Armenii din România

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare
Acest articol sau această secţiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.
Puteţi ajuta găsind susţinere bibliografică pentru conţinutul paginii.
Acest articol trebuie pus în formatul standard
Ştergeţi eticheta la încheierea standardizării. Articolul a fost etichetat în luna februarie 2008.

În România, armenii constituie o comunitate etnică veche de aproximativ un mileniu, fiind prezenţi mai ales în Moldova, Muntenia şi Oltenia. În prezent, comunitatea numără doar câteva mii de membri.

Cuprins

[modifică] Originile armenilor din România

După implantările sporadice de populaţie armeană în Balcani, efectuate de împăraţi bizantini, stabilirea armenilor în Europa de est a fost determinată de câteva exoduri din secolele al XI-lea—al XIV-lea, cauzate de căderea regatului Armeniei Mari. Primul exod a urmat ocupării capitalei Ani de către selgiucizi în 1064, când populaţia a emigrat spre Cilicia, Crimeea şi Polonia. Al doilea exod, după invazia tătărească din 1239, a avut ca direcţii Polonia şi Moldova. Al treilea exod, în 1299, motivat de oprimările suferite sub tătari, s-a îndreptat spre Crimeea, unde s-a format o colonie comercială ulterior în legătură cu Moldova. Al patrulea exod s-a datorat cutremurului din 1319, care a distrus oraşul Ani, precum şi foametei provocate de acesta. Ultimul exod a fost determinat de invazia nimicitoare a mongolilor în Armenia apuseană, în 1342.

Dintre emigranţii armeni aşezaţi în Crimeea în 1045, când Ani a fost ocupată de bizantini, iar populaţia sa deportată, şi apoi în 1064, cei care căutau locuri mai stabile au plecat mai departe, spre Galiţia, Polonia, Moldova, Moravia, unde nu apăruseră formaţiuni stabile, aceşti nouveniţi alcătuind acolo, astfel, grupuri etnice distincte. Mai apoi, odată cu întemeierea noilor state dornice să-şi impună suveranitatea, a început fenomenul de asimilare, îndeosebi atunci când comunitatea armeană a adoptat religia catolică oficială.

Cea mai veche mărturie atestată a prezenţei armenilor în zona ţărilor române o constituie un epigraf din anul 967, pe o piatră de mormânt din Cetatea Albă. Conform consemnării făcute de Grigore Goilav, textul inscripţiei menţionează: "Această cruce este gravată la 416" (data aparţine cronologiei armene introduse la 11 iulie 551, deci corespunde anului 967).[necesită citare]

În Transilvania este semnalată prezenţa aproape simultană a unei colonii armeneşti. Cronicarii maghiari Simon de Kezai şi Thuroczi scriu că, în timpul ducelui Géza (972-997) şi al regelui Ştefan I (997-1038), s-au stabilit în regat, pe lîngă boemi, poloni, greci, spanioli şi alţii, un număr de armeni care au fost înzestraţi cu privilegii şi cu titluri nobiliare: "Praeterea (inquit) intraverunt Hungariam tam tempore Ducis Geizae et Sancti regis Stephani, quam diebus regum aliorum Bohemi, Poloni, Graeci, Hispani, Hismaelitae, Bessi, Armeni etc. qui diutius in regno commorando, quam vis illorum generatio nesciatur, per matrimonium diversorum contractus, Hungaris immixti nobilitatem pariter et descensum sunt adepti"[necesită citare].

Armenii stabiliţi în secolele al X-lea—al XI-lea pe teritoriul ce avea mai târziu să devină principatul Moldovei veniseră de la Ani direct pe căile comerciale, în vreme ce, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, cînd localitatea Caffa din Crimeea a fost ocupată de otomani, armenii formaţi ca negustori la genovezi au pătruns în zona Moldovei, drept singurul drum comercial care le rămăsese spre Orient. Primii refugiaţi din Armenia aparţineau păturilor avute – aristocraţi, negustori, meşteşugari care îşi salvau viaţa, bunurile, dar şi credinţa[necesită citare] – şi, datorită privilegiilor pe care aveau să le obţină şi comerţului pe care l-au iniţiat în noile lor aşezări venind cu caravanele în secolele al XI-lea–al XII-lea, oraşele din Galiţia, Polonia şi Moldova au prosperat. Bun cunoscător al istoriei armenilor din România, Nicolae Iorga afirma în Choses d'art arméniennes en Roumanie (1935): "S-a constatat prin documente existenţa armenilor din Moldova de prin secolul al XIV-lea. Ei erau aici înainte chiar de întemeierea principatului. Cum principatul Moldovei a fost în realitate creat pe calea comerţului, acei cari au urmat această cale a comerţului au devenit colaboratori la crearea statului naţional în Moldova. Aşa încît armenii sunt oarecum părinţii Moldovei."[necesită citare]

În Ţara Românească, armenii s-au aşezat mai târziu, în secolul al XIV-lea, venind din Armenia şi Crimeea. Prezenţe armeneşti sunt menţionate în anii 1400-1435 la Bucureşti, Târgovişte, Piteşti, Craiova, Giurgiu, iar începând din [[1500] este semnalată existenţa armenilor la Babadag, în Dobrogea. Căderea Constantinopolului în 1453, ocuparea Crimeii în 1475, precum şi alte evenimente din secolele al XVI-lea–al XVII-lea au adus alte valuri de imigranţi armeni în Muntenia. În secolul al XVI-lea, când Târgoviştea era capitala principatului, aici se formase o importantă colonie armenească, iar în secolul al XVII-lea vin şi se stabilesc la Bucureşti şi la Piteşti armeni din Bulgaria, care se aşezaseră acolo după căderea Constantinopolului şi nu-şi mai păstrau limba.[necesită citare]

Clericul Cristophor Lukacsi, în Historia Armenorum Transilvaniae (Viena, 1859), explică existenţa elementului armean în Transilvania citându-l pe istoricul Ghevond, care afirmă că în secolul al VIII-lea armenii din oastea unei căpetenii khazare din Caucaz, numiţi de acesta în posturi de comandă datorită vitejiei lor, s-au alăturat altor şapte triburi khazare ale ungurilor, luând parte, împreună cu acestea, la cucerirea de teritorii în Europa. De altfel, armenii ar fi putut trece în Transilvania din Balcani, unde au ajuns cu oastea bizantină mobilizată sub împăraţii Mauriciu şi Focas împotriva avarilor şi bulgarilor (secolele al VI-lea – al VII-lea), apoi odată cu pavlicienii duşi în Bulgaria în secolul al X-lea. Între armeni şi ţările dunărene trebuie să fi existat, cum conchide şi Joseph Strzygowski în Die Baukunst der Armenier und Europa (Viena, 1917), strânse legături comerciale.

[modifică] Formarea comunităţilor armene în Principate

[modifică] Moldova

Drumul negustorilor armeni din Crimeea spre Galiţia, în secolele al XII-lea – al XIII-lea, trece prin Cetatea Albă. Aşa se explică faptul că aici, unde în secolul al XII-lea a fost înălţată prima biserică armenească din Ţările Române, s-au păstrat cele mai vechi urme ale prezenţei armenilor în această regiune. La epigraful anterior menţionat, se pot adăuga alte mărturii: o inscripţie religioasă din 1174 şi monede bătute de regii Armeniei Ciliciene, cu care negustorii armeni din Crimeea, Galiţia şi Moldova au avut relaţii comerciale. La începutul secolului al XIV-lea, armenii din Caffa au migrat la Cracovia şi la Lemberg, iar de acolo au trecut în Cameniţa şi în Moldova. Întrucât în 1365, Eparhia armeană din Lemberg primea sub jurisdicţia sa pe armenii din Moldova, se poate deduce că în centrele comerciale importante existau de-acum colonii armeneşti. Cel mai vechi monument arhitectonic clădit de armeni pe aceste meleaguri şi păstrat până astăzi este biserica Sfânta Maria din Botoşani, târnosită în [[1350], aşa cum afirmă Nicolae Şuţu în Notion statistiques sur la Moldavie (Iaşi, 1849): "Din secolul al XI-lea, armenii, părăsindu-şi aşezările invadate de perşi, s-au refugiat în Polonia şi în Moldova. Emigrări ulterioare au avut loc în 1342 şi 1606. Ei au biserici în Moldova, dintre care cele mai vechi sunt cele din Botoşani, construită în 1350, şi cea din Iaşi, care datează din 1395."[necesită citare] Faptul că în această biserică se păstraseră două Evangheliare copiate la Caffa în 1351 şi 1354 poate fi încă o dovadă a vechimii lăcaşului şi, implicit, a coloniei din Botoşani. În orice caz, lăcaşul reprezintă dovada existenţei târgului Botoşani la 1350, deci cu un veac mai devreme decât atestările documentare cunoscute.

La rândul său, biserica armenească Sfânta Maria din Iaşi, pe a cărei piatră de fondare, încastrată în bolta de la intrarea în edificiul actual, este gravat anul 1395, constituie un atestat de existenţă a oraşului, de vreme ce armenii îşi construiau bisericile mai întâi din lemn, deci ei se aşezaseră acolo chiar mai de mult. Textul epigrafului este: "Cu mila lui Dumnezeu s-a pus temelia bisericii Sfînta Născătoare de Dumnezeu, prin osteneala părintelui Iacob şi a lui hagi Marcar şi Grigor. 1395". Episcopul Melchisedec scrie în Inscripţiunile bisericilor armeneşti din Moldova:

„ Dacă se va constata că în adevăr biserica armeană din Iaşi e zidită la 1395, atunci se va dovedi că Iaşii au existenţă mai veche decât data fundării ce-i dau unii scriitori, d.e. Vornicul Urechia, care lasă a se înţelege, că Iaşii s-ar fi fundat de Ştefan cel Mare, după învingerea Cazacilor la Nistru (anul 1475). Armenii, ca comercianţi, se stabileau totdeauna prin tîrguri şi oraşe. Prin urmare dacă Armenii s-au aşezat în Iaşi pe la finele veacului al XIV-lea şi şi-au zidit acolo biserica, trebuie încă pe atunci să fi existat acolo cel puţin un târg."[1] ”

N. Bogdan, în monografia sa Oraşul Iaşi (Iaşi, 1913), argumentează: "Dacă lucrul acesta este aşa, atunci e o dovadă mai mult că oraşul Iaşi exista cu mult mai înainte de data citată (=1395), cu unul sau două veacuri cel puţin, căci pentru ca o colonie armeană, popor recunoscut din vechime ca comerciant şi industriaş, să vie în această localitate îndepărtată de ţara sa, şi să se aşeze într-un număr aşa de mare, ca să poată să-şi zidească o biserică costisitoare şi impunătoare, trebuia ca oraşul acesta să fi existat de multă vreme şi să-şi fi avut o populaţie numeroasă şi cuprinsă."

"Coloniile armeneşti din Moldova" – spune Iorga – au constituit prima burghezie a oraşelor moldoveneşti." Rolul armenilor aşezaţi în Moldova înainte de întemeierea principatului a fost, deci, acela de a fi creat nuclee stabile, care apoi au fost dezvoltate prin venirea din Crimeea a negustorilor armeni formaţi în comerţul cu genovezii, aşadar apţi de a impulsiona economia noii lor ţări de adopţiune. Tot Nicolae Iorga descrie astfel, în România cum era pînă la 1918, activitatea armenilor: "Negustorul armean, din Galiţia mai ales, harnic, ager, foarte curat şi purtător al unei civilizaţii răsăritene şi apusene mai înalte. El a durat bolţi şi case de cărămidă, a cuprins între ele străzi pline de zgomot şi de mişcare, s-a îmbogăţit şi a îmbogăţit pe cărăuşii şi meşterii, pe oamenii de muncă mai grea ai ţării."[necesită citare]

Lucrul acesta l-a înţeles Alexandru cel Bun, care, ca şi Ştefan cel Mare ulterior, a acordat armenilor drepturi şi privilegii, stimulând astfel contribuţia lor la dezvoltarea comerţului şi economiei moldoveneşti. Regăsim argumentul, accentuat, la B. P. Hasdeu: "Cată să observăm că armenii ştiau a se arăta în împrejurările cele mai momentoase destul de buni patrioţi români spre a fi meritat cu totul dreptul unei asemenea distincţiuni"[necesită citare].

Printr-un hrisov datat 30 iulie 1401, Alexandru cel Bun a încuviinţat înscăunarea unui episcop armean în Suceava, capitala principatului său, ceea ce dă dovada existenţei unei mai vechi şi bine orgaizate colonii de credincioşi armeni. Documentul, semnalat încă în 1842 de un istoric al armenilor din Polonia, K. Zacharjasewicz, în arhiva Episcopiei armene din Lvov, a fost descoperit în 1932 de clericul Z. Obertynski, care l-a publicat un an mai târziu într-o broşură, în traducere germană cu greşeli. O tălmăcire exactă, din slavona originară, a publicat P.P. Panaitescu într-un număr al "Revistei istorice române" din 1934: „Din mila lui Dumnezeu, noi Alexandru Voevod, Domn al Ţării Moldovei cu fratele meu Bogdan, facem cunoscut cu această scrisoare a noastră tuturor bunilor pani cari vor privi la această scrisoare sau o vor auzi, că acest adevărat Ohanes, episcop armenesc, a venit la noi, la scaunul nostru cel moldovenesc şi s-a prezentat nouă cu drepte scrisori ale patriarhului ecumenic Antonie de Constantinopol pentru că pe patriarhul lor armenesc nu l-am cunoscut încă, ca să se ridice la această episcopie, cu ajutorul domnului nostru Vitovt. De asemenea ne-a jurat Domniei noastre să primească şi să aşeze toată rînduiala bisericească. Deci noi am dat episcopului armenesc Ohanes bise-ricile armeneşti şi pe popii lor. În întreaga noastră ţară va avea putere asupra armenilor cu dreptul său episcopal. I-am dat scaun la Suceava, în cetatea noastră. Care dintre armeni îl veţi cinsti, va fi ca şi cum aţi face-o pentru noi, în ţara noastră a Moldovei; care nu-l va asculta, noi îl vom pedepsi cu mîna lui. Iar la aceasta este cedinţa mea, a mai sus scrisului Alexandru Voevod şi credinţa fratelui Domniei mele, a lui Bogdan, şi cre-dinţa tuturor boerilor moldoveni şi mici şi mari. Şi s-a scris la Suceava sub pecedea noastră în anul 6909, iulie în 30, cu mîna lui Bratei.“

Printr-un alt hrisov, din 8 octombrie 1407, Alexandru cel Bun a chemat negustori armeni din Polonia, pentru a contribui la prosperitatea oraşelor moldoveneşti, promiţându-le scutirea de taxe vamale şi de biruri. Astfel s-au aşezat 700 de familii la Suceava şi numeroase altele la Siret şi la Cernăuţi, unde comerţul avea să fie deţinut aproape exclusiv de armeni. Domnitorul moldovean a mai invitat 3.000 de familii armeneşti în 1418, când acestea s-au stabilit în şapte oraşe. Hasdeu argumentează cu îndreptăţire venirea lor: „Este învederat că această nouă colonie nu şi-ar fi îndreptat paşii spre România să n-o fi preces buna primire pe care o avuseseră deja coreligionarii lor cei stabiliţi de mai nainte.“[necesită citare] Asupra celor şapte oraşe care i-au găzduit pe armeni există mici neconcordanţe în sursele istorice. Astfel, G. Pray în Dissertationes historico-criticae (Viena, 1775), Al. Papadopol-Calimah în Notiţă istorică despre oraşul Botoşani (1887) şi Hasdeu în Etymologicum Magnum Romaniae (Bucureşti, 1887), menţionează Suceava, Hotin, Botoşani, Vaslui, Galaţi, Iaşi, Dorohoi. Luigi Maria Pidou înlocuieşte, din această listă, Dorohoi cu Siret, în timp ce Xenopol adaugă Cetatea Albă, Minas Tokhateţi substituie Galaţi şi Dorohoi cu Siret şi Roman, iar Engle numeşte doar Suceava, căreia îi alătură cinci oraşe nenominalizate.[necesită citare]

Ştefan cel Mare, la rândul său, îi primise pe armenii refugiaţi, în 1475, din Crimeea la ocuparea acesteia de către tătari şi îi aşezase la Suceava, Iaşi, Botoşani, Roman, Focşani, când mai apoi a acordat privilegii negustorilor armeni din Lemberg, care, nemaiputând trece, în drumul lor spre Adrianopol, prin Dobrogea ocupată de otomani, deschiseseră o nouă cale comercială dinspre Brugge şi Nürnberg, cu tranzitarea Moldovei. Vlad Bănăţeanu a consemnat această iniţiativă: „Armenii au jucat un rol din cele mai importante în viaţa economică a ţării noastre un rol social atât de importat în decursul mai multor secole, încât domnii moldoveni îi chemau şi primeau mereu contingente noi de armeni, oferindu-le diferite drepturi şi privilegii“, în vreme ce Ion N. Angelescu remarca în Histoire Économique des Roumains: „Dacă românii au ajuns, într-un moment al apogeului lor comercial de odinioară, să străbată regiuni depărtate, să cunoască toate ţărmurile Mării Negre şi să pătrundă prin strâmtori chiar în Mediterana, asta nu o datorează italienilor, ci este graţie altor negustori care cunoşteau bine întreg Levantul, armenii. Ei au jucat un rol mare la începuturile comerţului românesc şi în formarea populaţiei din oraşele româneşti. Armenii au venit la noi în mai multe rânduri, dar cei care au avut o influenţă mai mare asupra comerţului românesc sunt în mod sigur cei care au venit încă din primii ani de la întemeierea oraşelor“.[necesită citare]

Cu cei 10.000 de armeni aduşi de Ştefan cel Mare, numărul total de armeni în Moldova veacului al XV-lea s-a ridicat la 20.000. Aceştia erau nu numai negustori, dar şi meşteşugari, manufacturieri, agricultori. “Carele armeneşti” ale caravanelor plecate din oraşele moldoveneşti duceau în Europa occidentală şi în Orient vite, cai, porci, oi, piei, grâne, ceară, brânzeturi, aducând în loc postavuri, covoare, broderii, mătăsuri, mirodenii, coloranţi, arme. În secolele al XV-lea – al XVII-lea, prin urmare, comerţul interior şi cel exterior ale Moldovei erau concentrate în mâinile armenilor, care se foloseau de poziţia oraşelor locuite de ei şi aflate pe căile internaţionale de tranzit spre Polonia, Rusia, Germania. "În general - afirmă Nicolae Iorga - nu putea să existe pe vremea aceea un târg moldovenesc, deci comerţ, fără armeni".[necesită citare] Iar N. Bogdan scrie în Oraşul Iaşi: "Încetul cu încetul armenii acaparează cea mai mare parte a negoţului ieşean, luptându-se în concurenţă cu alţi străini, cu turcii, grecii, evreii etc, pe cari îi dovedesc prin isteţimea lor - de unde se formă în popor zicala: un jidan înşală zece moldoveni, un grec înşală zece jidani şi un armean înşală zece greci."[necesită citare] În afară de oraşele menţionate şi de cele în care - cum vom vedea - armenii şi-au clădit biserici, ei au mai populat localităţile Neamţ, Panciu, Odobeşti, Târgu Frumos şi altele mai puţin importante. Pe lângă negoţ, armenii din Moldova au început să se ocupe şi cu manufactura, producând mărfuri pe care altfel erau nevoiţi să le importe, şi cu zootehnia, pentru că vitele şi caii care constituiau obiectul exportului lor să aibă o calitate corespunzătoare cerinţelor externe. Meşteşugarii armeni erau organizaţi în bresle, frăţii împărţite pe meserii, dar şi frăţii ale femeilor, tinerilor, enoriaşilor de o credinţă. Negustorii şi meseriaşii aveau, de asemenea, „Companii ale armenilor“, organisme civile de reglementare a relaţiilor cu administraţia de stat şi de coordonare a activităţii comunitare. Din nou Ion N. Angelescu scria: "Ei formau în România o populaţie capabilă să stabilească raporturi comerciale între cele două lumi care se întâlneau pe teritoriul nostru: Occidentul Europei şi Orientul Asiei. Având relaţii întinse în Imperiul turc, unde trăiau în număr mare compatrioţi ai lor, armenii sunt, pentru un timp, principalii intermediari în comerţul internaţional din Orient. Stabilindu-se pe pămîntul românesc, în oraşe, armenii au contribuit într-o mare măsură la dezvoltarea comerţului românesc, iar apogeul nostru economic începînd din sec. XVI trebuie să li se atribuie lor în mare parte."[necesită citare]

Domnitorul Constantin Mavrocordat i-a scutit pe armeni, la 7 aprilie 1742, de cai şi de olac: "Nici de pe la odăile lor, nici din oile lor de la conace nime să nu le ia, nici oi, nici cai"[necesită citare]. Alexandru Mavrocordat, la rândul său, a dat la 9 martie 1784 un hrisov de favorizare a comercianţilor armeni de cetăţenie austriacă şi care făceau negoţ cu vitele, în fapt reînnoirea unui alt hrisov, iscălit de unchiul principelui, Ioan Nicolae Mavrocordat. Erau întărite, astfel, vechile privilegii şi adăugate altele, printre care interdicţia ca localnicii să perceapă armenilor chirii prea mari pentru păşunat sau să le producă alte neplăceri, iar ispravnicilor li se lua dreptul de a-i pedepsi personal pe armeni, urmând ca delincvenţii să fie predaţi curţii de judecată domneşti, singura care îi putea sancţiona.

O dată de excepţie în istoria de bună şi paşnică vieţuire a armenilor, vreme de mai multe veacuri în Moldova, o constituie anul 1551, când Ştefan Rareş a persecutat şi prigonit elementul armean din principatul său. În acel an, la 16 august, domnitorul a poruncit ca armenii, care în acea duminică serbau Adormirea Maicii Domnului, să se lepede de credinţa lor naţională şi să se convertească la ortodoxismul românesc, altfel urmând să fie alungaţi din ţară, schingiuiţi şi chiar omorâţi. Ca atare, au fost prădate, pângărite şi distruse bisericile armeneşti şi au fost torturaţi, mutilaţi şi masacraţi numeroşi armeni. Pe lângă istorici armeni ca Eremia Keomurgian (secolul al XVII-lea), Mikael Ceamcian (secolul al XVIII-lea), Ghevond Alişan (secolul al XIX-lea), care au consemnat în scrierile lor acest episod, cărturarii români au menţionat şi ei năpasta abătută asupra armenilor, explicitând totodată cauzele complexe ale acestei urgii. Hasdeu: „A fost un principe moldovenesc cam smintit, însă român de origne, Ştefan Rareş, care merse şi mai departe decît hoţii, comiţînd în privinţa religiunii celei mai neofensive unicul act de netoleranţă menţionat în cronicile noaste“.[necesită citare] Într-adevăr, în Letopiseţul Ţării Moldovei, Grigore Ureche scria De domnia lui Ştefan vodă, ficiorul lui Pătru vodă, fratele lui Iliiaşu vodă, 7059 iunie 15 zile: „Şi ca să nu să vază ceva că iaste răsărit de la pravoslavie, toţi eriticii din ţara sa vrea, au să-i întoarcă, să fie la o lege, au să iasă din ţară. Pre armeni, pre unii de bună voie, cu făgăduinţe împlîndu-i, pre alţii cu sila i-au botezat şi i-au întors spre pravoslavie, mulţi din ţară au ieşit la turci şi la leşi şi printr-alte ţări, vrînd să-şi ţie legea sa. Cu aceasta vrînd Ştefan vodă să astupe faptele frăţine-său, de lucruri ce făciia, cu nevoinţă siliia. Iară ce cerea pravoslaviia şi legea creştinească nu ţinea, că mai apoi nu numai lăcomiia şi asupreală făciia, ce şi curvie nespusă era într-însul, nu răbda de muieri cu bărbaţi, nu era fecioarile nebatjocurite, nu jupînesile boiarilor săi neasuprite“. Iar Neculai Costin adăuga în Istoria Ţării Moldovei: „Pre proastă cale purcese Ştefan Vodă cu aceste, izgonirea şi silirea arenilor, socotind că el stinge ocărîta viaţă a frătini-său; şi va înoi bunul nume al tatini-său". “Faptele frăţine-său” erau turcirea şi trădarea lui Ilieş, pe care le relatează Gheorghe Şincai în istoria sa, consemnând şi pervertirea lui Ştefan însuşi: "Ştefan văzând că nu-şi poate plini pofta, şi-au băgat în inimă să omoare tot Divanul, şi după pilda frate-său să se turcească şi el; şi să vândă ţara la turci, întru deznădăjduirea aceea şi-au adus dascăli, şi două curve de la turci, ca pururea să fie lîngă dînsul, de cari ameţindu-se din zi în zi, sporea în obiceiurile turceşti". Confirmarea o avem la Iorga şi la Engel, dar mai ales la Xenopol, care scrie: "Pentru a şterge numele cel rău al fratelui său şi ca să nu presupună cumva poporul că şi el ar fi gata a se da pe urmele lui, Ştefan se purta cu mare evlavie către religia şi bisericile creştine. Totodată el pune să se întoarcă, fie prin blîndeţe şi făgăduieli, fie prin silă, ereticii ce se petreceau în Moldova. Fiindcă armenii se arătase mai îndărătnici, el îi supuse unei crîncene prigoniri, ceea ce împinse pe mulţi din ei să părăsească ţara, spre a-şi mîntui credinţa. Toate aceste le făcea Ştefan, pentru a răscumpăra prin masca religiozităţii nenumăratele sale abuzuri, şi mai ales desfrânările sale cele nesăturate, care erau o veşnică ameninţare pentru onoarea celor mai nobile femei. Şi cum să nu se fi supus toată lumea poftelor lui, cînd cruzimea întrecea încă desfrînarea lui? Oamenilor celor mai nevinovaţi li se tăia nasurile şi urechile, li se scoteau ochii, li se tăia limba; membrele lor erau hăcuite, sau le turna plumb topit prin deschizăturile corpului. Faţă cu o asemene turbare a domnului, oamenii fugeau cu grămada din Moldova, nobilii treceau în Polonia, luînd acolo slujba militară.“[necesită citare] În sfârşit, I. Mihnea în Letopiseţele Moldoveneşti (Iaşi, 1925) afirmă pe baza surselor istorice consultate: „Armenii cari n-au voit să îmbrăţişeze pravoslavia au trebuit să plece, unii la turci, alţii la leşi, alţii printr-alte ţări. Despre aceasta scrisese Macarie, care şi-a oprit condeiul tocmai proslăvind zelul creştinesc al domnului. Persecuţiunea armenilor din 1551 nu putea găsi alt ecou la un suflet zelos de călugăr, cum a fost Macarie“.[necesită citare]

Cea mai veridică descriere a prigoanei, chiar dacă într-o formă literaturizată şi cu unele hiperbolizări, se găseşte, însă, la un martor ocular, diaconul armean Minas Tokhateţi, originar din Eudochia şi stabilit în Suceava. El este autorul unui lamento de 110 catrene, intitulat Jelanie asupra armenilor din Ţara Valahilor.

Minas din Tokhat a locuit multă vreme la Cameniţa şi la Lemberg, unde a fost secretar al arhiepiscopului armean şi al tribunalului armenesc, iar în 1551 s-a aflat la Suceava, unde a fost de faţă la suferinţele conaţionalilor săi, relatîndu-le apoi într-o formă literară. Poemul său are o valoare nu propriu-zis artistică, ci mai curînd una istorică. Pe lîngă mărturia asupra prigoanei antiarmene, el conţine dovada existenţei bisericilor armeneşti din Siret, Vaslui, Hotin şi Roman în anul 1551. Iată şi un fragment revelator din Jelania lui Minas Tokhateţi: "Iarăşi a scos altă poruncă,/ În toate oraşele armaşi a trimis,/ Pe fruntaşii armeni pe toţi i-au prins/ Şi bisericile le-au sigilat,/ Au chemat pe preoţi şi şoltuzi/ Şi cu silă i-au botezat,/ I-au scos din credinţa Luminătorului/ Şi aspru a poruncit/ Ca orice armean să se boteze,/ Femei şi fete toate împreună./ Să nu fie armeni în ţara mea,/ Toţi de credinţă greacă să fie,/ Bisericile armene din Hotin, Siret/ Şi tîrgul Iaşi,/ Vaslui, Botoşani şi Roman./ Toate din temelie să se surpe./ Poruncă aspră a scos iară/ Şi bisericile le-au ruinat,/ Toate vasele aflate le-au prădat,./ Iar cărţile armenilor în foc le-au ars." Pe lîngă factorul religios, în prigonirea armenilor un motiv determinant l-a constituit factorul social, întrucît armenii, prin puterea lor economică, riscau să ameninţe autoritatea unei monarhii cu tendinţă spre despotism. După Ştefan Rareş, Alexandru Lăpuşneanu i-a persecutat şi el pe armeni. Cronica armenilor din Cameniţa, o sursă istorică foarte preţioasă, consemnînd evenimentele petrecute în perioada 1410-1652 inclusiv pe teritoriul Moldovei, scrie despre acest domnitor „crud, de zece ori mai crud decît a fost Iulian pentru creştini“: „Cu deosebire rău a fost acesta pentru biata naţie armenească pe capul căreia a dus multe nenorociri ce nu merită să fie nici povestite, nici ascultate“ . Cînd, în 1561, Ioan Iacob Heraclid a venit cu oaste apuseană şi l-a detronat pe Lăpuşneanu, luîndu-i locul pe scaunul Moldovei, armenii l-au sprijinit. Spre deosebire de predecesorul său, "fiindcă acest credincios Despot a venit la domnia acestei ţări prin voia lui Dumnezeu, apoi pe armeni i-a adus înapoi şi le-a dat voie să poarte după legile lor, slobozi şi pe faţă, poruncind ca nimeni să nu le spună un cuvînt de rău şi să nu-i împiedice, iar acei ce ar îndrăzni să judece sau să batjocorească pe armeni din pricina legii lor, să fie pedepsiţi cu moarte." Ataşamentul faţă de Despot le-a atras armenilor duşmănia boierilor care, conduşi de hatmanul Tomşa, s-au răzvrătit împotriva domnitorului. Urcat pe tron, în 1563, Ştefan Tomşa s-a răzbunat cu cruzime pe armeni, omorînd oameni nevinovaţi. În a doua domnie a lui Lăpuşneanu (1564-1568), armenii din Suceava au fost din nou victime ale cruzimii acestuia, pentru că îl căinau pe detronatul Despot: "Pe cînd boierii moldoveni se răsculase contra acestui martir al civilizaţiei occidentale, numai armenii se întreceau care de care la manifestări de devotament pentru dînsul, fiind expuşi astfel, în urma catastrofei, a suferi toată urgia învingătorilor - scrie Hasdeu, continuînd: Plebea din Suceava a uzat atunci de măcel şi insulte asupra nenorocitelor muieri ale armenilor. De aci încolo un secol întreg, armenii s-au ţinut în linişte." Într-adevăr, dacă, după aceste persecuţii, o parte din armenii moldoveni s-au refugiat în Transilvania, un veac mai tîrziu, în 1671, alţi armeni din Moldova, participanţi la răscoala condusă de Hîncu împotriva politicii de biruri a domnitorului Gheorghe Duca, au fost nevoiţi să emigreze, fiindu-le primejduite viaţa şi avutul după înăbuşirea răzmeriţei. Hasdeu face o referire la acest episod istoric mai întîi în Istoria toleranţei religioase: "În 1671, domnind în Moldova Duca-Vodă, arnăut lacom de bani şi de sînge, armenii au fost iarăşi cei dintîi de a lua parte la o conspiraţie curat naţională, în capul căreia se pusese faimosul serdar Hîncu, prototipul spiritului de opoziţiune în România, rămas nemuritor prin proverbul moldovenesc «Vodă vrea, Hîncu ba». Revolta fu nenorocită. Conjuraţii au fost învinşi într-o bătălie de lîngă Chişinău şi siliţi a fugi din ţară. În orice caz însă, armenii se pot lăuda de a fi jertfit şi ei capetele lor, astă-dată, ca şi în timpii cei vechi, dimpreună cu părinţii noştri, pentru izbînda cauzei române". Iar în Etymologicum Magnum Romaniae, revine citîndu-l pe istoricul german Engle, care, la rîndul său, se inspirase din lucrarea iezuitului Rudolf de Bauzen, utilizată de istoricii unguri Pray şi Benkö: "Pe la 1671, domnind în Moldova crudul arnăut Duca, boierul Hîncu a ridicat steagul răscoalei contra născîndului element fanariotic: armenii au luat partea cea mai activă în aceas-tă manifestaţiune, şi cei mai compromişi dintre dînşii, într-un număr foarte însemnat, au fost siliţi apoi a fugi din ţară (Engels, Gesch. d. Moldva, p. 276). De cîte ori cruzimea domnilor sau urgia poporului îi gonea din Moldova, armenii îşi căutau un adăpost mai cu deosebire în Ardeal şi-n Polonia". Iată pasajul din Engel: "După alte mărturii pe care le-au folosit Pray şi Benkö, armenii din Moldova au fost amestecaţi în această uneltire. În fruntea uneltirii, era un anume Hencul. Dacă a căutat asprijin la turci, s-a întors în ţară cu oşti turceşti în 1672, pe care le comanda Kaplan Paşa din Alep, şi bătu Moldova. După răzvrătirea din Rîşnov, s-a retras iar în Iaşi şi i-a urmărit pe cei nesupuşi, pedepsindu-i cu moartea.De frica lui, armenii au fugit în munţii care despart Transilvania de Moldova. La început, ei se socoteau numai pribegi în Ţara Secuilor şi a Bistriţei, căci încă nădăjduiau la vremuri mai prielnice pentru a se întoarce în Moldova. Totuşi, în 1672 şi 1673 vremurile în Moldova au fost mai rele, ţara suferea uimitor din pricina trecerii turcilor şi tătarilor spre Polonia şi de asemenea din pricina deselor schimbări de domnitori. Şi astfel s-au aşezat armenii în Transilvania, cu încuviinţarea principelui Apafi." În sfîrşit, Dimitrie Dan sintetizează în Armenii orientali din Bucovina (Cernăuţi 1891): "Pe timpul domniei a doua a principelui Moldovei Gheorghe Duca (1669-1672) emigrară iară mulţi armeni din Moldova şi mai ales din Suceava, sub conducerea episcopului lor Mennas, carele fusese de la anul 1649 episcop armeano-oriental al Moldovei şi reşedea în Suceava, şi o parte din ei se îndreptă spre ţara leşească, iară altă parte împreună cu episcopul lor spre Transilvania. Cauza acestei emigrări în masă a armenilor dimpreună cu episcopul a fost apăsarea de pe atunci cu dările, iară mai ales necazul ce-l aveau din partea lui Vodă, pentru participarea lor la conjuraţiunea boierilor înscenată de un anumit Mihail Hîncul (probabil un armean) la 29 octombrie 1671. Armenii fugiră şi se retraseră la început în munţii Carpaţilor, de unde încercară a-l îndupleca pe Vodă în favoarea şi nesuccedîndu-le, trecură frontiera Transil-vaniei şi se aşezară lîngă Bistriţa în ţara Secuilor cu permisiu-nea principelui Mihai I Apafi (1661-1686), după ce promiseră dimpreună cu episcopul lor, că se vor uni cu biserica latină." Unii dintre armenii refugiaţi în Transilvania aveau să se înapoieze în Moldova. Marea majoritate, însă, s-a stabilit în principatul vecin, alcătuind acolo - cum se va vedea - o nouă comunitate. Imigrări în Moldova au mai avut loc în sec. XVI-XVII, cînd existenţa populaţiei armene care-şi pierduse statalitatea pe teritoriul patriei sale de baştină devenise nesigură şi periclitată de năvăliri şi stăpîniri străine. Din sec. XIX, cînd numărul total al armenilor ajunsese la 5.000, a început o diminuare a acestei populaţii, ca o consecinţă a scăderii comerţului în Bucovina ocupată de austrieci, în timp ce noua “Cale moldovenească” Lvov-Constantinopol era intens folosită de armenii din Moldova, al căror număr atingea cifra de 7.000, urmînd însă, şi aici, să cunoască un declin.

[modifică] Bucovina

În Bucovina (consacrăm acest subcapitol, practic, ţinutului din nordul Bucovinei, aflat acum în afara hotarelor României), ca şi în Moldova, armenii au venit în sec. XI din Asia Mică, trecînd prin crimeea şi Galiţia. Iniţial, din punct de vedere religios, ei erau subordonaţi Lvovului, în 1401 au trecut la episcopia Sucevei, iar apoi au fost supuşi Eparhiei Iaşului. Armenii din Bucovina erau subordonaţi Catolicosului din Ecimiaţin (Armenia) şi Patriarhiei Armene din Constantinopol. Centrele principale locuite de armeni în această regiune erau Cernăuţi, Suceava şi Siret. În aceste localităţi, ca şi în alte oraşe populate de ei, armenii aveau consilii de primărie alcătuite din 6-12 membri juraţi aleşi de comunitate, judecătorie şi alte instituţii. În celelalte localităţi, armenii aveau reprezentanţi în primărie şi în judecătorie. Principalele ocupaţii ale populaţiei armene erau negoţul, meşteşugurile şi agricultura. Din punct de vedere social, categoriile cele mai importante erau moşierii, negustorii, antreprenorii, funcţionarii superiori de stat, slujbaşii, zilierii şi clericii. Moşierii, care formau cam un sfert din populaţia armeană, deţineau într-o vreme o treime din pămînturile regiunii. De pildă, marele latifundiar Prunculian stăpînea, la începutul sec. XX, satele Liteni, Stejăroaia, Brăeşti, Tolova, Corlăţel, Măzăneşti, iar în Suceava avea o vilă. Alţi mari latifundiari au fost Georges Capri, fraţii Andreas şi Kristof Aritonovici, Asachevici, Bogdanovici, Bohosievici, Ştefanovici, Aivas, Zahariasevici, Zadurovici. Negustorii armeni aveau legături comerciale cu Viena, Lvov, Iaşi, unde duceau carne şi bumbac, dar activittea lor a fost tot mai mult limitată de legi îngră-ditoare şi de concurenţa evreilor. În atelierele armeneşti se produceau săpun, lumînări, mezeluri, brînzeturi, băuturi spirtoase, piei, medicamente, giuvaere. În schimb, se importau arme, ţesături, mirodenii, aur. Viaţa internă a comunităţii era coordonată printr-un statut aprobat de autorităţi şi care asigura existenţa autonomă a obştii. Organele de conducere a comunităţii erau Marea adunare, alcătuită din 12 membri, şi epitropia alcătuită din 7 membri. Adunarea era convocată o dată pe an, cînd asculta darea de seamă a epitropiei şi aproba bugetul. Preşedintele epitropiei era şi preşedintele Adunării. Neavînd un eparh propriu, comunitatea era condusă din punct de vedere spiritual de Patriarhia armeană din Constantinopol. În Cernăuţi, funcţiona o filia-lă a Uniunii Generale Armene de Binefacere, iar unele focare de cultură porneau din iniţiative particulare: aşa erau colecţia de arheologie a familiei baronului Capri din Iacobeşti şi bogata bibliotecă a familiei Popovici din Vatra Dornei. Tot ca o acţiune de binefacere, în 1879 în Cernăuţi se înfiinţase Şcoala catolică episcopală “Isahachian” pen-tru orfanii din Bucovina, Basarabia şi Galiţia. Cînd, în 1895-1896, sultanul Abdul Hamid a declanşat masacrarea armenilor din Imperiul Otoman, cavalerul Varteres von Pruncu, conducătorul coloniei din Cernăuţi, locţiitor de primar şi membru în Consiliul orăşenesc, s-a adresat împăratului Austro-Ungariei, rugîndu-l să expedieze ajutoare pentru supravieţuitori. Alte personalităţi armene care au devenit funcţionari înalţi în administraţia locală au fost Petrovici, cel dintîi primar din Cernăuţi, al cărui nume l-a purtat o stradă din oraş, Hovhannes Cojocar -prefect de Humor, Mosia Tosacraţki şi Ceaikovski - membri în Parlamentul austriac. După alipirea, în 1775, la Austria a Bucovinei, privilegiile acordate armenilor, ca element util statului, de către Guvernul austriac au dus la sporirea numărului armenilor. Un stimulent similar îl constituise avertismentul pe care Grigore Ghica Vodă îl dăduse la 14 aprilie 1737 starostelui de Cernăuţi, să nu-i persecute pe negustorii armeni veniţi din Ţara Leşească. Iar în 1786, cînd împăratul Iosif II a unit Bucovina cu Galiţia, şi Suceava a fost declarat oraş comercial liber, în acest centru al armenilor din Moldova negoţul a luat avînt şi numărul armenilor a crescut pînă la jumătatea sec. XIX. La începutul sec. XIX, din cei 1.200 armeni bucovineni, în Suceava ei aveau 200 case, în Cernăuţi 30, iar în Siret - 10. La mijlocul veacului, numărul caselor se triplase. În 1864, în Bucovina trăiau 1.000 familii, adică 5.000 inşi, dar un deceniu mai tîrziu numărul lor scăzuse la 1.710. Începînd de la sfîrşitul secolului trecut, numărul armenilor s-a micşorat vertiginos. În 1909, din totalul de 124 familii, în Cernăuţi locuiau 57 (300 persoane), în Gura Humorului 15, în Rădăuţi 6, în Vatra Dornei 2. În 1932, în Bucovina nu mai existau decît 300 de armeni. Primii armeni stabiliţi în Cernăuţi au venit în 1418 din Polonia şi din alte regiuni, iar datorită negoţului practicat de ei, pentru care primiseră drepturi de la Ştefan Tomşa II în 1614, Cernăuţiul, care fusese doar un mic tîrg, a devenit centru comercial. Părintele Minas Pjşchian scria că în Cernăuţi se aflau numeroşi armeni negustori, care aveau două biserici. În 1740, cînd cele două biserici construite de armeni au ars în incendiul care a mistuit oraşul, armenii formau jumătate din populaţie. Iar în 1775, cînd Bucovina a trecut sub stăpînire austriacă, comunitatea armeană a sporit cu imigranţi din Moldova şi din Bulgaria. Biseria armenească din Cernăuţi, construită în 1870-1875 cu hramul lui Grigor Lusavorici ca lăcaş de rit catolic, a fost clădită după proiectul lui Jozef Hlavka, arhitect şi om de ştiinţă ceh, întemeietor şi preşedinte al Institutului tehnic din Brno, preşedintele Academiei cehe de ştiinţe filologice şi de artă. Cu o arhitectură tipic armenească, din cărămidă în locul materialului tradiţional armenesc, piatra, care lipsea pe plan local, ea este actualmente monument istoric şi utilizată, după restaurare, ca sală de concerte cu o orgă cehească Rieger-Kloss, care valorifică acustica de excepţie a incintei.

[modifică] Basarabia şi Transnistria

După cum am arătat, cele mai vechi mărturii ale prezenţei armenilor pe pămîntul românesc provin din Basarabia: piatra tombală din anul 967, inscripţia religioasă din 1174, biserica din sec. XII din Cetatea Albă. Prin Basarabia s-a făcut accesul în Moldova al armenilor emigraţi din Asia Mică, iar evoluţia ulterioară a comunităţii din Basarabia s-a împletit cu cea a comunităţii din Moldova, de vreme ce aceste două provincii româneşti au avut o istorie comună, încît datele privindu-i pe armenii din Basarabia vin doar să le completeze pe cele consemnate pentru armenii din Moldova. Etapele principale ale stabilirii armenilor în Basarabia au fost cele din 1342, 1418 şi 1616, aceştia aşezîndu-se aici înaintea rutenilor şi lipovenilor. Este interesant că, dacă după cucerirea Constantinopolului, unde a găsit o colonie armenească în cartierul genovez Galata, organizată încă din sec. XII, sultanul Mehmed Fatih a adus din alte părţi ale Asiei Mici şi din Caffa numeroase familii de armeni care să contribuie la dezvoltarea noii capitale, după el sultanul Baiazid a mai exilat în Constantinopol armeni din Chilia şi Cetatea Albă, ocupate de el, astfel încît nucleul coloniei armeneşti din Constantinopol l-a constituit elementul armean provenit direct sau indirect din Crimeea. Iniţial, armenii basarabeni au fost dependenţi administrativ de eparhia din Lvov (Galiţia), avîndu-şi propriii clerici. Astfel, în 1699, misionarul Pidou îl găseşte în Cetatea Albă pe episcopul Sahac. Principalele centre din Basarabia populate de armeni au fost Cetatea Albă şi Chilia, de unde, însă, în urma prigoanelor otomane din 1789, armenii s-au strămutat în Tighina, apoi în Dubăsari şi în cele din urmă în Grigoriopol, oraş fondat în 1792 de arhiepiscopul armenilor din Rusia, Iosif Argutian, care îi păstorea şi pe armenii din Moldova. Succesorul acestuia în fruntea eparhiei din Basarabia a fost arhiepiscopul Grigor Zakarian al armenilor din Moldo-Valahia, care însă, după Pacea de la Bucureşti (1812), a fost nevoit să se mute la Chişinău, iar titlul i-a fost limitat la cel de arhiepiscop al armenilor din Basarabia, deşi armenii din Moldo-Valahia au continuat să-i fie subordonaţi. Eparhia armeană din Basarabia a fost întemeiată pe baza „Ogrăzii armeneşti“, un teritoriu în Chişinău, pe o suprafaţă de circa 25.000 stînjeni, atribuit de guvernatorul Basarabiei, în 1813, comunităţii armene. Iniţial destinat Casei Episcopale, acest teren cuprins între străzile Alexandru, Regele Ferdinand (Kievskaia), Tighinei şi Armenească a mai găzduit apoi biserica şi casele parohiale. Faţă de celelalte confesiuni minoritare, cărora de asemenea li s-au acordat terenuri, armenii au obţinut o suprafaţă mai mare, datorită numărului lor mai mare şi chiar vechimii lor, deoarece în 1666, cînd Chişinăul era doar un tîrguşor, o bună parte a populaţie era alcătuită din armeni. Arhiepiscopia armeană din Basarabia a mai fost înzestrată cu proprietăţi speciale, cum ar fi cele din Cetatea Albă şi Ismail, precum şi cu o moşie pe malul Nistrului, unde a obţinut şi dreptul de a pescui. Cînd Basarabia a trecut la Rusia, locuiau acolo 400 familii de armeni, constituind un element important. Guvernul rus le-a dat privilegii: intrarea în serviciul statu-lui, obţinerea gradelor de nobilime individuală. Curînd, armenii au devenit moşieri, industriaşi, negustori. În 1830, sporirea numărului de armeni în Nakhicevan (Rusia), Grigoriopol şi în alte regiuni a impus înfiinţarea Eparhiei Nakhicevanului şi Basarabiei, care mai includea Moscova, Petersburgul, Novorossia, comunitatea din Basarabia păstrîndu-şi, însă, un caracter autonom. În 1858, în Basarabia erau 2.725 armeni, din care 1.100 locuiau în Chişinău, alcătuind 2% din populaţia oraşului. Pentru instrucţia armenilor, se simţea nevoia şcolilor. Ideea fondării unui colegiu armenesc în noua eparhie s-a concretizat, în cele din urmă, prin înfiinţarea unei astfel de instituţii, precum şi a unei tipografii, în Teodosia. Colegiul "Halibian", care a fiinţat în anii 1858-1971, a ins-truit armeni din diferite localităţi ale Basarabiei (Chişinău, Cetatea Albă, Hînceşti, Bălţi, Ismail), dar şi din Moldova. Şcoli armeneşti elementare au mai existat pe teritoriul oraşelor menţionate, armenii au mai locuit în Soroca, Hotin, Tighina, Chilia, Căuşani, Orhei, Armeni (cătun din judeţul Soroca). Cît priveşte oraşul Grigoriopol, el a fost întemeiat prin decretul din 25 iulie 1792 al împărătesei Ecaterina a Ru-siei, adresat lui Vasili Cahovski, primarul oraşului Ecaterinoslav al armenilor, şi consfinţind voinţa cneazului Grigori Potiomkin, consilierul ţarinei, de a se fonda un oraş armenesc între văile Cernea şi Cerniţa, pe baza unui plan elaborat şi pe cheltuiala statului rus. Denumirea oraşului, călătorul Minas Pjşchianţ o revendică de la numele lui Potiomkin, ctitorul localităţii, totuşi episcopul Argutian, păstorul spiritual al armenilor, nota la 22 noiembrie 1791: „Am înaintat, spre a fi trimisă împărătesei o jalbă prin care rugăm să fie încuviinţată aşezarea poporului nostru într-un oraş înfiinţat lîngă Dubăsari în numele Sfîntului Grigore Luminătorul, dăruirea unui teren îndestu-lător, scutirea vreme de 10 ani de orice biruri, împărţirea de alimente şi locuinţe celor săraci, administrarea noului oraş prin legile sale proprii şi alte cereri arătate în 13 puncte“. În Grigoriopol s-au aşezat armeni veniţi din Ismail, Chilia, Căuşani, Raşcov, noii locuitori primind de la ţarul Pavel I dreptul de a-şi practica propria credinţă religioasă, de a clădi lăcaşe de cult, de a avea judecătorie specială, de a fi scutiţi de dări, de a face comerţ pe mare şi pe uscat. Iar în Dubăsari, unde armenii sunt semnalaţi de călătorul francez Charles de Peyssonel în 1787 (Traité sur le commerce de la Mer Noire, Paris), tot Iosif Argutian, cu sprijinul lui Potiomkin şi Cahovski, a dispus să fie strămutaţi alţi armeni, din Ismail, Chilia, Cetatea Albă, Căuşani, Tighina, dîndule căruţe şi alimente pentru instalare. Comunitatea armeană din Basarabia s-a revigorat, sub influenţa celei din Moldova, într-un an crucial pentru Rusia, 1917, cînd s-a produs o renaştere a etniilor, dornice de autodeterminare. După o consfătuire a reprezentanţi-lor a 20 organizaţii obşteşti din Basarabia, Vlad de Herţa a propus comunităţii armene să-şi înfiinţeze un organism de conducere naţională, care să delege un reprezentant în parlamentul preconizat, Sfatul Ţării. Acest reprezentant a fost Petre Bajbeu-Melikov, administrator al domeniilor Coroanei, iar apoi preşedinte al Zemstvei din Orhei. În această din urmă funcţie, la întrunirea anuală din 18 martie 1918, el a exprimat dorinţa întregii adunări, de unire a Basarabiei cu România, dar n-a putut fi prezent la şedinţa Sfatului Ţării care a proclamat solemn Unirea. După exemplul armenilor din Moscova, la începutului lui decembrie 1917, în Chişinău, reprezentanţii armenilor basarabeni de toate confesiunile (apostolici, ortodocşi, catolici, protestanţi) au înfiinţat un organism de apărare a intereselor naţionale şi materiale ale etniei, NaCoBa (Comitetul Naţional al Armenilor din Basarabia), condus de avocatul Mitridat Muratov şi activînd pe secţii speciali-zate. Comitetul a organizat ajutorarea refugiaţilor armeni din Turcia şi a înfiinţat un liceu armenesc particular, care a facilitat elevilor basarabeni trecerea de la programul rusesc la cel românesc. Ca organism central de conducere a comunităţii, NaCoBA a obţinut, la 13 noiembrie 1920, un Decret Regal prin care i se încredinţa formal administrarea Ogrăzii Armeneşti, întărindu-se astfel drepturile comunităţii şi persoana ei juridică. Din nefericire, anul următor, pe baza interpretării incorecte a Decretului-lege „Reforma agrară“, Ograda a fost expropriată în mod abuziv, lăsîndu-se comunităţii doar sediul arhiepiscopiei. Populaţia armeană din Basarabia a scăzut treptat, puţinii armeni rămaşi după al doilea război mondial s-au asimilat,de altfel, în lipsa şcolilor, care n-au mai funcţionat, şi a bisericilor, care au fost închise, viaţa comunitară s-a stins. Abia în ultimii ani, cînd numeroase familii din Armenia au venit şi s-au stabilit în special în Chişinău, viaţa comunitară a renăscut şi s-a animat. Cei circa 3.000 armeni integraţi, astăzi, vieţii sociale şi sistemului economic al Republicii Moldova formează o nouă comunitate, dispusă a-şi avea propria evoluţie. Biserica armenească din Chişinău, utilizată după 1940 ca depozit, a fost cumpărată de aceştia de la Oficiul local de turism, care devenise proprietarul ei, apoi renovată, tot cu mijloacele comunităţii, iar la 19 iunie 1993 i s-a făcut noua tîrnosire de către Şeful Eparhiei Moscovite şi Nakhicevanului, în prezenţa înaltelor oficialităţi moldovene şi a altor invitaţi, urmînd să fie slujită de un preot repartizat în acest scop de la Patriarhia Armeană din Ecimiaţin.

În această biserică este înmormîntat, adus cu mare pompă de la moşia sa din Hînceşti, unde murise în 1817, Manuc Bei Mirzaian, figura cea mai remarcabilă a comunităţii armene din Basarabia. Familii importante înrudite cu cea a lui Mirzaian au fost Deleanovii (Delanian), Ohanovii (Ohanian), din care au făcut parte mari boieri, dregători, moşieri. Alte familii de armeni basarabeni, care au dat personalităţi reputate, au fost Pruncu, Lebedev, Anuş, Muratov, Goilav, Cerkez, Asvadurov, Popovici, Alaci, Marcarov şi alţii. Dintre aceştia unii aparţineau armenilor catolici care, plecînd din Polonia spre Moldova, au trecut din Galiţia în Basarabia, unde s-au împroprietărit ca agricultori. Aşa au fost familiile Oganovici, Antonevici, Şimonovici, Casperovici, Ambrajevici etc, dintre care unele - Oha-novici, Lusahanovici - au revenit, după ce fuseseră convertite la catolicism, la credinţa ortodoxă originară. Armenii catolici din Basarabia provin din Polonia. Acolo, mai exact în Galiţia, armenii se aşezaseră în sec. XIII. În 1270, Lew Daniil, după ce a reconstruit Lembergul, a dus în noua localitate armeni. La rîndul său, Kazimir, organizatorul statului polon, i-a protejat pe armeni văzînd în ei negustori cinstiţi şi destoinici. În 1365, aceştia au fost înzestraţi cu drepturile magdeburgheze, adică au obţinut privilegiile cetăţenilor germani. Probabil că atunci au trecut armenii la catolicism, căci în 1367 au fost gratificaţi cu o chartă care le dădea dreptul să aibă serviciu religios în armată şi stabilea sediul episcopatului lor la Lemberg. Nemulţumiţi, însă, de legile teutonice, în 1379 armenii au cerut reginei Edwiga să fie scoşi de sub jurisdicţia legilor străine şi să rămînă sub protecţia celor vechi, ceea ce li s-a acceptat. Cînd şi-au sporit averile şi s-au înmulţit ca număr, mare parte din armenii din Polonia au trecut în Basarabia, unde şi-au clădit o biserică, în Hotin, şi au format o colonie şi în Bălţi.

[modifică] Transilvania

Sub regii Ungariei András II, care la începutul sec. XIII a încheiat o alianţă militară cu Armenia Ciliciană, şi Béla IV, care în 1243 le-a confirmat privilegiile, armenii posedau în Transilvania mănăstiri şi teritorii proprii, consemnate ca atare (Monasterium Armenorum, Terra Armenorum) într-un hrisov din 1281 al lui Ladislau IV, care a donat aceste proprietăţi Congregaţiei Augustinilor, probabil ca urmare a scăderii numărului armenilor. Două sigilii găsite la Tălmaci, lîngă Sibiu, unul cu o inscripţie din 1343, "Martini Episcopi Armenorum de Tolmachy" (despre care Hasdeu presupune că ar fi acel "Episcopus Argensis" menţionat în 1332 la Argeş ca episcop catolic al armenilor aşezaţi acolo şi apoi plecaţi în Transilvania) şi celălalt cu inscripţia "Sigillum parochiae Armenorum", dovedesc existenţa încă din sec. XIV a unei parohii armeneşti conduse de un episcop. În 1399, Papa Bonifaciu IX a întreprinse convertirea la catolicism a locuitorilor greci, români, bulgari şi armeni din Braşov, aflaţi acolo în număr mare şi avîndu-şi bisericile lor. Ştefan Pascu, în Voievodatul Transilvaniei (Cluj, 1979), arată că "peste două decenii ordinea înşiruirii locuitorilor necatolici era modificată, locul întîi fiind ocupat de români, după care urmau armenii, bulgarii şi grecii". Cronicarul maghiar Benkö, în Milkovia, vorbeşte de prezenţa armenilor în oraşul Sibiu, unde, în 1447, exista şi un protopopiat armean. Iar compatriotul lui, András Veres, semnalează armeni şi în Bistriţa începînd din sec. XVI. Iorga menţionează, de asemenea, negustori armeni în Alba Iulia prin 1678, precum şi în Făgăraş. Invazia regelui polon Albert în Moldova (1497), urmată de persecuţii şi oprimări, a făcut ca 700 de familii de armeni să fugă din Suceava în Transilvania, Ungaria şi Galiţia. La acestea trebuie adăugate cele cîteva sute de familii refugiate după prigoana din 1551 şi după răscoala lui Hîncu. Abia în sec. XVII, însă, prezenţa armenilor în Transilvania este de masă. În 1654, un grup de armeni moldoveni, sub conducerea lui Mardiros Gandra şi a fraţilor Azbey, a migrat în principatul vecin, dar din cauza frămîntărilor politice aceştia au fost nevoiţi să se înapoieze, o parte stabilindu-se pe hotarul de răsărit al localităţii Gheorgheni. Dintr-un manuscris armenesc copiat în 1647 la Marosvásárhely (Tîrgu-Mureş), reiese că în prima jumătate a sec. XVII acest centru comercial era populat cu armeni. Cele două războaie turco-polone, duse pe teritoriul Moldovei în 1672 şi 1683, avînd drept consecinţă diminuarea comerţului, au constituit încă un factor determinant pentru emigrarea armenilor în Transilvania. Pe de altă parte, numeroşi armeni din Moldova imigraţi în Polonia, fiind siliţi de autorităţile locale să se convertească la catolicism, s-au refugiat în Transilvania, în speranţa că vor reveni în Moldova. Cum speranţa aceasta nu s-a împlinit, 3.000 de familii armeneşti conduse de episcopul Minas Zilihtar al Sucevei – pe care l-am găsit citat anterior - au rămas definitiv în Transilvania, invitate de principele Mihail Apafi să se stabilească la Bistriţa, Gheorgheni, Miercurea-Ciuc, Petelea, Şumuleu, Alba-Iulia etc. Printr-o Chartă dată la 1680, acesta le-a acordat autonomie şi drept la comerţ liber, la exercitarea meşteşugurilor, la alegerea de judecători proprii, în scopul de a se da un impuls nego-ţului şi meseriilor decăzute din cauza războaielor cu turcii. Integraţi economiei transilvănene, armenii constituiau, în sec. XVIII, cel mai însemnat factor comercial din răsări-tul Imperiului austro-ungar. Negustorii armeni exportau îndeosebi vite şi lemne în Europa occidentală, iar meşte-şugarii se organizaseră în bresle de lăcătuşerie, blănărie, argintărie, dantelărie, măcelărie, covoare. Printre cele dintîi manufacturi înfiinţate în sec. XVIII s-au aflat cele de piei din Gherla şi de lumînări din Dumbrăveni. În ajunul revo-luţiei din 1848, la care armenii au participat activ cu forţe militare competente, populaţia armeană din Transilvania număra 20.000 de suflete, încît istoricul maghiar Kövári scria că abia dacă există vreun sat sau oraş în care să nu existe armeni. Drepturile şi privilegiile armenilor au fost, însă, treptat, limitate de austrieci, iar pămînturile cumpărate de ei au fost declarate „proprietăţi regale“. Armenii aşezaţi de-a lungul vremii în Transilvania au fost catolicizaţi, acţiune iniţiată în 1684 de clericul armean catolic Oxendius Vărzărescu, originar din Botoşani şi numit vicar episcopal în principat. Extinderea dominaţiei austriece asupra Transilvaniei se făcea şi prin propaganda catolică, pentru ca monarhia să se consolideze cu ajutorul bisericii împotriva elementelor reformate şi a populaţiei române greco-ortodoxe. Convertirea la catolicism a armenilor transilvăneni nu era agreată de principele Apafi, care era protestant şi astfel îşi pierdea influenţa. Încercarea lui de a-i lua pe armeni sub protecţia sa a eşuat. În schimb, cum guvernul austriac condiţiona obţinerea de pămînturi şi dreptul de a avea oraşe autonome cu trecerea la catolicism, armenii au fost nevoiţi, în cele din urmă, să cedeze. Conchizînd, aşa cum face şi istoricul Suren Kolangian, trecerea armenilor din Moldova în Transilvania a fost determinată de un complex de împrejurări: politica de impozitare grea a lui Duca-Vodă, mişcarea lui Hîncu împotriva domnitorului, devastările produse de trupele tătare trimise de turci asupra rebelilor şi, pe fondul acestora, războaiele sistematice turco-polone. Această migrare, care a avut loc în mai multe etape, de-a lungul unei perioade de timp îndelungate, trebuie explicată, aşadar, printr-o multitudine de cauze, fiecare cu rolul său propriu.

În Transilvania, episcopul Vărzărescu, care a condus acţiunea de catolicizare a armenilor stabiliţi aici, a întemeiat în 1700 localitatea Armenopolis, lîngă satul Gherla (numit astfel după penitenciarul amenajat în fostul castel Martinuzzi), unde armenii locuiau încă din 1672 şi de la care mai tîrziu oraşul a împrumutat numele de azi. Cu aprobarea împăratului Leopold de a construi un oraş armenesc, obţinută personal de la Viena în schimbul sumei de 25.000 florini, clericul armean a fost cel dintîi care şi-a clădit o locuinţă şi a ridicat o capelă, primii locuitori fiind 70 de familii armeneşti expulzate de saşi din Bistriţa. Armenopolis, edificat pe terenuri cumpărate de armeni, după proiectul arhitectului Alexanian chemat în acest scop de la Roma, cu patru bulevarde paralele întretăiate de străzi perpendiculare cu deschidere spre Someş, cu o piaţă centrală şi cu un cartier industrial, a fost singurul oraş din Imperiul austriac construit după un plan. În Gherla, care a devenit un important centru comercial şi manufacturier din Transilvania, contribuind prin legăturile sale externe la dezvoltarea economică a principatului, s-au stabilit 3.000 de familii armeneşti. Al doilea oraş intens populat de armeni a fost Elisabethopolis (actualul Dumbrăveni), unde exista o colonie armenească din 1658. Ambele localităţi au fost declarate în 1799, prin decrete imperiale, „oraşe regale libere“, iar locuitori-lor armeni catolici li s-au acordat privilegii, permiţîndu-li-se să se autoadministreze, să aibă tribunale şi legi proprii. Armenii transilvăneni s-au mai aşezat la Gheorgheni, Frumoasa, Cluj, Sibiu, Braşov, Oradea, Arad, Aiud, Bistri-ţa, Alba-Iulia, Reghin, Abrud, Năsăud, Odorhei, Sfîntu Gheorghe, Tîrgu Secuiesc, Deva, Carei, Ditrău, Joseni, Re-metea, Lăzarea, Topliţa, Suseni, Gurghiu. Este foarte probabil ca armenii emigraţi din Moldova să fi adus cu ei în Transilvania, pe lîngă tradiţiile şi obiceiurile specifice, forme de administrare autonomă, pe care le-au aplicat îndeosebi în localităţile fondate de ei. Bunăoară, prin decret imperial era interzis străinilor accesul în oraşele armeneşti, dacă nu aveau permis de liberă trecere semnat de municipalitate sau de primar. Această autonomie s-a concretizat prin înfiinţarea unei Companii armene, care făcea legătura dintre coloniile armeneşti, în special cele din Gherla şi Dumbrăveni. Încă din 1689, ea îşi avea propriul jude cu trei asistenţi, care controlau încasarea dărilor şi urmăreau executarea decretelor princiare. Ulterior, această atribuţie a fost transferată municipalităţii din Dumbrăveni şi judelui acesteia, puterea lor exercitîndu-se asupra tuturor armenilor transilvăneni, cu excepţia celor din Gherla, care se autoadministrau. Municipalităţile din Ghergheni şi Frumoasa, subordonate celei din Dumbrăveni, erau conduse de un jude echivalent cu primarul (birău). Puterea lui a fost limitată progresiv de consilierii săi, iar din 1757 au fost create sutele conduse de un sutaş, dependente de municipalitate şi avînd rolul de intermediar între aceasta şi populaţie. Treptat, aceste organe de autoadministrare, create la cererea locuitorilor, au devenit instituţii guvernamentale cu componenţă electivă şi remunerată. În oraşele transilvănene intens populate de ei, armenii, care, pe lîngă primarul şi sfatul de bătrîni ales de ei, îşi aveau tribunalul condus de primar, judecau aici pricinile după primul cod civil armean, cel al lui Mkhitar Goş (sec. XIII).

Armenii transilvăneni au adus o contribuţie majoră la dezvoltarea comerţului internaţional. Dacă împăratul Franz Joseph II îi aprecia pe cei din Dumbrăveni ca fiind „foarte importanţi pentru mine prin comerţul lor", savantul francez Frédéric Macler nota în Raport sur une mission scientifique en Roumanie (Paris, 1930): "Gherla a devenit un centru comercial şi industrial dintre cele mai importante", iar Vlad Bănăţeanu afirma: "Datorită comerţului cu Occidentul şi cu Ţările Române, Gherla a contribuit la prosperi-tatea Transilvaniei". T. Chindea, în Contribuţii la istoria românilor din Giurgiul-Ciucului (Gheorgheni, 1930), îl citează pe Kölönte, care spune că, datorită armenilor, "Gheorgheni este, nu numai în trecut, dar şi astăzi, centrul principal al comerţului şi industriei din toată regiunea Ciucului". Cele patru principale colonii armeneşti din Transilvania aveau bresle de meşteşugari, numite frăţii, dintre care în sec. XVIII au apărut primele manufacturi de tip capitalist, cele mai importante fiind cea de pielărie din Gherla şi cea de lumînări din Dumbrăveni. Şi la Gheorghieni meseriaşii armeni au deţinut un rol de căpetenie, mai ales berarii, rachierii, blănarii. Frăţiile armeneşti, de natură laică, au conservat tradiţiile naţionale şi au îndeplinit, de asemenea, un rol social, îngrijindu-se de cei săraci şi de instrucţia şcolară a copiilor acestora. Frăţia Voinicilor din Gherla, menţionată prima oară în 1714 şi avînd un statut conceput probabil de Vărzărian (Vărzărescu), era implicată în viaţa comunitară şi participa la ceremonii religioase şi sărbători.

[modifică] Ţara Românească

Formată mai tîrziu decît comunităţile armene din Moldova şi Transilvania, cea din Valahia are o istorie mai nouă şi, implicit, mai sumară, beneficiind, în schimb de o vitalitate sporită. Ea s-a coagulat, în principal, datorită emigrărilor din Asia Mică, începute în sec. XVI. Revolta gealaliilor din armata otomană, în 1598, în unele provincii din Armenia răsăriteană a determinat mase mari de populaţie să se refugieze în Serbia, Polonia şi Muntenia. Un episod similar, în 1600, soldat cu devastarea localităţilor, a izgonit alţi armeni spre Ţările Române. Năvălirile persane şi o secetă teribilă au dus, în 1602-1607, la o altă migraţie în masă din Asia Mică. Familiile armeneşti veni-te, în sec. XVII-XIX, din Bulgaria, au mărit comunitatea din Valahia. Fluxul cel mai recent şi din care se trag actua-lii componenţi ai coloniilor din sudul ţării datează de la sfîrşitul secolului trecut, cînd armenii au fugit de masacrele hamidiene din Constantinopol şi din provinciile otomane, dar mai cu seamă de la începutul deceniului al treilea al secolului nostru, cînd supravieţuitori ai genocidului din 1915 au găsit adăpost, printre cele dintîi cămine ospitaliere, în România. Dacă se cunoaşte doar cu aproximaţie data stabilirii armenilor în Bucureşti, prin anii 1400-1435, se ştie totuşi că prima lor biserică a fost fondată în 1581. D. Caselli în "Gazeta Municipală" din 19 august 1934 făcea un preţios excurs istoric: "Şi în adevăr, pe acea vreme cînd li s-a dat armenilor afară din oraş să-şi facă biserică şi case, cea din urmă mahala a Bucureştilor spre Tîrgul de Afară era mahalaua popei Hierea, care pe atunci era bariera oraşului. Armenii s-au aşezat dincolo de bariera oraşului - la ce vreme, noi nici pînă azi nu ştim bine - şi au început să-şi clădească case. Documentele ne glăsuiesc în 1772 de un Pod al Armenilor, care mai tîrziu ia numele de Uliţa Armenească. Iată un cîntec popular în care este cîntată Uliţa Armenească. Cîntecul începe astfel: «Pe Uliţa Armenească/ Este o curte boierească/ Dar într-însa cine este?» Mahalaua armenească este pomenită în documentele veacului al XVII-lea şi are case boiereşti, după cîntecul de mai sus. Ea se întindea între Mahalaua Olari, întemeiată mai tîrziu, pe la 1793, unde se aflau aşezaţi olarii care aduceau oale din Cîmpu-Lung şi d-aiurea, Mahalaua Popei Hierea şi Mahalaua Caima-ta, vecină cu Podul Armenilor şi cu biserica Armenească." În cursul măcelului turcesc din 13 noiembrie 1593, pe podul Tîrgului de Afară (Calea Moşilor), au fost ucişi, printre alţii, cîţiva evrei şi armeni, iar într-o năvălire a bandelor otomane, din 1769, a fost jefuită şi biserica armenească. În orice caz, hrisovul lui Mihai Racoviţă din 15 februarie 1742 îngăduia armenilor din Bucureşti să-şi clădească o biserică pe strada Săpunarilor. Acelaşi domnitor porun-cea la 11 februarie 1743: "Tuturor armenilor cîţi sunt aşezători aici în oraşul Domniei mele în Bucureşti, şi cîţi vor fi cu prăvălii de vînd marfă şi se vor fi hrănind cu ver ce fel de meşteşug în acest tîrg să fie în pace şi nesupăraţi de fumărit". Şi în Ţara Românească armenii şi-au avut breslele lor. O mărturie găsim în descrierea alaiului de întîmpinare a lui Alexandru Ipsilanti la intrarea în Bucureşti, la 3 februarie 1775, cînd sunt menţionaţi, printre alţii, „cîţiva din breasla armenilor şi cu steagul său“. Acelaşi Ipsilanti îi va recunoaşte pe armeni ca formînd o singură breaslă. Iar domnitorul Mihail Şuţu, prin pitacul său din 23 decembrie 1791, îl confirma pe starostele armenilor din Bucureşti, „ca să aibă a fi staroste şi purtător de grije, breslii aceştia, să judece pricinile ce vor avea dînşii armean cu armean, şi după alegerea lor să-i îndrepteze, iar pe pricinele mai mari şi care nu se vor odihni pe alegerea ce le va face starostea, pe aceia să-i trimiţă la cămara Domniei mele şi la toate, atît pentru breaslă, cît pentru dînsul, să urmeze după vechiul obicei, precum s-a urmat şi mai nainte, după cuprinderea privilegiurilor şi cărţilor domenşti ce au avut şi mai nainte, cari s-au văzut de Domnia mea şi în condicele Divanului, pentru care poruncim Domnia mea tuturor celor ce ţineţi legea armenească, să aveţi a-l şti de staroste al vostru şi să-i daţi cuviincioasă supunere şi ascultare". În Matca de numele tuturor companiilor ţării alcătuită pe judeţe şi oraşe, din 1820, în fapt un catalog al breslelor, armenii erau menţionaţi cu a 12-a companie din Bucureşti şi a 15-a din principat. La 22 septembrie 1820, Alexandru Şuţu Vodă a dat armenilor o Carte domnească de reorganizare a breslei lor, care putea alege, astfel, patru epitropi, aceştia la rîndul lor, alegînd un staroste şi împreună "să dea chezăşie la Domneasca vistierie, cum că vor răspunde la vreme cuviincioasă dăjdiile, ce vor eşi asupra breslei armenilor"; epitropii şi starostele vegheau asupra disciplinei din breaslă şi făceau dreptate în cazul unor conflicte între armeni. În 1821, faţă de 187 breslaşi români în Capitală, se înregistrau 37 armeni. Era vestit, de pildă, în epocă, starostele brutarilor din Bucureşti, armeanul Babic, care cocea jimbla în coltuce, de unde se încetăţenise zicala “coltuc de la Babic”. În şedinţa din 25 octombrie 1857 a Adunării ad-hoc, Mihail Kogălniceanu afirma: "În Ţara Românească nu numai că libertatea culturilor este mai mare, dar chiar şi driturile politice sînt mai întinse; spre pildă, armenii au drit a cumpăra moşii". Manuc bei Mirzaian avea, pe lîngă proprietăţile din Capitală, numeroase moşii în judeţul Ilfov, cum erau satele Popeşti-Manuc şi Mănucul. Iar în afară de vestitul han al aceluiaşi Manuc, în Bucureşti au existat şi alte hanuri aparţinînd unor armeni: hanul Cîmpineanu, proprietate a fraţilor Petre şi Ioan Serafim (1832-1846), hanul lui Slaison Armeanul (începutul sec. XIX), hanul negustoru-lui Simon (1870-1889), hanul lui Grigore Caacaş (1870-1880). Cînd în timpul domniilor fanariote, elementul armean a fost supus la restricţii, în favoarea negustorilor greci, armenii au început să se afirme ca zarafi şi chiar negustorii dădeau împrumuturi, uneori şi domnitorilor, cu sume importante intrate în vistieria ţării. Alţi negustori au devenit furnizori domneşti, iar unii se ocupau cu arenda. Mulţi armeni, neputînd face faţă persecuţiilor fanariote şi concurenţei greceşti care acaparase comerţul şi industria Valahiei, au emigrat în Transilvania, unde armenii aveau o situaţie foarte bună. În alte localităţi din Ţara Românească, negustorii armeni nu aveau dreptul să deschidă prăvălii decît dacă plăteau bir la vistieria domnească sau la compania negustorilor locali. Aşa prevedea, de exemplu, hrisovul domnesc din august 1803 pentru armenii şi evreii din Rîmnicu-Vîlcea, dar şi pentru "neguţătorii creştini cari nu vor fi cu bir la această companie". O dispoziţie similară găsim în hrisovul din 29 februarie 1804, adresat companiei orşaului Craiova şi în care neguţătorii creştini, inclusiv armenii, erau acceptaţi doar dacă erau “pămînteni”, iar dintre străini, numai cei care făceau comerţ cu ridicata. Pe lîngă aceste oraşe, armenii din provinciile sudice ale viitoarei Românii mai erau stabiliţi în Timişoara, Slatina, Turnu-Severin, Curtea de Argeş, Cîmpulung, Aref (toponim „suspectat“ de a fi de origine armeană, de la arev = soare) Piteşti, Ploieşti, Tîrgovişte, Giurgiu, Buzău, Urziceni, Tulcea, Medgidia, Babadag şi îndeosebi în Constanţa, unde se aşezaseră la sfîrşitul sec. XVII, fugind de năvălirea lui Tahmaz Şah în Asia Mică, pentru a veni în număr mai mare la începutul secolului nostru, astăzi formînd a doua mare colonie a armenilor din ţară, după cea din Bucureşti. Pe fostul teritoriu românesc al Dobrogei (Cadrilater), armenii au avut colonii puternice la Silistra şi Bazargic.

În toate cele trei provincii româneşti, au fiinţat Companiile Armenilor, organe civile de reglementare a problemelor comercianţilor şi meseriaşilor armeni, precum şi a relaţiilor dintre coloniile armeneşti şi administraţia românească. Pe lîngă breselele şi frăţiile meşteşugarilor, au fost înfiinţate organizaţii obşteşti şi culturale la Iaşi, Suceava, Bacău, Roman etc. În 1868, la Iaşi a fost creată Societatea „Azkasiraţ“ („Patrioţilor“), cu filiale la Botoşani, Bacău, Roman, Tîrgu-Frumos, Tecuci, avînd ca scop conservarea identităţii naţionale şi ajutorarea şcolilor armeneşti. Mai multe asemenea organizaţii obşteşti au fiinţat în Bucureşti: „Ser hanun Isusi“ („Dragoste în numele lui Isus“ - 1833), „Hairenasiraţ îngherutiun“ („Asociaţia patrioţilor“- 1837), „Ararat“ (1838) „Usum-nasiraţ îngherutiun Ararat“ („Asociaţia de studii Ararat“ - 1843), „Usumnasiraţ îngherutiun“ („Asociaţia de studii“ - 1871), „Armenia“ (1879), „Ararat“ (1886), „Arax“ (1901), „Arevdragan îngherutiun“ („Asociaţia comercială“ - 1903), Colectivul teatral „Sokhag“ („Privighetoarea“ - 1911), „Mangaser dignanţ miutiun“ („Uniunea femeilor iubitoare de copii“ - 1912), „Crucea Roşie Armeană“ (1920), „Asociaţia Tinerilor Armeni“ (1920), Biblioteca „Ararat“ (1921).

[modifică] Situaţia prezentă

Conform recensământului din 2002, în România erau 1.780 de armeni, mulţi în familii mixte, din aceştia 721 declarându-şi limba maternă ca fiind limba armeană.

Comunitatea armenească publică periodicele Nor Ghiank (în armeană), Ararat, şi Lăcaşuri de cult, sponsorizat de statul român.

[modifică] Personalităţi româneşti cu ascendenţe armeneşti

[modifică] Note

  1. ^ "Analele Academiei Române", seria II, tom V, 1882

[modifică] Legături externe

[modifică] Vezi şi


Subiecte Armenia --- Armeni --- Limba armeană

Apărare  •  Aşezări  •  Capitala  •  Climă  •  Conducători  •  Cultură  •  Demografie  • 
 •  Economie  •  Educaţie  •  Faună  •  Floră  •  Geografie  •  Hidrografie  •  Istorie  •  Oraşe  •  Politică  • 
 •  Sănătate  •  Sport  •  Steag  •  Stemă  •  Subdiviziuni  •  Turism  •  •  Cioturi  •  •  Formate  •  •  Imagini  •  •  Portal  •  • 
Steagul României
v • d • m
Comunităţi etnice în România

Români (89.5%)

Albanezi | Armeni | Aromâni | Bulgari | Caraşoveni | Ceangăi | Cehi | Chinezi | Croaţi | Germani | Greci | Evrei | Italieni | Lipoveni | Macedoneni | Maghiari | Polonezi | Rromi | Ruteni | Sârbi | Secui | Slovaci | Tătari | Turci | Ucrainieni

 
Adus de la "http://ro.wikipedia.org/wiki/Armenii_din_Rom%C3%A2nia"
Unelte personale
În alte limbi