Istoria evreilor în România

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

La acest articol sau secţiune se lucrează în prezent, vă rugăm nu modificaţi pentru moment. Aşteptaţi timp de cel puţin 24 ore din momentul în care aţi citit acest mesaj.

Minoritatea (etnia) evreiască pe teritoriul actual al României are o istorie ce se întinde pe aproximativ două milenii^[1] dar a început să fie semnificativă abia începând cu secolul al XIX-lea. Potrivit recensământului oficial din 1930, totalul evreilor din România era de 728 115 (după alte surse - 756 930^[2]). Această etnie a încetat - practic - să mai existe pe la sfârşitul sec. XX când numărul evreilor - cetăţeni români - a scăzut sub 7 000.

Cuprins 1 Începuturile prezenţei evreieşti 2 Perioada medievală 3 Situaţia evreilor din Principatele Române în sec. XIX[8] 4 Sionismul în România 5 Soluţia finală a problemei evreeşti din România în sec. XX 5.1 Antisemitismul activ: Legile privind minoritatea evreiască ale lui lui Octavian Goga şi Ion Gigurtu 5.2 Retragerea din Basarabia şi nordul Bucovinei 5.3 Regimul lui Antonescu şi "curăţirea terenului" 5.4 Situaţia cetăţenilor români de etnie evreiască după război. 6 Număr 7 Note 8 Bibliografie 9 Vezi şi: 10 Legături externe

[modifică] Începuturile prezenţei evreieşti

Începuturile prezenţei evreieşti au fost plasate de istoriografia mai veche înainte de cucerirea Daciei de către Traian, însă această opinie a fost radical revizuită de cercetările actuale, deoarece nu e confirmată de mărturii arheologice^[3]. Probabil, primii evrei au ajuns în Dacia odată cu instalarea puterii romane, având în vedere faptul că evreii s-au răspândit mai ales după revolta din 68-70 în tot imperiul roman^[4].

[modifică] Perioada medievală

Când Roman I a întemeiat oraşul Roman au fost şi evrei printre primii locuitori. Roman I i-a eliberat pe evrei de serviciul militar în schimbul unui impozit. În sec. XIV, în ţările române au venit evrei din Europa Centrală (askenazi), iar în timpul dominaţiei otomane, s-au stabilit aici în special evrei de origine spaniolă, sefarzi. Jewish Enciclopedia aminteşte că la curtea lui Ştefan cel Mare a fost logofăt un evreu, Iţhak fiul lui Beniamin Şor. Printre medicii lui Ştefan cel Mare era şi un medic evreu.^[5] La Bucureşti, în jurul anilor 1550, este pomenit un grup de evrei condus de David Ibn Usa, probabil liderul religios al comunităţii şi mai sunt pomeniţi Isac Rufus şi Habib Amato, care aveau prăvălii în Bucureşti, cei doi fiind prădaţi de o slugă, Iuda Gerson, care a murit, aparent prin spânzurare; la cercetarea împrejurărilor morţii sale au mai participat alţi patru evrei.^[6] Faptul că David Ibn Usa se afla în legătură cu rabinul Salonicului, puternic centru al sefarzilor, de unde s-ar putea conclude că evreii din Bucureşti erau sefarzi.

După pogromurile din Ucraina în secolul al 16-lea au venit în România şi evrei vorbitori de idiş, aşkenazi. În anul 1694, la Bucureşti, sub Brâncoveanu, evreii au plătit ca breaslă 100 ugh^[7]. Pe data de 28 ianuarie 1739 Constantin Mavrocordat l-a numit pe "Marco al lui Lazăr" să fie "staroste de jidovi" la Bârlad.^[7] În anul 1740 erau comunităţi evreieşti în oraşele Roman, Bacău şi Galaţi. La Iaşi, la data de 24 septembrie 1741, "căpitanii breslei" semnează un act în numele breslei.^[7]

Din a doua jumătate a sec. XVIII şi mai ales în prima parte a sec. XIX, datorită înăspririi situaţiei evreilor din Galiţia, aceştia preferă să treacă în Moldova şi Transilvania, unde autorităţile erau mai tolerante. Creşterea numărului lor a dus însă, la aşa-zisa "problemă evreiască".

[modifică] Situaţia evreilor din Principatele Române în sec. XIX^[8]

Calea spre emanciparea evreilor din Moldova şi Valahia a fost lungă şi plină de obstacole. Încurajaţi de promisiunile Paşoptiştilor, care au importat idealuri liberale vest-europene, de a soluţiona favorabil problema emancipării evreeşti - "...emanciparea israeliţilor şi drepturi egale pentru toţi locuitorii..." în Valahia şi respectiv, "...emanciparea treptată a israelitilor..." în Moldova, promisiuni care urmau să le deschidă porţile spre modernizare, spre prosperitate economică şi socială, spre libertate - evreii au sprijinit cu entuziasm revoluţia din 1848 şi grupările politice care au dus la unirea principatelor. In anii următori Unirii, Alexandru Ioan Cuza a făcut primii paşi spre emancipare. Au fost cooptaţi evrei în posturi publice iar legea comunală din 1864 le asigura dreptul de a participa - în anumite condiţii - la alegerile municipale. Codul Civil din acelaş an (art. 7) stipula "naturalizarea evreilor după zece ani de rezidenţă în ţară".

După 25 de ani de la Revoluţie Paşoptiştii liberali, (Ion C. Brătianu, Mihail Kogalniceanu, Ion Ghica) şi-au schimbat radical idealurile şi au uitat promisiunile faţă de evrei. După înlocuirea lui A. I. Cuza articolul 7 din Codul Civil a fost reformulat în sensul că cetăţenia va fi acordată numai locuitorilor creştini. Conducătorii liberali au pornit o serie de acţiuni anti-evreeşti, precum interdicţia de a locui în mediul rural, expulzări în masă, restricţii de ordin economic, etc., care au fost agravate de abuzurile administraţiei locale însărcinate cu aplicarea acestor directive.

Spre deosebire de acţiunile anti-evreeşti ale liberalilor, conservatorii au abordat o politică mai atenuată. Guvernul lui Lascăr Catargiu (între 1872 - 1896, cu întreruperi), sprijinit de personalităţi cu vederi conservatoare ( P.P. Carp, Titu Maiorescu, Take Ionescu, etc.) a căutat o soluţie mai umană a problemei evreeşti.

Ca urmare a Războiului de Independenţă din 1877-1878, la Congresul de Pace de la Berlin, Marile Puteri au fost deacord să-i recunoască României noile graniţe şi independenţa cu condiţia corectării amendamentului la art. 7 al Constituţiei, în sensul asigurării de drepturi civile tuturor locuitorilor ţării, independent de apartenenţa etnică. Aceste presiuni au provocat o adevărată furtună în cercurile politice româneşti. Opoziţia la modificarea Constituţiei a dus la alegeri şi schimbări de guverne şi intervenţii prin capitalele europene, folosind neînţelegerile dintre Marea Britanie, Franţa, Germania şi Rusia. Rezultatul final a fost o reformulare ambiguă a art.7 care să dea posibilitatea acordării individuale a cetăţeniei unor evrei cu o rezidenţă de minimum zece ani pe teritoriul României, cu excepţia încetăţenirii în bloc a 883 de participanţi la Războiul de Independenţă. Această corectare a Constituţiei a facilitat semnarea - cu o întârziere de un an - a tratatului care recunoştea independenţa şi graniţele României, dar a făcut încetăţenirea evreilor impracticabilă - între 1878-1913 numărul celor încetăţeniţi nu a depăşit 52 924 evrei.

În octombrie 1942 Ion Antonescu va critica vehement, într-o scrisoare către C.I.C. Brătianu atât acceptarea acestei formulări cât şi a semnării tratatului de pace din 1919: ..."jidani, care împreună cu englezii şi americanii, au dictat pacea "(din 1919)... şi că Ion C. Brătianu a fost nevoit să primească (în 1878) condiţia înjositoare a acordării de drepturi cetăţeneşti evreilor, ..."datorită căreia s-a jidovit ţara şi s-a compromis economia românească şi puritatea rasei noastre"... "El (Brătianu) ... a provocat decăderea morală a României prin capitularea în faţa evreilor şi a francmasonilor, care şi-a căpătat expresia prin instaurarea sistemului democrat-liberal, ce a acordat drepturi tuturor."^[9]

[modifică] Sionismul în România

În zilele 30 şi 31 decembrie 1881, la Focşani sa deschis primul congres sionist al Uniunilor Sioniste din România.

Scopul sioniştilor era recolonizarea teritoriilor din Ţara Israel. La congres au participat 56 de delegaţi care au reprezentat 33 de organizaţii sioniste locale, organizaţii care reprezentau aproximativ 70,000 de activişti evrei, o treime din evrei români.

Preşedintele congresului a fost Samuel Pineles din Galaţi şi secretarul congresului a fost David Rintzler. La congresul din Focşani a fost intonat pentru prima oara imnul "Hatikva", azi imnul oficial al statului Israel.

[modifică] Soluţia finală a problemei evreeşti din România în sec. XX

Considerându-se parte integrantă a poporului român, minoritatea evreească a participat masiv, în cadrul armatei române, la Primul Război Mondial. Soldaţii şi ofiţeri evrei, până la gradul de colonel (Mauriciu Brociner), s-au luptat cu eroism, au căzut, au fost răniţi, au fost decoraţi, au fost citaţi în ordine de zi, etc.

La sfârşitul războiului, primul tratat de pace al Antantei fost încheiat cu Germania, la Versailles (28 iunie 1919), urmat de tratatul cu Austria, la Saint- Germain en Laye (10 septembrie), pe care România (reprezentată de Alexandru Vaida-Voevod, ministru fără portofoliu şi Nicolae Mişu, ambasadorul României la Londra) nu l-a semnat, din cauză că i se impuneau clauze referitoare la minorităţi, care au determinat demisiile succesive ale guvernelor Ion I. C. Brătianu şi general Artur Văitoianu. ^[10][11]. La 9 decembrie 1919, guvernul român (prim-ministru fiind generalul Constantin Coandă) semnează cu Puterile aliate şi asociate Tratatul asupra minorităţilor. Prevederile acestui tratat au fost ulterior legiferate prin Constituţia din 29 martie 1923 şi legea din 25 februarie 1924, prin care dobândeau cetăţenia română, cu drepturi depline, toţi locuitorii foşti cetăţeni ai Imperiului austro ungar sau rus care aveau domiciliu administrativ în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş la 1 decembrie 1918, în Bucovina la 28 noiembrie 1918 şi în Basarabia la 9 aprilie 1918^[12].

Totalul evreilor din România - după etnie, potrivit recensământului oficial din 1930 - era de 728 115 (după alte surse - 756 930^[13]).

În urma amputărilor teritoriale din vara anului 1940, populaţia evreiască s-a împărţit în felul următor:

- în România - 312 972;

- în U.R.S.S. (Basarabia şi nordul Bucovinei) - 275 419;

- în Ungaria (Transilvania de NV) - 138 917;

- în Bulgaria (Cadrilater) - 807;

- total - 728 115.

[modifică] Antisemitismul activ: Legile privind minoritatea evreiască ale lui lui Octavian Goga şi Ion Gigurtu

De-a lungul anilor de conlocuire, atât poporul român cât şi Biserica Ortodoxă Română au manifestat faţă de evrei - conform syntagmei lui Şerban Papacostea - o toleranţă ostilă. De menţionat că actele pogromiste - menite să rezolve după două mii de ani problema deicidă - nu erau iniţiate sau sprijinite de conducerea Bisericii Ortodoxe Române

Antisemitismul românesc a fost de o factură socio-economică, cu rădăcinele adânc înfipte în straturile sociale medii şi superioare, politice, academice, economice şi culturale ale populaţiei majoritare române, dar fără priză marcată în cadrul marei mase a poporului. Acuza de deicidere era un pretext, un instrument de manipulare a maselor, dar nu o cauză. Mulţi intelectuali români notorii au ales postura de teoreticieni ai antisemitismului sau au făcut propagandă antisemită. Ura, fascismul, xenofobia, calomnia, minciuna, răstâlmăcirea şi neghiobia şi-au dat mâna pentru reuşita acestei misiuni. In iunie 1934 apare romanul lui Mihail Sebastian, "De două mii de ani...", cu o prefaţă de Nae Ionescu concepută ca o antiteză la tematica romanului - această prefaţă fundamentează antisemitismul prin perspective teologice, concluzând că: "evreii nu au nici o putinţă de salvare întrucât sunt evrei". După ce i-au demonizat, protipendada română a început să creadă în potenţialul demonic al evreilor, în capacităţile lor intelectuale cu care "bietul român" nu putea concura. Aceste "capacităţi deosebite" - de care erau convinşi că există - ar fi putut fi folosite ca un catalizator al evoluării întregului popor dar, păturile conducătoare au preferat să le contracareze, să distrugă concurenţa neloială. Antisemitismul activ român a avut ca principală ţintă eliminarea acestei concurenţe neloiale prin blocarea accesului evreilor la posibilităţile de studiu, de creere şi de exprimare, excluderea din instituţiile de ştiinţă şi cercetare, din instituţii de cultură - teatre, interzicerea intelectualilor de a exercita profesia, îngrădirea oricărei posibilităţi de dezvoltare economică, jaful legalizat (românizarea), sau nu, mergând până la teroare şi exterminare.

Pe pretextul că între anii 1918 şi 1924 s-ar fi infiltrat în România evrei din fostele imperii austro ungar şi rus, guvernul prezidat de Octavian Goga^[a] a publicat la 21 ianuarie 1938 Decretul nr. 169 de revizuire a cetăţeniei, prin care toţi evreii cetăţeni români vor trebui să-şi redovedească dreptul la cetăţenie cu acte doveditoare, conform legii din 25 februarie 1924, în termen de 20 de zile de la afişrea listelor pe comune şi oraşe. Ca urmare a acestui decret a fost revizuită situaţia a 617 396 de evrei, dintre care 392 172 (63,50%) au păstrat cetăţenia română, iar 225 222 (36,50%) au pierdut-o. Aceştia din urmă au primit certificate de identitate valabile pe un an, cu posibilitatea de prelungire. Ei erau consideraţi străini fără paşaport şi supuşi regimului juridic ca atare.

Pe un fundal de dezbinare politică^[b], speriat de capitularea la ofensiva germană a Belgiei şi mai ales, a Franţei, principalul sprijin al României faţă de expansionismul Axei^[14] şi simţindu-se vinovat de retagerea haotică din Basarabia regele Carol II decide să "cumpere cu monedă evreiască" simpatia şi sprijinul lui Hitler la viitoarele tratative cu Budapesta şi Sofia ale căror pretenţii teritoriale erau susţinute de Berlin. El semnează la 8 august 1940, la propunerea primului ministru Ion Gigurtu^[c], "Decretul lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România" care stabileşte:

- distincţia politică şi juridică între românii de sânge şi cetăţenii români;

- defineşte ca evrei pe toţi cei de religie mozaică, inclusiv cei născuţi din căsătoriile mixte (evrei-creştini) şi "evrei atei";

- datoria militară se înlocueşte cu obligaţie fiscală sau prestare de muncă;

- evreilor li se interzice să dobândească proprietăţi rurale;

- li se interzice să poarte nume româneşti;

- în 3-6 luni toţi salariaţii evrei vor fi înlăturaţi;

- se va opera segregarea în învăţământul de toate gradele;

- încălcarea acestor dispoziţii se va pedepsi cu închisoare corecţională de la 1 la 12 ani.

Un al doilea decret, din aceeaşi dată, interzice "căsătoriile între români şi evreii de sânge sub sancţiunea de închisoare corecţională de la 2 la 5 ani"^[15]. Aceste legi copiau Legile de la Nürenberg^[16][17].

[modifică] Retragerea din Basarabia şi nordul Bucovinei

Cedarea fără luptă - dictată de interese germane, ca urmare a Acordului Ribbentrop-Molotov - a Basarabiei şi nordului Bucovinei a constituit o tragedie naţională română. Ea a afectat radical regimul lui Carol al II-lea şi a accelerat nazificarea României^[18]. Sloganul conform căruia evreii - tradiţionalul ţap ispăşitor pentru toate tarele - ar fi fost responsabili şi pentru această cedare a devenit un clişeu popular.

Istoria retagerii din aceste teritorii începe să se scrie pe baze ştiinţifice-obiective, abea în ultimii ani^{[19][20][21][22][23][24]}. Sub o cenzură practicată, într-o formă sau alta, până în 1989, strădaniile autorilor de a găsi un vinovat, prezentarea rectificată a adevărului din documentele vremii, inclusiv cele ale armatei au dus la o literatură istorică şi memorialistică amplă dar, de o obiectivitate precară. Din surse sovietice au picurat documente puţine şi tendenţioase, posibil - falsificate, în funcţie de necesităţile politice ale vremii. Pactul Ribbentrop-Molotov era un subiect tabu pe care România era printre puţinele ţări din blocul sovietic care şi-a permis să-l pomenească tangenţial. Studiile pe temă care au fost publicate în străinătate^[25][26][27] suferă şi ele, de tarele menţionate: victimizare, tendenţiozitate, căutare de "vinovaţi", reticenţa, refuzul de a accepta o realitate incomodă, dureroasă a trecutului atât la autorii români cât şi la cei evrei, bine înţeles, de pe poziţii opuse.

"Pentru ca să nu creeze panică în rândul oamenilor" guvernul român a ordonat evacuarea Basarabiei la 28 iunie 1940, ora 9,00. Ultimul tren a părăsit Cernăuţii în aceiaşi zi, la 14,00, ora la care, conform ultimatumului sovietic, Armata Roşie urma să treacă graniţa (în realitate, au făcut-o mult mai devreme, infiltrând unităţi paramilitare cu menirea să pregătească terenul şi să contracareze o eventuală încercare de rezistenţă). România deţinea pe teritoriul ce trebuia cedat mari unităţi militare, cu un efectiv de 1 200 000 de soldaţi şi ofiţeri, în afară de civilii care refuzau să rămână sub comunişti, administraţia, poliţia, jandarmeria, etc., inclusiv familiile respectivilor. Era o imposibilitate ca o astfel de masă de oameni să poată trece Prutul în mod organizat, în cinci ore. Rezultatul acestei hotărâri a fost desorganizarea, retagerea haotică însoţită de lupte pentru fiecare căruţă sau alt mijloc de transport, abandonarea de utilaj militar şi civil, de documente, de armament, etc. Soldaţi români-basarabeni au dezertat în masă de teama că retragerea lor va duce, pe deoparte, la ruperea definitivă de familie, de glia străbună, iar pe de alta, la posibila pereclitare a familiei rămasă sub guvernarea sovietică. Ca urmare a dezertărilor, diviziile 12, 15, 21, 26 şi 27 au pierdut mai mult de jumătate din efectiv. Ofensiva rapidă a armatei sovietice a devansat trupele româneşti în retragere. Ea a plasat puncte de control pentru a dezarma, a ameninţa cu moartea şi a umili pe militarii români^[28]. Mulţi ofiţeri şi soldaţi au fost luaţi prizonieri. Ştiid că atitudinea armatei sovietice faţă de ofiţerii prizonieri era mult mai dură decăt faţă de soldaţi au fost ofiţeri care s-au debarasat de revolver şi de galoane. Ulterior, pentru a evita Curtea Marţială ei s-au motivat declarând că evreii i-au dezarmat şi le-au smuls epoleţii.

Minoritatea evreiască din Basarabia (7,27% din populaţie)^[d] s-a văzut prinsă între ciocanul comunist sovietic şi nicovala antisemitismului activ a Bucureştiului. Evreii s-au simţit trădaţi, înşelaţi, împilaţi, exploataţi, expropiaţi de drepturi şi de averi, de un stat care avea datoria să-şi ocrotească cetăţenii. Începând cu încălcarea promisiunilor Paşoptiştilor liberali - din momentul când au ajuns la conducere - România s-a dezis sistematic de toate obligaţiile internaţionale asumate în privinţa egalităţii în drepturi a minorităţilor, consemnate şi semnate solemn în tratatele de pace şi consfinţite în Constituţie. Statul Român nu le-a mai lăsat evreilor nici o opţie, nici măcar aceea de a se dovedi buni cetăţeni: "Populaţia civilă va putea fi evacuată la ordin, dar populaţia minoritară nesimpatizantă rămâne pe loc"^[29].

Aplicarea directivelor descriminatorii la periferia ţării s-a efectuat inegal, în funcţie de administratorii locali, unii, cu omenie, alţii considerându-le ocazii de rotunjire a propriilor venituri, alţii, cu o cruzime antisemită dezlănţuită, instituind legea bunului plac. Folsind retragerea, în unele locuri au fost cazuri de răfuieli cu astfel de despoţi locali. Este greu de apreciat frecvenţa, sau chiar existenţa unor astfel de incidente dintr-o documentaţie în care evreii foloseau ca pretext al retragerii. Sintagme gen: "evreii din Bucovina", "evreii din Chişinău", "populaţia evreiască din Bălţi", "evreii şi comuniştii din Româneşti" (Partidul Comunist din Basarabia cuprindea în total 375 de membri iar Comsomolul, 511) sfidau obiectivitatea stiinţifică dar erau suficiente pentru a crea o psihoză antisemită-revanşardă în cadrul populaţiei, care a dus la un val de violenţe îndreptate împotriva cetăţenilor evrei, atât în teritoriile cedate cât şi în restul ţării. Grupuri de militari români, soldaţi şi ofiţeri s-au dedat la violenţe, jafuri şi crime, în general condamnate de Marele Stat Major care n-a ezitat să-i pedepsească pe vinovaţi^[e]. Este de menţionat perioada de teroare din trenurile din Moldova când soldaţi şi civili atacau şi aruncau din mersul trenului cetăţeni cu "aspect evreiesc", inclusiv români etnici. Amploarea acestor violenţe a determinat Marele Stat Major să acţioneze patrule şi razii prin trenuri şi gări care au dus pe la mijlocul lunii iulie 1940 la sistarea acestor acte^[30].

După intrarea României în război, Marele Stat Major a încetat să mai acorde - ba chiar a pedepsit cu asprime - orişice asistenţă acordată cetăţenilor români de etnie evreiască executând - cu mici excepţii - ordinele criminale ale lui Ion Antonescu (vezi mai jos).

[modifică] Regimul lui Antonescu şi "curăţirea terenului"

Antisemitismul activ, importat şi propagat de Mişcarea Legionară, legiferat prin legile lui Octavian Goga şi Ion Gigurtu şi amplificat de propaganda prilejuită de cedările de teritorii a fost aplicat minorităţii evreieşti - ca misiune principală de stat - de regimul antonescian. El s-a exprimat prin masacre, atrocităţi şi jafuri faţă de cetăţenii români de etnie evreiască: Pogromul de la Dorohoi, Pogromul de la Bucureşti, Pogromul de la Iaşi, Trenurile morţii, Deportările în Transnistria (au fost deportaţi în Transnistria 195 000 de cetăţeni români de etnie evreiască dintre care, la 15 noiembrie 1943 au rămas în viaţă 49 927) etc. şi mai ales, faţă de evreii din teritoriile ocupate de România. Articole redacţionale din presa românească la sfârşitul lui octombrie 1941 - care exprimau linia oficială – au anunţat românilor că "problema evreiască a intrat în faza soluţiei finale şi că nici un om din lume şi nici o minune nu pot împiedica soluţionarea ei". Guvernul a anunţat că România "s'a înscris printre naţiunile care sunt hotărâte să colaboreze efectiv pentru rezolvarea definitivă a problemei evreieşti, nu numai locale, dar şi europene"^[31]. Într-o scrisoare trimisă unui intelectual care a elogiat politica antisemită a Conducătorului, Ion Antonescu s-a obligat să elimine cu totul pe evrei din România: "Nimeni şi nimic nu mă va împiedica, atâta timp cât voi trăi, de a împlini opera de purificare"^[32].

La reuniunea cabinetului din 8 iulie 1941, Mihai Antonescu, viceprim-ministru şi ministru de externe în guvernul Ion Antonescu s-a adresat miniştrilor: "Aşa că vă rog să fiţi implacabili, omenia siropoasă, vaporoasă, filozofică nu are ce căuta aici… Cu riscul de a nu fi înţeles de unii tradiţionalişti care mai pot fi printre dv., eu sunt pentru migrarea forţată a întregului element evreu din Basarabia şi Bucovina, care trebuie zvârlit peste graniţă… Veţi fi fără milă cu ei. Nu ştiu peste câte veacuri neamul românesc se va mai întâlni cu libertatea de acţiune totală, cu posibilitatea de purificare etnică şi revizuire naţională… Dacă este nevoie, să trageţi cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari… Îmi iau răspunderea în mod formal şi spun că nu există lege… Deci, fără forme (formalităţi), cu libertate completă (de acţiune)"^[33].

"Curăţirea terenului" era numele de cod folosit de regimul Ion Antonescu pentru sintagma germană "soluţia finală". Ordinul de curăţirea terenului, de exterminare a unei părţi a evreilor din Basarabia şi Bucovina şi de deportare a restului a fost dat de Ion Antonescu din proprie iniţiativă şi nu ca rezultat al presiunilor germane. Pentru punerea în aplicare a acestei sarcini, el a ales jandarmeria şi armata, în special administraţia civilă a armatei, Pretoratul. Şeful Marelui Stat Major al Armatei, generalul Iacobici, a ordonat comandantului Biroului 2, locotenent-colonel Alexandru Ionescu, să pună în aplicare un plan "pentru înlăturarea elementului iudaic de pe teritoriul basarabean prin organizarea şi acţionarea de echipe, care să devanseze trupele române". Planul a fost pus în aplicare începând cu 9 iulie 1941. Armata a primit "ordine speciale" prin generalul Şteflea, executorul acestor ordine fiind Marele Pretor al Armatei, generalul Ion Topor^[34]. Jandarmeria a primit ordinul de curăţirea terenului cu trei-patru zile înainte de 21 iunie 1941, în trei locuri diferite din Moldova: Roman, Fălticeni şi Galaţi. Inspectorul general al jandarmeriei, generalul Constantin (Piki) Vasiliu, a declarat în faţa subofiţerilor şi ofiţerilor de jandarmi la Roman că "prima măsură pe care sunt datori s-o aducă la îndeplinire va fi aceea de curăţire a terenului, prin care se înţelege: "exterminarea pe loc a tuturor evreilor aflaţi pe teritoriul rural; închiderea în ghetouri a evreilor de pe teritoriul urban; arestarea tuturor suspecţilor, a activiştilor de partid, a acelora care au ocupat funcţiuni de răspundere sub autoritatea sovietică şi trimiterea lor sub pază la legiune". Comandantul legiunii de jandarmi Orhei, Constantin Popoiu a atras atenţia jandarmilor săi "că trebuie să-i extermine pe evrei dela pruncul în faşă până la bătrânul neputincios, toţi fiind periculoşi pentru naţia română" ^[35].

"Ordinele speciale" erau considerate "secret de stat" şi transmise verbal sau ca documente cu regim secret, de fiecare dată când autorităţile militare sau civile evitau să-i execute pe evrei, fie, de teama consecinţelor, fie, că nu credeau în existenţa unor asemenea ordine. De exemplu, cazul maiorului Frigan din garnizoana Cetatea Albă, care nu a cunoscut ordinele speciale şi a cerut instrucţiuni în scris pentru executarea evreilor - Pretorul Armatei a III-a, colonelul Marcel Petală, s-a deplasat la Cetatea Albă pentru a ordona personal maiorului directivele. Imediat au fost executaţi toţi cei 3 500 de evrei care mai rămăseseră în ghetou^[36]. Ordinele speciale erau date direct de Ion Antonescu Armatei, Serviciului special de informaţii şi Jandarmeriei, iar Mihai Antonescu ordona administraţiei civile. Executantul ordinelor speciale, Marele pretor, generalul Ioan Topor, era direct subordonat şefului Marelui Cartier General, generalul Ilie Şteflea. Jandarmeria în cele două provincii, prin inspectorii generali, colonelul Teodor Meculescu, în Basarabia şi colonelul Ioan Manecuta, în Bucovina, era subordonată la începutul operaţiunii generalului C. Vasiliu şi apoi generalului Topor.

În urma acestor ordine speciale de curăţirea terenului teritoriul dintre Nistru şi Bug devenise un imens cimitir presărat cu zeci de mii de cadavre despuiate de haine şi lăsate să putrezească de-a lungul drumurilor. Apele Bugului, infestate cu cadavre, nu mai erau potabile, indiferenţa faţă de sanitaţie pereclita populaţia locală ne evreiască, pe militarii români şi pe membrii minorităţii germane din zona Bugului. Bijuteriile, obiectele de valoare, dinţii de aur, inelele şi verighetele retezate împreună cu degetul, banii jefuiţi, dispăreau în drum spre visteria statului. Mihai Antonescu stabilise acorduri (Abmachungen) privind colaborarea pe teren cu SS-ul, adică cu Einsatzgruppe D şi cu alte formaţiuni germane. Instructorii germani au raportat despre cruzimea, rapacitatea, corupţia şi ineficienţa camarazilor români care au acţionat neplanificat, n-au şters urmele execuţiilor în masă şi au comis jafuri, violuri sau împuşcări pe străzi, n-au îngropat cadavrele sau au primit mită de la evrei. Din schimburile de scrisori, protestele şi dispoziţiile în această privinţă reiese că germanii erau furioşi de lipsa de organizare şi planificare şi nu din cauza crimelor în sine. Rapoartele trimise de diversele unităţi ale Einsatzgruppe D şi de cele ale Feldgendarmerie erau pline de informaţii cu privire la execuţii şi jafuri şi despre modul de acţiune neorganizat al românilor, concluzând că "soluţionarea problemei evreieşti de către români în regiunea dintre Nistru şi Nipru a fost dată pe mâini necorespunzătoare". În darea de seamă care a rezumat primele cinci rapoarte ale Einsatzgruppe D, trimisă la 30 octombrie 1941 ministrului de externe nazist Ribbentrop, comandantul poliţiei de siguranţă SD (Chef der Sicherheitspolizei und des SD) relata: "Modul în care românii se comportă cu evreii este complet lipsit de metodă. Nu am avea nimic de reproşat numeroaselor execuţii dacă pregătirile tehnice şi execuţiile ar fi suficient de corecte. În general, românii lasă cadavrele celor ucişi pe locul în care au fost împuşcaţi, fără să le îngroape". ^[37].

Guvernanţii români s-au străduit să inducă în eroare pe reprezentanţii puterilor occidentale privind ordinele speciale de curăţirea terenului. Ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti, Franklin Mott Gunther, primit în audienţă de Ion Antonescu şi de Mihai Antonescu a protestat contra atrocităţilor antievreieşti. La 4 noiembrie 1941 el a raportat Ministerului de Externe de la Washington: "Am atras atenţia permanent şi persistent celor mai de seamă autorităţi româneşti reacţia inevitabilă a guvernului meu şi a poporului american faţă de un astfel de tratament inuman şi chiar ucideri nelegiuite de oameni nevinovaţi şi lipsiţi de apărare descriind pe larg atrocităţile comise contra evreilor din România. Observaţiile mele au trezit în mareşalul Antonescu şi la premierul ad-interim Mihai Antonescu manifestări de regret pentru excesele comise "din greşeală" sau de "elemente iresponzabile" şi (promisiuni) de moderaţie în viitor… Programul de exterminare sistematică continuă totuşi şi nu văd vreo speranţă pentru evreii români atâta timp cât actualul regim ... va rămâne la putere^[38].

În iunie 1942, Mihai Antonescu, în numele lui Ion Antonescu, a re-acceptat, în cadrul convorbirilor secrete cu trimişii lui Himmler din Sicherheitspolizei, soluţia finală în România, adică deportarea tuturor evreilor români, cu foarte mici excepţii, în lagărul de exterminare Belzec din Polonia ocupată unde, conform planului german, urmau să fie gazaţi şi arşi într-un ritm de 2 000 pe zi. În afară de 17 000 de evrei, găsiţi "utili" economiei naţionale sau cu drepturi excepţionale, întreaga minoritate evreiască din România, care număra în mai 1942 (recensământul a fost organizat în acest scop) 292 149 suflete, urma să fie exterminată în decurs de circa 140 de zile^[39]. Suspendarea planului de către români la 13 octombrie 1942 a fost provocată de înţelegerea faptului că interesele germane şi cele româneşti nu mai coincid, că armata română urmează să fie măcinată la Stalingrad şi că în ciuda tuturor sacrificiilor materiale (alimente, petrol, materii prime) şi umane, Hitler nu intenţionează să înapoieze Transilvania de nord României. România dăduse tot şi nu primise nimic.

Intelectuali şi politicieni români de frunte - înfruntând riscuri serioase - au protestat sau au intervenit pentru îndulcirea sau anularea unor ordine draconice, spre exemplu, intervenţia Reginei mamă, Elena, împrună cu Patriarhul Nicodim Munteanu pentru încetarea deportării evreilor bucovineni în Transnistria şi repatrierea copiilor rămaşi orfani, etc. Intervenţia lui Iuliu Maniu, la cererea liderului evreu Willy Filderman a stârnit furia lui Ion Antonescu care era ferm decis să termine cu evreii în 1942. În nota sa prezentată Consiliului de Miniştri la 31 august 1942 spunea: "Să se publice structura oraşelor pentru ca să vadă şi ţara cât era de compromisă şi de ameninţată viaţa economică şi dezvoltarea spirituală din cauza ticăloşiei politicianiste iudeo-masonice a căror exponenţi erau partidele "naţionaliste" din Transilvania şi Regat. Dacă voi lăsa moştenitorilor regimului aceiaşi situaţie, voi face şi regimul meu părtaş la această crimă. Voi trece peste toţi şi peste orice greutate pentru a purifica naţia de această neghină. Voi înfiera la timp pe toţi acei care au venit – ultimul dl. Maniu – şi vor veni să mă împiedice a răspunde dorinţei majorităţii imense a acestei naţii… Să se publice integral această rezoluţie a mea odată cu publicarea statisticei şi memoriului de faţă. Publicarea până la 10 septembrie"^[40].

După catastrofa militară de la Stalingrad, în aşteptarea verdictului puterilor democratice, care de la sfârşitul anului 1942 au avertizat că vor pedepsi cu asprime state şi conducători care au luat parte la exterminarea populaţiei civile, Mihai Antonescu, cu aprobarea lui Ion Antonescu a iniţiat o vastă acţuine secretă de falsificare, sustragere şi înlocuire de documente incriminatorii pentru a minimaliza răspunderea regimului pentru crimele comise împotriva evreilor din România şi Ucraina. Documentele false urmăreau să arunce vina în primul rând, pe germani şi pe legionari, pentru execuţiile în masă comise de armata şi jandarmeria română la Iaşi, în Basarabia şi în Ucraina. Falsificarea documentelor urmărea nu numai problema evreiască, ci şi absolvirea post-factum a regimului de cealaltă mare crimă – înfeudarea ţării intereselor germane, participarea la război dincolo de obiectivul naţional just al României - eliberarea celor două provincii româneşti acaparate de Rusia Sovietică în iunie 1940 - şi de uriaşele pierderi umane şi materiale sacrificate de România într-un război inutil şi lipsit de glorie. Ion Antonescu a sacrificat trupe române la Stalingrad din loialitate faţă de Führer, nepermiţând o retragere a diviziilor române încercuite, când mai puteau să iasă din încercuire. Echipa principală de falsificatori de documente a operat la Ministerul de externe, dar fenomenul s-a înregistrat şi la Ministerul de Interne şi în special la Marele Stat Major^[f].

Rezultatele ordinelor speciale de curăţirea terenului au fost următoarele:

- România nu a predat evrei Germaniei pentru lagărele de exterminare.

- Toate crimele şi pogromurile anti evreieşti de pe teritoriul aflat sub conducerea Statului Român au fost - exclusiv - rezultatul acţiunilor unor cetăţeni români.

- Cu excepţia Pogromului de la Dorohoi şi a altor cazuri izolate, marile acţiuni anti evreieşti (pogromuri, deportări, masacre, "munca de folos obştesc" etc.) au fost "dictate de sus", fie, de Comandamentul Mişcării Legionare (Pogromul de la Bucureşti), fie, de guvernul antonescian.

- Din cei 441 293 de cetăţeni români de etnie evreiască înregistraţi în 1941 ca locuitori ai teritoriilor Regatului, sudul Transilvaniei, Basarabia şi Bucovina au rămas în viaţă în august 1944 cam 300 000.

- Cu toată prigoana şi crimele săvârşite, situaţia finală a cetăţenilor de etnie evreiască în România a fost mult mai blândă decât în ţările vecine (Ungaria, Polonia, Ucraina, Grecia, Iugoslavia^[g]) sau mai îndepărtate (Franţa, Olanda, Norvegia, Germania, Italia, Austria, Cehoslovacia, Ţările Baltice).

Este o datorie de onoare menţionarea adevăratei nobilimi a poporului român, sute şi mii de oameni de morală şi curaj, cu inima plină de iubirea aproapelui care, în vremuri de urgie au salvat ce-au putut, aici, un copil, acolo, o bătrână, dincolo, aruncând peste gardul ghetoului un coltuc de pâine, riscându-şi cu bună ştire - viaţa şi agoniseala. 55 dintre ei au fost distinşi de Statul Israel cu titlul, diploma şi medalia Drept între popoare.

[modifică] Situaţia cetăţenilor români de etnie evreiască după război.

Regimul comunist, instaurat în România după război a garantat prin Constituţie emanciparea tuturor etniilor. În realitate, antisemitismul - interzis prin lege - a îmbrăcat forme noi. Dictatura proletariatului a acţionat cu asprime faţă de "elementele burghezo-moşiereşti", ne proletare, "cu origine ne sănătoasă", "cosmopolite", cu rude în străinătate, etc., care formau marea majoritate a evreilor din România. În Armata Română s-au creat batalioane speciale de muncă în care, în locul serviciului militar obişnuit, soldaţii, care purtau uniforme de culoare gri, erau puşi la munci grele (pavare de şosele, concasare manuală de piatră, etc.,) la un regim asemănător închisorilor. În perioade diferite, procentul evreilor în aceste unităţi varia între 25-35%. Antisemitismul ocult al conducătorilor comunişti, sprijinit de cel stalinist se exprima indirect dar efectiv: în toate documentele cu date personale (actele de stare civilă, adeziunea de admitere în Partid, U.T.M - Uniunea Tineretului Muncitor, sindicat, A.R.L.U.S. - Asiciaţia Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, etc.) menţionarea "naţionalităţii" şi a numelui anterior erau obligatorii. Evreii comunişti erau folosiţi ca scule dispozabile de intimidare şi de opresare a evreilor recalcitranţi.

Încercările comuniste-securiste de a se infiltra în Biserica Ortodoxă Română au fost încununate cu succes. Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică a rămas inpenetrabilă, deci a fost desfinţată prin Decretul 358 din 1 decembrie 1948, iar prelaţii şi întreaga ei conducere au fost arestaţi. Biserica Catolică era inabordabilă de teama complicaţiilor cu Vaticanul. Organizarea religioasă evreiască era slab centralizată şi cu o influenţă secundară asupra populaţiei, instituţa dominantă evreiască fiind organizaţiile sioniste care au devenit pricipala ţintă de atac a Partidului, paralel cu crearea Comitetului Democrat Evreiesc - C.D.E., un organ de control şi penetrare în sânul populaţiei evreieşti, care s-a dovedit a fi un fiasco total.

Conflictul dintre conducerea comunităţilor evreieşti din România şi partidul comunist izbucneşte public încă de la 14 iunie 1944 când, în cursul audienţei Dr. Willy Filderman la regele Mihai I, la Castelul Peleş, liderul evreu îi cere regelui să respingă planul propus de Lucreţiu Pătrăşcanu şi Emil Bodnăraş cu o zi înainte, la consfătuirea fruntaşilor politici şi militari anti-fascişti, prin care regimul Antonescu urma să fie răsturnat prin înarmarea evreilor din lagăre. Filderman îl anunţa pe rege că evreii vor participa cu entuziasm la o astfel de răscoală dar, exclusiv proporţional-numeric cu populaţia românească participantă (pentru a nu lăsa impresia unei răscoale evreieşti contra Statului Român).

Primul ziar suspendat în România de către comunişti a fost "Curierul Israelit", în februarie 1945, când dr. Filderman este arestat pentru prima oară. În anul 1948 Filderman ia drumul exilului. În acelaşi an va fi judecat în contumacie.

La 2 martie 1949, conducerea superioară a Securităţii se întruneşte pentu a decide soarta mişcării sioniste din Romania. Din stenograma acestei şedinte: "La şedinţa convocată de tov. ministru Teohari Georgescu, au luat parte următorii: tov. general-locotenent Gheorghe Pintilie, tov. general-maior Alexandru Nicolschi, tov. general-maior Vladimir Mazuru şi tov. colonel Gavril Birtaş. Cu această ocazie, tov. ministru Teohari Georgescu arată că problema sionistă ne-a scăpat oarecum din obiectiv, din cauza că am considerat organizaţiile sioniste ca fiind mai puţin periculoase decât celelalte. Analizând scopul si tendinţele acestor organizaţii şi, mai ales, urmărind elementele care le sprijină şi care le folosesc în scopuri diversioniste, putem să ne dăm seama că nu există nici o deosebire intre scopurile care le urmăresc organizaţiile sioniste şi scopurile care le urmareşte orice altă organizaţie fascistă. Organizaţiile sioniste sunt instrumente în mâna imperialiştilor, pe care ei le subvenţionează şi le folosesc ca instrumente de diversiune. Ca atare, in perioada de dictatură a proletariatului, nu este permis a se mai tolera existenţa acestor organizaţii şi, ca urmare, vor fi luate următoarele măsuri: 1. Dizolvarea tuturor organizaţiilor sioniste şi a anexelor lor. 2. Urmărirea activităţii elementelor sioniste, care activează sub orice formă. 3. Pedepsirea tuturor elementelor care intră în ţară cu scopul de a duce activitate sionistă (instructorii). 4. Se vor lua măsuri pentru dizolvarea chibuţurilor, iar tineretul să fie repartizat la muncile corespunzatoare pregătirii lui, ca toţi ceilalţi cetăţeni ai RPR. 5. Dizolvarea si urmărirea organizaţiei evreilor repatriaţi din URSS. In aplicarea acestor măsuri, se va proceda cu foarte mare atenţie şi tact, în aşa fel ca măsurile luate să nu dea duşmanului nici un element pe care l-ar putea folosi în scopul de frânare a regimului, prezentând aceste măsuri ca măsuri antisemite. Va trebui să se aibe grija de căminele de bătrâni şi copii. Îngrijirea acestora să fie preluată de stat, iar in fruntea lor să fie puse la conducere elemente democrate, care să nu dea posibilitate propagării pe viitor a ideilor sioniste."^[41]

Anul 1953 aduce de două ori populaţia evreiască din România în atenţia Biroului Politic al Partidului Muncitoresc Român. La 14 ianuarie 1953, Iosif Chişinevschi, acuzatorul principal al populaţiei evreieşti a declarat: "Comunităţile evreieşti în tot timpul au fost un cuib de jefuitori, de spioni. Comunităţile au avut întotdeauna pe un Filderman şi de la exploatarea şi jefuirea oamenilor săraci şi până la acte criminale de spionaj, acestea au fost în programul lor. De aceea cred că aici trebuie să mergem ferm. Să-i ia dracu, dar până la urmă vor amuţi, altfel ne vor dăuna, nu numai nouă, dar şi întregului lagăr al păcii" ("Magazin istoric", 11/392 noiembrie 1999). A doua oară, în şedinţa Biroului Politic din 2 septembrie 1953, Gheorghe Gheorghiu-Dej declara: "Sunt câteva procese de agenturi imperialiste care urmează să fie terminate. Ancheta este gata, s-au terminat lucrările şi urmează să aibă loc procesul. E vorba de agenţii ale serviciilor de spionaj francez, englez, austriac, ai Vaticanului şi francmasoni. Mai sunt şi unii agenţi ai Israelului, care desfăşoară activitate de spionaj în favoarea americanilor şi Intelligence Service-ului, care vor fi judecaţi în calitate de agenţi ai acestor servicii de spionaj, pentru a nu se spune că am avea ceva cu organizaţiile sioniste sau cu elemente aparţinând acestor organizaţii. N-au decât să se desolidarizeze sioniştii de aceşti oameni care au făcut spionaj. Noi de unde să ştim că ei sunt sionişti, noi am dat peste ei făcând spionaj. În ce măsură Statul Israel i-a încurajat sau nu, asta pot să ştie ei mai bine decât noi"^[42].

In decursul anilor 1953 - 1954, procesele anti-sioniste s-au succedat unul dupa altul. Toate procesele s-au desfăşurat în tribunale militare, fără avocaţi şi procurorii au refuzat probele cu martori. Înculpaţii erau aduşi în faţa instanţei dupa "pregătiri speciale", siliţi prin torturi si înfometare, să semneze mărturii mincinoase în care recunoşteau cele mai abominabile crime "împotriva poporului român şi împotriva socialismului". Sentinţele Tribunalului Militar au fost deosebit de dure, între 6 şi 25 ani temniţă grea. Preşedintele completului de judecată a fost generalul Alexandru Petrescu, cel care în anii 1940-1941, având gradul de locotenent colonel a condamnat la moarte evrei din Cernăuţi, cel care i-a trimis la moarte pe Romulus Cofler şi Emil Calmanovici sau i-a dat 25 de ani de muncă silnică lui Belu Zilber. În "procesele spectacol" erau numiţi "apărători din oficiu", cu rolul de a susţine acuzaţiile procurorului. În puţinele cazuri când avocatul apărării a avut curajul să intervină în favoarea acuzatului, a fost întrerupt de preşedintele tribunalului cu grosolănie şi cu ameninţarea că se va trezi pe aceeaşi bancă de acuzare. Primii condamnaţi au fost conducătorii organizaţiei sioniste "Betar": Edgar Kanner (condamnat la 18 ani închisoare), Slomo Sitnovitzer (15 ani închisoare), Pascu Schechter-Gani (12 ani), Meir Horowitz (10 ani), Marcel Tăbăcaru (10 ani), Iakov Littman-Litani (15 ani), Suzi Benvenisti (10 ani) - (arhiva anchetei împotriva sioniştilor, dosarul SRI 16385). După proces, deţinuţii au fost încarceraţi în odioasele penitenciare şi închisori ale Securităţiii, printre care, cele de la Aiud, Ghencea, Piteşti şi altele, pentru bărbaţi, şi Mislea pentru femei. În temniţa de la Piteşti, dincolo de regimul dur de închisoare, li s-a aplicat deţinuţilor şi un regim de îndoctrinare politică sub ameninţarea bătăii, sub supravegherea a doi "capo": legionarul Ţurcanu şi evreul Fux. Doi deţinuţi sionişti au rămas dispăruţi^[h].

Toate aceste acte anti-sioniste, anti-evreieşti nu au putut să limiteze dorinţa etniei evreieşti de a-şi realiza visul declarat în decembrie 1881, la Focşani, la Primul Congres Sionist al Uniunilor Sioniste din România respectiv, emigrarea spre statul evreiesc nou creat, Statul Israel. După un secol de antisemitism, prigoană, împilare, privare de drepturi, jaf şi crimă divorţul de populaţia majoritară, română era definitiv şi irevocabil. Presiunile internaţionale - cu excepţia blocului comunist - au început să dea roade. Plecarea evreilor s-a produs în două etape: Prima, între anii 1954-1955, în care au fost lăsaţi să plece cei fără studii superioare şi a doua, după anul 1958, caracterizată prin plecările în grupuri mici, cu întreruperi ne limitate în timp, câteodată, de ani de zile. Pe timpul lui Ceauşescu

[modifică] Număr

În anul 1930, trăiau în România 756.400 evrei; după Holocaust au supravieţuit circa 425.000. Majoritatea supravieţuitorilor au emigrat în Israel.

În 2002 au fost număraţi în România 6.179 evrei.

[modifică] Note

^[a] Guvernul prezidat de Octavian Goga (28 decembrie 1937 – 10 februarie 1938 s-a menţinut, în total, 44 de zile, când a fost demis prin instituirea dictaturii regale a lui Carol al doilea). Partidul Naţional Creştin a fost creat la Iaşi prin fuziunea, la 14 iulie 1935, a Ligii Apărării Naţional Creştine (A.C.Cuza) şi Partidului Naţional Agrar (Octavian Goga)^[43].

^[b] Deşi România se găsea în pragul desmembrării teritoriale, a nazificării şi a războiului, disensiunile dintre conducătorii politici se acutizau. Cele două partide de extremă dreaptă cu program antisemit, Partidul Naţional Creştin (9,20%) şi Totul Pentru Ţară (15,53%), rivale între ele, obţinuseră la ultimile alegeri parlamentare (decembrie 1937) un procent de 24,73% din voturi, în timp ce partidele democratice tradiţionale - şi ele aflate în competiţie aprigă - întruniseră 66,89%. După Legea electorală în vigoare, pentru formarea guvernului, un partid necesita un minimum de 40% din voturi.

^[c] Odată cu venirea sa la putere, Preşedintele Consiliului de Miniştri între 4 iulie şi 4 septembrie 1940, Ion Gigurtu a declarat că va duce o politică nazistă şi antisemită şi că România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a justifica orientarea sa nazistă şi aderarea totală a României la Axa Berlin - Roma. La sfârşitul lunii August 1940, în urma întâlnirii dintre Gigurtu şi Hitler, relativ la doleanţele teritoriale ungureşti, România a acceptat arbitrajul lui Hitler care a decis să se cedeze Ungariei 44,000 km pătraţi din teritoriul Transilvaniei, inclusiv oraşul Cluj. După tragedia retragerii pripite şi haotice din Basarabia, retragerea din nordul Ardealului a decurs mult mai organizat, în decurs de două săptămâni.

^[d] Cu cedarea Basrabiei, N. Bucovinei şi a Ţinutului Herţei România a pierdut: suprafaţă - 50 762 kmp. (20,5% din suprafaţa agricolă a ţării) şi locuitori - 3 776 309, dintre care 53,49% români, 10,34% ruşi, 15,30% ucrainieni şi ruteni, 7,27% evrei, 4,91% bulgari, 3,31% germani, 5,12% diverşi.

^[e] Vezi Pogromul din Dorohoi, cazul maiorului Vasile Carp, comandantul Reg. 86 vânători, care a comandat uciderea unor evrei la Ciudei, jud. Storojineţ şi la Zăhăneşti, jud. Suceava^[44], etc.

^[f] Un exemplu de document fals a fost cel intercalat printre documentele Ministerului de Externe, o telegramă trimisă chipurile de Mihai Antonescu lui Ion Antonescu "în trenul special al Conducătorului" în drum spre o întâlnire inventată cu Hitler, de către cel care s-a ocupat de falsificarea documentelor la Ministerul de Externe^[45].

^[g] Bulgaria s-a aliat Axei la 1 martie 1941. Regele Bulgariei, Ţarul Boris al III-lea, a dus o politică înţeleaptă de ambiguitate, primind de la Hitler teritorii (Cadrilaterul, Macedonia grecească) dar fără să-şi rişte un singur soldat. Sub presiunea Bisericii Ortodoxe Bulgare şi a Parlamentului el a refuzat predarea pe mâna germanilor a evreilor bulgari, dar i-a predat pe toţi evreii din Macedonia ocupată. Evreii bulgari au fost salvaţi, cei macedoneni au fost deportaţi la Auschwitz şi exterminaţi.

^[h] Exemplul lui A.L. Zissu, ziarist, scriitor, unul din conducătorii sionismului din România. Dârzenia lui, chiar în beciurile Securităţii (care n-a reuşit să obţină de la el cele dorite), i-a condus pe anchetatori la aplicarea de presiuni psihologice. Zissu avea un singur fiu, pilot în aviaţia britanică, care căzuse pe frontul din Africa de Nord, în timpul celui de al II-lea război mondial. Când paraşutistul Trachtenberg, paraşutat în spatele frontului în România, i-a comunicat, în numele comandamentului britanic, vestea căderii fiului, Zissu s-a recules o clipă şi apoi a spus: "Domnilor, să continuăm şedinţa". Anchetatorii de la Securitate i-au prezentat lui Zissu o scrisoare plastografiată, "scrisă" de fiul său, care s-ar fi aflat undeva în Uniunea Sovietică, condamnat la moarte ca spion englez şi prin care îşi conjura tatăl "să fie cuminte şi să semneze ce-i cer anchetatorii, ca să-i salveze viaţa". Astfel, Zissu n-a mai rezistat^[46].

[modifică] Bibliografie

• B. P. Hasdeu, Istoria tolerantei religioase în Romania, Bucuresti, 1868;
• Nicolae Iorga, Istoria evreilor în tarile noastre, Bucuresti, 1913.
• Moshe Carmilly-Weinberger, Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944), Bucuresti, Edit. Enciclopedica, 1994.
• Carol Iancu, Les Juifs en Roumanie 1866-1912; de l'exclusion a l'emancipation, Aix-en-Provence, 1978, p. 142-143.
• Nicolae Gudea: The Jews in the Roman Dacia. I. A Bronze Coin emitted by Simon Bar Kochba discovered at Pojejena (Caraş-Severin county), în: Studia Judaica (Cluj-Napoca) 2 (1993), p. 162-169.
• Nicolae Gudea: Jews in Roman Dacia. II. A Jewish coin in the Roman fort from Ilişua (Dacia Porolissensis), în: Studia Judaica 7 (1998), p. 199-202.
• Ladislau Gyémánt: Evreii din Transilvania. Destin istoric, Cluj-Napoca 2004.
• Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, 1. ed. Victor Eskenasy, Bucureşti 1986.
• Silviu Sanie: Cultele orientale în Dacia Romană, Bucureşti 1981, p 148-162.
• Elias Schwartzfeld: The Jews of Romania from the Earliest Times to the Present Day, în: American Jewish Yearbook, Philadelphia: 1901, pp. 25-62.
• Heikki Solin: Juden und Syrer im westlichen Teil der römischen Welt. Eine ethnisch-demographische Studie mit besonderer Berücksichtigung der sprachlichen Zustände, în: Aufstieg und Niedergang der römischen Welt. Geschichte und Kultur im Spiegel der neueren Forschung, ed. de Hildegard Temporini şi Wolfgang Haase, partea II, vol. 29,2: Sprache und Literatur (Sprachen und Schriften), Berlin / New York 1983, (dt., engl., franz.), ISBN 3-11-009525-4, p. 587-789, despre Dacia Romană în capitolul 9: Die Donauprovinzen und Dalmatien. A. Zeugnisse und bibliographische Hinweise. a. Juden, b. Syrer und semitische Namen, ξ Dakien, p. 761-769.
• Andreea Andreescu, Lucian Nastasă, Andrea Varga: Minorităţii Etnoculturale: Evreii, Mărturii, Documentare din România, 1945-1965,(desfăşurarea măsurilor antisioniste), Cluj, CRDE, 2003.

[modifică] Vezi şi:

• Pogromul din Dorohoi
• Prigonirea evreilor în timpul guvernului legionar
• Pogromul din Bucureşti

[modifică] Legături externe

• Divers.ro: Sit al Centrului de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală
• en Enciclopedia Holocaustului
• Pogromul de la Bucureşti 21 – 23 ianuarie 1941
• Raportul Yad-Vashem (pdf) Retragerea din Basarabia şi Bucovina de Nord în iunie-iulie 1940 şi consecinţele ei asupra relaţiilor interetnice în România]
• Dan-Simion Grecu: „Detaşamentele exterioare de muncă pentru evrei din judeţul Hunedoara (1941-1943)”
• Jewish Encyclopedia (1901-1906): „Rumania”, articol de Gotthard Deutsch, D. M. Hermalin şi Joseph Jacobs
• Elias Schwartzfeld despre evreii României
• proeuropa.ro
• A HISTORIOGRAPHICAL CONTROVERSY:THE JEWS OF ROMANIA DURING THE SECOND WORLD WAR
• Carole Fink, Minority Rights as an International Question, Contemporary European History, Vol. 2 (November 2000), pp. 385-400
• Jennifer Jackson Preece, Minority Rights in Europe: From Westphalia to Helsinki Review of International Studies, Vol. 23, No. 1, pp. 1-18.
• Aimee Genel, "Were the Minority Treaties a Failure?" - review of Carole Fink. Defending the Rights of Others: The Great Powers, the Jews, and International Minority Protection
• Boris Tsilevich, EU Enlargement and the Protection of National Minorities: Opportunities, Myths, and Prospects
• Minorities Protection Treaties
• Text of the Treaty, from the website of the Australasian Legal Information Institute, hosted by UNSW and UTS
• [http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/vjw/romania.html The Virtual Jewish History Tour

Romania]

• Arestarea sioniştilor