^ Raportul final al comisiei de studiere a Holocaustului în România. http://www.ushmm.org/research/center/presentations/features/details/2005-03-10/pdf/romanian/chapter_05.pdf.  Accesat: 5 august 2012.
  177. ^ Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, side oficial: http://www.inshr-ew.ro/, accesat: 5 august 2012
  178. ^ Mihailov Chiciuc, Paula: Ion Antonescu este vinovat de moartea tatei!, 4 martie 2008, Jurnalul Național, accesat la 6 febr. 2012, http://www.jurnalul.ro/special/ion-antonescu-este-vinovat-de-moartea-tatei-118544.htm
  179. ^ Betea, Lavinia: op. cit.
  180. ^ Istoricul decorațiilor, http://canord.presidency.ro/Istoric.htm
  181. ^ Ancel, op. cit., Notă asupra convorbirii(-lor) avute la 22-23 septembrie 1942 de Dl. prof. Mihai Antonescu cu Führerul Adolf Hitler și cu Dl. Ministru von Ribbentrop la Marele Cartier General (Jitomir și Vijnița)
  182. ^ fr Barbul,G: Memorial Antonescu, le III-e Homme de l'Axe, Paris, p. 163, 1950.
  183. ^ Mircu, Marius, op. cit.
  184. ^ Arhivele Militare Române, fond 948, secțiunea a 2-a, informații, dosar 941, 1513.
  185. ^ Ancel, op. cit., p. 426-428
  186. ^ Deletant, op. cit., p. 226, 313, 349
  187. ^ Ancel, op. cit., p. 425-427
  188. ^ Deletant, op. cit., p. 226
  189. ^ Lecca, Radu, Eu i-am salvat pe evreii din România, ed. Roza Vânturilor, 1991

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Filip Brunea-Fox: Orașul măcelului (Jurnal al rebeliunii legionare din 1941, de la București), 1944.
  • Pandea, Adrian, Pavelescu, Ion și Ardeleanu, Eftimie: Românii la Stalingrad. Viziunea românească asupra tragediei din Cotul Donului și Stepa Calmucă, București, 1992.
  • Veiga, Francisco: Istoria Gărzii de Fier, 1919-1941: Mistica ultranaționalismului, Humanitas, București, 1993. ISBN 973-28-0392-4
  • en Weinberg, Gerhard L.: Germany, Hitler, and World War II: Essays in Modern German and World History, Cambridge University Press, Cambridge, 1996. ISBN 0-521-56626-6
  • Nitzulescu V, Georgescu M., Parazitologie Clinică”, Ed. Medicală, București, 1956
  • Ciucă, Marcel-Dumitru: „Procesul mareșalului Antonescu”, ed. Saeculum și Europa Nova, București, vol. I și II, 1995-98.
  • en Shafir, Michael: The Mind of Romania's Radical Right, în Sabrina P. Ramet (ed.), The Radical Right in Central and Eastern Europe since 1989, Penn State University Press, University Park, p. 213-232, 1999, ISBN 0-271-01811-9
  • Scafes C., Serbanescu H., Scafes I., Andonie C., Danila I., Avram R.: Armata romana 1941-1945, Editura R.A.I., 1996
  • Rotaru J., Burcin O., Zodian V., Moise L.: Maresalul Antonescu la Odessa, Editura Paideia, 1999
  • en Roper, Steven D.: Romania: The Unfinished Revolution, Routledge, London, 2000. ISBN 90-5823-027-9
  • en White, George W.: Nationalism and Territory. Constructing Group Identity in Southeastern Europe, Rowman & Littlefield, Lanham, 2000. ISBN 0-8476-9809-2
  • Iancu, Carol, Shoah în România. Evreii în timpul regimului Antonescu (1940-1944). Documente diplomatice franceze inedite, Iași, Ed. Polirom, 2001
  • Ancel, Jean, Contribuții la istoria României. Problema evreiască (1933 - 1944), (2 volume), Ed. Hasefer, 2001 și 2003
  • de Angrick, Andrej: Besatzungspolitik und Massenmord. Die Einsatzgruppe D in

der südlichen Sowjetunion 1941-1943, Hamburg, 2003.

  • en Morgan, Philip: Fascism in Europe, 1919-1945, Routledge, London, 2003. ISBN 0-415-16943-7
  • Geller, Iaacov, Rezistența spirituală a evreilor români în timpul Holocaustului, Editura Hasefer, 2004
  • Ancel, Jean: Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iași, 29 iunie 1941, Ed. Polirom, Iași, 2005.
  • Dan, Ioan: „Procesul” mareșalului Ion Antonescu, ed. Lucman, București, 2005.
  • Ioanid, Radu(ed.):Lotul Antonescu în ancheta SMERȘ, Moscova, 1944–1946. Documente din arhiva FSB, Iași, ed. Polirom, 2006.
  • Nicolescu, Nicolae C.: Enciclopedia șefilor de guvern ai României 1862-2006, București, Meronia, 2006, ISBN 973-7839-09-9. / ISBN 978-973-7839-09-1
  • en Ramet, Sabrina P.: The Way We Were—And Should Be Again? European Orthodox Churches and the 'Idyllic Past' , în Timothy A. Byrnes, Peter J. Katzenstein (edit.), Religion in an Expanding Europe, Cambridge University Press, Cambridge, 2006. ISBN 0-521-85926-3
  • Sandache, Cristian: "Europa dictaturilor și originile războiului româno-sovietic", ed. Militară, București, 2007.
  • de Weber, Petru: Die Wahrnehmung des «Domestic Holocaust» im Rumänien der Nachkriegsjahre, în Regina Fritz, Carola Sachse, Edgar Wolfrum (edit.), Nationen und ihre Selbstbilder. Postdiktatorische Gesellschaften in Europa, Wallstein Verlag, Göttingen, pp. 150–167 2008, . ISBN 978-3-8353-0212-9
  • Stoica,Mărculeț,Ion , Dicționar de bibliografic de istorie a României, Ed. MERONIA, 2008, pag. 27, ISBN 978.973.7839.39.8

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikicitat
La Wikicitat găsiți citate legate de Ion Antonescu.
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Ion Antonescu

Imagini

Video



Predecesor:
Generalul Constantin Lăzărescu
Șeful Marelui Stat Major al Armatei Române
1 decembrie 193311 decembrie 1934

Succesor:
Generalul Nicolae Samsonovici