Perioada interbelică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Europa interbelică

Perioada interbelică desemnează intervalul de 21 de ani între cele două războaie mondiale (1918-1939).

A fost o perioadă zbuciumată în care, în ciuda păcii aparente, conflictele erau în stare latentă. Acum se concretizează cele două ideologii opuse care au schimbat fața lumii: fascismul, nazismul în special și comunismul. Aceste două ideologii câștigă tot mai mult teren pe fondul unei apatii generale din partea democrațiilor europene.

Anii de după război au fost deosebit de grei pentru fostele Puteri Centrale, care pierduseră războiul, în special pentru Austro-Ungaria care se va destrăma și pentru Germania care va suferi din cauza obligației de a plăti daune de război. Rata șomajului va crește, inflația va atinge cote nebănuite, violența stradală va instaura o stare de asediu.

Pentru celelalte state situația nu va fi cu mult mai bună, toate fiind nevoite să se reclădească după război. Statele Unite vor accepta un val de imigranți, în special italieni. Anii '20 vor fi dominați de luptele între bandele de gangsteri, din cauza prohibiției. De asemenea, epoca interbelică a fost una de emancipare culturală, marcându-se o schimbare a moravurilor și a modei. Este epoca jazz-ului și a romanțelor. Acum se dezvoltă arta cinematografică, teatrul de stradă și radioul, care vor juca un important rol propagandistic în Germania nazistă.

Interbelic este un adjectiv cu sensul general care are loc între două războaie sau dintre două războaie. [1]

În vorbirea curentă, termenul s-a specializat spre a desemna perioada cuprinsă între Primul Război Mondial și Al Doilea Război Mondial.

Descriere[modificare | modificare sursă]

Relațiile internaționale[modificare | modificare sursă]

Noua Ordine Mondială[modificare | modificare sursă]

Primul Război Mondial a adus uriașe pierderi umane și materiale, dificultăți economice, criză morală, ceea ce a determinat apariția curentului pacifist, a proiectelor și programelor de organizare a lumii pe noi baze. Pacea, securitatea, dezvoltarea și bunăstarea trebuiau să fie asigurate. Pe 8 noiembrie 1917, guvernul bolșevic a emis Decretul asupra păcii. Ulterior, președintele american, Woodrow Wilson a emis programul american de pace "Cele 14 puncte". Ambele proclamau principii importante și militau pentru o diplomație deschisă, la dreptul de autodeterminare, pacea democratică. Programul american prevedea egalitatea între state, libertatea navigației pe mare, libertatea comerțului, reducerea înarmărilor, cooperarea dintre state și realizarea Ligii Națiunilor.

La 11 noiembrie 1918, Primul Război Mondial s-a încheiat, iar la 18 ianuarie 1919, au început lucrările Conferinței de Pace de la Paris, la care au participat țările aliate și asociate, dar nu și cele învinse din tabăra Puterilor Centrale (Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria și Turcia). Trebuiau soluționate problemele numeroase și dificile, iar opiniile și soluțiile nu se concordau, divergențele dintre participanți manifestându-se între marii învingători. În cele din urmă, au fost adoptate hotărârile și s-au concretizat în tratate de pace, de pe urmă cărora cele 50 de comitete și comisii de experți și organele principale ale conferinței-Consiliul celor zece, Consiliul celor cinci și Consiliul celor patru(Anglia, Franța, SUA, Italia, Japonia) au întocmit rapoarte și analize. După cinci ani de război, președintele american, Woodrow Wilson era îndreptățit să-i declare președintelui francez, Raymond Poincaré, ca realizarea și menținerea păcii va fi dificilă. În urma tratatelor de pace a apărut ideea vinovăției statelor învinse, luând naștere clauzele și obligațiile severe impuse acestora, războiul, mișcările sociale și naționale contribuind decisiv la dispariția și destrămarea marilor imperii: Imperiul Rus, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul German și Imperiul Otoman.

Principiul naționalităților a fost aplicat, harta politică a Europei fiind modificată prin trasarea unor noi frontiere și reconstituirea unor state independente ca Polonia, Austria,Ungaria , apariția unor state noi căCehoslovacia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven sau Regatul Iugoslaviei,Statele baltice, sau prin desăvârșirea unității teritoriale ca România sau Italia.

Austria independentă era un stat agrar, cu o situație economică și financiară precară, populația fiind nemulțumită, întărind curentul unirii cu Germania industrială ce i-ar fi fost favorabil. Ungaria a fost redusă la teritoriile cu o populație majoritar maghiară. Fiind anulate cele trei împărțiri din secolul XVIII, Polonia a fost reconstituită, iar din fosta Austro-Ungaria a luat naștere Cehoslovacia. În jurul Serbiei s-au unit croații, slovenii, bosniacii, formând Regatul Sârbo-Croato-Sloven. Regatul Român s-a unit cu Basarabia,Bucovina și Transilvania. Din fostul Imperiu Rus s-au constituit state independente: Finlanda, Lituania, Letonia și Estonia.

Au apărut grupuri etnice minoritare ce au menținut o stare de agitație și de contestare permanentă. S-a produs o dispută teritorială dintre Rusia sovietică și Polonia ce a devenit un război câștigat de polonezi, mutând frontiera spre est. La 25 octombrie 1920, la Paris, Anglia, Franța, Japonia și Italia au semnat un tratat prin care îi era recunoscută suveranitatea României asupra teritoriului dintre Prut și Nistru, statul român angajându-se să asigure aceleași drepturi și libertăți locuitorilor de pe acel teritoriu ca cele ale celorlalți cetățeni din România.

În noua configurație politică europeană, unele state erau mai avansate economic, cultural, democratic. Altele erau sărace, în care democrația, ideile liberale, legalitatea, toleranța erau incipiente sau necunoscute. Au fost introduse noi constituții, făcându-se pași spre democrație, prin intermediul sistemului parlamentar, adoptandu-se legi care să asigure progresul economic, social și cultural, pe când în altele, valorile democratice și toleranța erau negate, manifestându-se manifestări xenofobe, revizioniste și revanșarde accentuate.

Tratatul cu Germania a fost cel mai prioritar, Germania fiind socotită ca fiind principalul vinovat pentru declanșarea războiului. Documentul Tratatului de la Versailles cuprindea condiții severe teritoriale, demografice, economice și militare pentru statul german. Germania se obligă să cedeze teritorii Franței, Belgiei, Danemarcei, Poloniei, cu 8 milioane de locuitori. Germania pierdea o a șaptea parte din teritoriu și o zecime din populație. A cedat Alsacia-Lorena în favoarea Franței, a cedat Eupen și Malmedy Belgiei și teritorii Danemarcei. Coridorul Dantzig-ului ce separa Prusia Orientală de restul Germaniei revenea Poloniei, iar în sudul Prusiei orientale se desfășoară plebiscite în 1920-1921, în sudul Prusiei Germania câștigând 90% din voturi, pe când din Silezia Superioară Germania păstrează doar două treimi din teritoriu, restul revenindu-i Poloniei. Regiunea Teschen revine Cehoslovaciei, deși cehii reprezentau doar o treime din populație. Regiunea Memel situată în extremitatea estică a Prusiei orientale va fi plasată sub administrație internațională până în 1923, fiind anexată de Lituania. Germania își pierde teritoriile de peste mari în favoarea Marii Britanii, Franței, Japoniei, Belgiei și Portugaliei, sub formă de mandat sau prin preluare directă. În plan militar, serviciul militar obligatoriu era interzis, armata a fost redusă la 100 000 de soldați și 5000 de ofițeri voluntari. Nu mai avea dreptul să fabrice armament, să dețină vehicule blindate, artilerie grea, submarine și aviație militară. Teritoriul din stânga Rinului și o fâșie de 50 km de-a lungul malului drept erau demilitarizate. În cazul încălcării prevederilor, statul german era învinovățit pentru act de ostilitate față de aliații învingători. Marele Stat major german și formațiunile militare au fost dizolvate. Pentru distrugerea minelor de cărbuni din nordul Franței, Germania a cedat acestei țări controlul absolut asupra minelor de cărbuni din bazinul Saar, fiind administrat de Societatea Națiunilor. După 15 ani, populația decidea prin plebiscit sub ce suveranitate dorea să fie plasată. Orașul Liber Danzig și teritoriul adiacent constituiau orașul liber plasat sub protecția Societății Națiunilor. Statul german se angaja să acorde dreptul de tranzit pe teritoriul sau persoanelor, mărfurilor, navelor, vagoanelor și serviciilor poștale din statele aliate sau asociate. Germania trebuia să recunoască independența Austriei, Cehoslovaciei și Poloniei. În orasle principale de pe valea Rinului stationau trupele învingătorilor ce erau retrase până în 1935. Germania și-a pierdut coloniile, trebuind să plătească despăgubirile învingătorilor.

Prin intermediul tratatului de pace, puterea Germaniei era slăbită, transformând-o într-un stat de rang secund. Germanii socoteau că au fost înșelați idn interior și nedreptățiți și umiliți din exterior, ceea ce va favoriza propaganda ultranaționalistă, militaristă și cea nazistă. Prevederile tratatului nu vor mai fi recunoscute și în cele din urmă, germanii vor contesta noile frontiere și vor reface Germania de dinainte de război. Tratatul de pace cu Germania a servit că model pentru celelalte state. Austria nu putea să-și depășească efectivele militare mai mult de 30 000 de soldați, Bulgaria-20 000, Ungaria-30 000, Turcia-50 000. Cele patru state se angajau să respecte noile frontiere fixate prin tratatele de pace și să plătească reparațiile pentru daunele provocate puterilor aliate în anii războiului. Deși le-au respectat, tratatele de pace au fost socotite, dictate și contestate.

Societatea Națiunilor[modificare | modificare sursă]

De pe urma suferințelor s-au tras învățăminte în privința războiului, luând amploare curentul pacifist ce a contribuit în cadrul Conferinței de Pace la crearea Societății Națiunilor, pe baza Pactului întocmit de o comisie specială condusă de președintele american. Pactul Societății Națiunilor era inclusă în tratatele de pace și cuprindea 26 de articole, în care erau definite scopurile Societății, componența, structura, modul de funcționare, drepturile și obligațiile membrilor. Principalele structuri ale Ligii erau:

  • Consiliul format din 5 membri permanenți, fiind însă doar 4 pentru că SUA nu a participat , ulterior, numărul crescând la 6 în 1922 și la 9 în 1926.
  • Adunarea Generală la care participau 42 de membri
  • Secretariatul situat la Geneva
  • Curtea Permanentă de Justiție Internațională de la Haga.

Între primele două instituții nu există o delimitare clară a atribuțiilor. Erau o serie de organisme subsidiare politice:

  • Comisia Permanentă pentru Mandate
  • Înaltul Comisariat pentru refugiați

Erau de asemenea organisme de natură tehnică:

  • comisia de cooperare intelectuală
  • comisii de chestiuni sociale

Articolul de baza al Pactului era articolul 16 ce prevedea sancțiuni economice și militare împotriva statului agresor care nu respectă procedurile de rezolvare a disputelor prevăzute în actul Ligii. Aribrajul era obligatoriu, fiind necesar completarea cu detalierea metodelor de mediere și cu decizia de a crea Curtea Permanentă de Justiție Internațională. Articolul 19 prevedea posibilitatea modificării tratatelor. Sediul Societății era stabilit la Geneva, iar pactul prelua unele dintre principiile de baza ale programului american de pace. Scopurile esențiale ale Societății Națiunilor erau garantarea păcii și securității națiunilor, cooperarea dintre ele în mod egal, reducerea înarmărilor, rezolvarea diferențelor și litigiilor pe cale pașnică, sancționarea statelor care încălcau tratatele și obligațiile internaționale. În fostele colonii germane și în fostele teritorii otomane, Societatea Națiunilor a recurs la sistemul mandatelor, încredintând administrarea teritoriilor de către Anglia, Franța sau Japonia în privința pregătirii pentru a deveni state autonome și independente. Durata mandatului varia. Beneficiari ai mandatelor au fost Japonia în China și zona Pacificului, Anglia și Franța în Africa și lumea arabă a Imperiului Otoman, Franța primind Liban și Siria, iar Anglia primind Palestina și Irak. Unele orașe erau disputate și erau declarate orașe libere și trecute sub autoritatea Societății Națiunilor, ca Danzig, disputat de Germania și Polonia sau Fiume revendicat de Italia și Iugoslavia.

Sistemul s-a aplicat și în estul Europei, aproape 20 000 de km de noi granițe fiind trasate, vechile unități economice fiind desființate, noi sisteme monetare fiind create din nimic. Integrarea economică, juridică a noilor regiuni era dificilă. Procesul de modernizare a statelor va fi dificil pe fondul tensiunilor dintre statele învingătoare, revizionismului, amenințării comunismului, contestarea granițelor de către un stat sau altul, dar și de capitalurile insuficiente care să finanțeze tranziția economică.

Diferențele dintre așteptările mari ale opiniei publice și capacitățile reale ale Ligii au fost mari. Lipsa de încredere a marilor puteri în sistemul Societății Națiunilor a reprezentat o problema ce trebuia rezolvată prin intermediul unor organisme paralele: Consiliul Suprem al Puterilor Aliate și Asociate, Conferință Ambasadorilor, Comisia Reparațiilor, restrângând abilitățile Ligii. Liga nu reflecta o distribuție de putere la nivel global din cauza predominării puterilor europene în consiliu și din cauza lipsei SUA și URSS până în 1934. Toate acestea au avut efecte grave asupra succesului organizației. Instituțiile funcționau pe baza unanimității, Liga transformându-se într-un instrument al prezervării statu-quo-ului. Echilibrul precar stabilit între amenințarea supranațională a Societății Națiunilor și suveranitățile naționale contribuiau la creșterea ineficienței practice a Ligii Națiunilor. Se căutau un alt sistem de vot și noi metode efective pentru impunerea deciziilor, condițiile aducând severe limitări naționale. Aplicarea prevederilor Pactului și realizarea obiectivelor Societății Națiunilor s-au dovedit a fi o misiune dificilă din cauza nemulțumirilor învinșilor, a persistenței unor situații conflictuale, SUA, Germania și Rusia rămânând în afara instituției. Societatea Națiunilor nu era un organsim universal cum s-a dorit inițial, menținerea unor guvernări nedemocratice, apariția unor regimuri totalitare, persistența nemulțumirii și sentimentului de frustrare ducând la contestarea ordinii instaurate după război. Disputele dintre mariel puteri, interesele și acțiunile divergente au amplificat slăbiciunile Societății. Rusia sovietică, ce avea să devină Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste-URSS, nu a fost admisă la Conferință de pace și nu a semnat tratatele. Statul sovietic nu a recunoscut nouă ordine mondială și Societatea Națiunilor. Puterile învingătoare au sprijinit forțele politice și militare antisovietice în războiul civil rus și au intervenit cu forțe militare împotriva Rusiei, fără a reuși lighidarea regimului bolșevic. S-a recurs la blocada economică, politică și diplomatică a Rusiei și la sprijinirea consolidării puterii statelor vecine. Congresul american a refuzat să ratifice tratatele de pace semnate sau acceptate de Wilson, Societatea Națiunilor fiind respinsă. De asemenea, nu mai îndeplineau promisiunile făcute Franței în cazul unei agresiuni germane. Din debitor al Europei, SUA a devenit creditor al Europei, revenind la politică tradițională de izolare.

În ciuda dificultăților și neajunsuri, Societatea Națiunilor a întreprins acțiuni pentru realizarea păcii, securității tuturor statelor, respectarea tratatelor și aplicarea principiilor Pactului. Acțiunile vizau economia, politica, domeniul militar, implicându-le în sfera păcii și securității colective. S-au pus în practică măsuri pentru reconstrucția economică a Austriei, Ungariei, Bulgariei, Albaniei, Greciei și Portugaliei. Conferință economică mondială din 1927 a fost organizată sub egida Societății Națiunilor, urmărind aplicarea unui vast program de cooperare economică între state. Conferință și Acordurile de la Licarno din octombrie 1925 au fost organizate în afară cadrului Societății Națiunilor, dar au sprijinit principile Pactului. În august 1928, a fost semnat Pactul de la Paris (Pactul Briand-Kellogg) ce elimina războiul din raporturile internaționale, conflictele fiind rezolvate prin negocieri pașnice. Societatea Națiunilor s-a angajat prin Pact să reducă armamentele până la minimul necesar menținerii ordinii interne și defensivei. În conformitate cu obiectivele Societății Națiunilor pentru menținerea păcii și securității colective au fost create Mica Antantă dintre Cehoslovacia, Iugoslavia și România, precum și Înțelegerea Balcanică dintre Grecia, Iugoslavia, România și Turcia, fiind formate alianțe regionale defensive.


Relațiile Internaționale (1919-1939)[modificare | modificare sursă]

Societate, cultură și ideologie[modificare | modificare sursă]

Regimuri politice[modificare | modificare sursă]

In perioada interbelica cele mai influente regimuri politice au fost regimul totalitar( fascism, nazism, comunism) si regimul democratic.




Note[modificare | modificare sursă]

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • O istorie contra miturilor: relațiile internaționale în epoca războaielor mondiale (1914-1945/1947), Sergiu Nazaria, Editura Tipografia Centrala, 2012