Academia Română

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Academia Română
Sigla academiei
Fondată 1 aprilie 1866
Adresa Calea Victoriei, 125
Sector 1, București
Președinte Ionel Valentin Vlad[1]
Vicepreședinți Dan Berindei
Cristian Hera
Marius Sala
Secretar general Ion Păun Otiman
Pagină web http://www.academiaromana.ro/

Academia Română este cel mai înalt for de știință și de cultură din România. A fost fondată la 1 aprilie 1866, sub denumirea de Societatea Literară Română, devenită la 1 august 1867 Societatea Academică Română,[2] iar în 1879 Academia Română. Conform statutului[3], rolul principal al Academiei constă în cultivarea limbii și literaturii române, stabilirea normelor de ortografie obligatorii ale limbii române, studierea istoriei naționale române și cercetarea în cele mai importante domenii științifice. Cele mai reprezentative lucrări academice sunt Dicționarul limbii române, Dicționarul explicativ al limbii române, Dicționarul general al literaturii române, Micul dicționar academic și Tratatul de istoria românilor. Academia Română are 181 de membri activi aleși pe viață.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Membrii Societăţii Academice (august 1867)

La mijlocul secolului al XIX-lea, în plin proces de formare a noului stat național român, societatea și lumea culturală românească aveau nevoie de o modernizare majoră și de reforme care să accelereze progresul cultural și științific al spațiului românesc. Academii, în sensul vechi al cuvântului, fuseseră înființate încă din secolul al XVI-lea, atât în Țara Românească (la București, circa 1689) cât și în Moldova (Iași, 1707), care mai târziu s-au transformat în primele universități românești. Premergător apariției Academiei Române, s-au înființat mai multe societăți culturale, precum cele de la Brașov (1821), București (1844), Cernăuți (1862). Succesorii lor au încurajat ideea înființării unui institut central care să reunească cele mai importante personalități culturale ale României, după modelul academiilor occidentale.

Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 și programul amplu de reforme care i-a urmat au creat condițiile necesare pentru punerea în practică a ideii înființării. Intelectualii români își dădeau seama că unitatea politică nu era posibilă fără o unitate culturală. Ioan Maiorescu propunea, la 1860, „o societate academică care să concentreze activitatea erudiților români... pentru cultura limbii, pentru scrisul istoriei naționale”. Proiectul său nu s-a materializat, însă fiul său, Titu Maiorescu, avea să ia parte la înființarea noii academii.[4]

Proiectul de statut a fost elaborat la 1860, după care a urmat o perioadă de pregătire și s-au făcut primele donații. La propunerea lui C.A. Rosetti, locotenența domnească a aprobat la 1 aprilie 1866 regulamentul pentru formarea Societății Literare Române. Scopul ei principal era stabilirea ortografiei limbii române, redactarea unei gramatici și a unui dicționar-tezaur. Regulamentul prevedea formarea societății la București și numirea membrilor de către Ministerul Instrucțiunii și Cultelor.[5] Membrii urmau să reprezinte toate regiunile, plus aromânii, astfel:

Academia Română. Sediul din Calea Victoriei
Clădirea nouă a Casei Academiei,
situată lângă Casa Poporului (actualmente Palatul Parlamentului)

Prima ședință s-a ținut, un an mai târziu, la 1/13 august 1867. Sosirea la București a celor mai importante personalități, venite din toate regiunile cu ocazia deschiderii lucrărilor primei ședințe, a fost un adevărat eveniment. În prima ședință a fost decisă adoptarea numelui de Societatea Academică Română. Membrilor fondatori inițiali li s-au mai adăugat Iosif Hodoșiu, (reprezentând Maramureșul), Ștefan Gonata, Alexandru Roman. În total, numărul membrilor fondatori a ajuns la 25. Primul președinte al Societății Academice Române a fost Ion Heliade Rădulescu (până la 1 august 1870). Instituția nou fondată a fost pentru început o societate națională enciclopedică. Ea a devenit reprezentativă pentru spiritualitatea română, reunind oameni de cultură din țară și apoi din întreaga lume.

La 30 martie 1879, printr-o lege specială, Societatea Academică Română a fost decretată instituție națională cu numele de Academia Română, funcționând ca for al moralității și independenței științifice. Preocupările sale s-au extins în domeniul artelor, literelor și științei. De atunci, Academia Română funcționează ca forum național recunoscut al cercetării științifice, literare și de creație artistică.

Din 9 iunie 1948, prin Decretul nr.76, Academia Română s-a transformat în Academia Republicii Populare Române. Concomitent, au fost îndepărtați peste 100 de membri. Ulterior, instituția s-a transformat în Academia Republicii Socialiste România. În perioada 1948-1989, în timpul dictaturii comuniste, decernarea titlului de membru al Academiei a fost instrumentalizată politic, iar criteriul erudiției științifice a fost completat și nu rareori înlocuit cu cel al „originii sănătoase” sau al „meritelor de partid”.

După 1990, când în România s-a reinstaurat democrația, Academia și-a recăpătat numele de Academia Română și a redevenit o instituție care activează pe baze democratice.

Membri[modificare | modificare sursă]

Academia se compune din membri titulari, membri corespondenți și de onoare, cu toții aleși pe viață. Calitatea de membru poate fi acordată și post-mortem. Atât membrii corespondenți cât și membrii titulari pot face propuneri pentru noi membri corespondenți. Pentru membrii titulari, propunerile pot fi făcute numai din partea membrilor titulari, iar candidații trebuie să fie din rândul membrilor corespondenți. Criteriile de eligibilitate sunt deosebit de stricte. În urma mai multor consultări și evaluări, adunarea generală decide prin vot secret acordarea statutului de membru.

Generalul Constantin Năsturel-Herescu este singurul membru donator din istoria Societății Academice Române. El a fost declarat membru donator ca răsplată a importantei donații realizate, din veniturile căreia s-a constituit Fondul „Năsturel-Herescu”, fond din care s-au înființat premii cu care s-au distins, de-a lungul anilor, lucrări din domeniul literaturii, istoriei, arheologiei, geografiei și dreptului.[6]

În Dicționarul academicienilor români, 1866 - 1999, Dorina N. Rusu contabiliza că până în anul 1999 Academia adunase un număr de 1.494 membri, dintre care 980 români (25 fondatori, 375 titulari, 178 de onoare, 361 corespondenți, 41 aleși post-mortem) și 514 străini (404 membri de onoare, 109 corespondenți, 1 ales post-mortem). Dintre membrii străini, țările cu cei mai mulți membri erau Franța cu 163, Germania cu 60, Italia 48, SUA 39, Anglia 22, URSS (Rusia) 20, Belgia 17 etc.

Funcționare[modificare | modificare sursă]

Academia este o instituție finanțată, în principal, de la bugetul de stat și care funcționează autonom. Surse secundare de finanțare pot fi activitățile proprii sau exploatarea propriului patrimoniu, precum și donațiile. Are 3 filiale, la Iași, Cluj-Napoca și Timișoara. În subordinea sa se află o serie de instituții prestigioase și centre de cercetare din România (circa 60). În anul 2001, două dintre institutele Academiei Române au fost recunoscute de Comunitatea Europeană ca institute de excelență.

Conform statutului actual, un mandat de președinte are durata de patru ani, iar o persoană nu poate deține funcția de președinte pentru mai mult de două mandate. Biroul Prezidiului Academiei Române este format din șase academicieni, din președintele Academiei Române, cei patru vicepreședinți și din secretarul general.

Controverse[modificare | modificare sursă]

Pe 16 iulie 2014, fostul șef al Fundației Academiei Române (Fundația Patrimoniu), Alexandru Bogdan, a fost pus sub urmărire penală pentru trafic de influență.[7][8]

Curiozități[modificare | modificare sursă]

Placă comemorativă amplasată pe clădirea sediului Academiei Române din Calea Victoriei

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Hotnews: Ionel Valentin Vlad este noul președinte al Academiei Române, accesat 8 aprilie 2014.
  2. ^ Nicolescu, Nicolae C. (2006), Enciclopedia șefilor de guvern ai României (1862-2006), București: Editura Meronia, pp. 215 
  3. ^ Statutul Academiei
  4. ^ Rusu, în Introducere, de Ionel Haiduc, p.5
  5. ^ Predescu, p.9
  6. ^ Academia Româna, Scurt Istoric - Repere cronologice, accesat la 8 mai 2011
  7. ^ Fostul șef al Fundației Academiei Române, Bogdan Alexandru, a fost pus sub urmărire penală pentru favorizarea arendașului Dan Voiculescu!, 16 iulie 2014, Ionel Stoica, Marian Păvălașc, Evenimentul zilei, accesat la 16 iulie 2014
  8. ^ Dosarul Fundația Patrimoniu - prejudiciu de 10 milioane euro. Grupul Industrial Voiculescu și Mircea Dinescu ar fi fost favorizate de un academician anchetat de DNA, 16 iulie 2014, Biro Attila, Gândul, accesat la 17 iulie 2014
  9. ^ Ionel Haiduc, în Introducere, Rusu, p.7

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Lucian Predescu, Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, București, 1999. ISBN 973-9399-03-7.
  • Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, București, 1999. ISBN 973-27-06967.

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Istoria Academiei Române în date: (1866-1996), Dorina N. Rusu, Editura Academiei Române, 1997

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Academia Română

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Fondatori - Academia Română - Președinți
A | B | C | D | E | F | G | H | I | J | K | L | M | N

Titulari | Corespondenți | Onorifici | Post-mortem
Vicepreședinți | Secretari

Sigla Academiei O | P | Q | R | S | Ș | T | Ț | U | V | W | X | Y | Z

Străini: Onorifici | Corespondenți străini
Protectori | Premii