Participarea României la Primul Război Mondial

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare


Frontul de răsărit, frontul românesc
Parte a Primului război mondial, Campaniei din Balcani
Romanian troops at Marasesti in 1917.jpg
Trupe românești la Bătălia de la Mărășești din 1917
Informații generale
Perioadă 27 august 19167 mai 1918, 9-11 noiembrie 1918
Loc Regatul României, Transilvania
Rezultat Tratatul de la București, Tratatul de la Versailles
Combatanți
Flag of Romania.svg Regatul României

Flag of Russian Empire for private use (1914–1917) 3.svg Imperiul Rus

Flag of the German Empire.svg Imperiul German
Flag of Austria-Hungary (1869-1918).svg Imperiul Austro-Ungar
Naval Ensign of Bulgaria (1878-1944).svg Regatul Bulgariei
Ottoman flag.svg Imperiul Otoman
Conducători
Flag of Romania.svg Ioan Culcer
Flag of Romania.svg Alexandru Averescu
Flag of Romania.svg Eremia Grigorescu
Flag of Romania.svg Mihail Aslan
Flag of Romania.svg Constantin Prezan
Flag of Russian Empire for private use (1914–1917) 3.svg Alexei Brusilov
Flag of Russian Empire for private use (1914–1917) 3.svg Andrei Zaioncikovski
Flag of the German Empire.svg Erich von Falkenhayn
Flag of the German Empire.svg August von Mackensen
Flag of Austria-Hungary (1869-1918).svg Arthur Arz von Straussenburg
Naval Ensign of Bulgaria (1878-1944).svg Nicola Jekov
Efective
1916:[1]
România 658,088[2]
Flag of Russian Empire for private use (1914–1917) 3.svg 50,000
1917:[3]
România 400,000
Flag of Russian Empire for private use (1914–1917) 3.svg 1,000,000
Imperiul GermanAustro-Ungaria 750,000[1]
Bulgaria 143,049 (1916)[4]
Imperiul Otoman 20,000 (1916)[5]
Pierderi
România România: 535,706+ toate cauzele[6]
Flag of Russian Empire for private use (1914–1917) 3.svg Rusia: ?
Imperiul German Germania: 47.000+ morți și răniți
Flag of Austria-Hungary (1869-1918).svg Austro-Ungaria: ?
Naval Ensign of Bulgaria (1878-1944).svg Bulgaria: ?
Istoria României
Stema României
Acest articol este parte a unei serii
Preistoria pe teritoriul României
Epoca pietrei
Epoca bronzului
Epoca fierului
Dacia
Războaiele daco-romane
Dacia romană
Originile românilor
Formarea statelor medievale
Țările Române în Evul Mediu
Țara Românească
Principatul Moldovei
Dominația otomană
Țările Române la începutul epocii moderne
Epoca fanariotă
Modernizarea țărilor române
Regulamentul Organic
Revoluția Română de la 1848
Principatele Unite
Războiul de Independență
Regatul României
Primul Război Mondial
Unirea Basarabiei cu România
Unirea Bucovinei cu România
Unirea Banatului cu România
Unirea Transilvaniei cu România
Al Doilea Război Mondial
Comunismul
R.P. Română/R.P. Romînă
R.S. România
Revoluția Română din 1989
România Contemporană
Vezi și
Istoria românilor
Istoria militară a României
Istoriografia română

Portal România
 v  d  m 

Participarea României la Primul Război Mondial cuprinde totalitatea măsurilor și acțiunilor de ordin politic, diplomatic și militar desfășurate de statul român, singur sau împreună cu aliații, între 28 iulie 1914 și 11 noiembrie 1918, în vederea atingerii scopului politic principal al participării la război - realizarea statului național unitar român.

Din punct de vedere al statutului de beligernață, România a fost pe rând: țară neutră, în perioada 28 iulie 1914 - 27 august 1916, țară beligerantă, de partea Antantei, în perioada 27 august 1916 - 27 noiembrie 1917, în stare de armistițiu, în perioada 27 noiembrie 1917 - 7 mai 1918, țară necombatantă, în perioada 7 mai1918 - 9 noiembrie 1918, țară beligerantă, de partea Antantei, în perioada 9 noiembrie 1918 - 11 noiembrie 1918.

La izbucnirea Primului Război Mondial, pe plan intern, România era o țară în care chiar dacă instituțiile regimului democratic erau prezente, funcționarea organismului statal era departe de standardele occidentale. Economia avea o structură arhaică și anacronică, bazată pe o agricultură de subzistență, tradițională și cu un nivel redus de productivitate.

Societatea era dominată de o aristocrație funciară (marii proprietari de terenuri agricole) care își exercita dominația asupra unei mase mari de populație, preponderent rurală și în covârșitoare măsură analfabetă.

Cu tot efortul făcut de elitele politice și intelectuale ale țării în a doua jumătate a secolului XIX, România era încă departe de sincronizare cu Occidentul european.

Sistemul internațional era marcat la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX de rivalitatea dintre marile puteri pentru controlul lumii extraeuropene. În Europa, Germania devenise principala putere și comportamentul ei pe continent a determinat o extraordinară destrămare și recompunere a alianțelor în raport cu deceniile anterioare.

România era ea însăși prinsă în aceste jocuri de putere. Pe de o parte ea era un obiect al rivalităților imperiilor vecine, care aveau pregătite planuri anexioniste pentru diferite părți ale teritoriului său, pe de altă parte România căuta să își creeze condițiile propice pentru îndeplinirea idealului național, de adunare într-un singur stat a tuturor provinciilor istorice românești.

Din punct de vedere militar, România venea după o victorie fără glorie în Al Doilea Război Balcanic, euforia victoriei făcând să se treacă cu ușurință peste lipsurile manifestate în domeniul conducerii militare, organizării și instruirii trupelor și mai ales a înzestrării cu armament și tehnică de luptă moderne.

Deși legată de Imperiul Austro-Ungar printr-un tratat secret de alianță, din 1883, România alege să se declare neutră la izbucnirea ostilităților, în iulie 1914, prevalându-se de interpretarea clauzelor relative la „casus foederis”. În anii neutralității, guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu a adoptat o atitudine de expectativă, în ciuda faptului că toate părțile implicate în conflict au făcut presiuni asupra României combinate cu promisiuni, pentru a li se alătura.

În august 1916, România primește un ultimatum să decidă dacă dorește să se alăture Antantei „acum ori niciodată”. Sub presiunea cererii ultimative, guvernul român acceptă să intre în război de partea Antantei, deși situația de pe fronturile de luptă nu era una favorabilă.

După o serie de victorii tactice rapide în Transilvania asupra unor forțe austro-ungare copleșite din punct de vedere numeric, armata română va suferi în toamna anului 1916 o serie de înfrângeri zdrobitoare, care va forța autoritățile statului să se refugieze în Moldova, permițând inamicului să ocupe două treimi din teritoriul național, inclusiv capitala București. Cauzele principale ale înfrângerii Armatei României în campania anului 1916, de forțe germane și austro-ungare semnificativ inferioare numeric, au fost ingerințele politice majore în actul conducerii militare, incompetența, impostura și lașitatea unei părți semnificative a eșalonului militar de conducere, precum și lipsa de adecvare pregătirii și dotării trupelor pentru tipul de război purtat.

În iarna lui 1916 și primăvara anului 1917, sub conducerea unui nou „leadership” militar (generalii Prezan, Christescu, Grigorescu, Averescu, Văitoianu etc.) și cu sprijinul substanțial al Misiunii Militare Franceze conduse de generalul Henri Berthelot, Armata României a fost reorganizată și instruită pe baze moderne adaptate cerințelor războiului.

Campania din vara anului 1917 a fost una de succes, reușindu-se în faza inițială, înfrângerea trupelor Puterilor Centrale în bătăliile de la Mărăști, Oituz și Mărășești. Planificatorii militari români intenționau ca în continuare să dezvolte această ofensivă pentru a începe eliberarea teritoriului ocupat, dar izbucnirea revoluției în Imperiul Rus a dus la abandonarea acestor planuri și trecerea din nou la defensiva strategică.

Situația pe frontul de est a evoluat într-un mod negativ, astfel încât după ce Rusia a încheiat pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, România a fost nevoită să ceară armistițiul și apoi să fie nevoită să iasă din război și să semneze o pace separată în condiții umilitoare, în primăvara lui 1918. Din fericire, refuzul regelui Ferdinand, care a amânat la nesfârșit gestul formal de a semna acest tratat, a făcut posibilă reînceperea ostilităților în ultimele două zile ale războiului, prezervând în acest mod statutul României de stat beligerant la Conferința de Pace de la Paris.

Cuprins

România în anii premergători izbucnirii războiului[modificare | modificare sursă]

Situația internă[modificare | modificare sursă]

La izbucnirea Primului Război Mondial, România era o țară aflată la finalul unei etape, de mai bine de 50 de ani, a unui proces de modernizare structurală. Acest proces a afectat toate domeniile vieții sociale, dar în mod diferit, astfel încât în primii ani ai secolului XX societatea românească cunoștea un nivel de dezvoltare diferit a segmentelor componente.

Aceste inegalități și discrepanțe își aveau originea în permanenta oscilare a societății românești în alegerea modelului de dezvoltare socială, în care s-au confruntat două mari tendințe: un model inspirat din experiența Europei Occidentale, bazat pe industrializare și urbanizare, menite să determine schimbări radicale în fiecare aspect al societății românești, iar un al doilea model bazat pe tradiția României de țară agricolă și care punea accentul pe menținerea structurilor sociale și valorilor culturale tradiționale. [7]:pp 389-390

În viața politică, regele Carol I a jucat un rol-cheie, prin folosirea discreționară a atribuției sale constituționale de a-l numi pe viitorul prim-ministru. „Rotativa guvernamentală” - bazată pe alternanța la putere a Partidului Național Liberal și Partidului Conservator - a fost mecanismul politic unic folosit de rege în această perioadă, atât ca modalitate de a trece peste crizele economice și politice serioase, dar și de a-și păstra propria putere, prin determinarea celor două partide să se afle în competiție pentru favorurile sale. Acest sistem nu a dat posibilitatea de a accede la putere pentru alte partide.

În același timp, sistemul de vot cenzitar făcea ca mari segmente ale populației, cu ar fi mare parte a țărănimii, să fie excluse de la procesul politic, făcând ca influența lor asupra deciziilor politice să fie redusă.[8][9]

Izbucnirea războiului a găsit la putere guvernul Partidului Național Liberal, condus de Ion I. C. Brătianu, instalat la începutul anului 1914, care succeda unei guvernări conservator-junimiste de patru ani. [10]:p. 129

Relațiile externe[modificare | modificare sursă]

Relațiile cu Marile Puteri[modificare | modificare sursă]

Poster de propagandă britanic legat de intrarea României în război

Relațiile cu țările vecine[modificare | modificare sursă]

Alianțe[modificare | modificare sursă]

Pentru o perioadă îndelungată mai înainte de declanșarea Primului Război Mondial, România a fost un aliat al Austro-Ungariei. În conformitate cu termenii alianței dintre cele două state, România era obligată să intre în război numai dacă aliatul austro-ungar era atacat. Când a izbucnit războiul, România a considerat că Austria a fost statul care a declanșat războiul și, prin urmare, Bucureștiul nu era obligat să se alăture efortului de război al aliatului său. În cele din urmă, România s-a alăturat celor care luptau împotriva Puterilor Centrale.

Nivelul de pregătire al Armatei[modificare | modificare sursă]

Armata română era destul de mare – 500.000 de militari, organizați în 23 divizii. Din păcate, armata era încadrată cu puțini ofițeri profesioniști, era slab pregătită, iar dotarea era insuficientă. Șeful Statului Major German, generalul Erich von Falkenhayn, a apreciat în mod corect că România este atrasă de o alianță cu Antanta și a făcut planuri pentru atragerea țării de partea Puterilor Centrale.

Organizare și conducerea[modificare | modificare sursă]

Personal și mobilizare[modificare | modificare sursă]

Instruire[modificare | modificare sursă]

Înzestrare și logistică[modificare | modificare sursă]

Perioada neutralității[modificare | modificare sursă]

Acțiuni politice[modificare | modificare sursă]

Pe plan intern[modificare | modificare sursă]

Pe plan extern[modificare | modificare sursă]

Pregătiri militare pentru război[modificare | modificare sursă]

Intrarea în război[modificare | modificare sursă]

În mod clar, România a intrat în lupta într-un moment defavorabil. Se apreciază în zilele noastre că, dacă ar fi intrat în război de partea Antantei în 1914 sau 1915, s-ar fi putut evita cucerirea Serbiei. La începutul anului 1916, românii ar fi putut sprijini Ofensiva Brusilov. Cauza principală a întârzierii intrării în război a României a fost neîncrederea cvasigenerală a liderilor politici și militari români în Rusia.

Negocierile cu Aliații[modificare | modificare sursă]

România și-a negociat cu grijă condițiile pentru intrarea în război de partea Aliaților. Astfel, Bucureștiul cerea recunoașterea drepturilor României asupra teritoriului Transilvaniei.

Aliații au acceptat condițiile românilor în vara anului 1916. Dacă România s-ar fi alăturat efortului aliat de război mai devreme în acel an, mai înainte de declanșarea Ofensivei Brusilov, era foarte posibil ca rușii să fi reușit să obțină o mare victorie.[11] Anumiți istorici militari apreciază că Rusia a întârziat aprobarea cererilor României, deoarece se temea că va fi pusă în discuție și situația teritoriului smuls din trupul Moldovei în 1812, Basarabia.[12] Istoricul militar britanic John Keegan afirmă că, mai înainte de intrarea în război a României, Aliații căzuseră de acord în secret să nu-și onoreze după război angajamentele cu privire la expansiunea teritorială românească.[13] Guvernul român a semnat un tratat cu Aliații pe 17 august 1916, după care a declarat război Puterilor Centrale pe 27 august același an.

Consiliul de Coroană[modificare | modificare sursă]

Planul de campanie - Ipoteza „Z”[modificare | modificare sursă]

Campania anului 1916[modificare | modificare sursă]

Pe 28 august 1916 Germania a declarat război Regatului Român, apoi Turcia și Bulgaria.

Ofensiva în Transilvania[modificare | modificare sursă]

Manifest aruncat de avioanele armatei române asupra Brașovului
Turnu Roșu
"Deutsches Alpenkorps
26.-29.9.1916"

În seara zilei de 27 august 1916 trei armate române au trecut la atac traversând Carpații Meridionali, după care au intrat în Transilvania. Primele atacuri au fost încununate de succes, obligându-i pe austro-ungari să se retragă. În timp ce armata română înainta în Transilvania, la ora 21, ambasadorul român la Viena, contele Edgar Mavrocordat, a prezentat la secretariatul Ministerului de Externe Austro-Ungar declarația de război din partea României. În cursul zilei au fost arestați la București mai mulți români cu cetățenie austro-ungară, între care Ioan Slavici și Ioan Bălan.

La mijlocul lui septembrie, germanii au transferat pe frontul transilvănean patru divizii, avansarea românilor fiind oprită. Rușii au deplasat la rândul lor în ajutorul românilor trei divizii, dar acești militari nu au fost aprovizionați corespunzător.

Generalul Esposito afirma că liderii militari români au făcut câteva greșeli strategice și operaționale:

Din punct de vedere militar, strategia română a fost cea mai proastă. Alegând Transilvania ca obiectiv prioritar, armata română a ignorat total armata bulgară din spatele ei. Când ofensiva prin munți a eșuat, înaltul comandament român a refuzat să economisească forțele de pe front pentru a permite crearea unei rezerve mobile, cu care amenințarea de mai târziu a lui Falkenhayn să fie respinsă. Românii nu și-au masat nicăieri forțele în mod corespunzător pentru a obține concentrarea puterii de luptă. (Esposito, Atlas of American Wars, vol 2)

Operația de la Flămânda[modificare | modificare sursă]

Primul contraatac al Puterilor Centrale a fost organizat de generalul August von Mackensen, care a coordonat o armată multinațională formată din trupe germane, bulgare și otomane. Atacul a fost declanșat din Bulgaria pe direcția nord pe 1 septembrie. Atacul a fost îndreptat dinspre pozițiile de pe Dunăre spre Constanța. Garnizoana de la Turtucaia, împresurătă de trupele bulgaro-germane, s-a predat pe 6 septembrie. (Vedeți și: Bătălia de la Turtucaia).

campania română în Transilvania, august 1916

Pe 15 septembrie Consiliul român de război a hotărât să suspende ofensiva în Transilvania și să se concentreze pe distrugerea grupului de armate Mackensen în schimb. Planul, cunoscut sub numele de Ofensiva Flămânda, presupunea atacarea forțelor Puterilor Centrale printr-o lovitură de flanc și spate, după traversarea Dunării pe la Flămânda, în timp ce, pe linia principală a frontului, trupele româno-ruse trebuiau să lanseze o ofensivă spre Cobadin și Kurtbunar. Pe 1 octombrie, 2 divizii românești au forțat cursul Dunării la Flămânda și au creat un cap de pod lat de 14 kilometri și adânc de 4 kilometri. În aceeași zi, diviziile româno-ruse au declanșat ofensiva pe frontul dobrogean, atac care a înregistrat succese limitate. Eșecul incercării de spargere a frontului germano-bulgar din Dobrogea, combinată cu furtuna puternică din noaptea de 1/2 octombrie, care a avariat puternic podul de pontoane de peste Dunăre, l-a făcut pe Averescu să anuleze întreaga operațiune. Consecințele acestui eșec au fost uriașe pentru tot restul campaniei.

Apărarea trecătorilor[modificare | modificare sursă]

Comanda trupelor germano-austriece din Transilvania era acum asigurată de Falkenhayn (demis din funcția de șef al Statului Major). El a declanșat propria ofensivă pe 18 septembrie. Primul atac a fost declanșat împotriva Armatei I română lângă orașul Hațeg. Atacul a oprit avansarea românilor. După opt zile, două divizii de vânători de munte germani aproape că au reușit să taie coloanele române în marș lângă Sibiu. Trupele române au fost nevoite să se retragă în munți, iar germanii au reușit să ocupe Pasul Turnu Roșu. Pe 4 octombrie, Armata a II-a română a atacat forțele germane la Brașov, dar a fost respinsă, fiind nevoită să se retragă. Armata a 4-a, care acționa în nordul țării s-a retras în condițiile în care armata austriacă exercita o presiune moderată asupra sa, astfel că, pe 25 octombrie, armata română se afla cu toate efectivele înapoi în interiorul granițelor naționale.

Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916

Forțele de sub comanda lui Falkenhayn au executat câteva atacuri de probă în trecătorile Carpaților pentru a testa punctele slabe ale apărării. După câteva săptămâni de concentrare ale celor mai bune trupe ale sale, unitățile de elită Alpen Korps, în fața Pasului Vulcan, germanii au atacat pe 10 noiembrie, i-au împins înapoi pe apărătorii români din munți. Pe 26 noiembrie deja luptele se dădeau în zona de câmpie. În munți începuseră ninsori puternice, și în scurtă vreme operațiunile militare ar fi trebuit să înceteze. Armata a 9-a germană a înaintat în celelalte sectoare ale frontului, atacând toate trecătorile Carpaților Meridionali, românii fiind forțați să se retragă constant, în condițiile în care situația aprovizionării lor devenea critică.

Retragerea[modificare | modificare sursă]

Apărarea Bucureștiului[modificare | modificare sursă]

Pe 23 noiembrie, cele mai bine antrenate trupe de sub comanda lui Mackensen au traversat Dunărea plecând din două locații de lângă Sviștov. Atacul german i-a luat prin surprindere pe români, frontul apropiindu-se rapid de capitala București. Atacul lui Mackensen amenința să taie în două frontul românesc, iar noul comandant suprem român, proaspăt avansatul general Constantin Prezan a încercat să organizeze un contraatac disperat. Planul era foarte curajos, urmând să folosească întreaga rezervă a armatei române, dar avea nevoie pentru reușită de cooperarea rușilor pentru oprirea ofensivei lui Mackensen, timp în care armata română ar fi trebuit să atace în dreptul joncțiunii dintre trupele lui Mackensen și Falkenhayn. Numai că armata rusă nu a fost de acord cu planul de luptă și a refuzat să coopereze.

Operaţiunile din România, noiembrie 1916 – ianuarie 1917

Pe 1 decembrie, armata română a atacat totuși. Mackensen a reușit să transfere forțe către frontul atacat al lui Falkenhayn. După oprirea avântului românesc, germanii au contraatacat în toate punctele.

Operațiile din Dobrogea[modificare | modificare sursă]

La 1 septembrie 1916 armata a 3-a bulgară a trecut frontiera bulgaro-română și a înaintat spre Dobrogea.

Generalul rus Andrei Medardovici Zaioncikovski și trupele sale au sosit în grabă pentru a întări frontul aliat româno-rus, în încercarea de oprire a armatei lui Mackensen mai înainte ca acestea să cucerească calea ferată BucureștiConstanța. Au urmat lupte grele, cu atacuri și contraatacuri viguroase până pe 21 septembrie.

În Dobrogea, generalul Mackensen a lansat o nouă ofensivă pe 20 octombrie, după o lună de pregătiri atente, și trupele amestecate de sub comanda sa au reușit să le învingă pe cele ruse. Rușii au fost forțați să se retragă din Constanța spre Delta Dunării. Armata rusă era nu doar demoralizată, dar și cu proviziile pe sfârșite. Mackensen a ales să transfere în mare secret o jumătate din armata sa lângă orașul Sviștov (Sistova) din Bulgaria, pregătindu-se să forțeze cursul Dunării.

Replierea pe linia Râmnicu Sărat - Viziru[modificare | modificare sursă]

Stabilizarea frontului în Moldova[modificare | modificare sursă]

Guvernul și curtea regală română s-au retras la Iași. Bucureștiul a fost ocupat pe 6 decembrie de cavaleria germană. Numai vremea și drumurile proaste au salvat o bună parte a armatei române de la încercuire sau distrugere. Totuși, peste 150.000 de soldați români fuseseră capturati.

Rușii au fost forțați să trimită întăriri masive pe fontul românesc pentru a evita o invazie germană în sudul Rusiei. După mai multe lupte de mică amploare, armata germană a fost oprită din avansare la mijlocul lunii ianuarie 1917. Armata română continua să lupte, deși cea mai mare parte a teritoriului său se afla sub ocupație străină.

Pierderile armatei române au fost estimate la 300 – 400.000 de soldați, morți, răniți, dispăruți sau prizonieri[necesită citare]. Pierderile cumulate ale germanilor, austriecilor, bulgarilor și otomanilor au fost estimate la aproximativ 60.000 de oameni[necesită citare].

Campania victorioasă a întărit mult moralul trupelor germane și a generalilor lor: Falkenhayn și Mackensen (Esposito, Atlas of American Wars, vol. 2). În cele mai multe cazuri, victoriile fuseseră obținute de diviziile germane, cu un ajutor bulgar în sud. Germanii se dovediseră superiori la toate capitolele: aprovizionare, echipare, pregătire de luptă și capacitate a conducătorilor. Printre tinerii ofițeri din trupele de elită Alpen Korps se afla și viitorul feldmareșal Erwin Rommel.

Campania anului 1917[modificare | modificare sursă]

Luptele au continuat în 1917, Moldova rămânând neocupată datorită strategiei de apărare în triunghi a Armatei a 4-a (cu pierderi minore după retragerea menționată anterior), care a rămas neclintită în apărarea Carpaților Răsăriteni, protejând Iașii împotriva atacurilor germane repetate. În mai 1917, armata română a atacat alături de aliații ruși pentru a sprijini Ofensivei Kerenski. După ce au reușit să rupă frontul austro-ungar la Mărăști, avansarea trupelor ruso-române a trebuit să fie oprită datorită eșecului dezastruos al Ofensivei Kerenski. Forțele lui Makensen au contraatacat, dar au fost învinse la Mărășești.

Între timp, tehnicienii germani au reușit să repună în funcțiune sondele din câmpurile petroliere din jurul Ploieștiului, iar până la sfârșitul războiului au extras peste un milion de tone de țiței. De asemenea, germanii au rechiziționat două milioane de tone de cereale de la țăranii români. Aceste materiale au fost vitale pentru aprovizionarea Germaniei până la sfârșitul războiului, în 1918.(John Keegan, World War I, pag. 308).

Reorganizarea Armatei[modificare | modificare sursă]

Planul de campanie[modificare | modificare sursă]

Marile bătălii[modificare | modificare sursă]

Bătălia de la Mărăști[modificare | modificare sursă]

A doua bătălie de la Oituz[modificare | modificare sursă]

Bătălia de la Mărășești[modificare | modificare sursă]

Defecțiunea rusă[modificare | modificare sursă]

Când bolșevicii au cucerit puterea în urma Revoluției din Octombrie și au semnat cu germanii Tratatul de la Brest-Litovsk, România a fost lăsată complet izolată și încercuită de forțele ostile, neavând altă opțiune decât să iasă la rândul ei din război și să accepte condițiile umilitoare ale Păcii de la București.

Situația umanitară[modificare | modificare sursă]

Situația din zona de ocupație[modificare | modificare sursă]

Situația refugiaților[modificare | modificare sursă]

Situația epidemică și a victimelor de război[modificare | modificare sursă]

Campania anului 1918[modificare | modificare sursă]

Armistițiul[modificare | modificare sursă]

Pacea de la Buftea[modificare | modificare sursă]

Aspecte politice interne și externe[modificare | modificare sursă]

Aspecte militare[modificare | modificare sursă]

Reluarea luptelor[modificare | modificare sursă]

După ofensiva încununată cu succes de la Salonic care a avut ca rezultat scoaterea din război a Bulgariei, România a reintrat în război pe 10 noiembrie 1918, cu doar o zi mai înainte ca războiul să se încheie în vest.

Eliberarea teritoriului național[modificare | modificare sursă]

Pe 27 martie 1918, Sfatul Țării din Basarabia a proclamat unirea cu România cu o majoritate a voturilor.[14] Pe 14 octombrie, reprezentanții populației din Bucovina a votat pentru unirea cu Țara (unirea realizându-se pe 15 noiembrie), iar pe 1 decembrie același an, și reprezentanții românilor și sașilor din Transilvania a adoptat proclamația de la Alba Iulia de unire cu Regatul Român.

Tratatul de la Versailles a recunoscut toate proclamațiile de unire, în conformitate cu dreptul la autodeterminare stabilit de Declarația celor 14 puncte ale președintelui american Thomas Woodrow Wilson.

Urmări[modificare | modificare sursă]


Circle frame.svg

Pierderile de militari români (în raport cu pierderile militare totale ale Aliaților)

     Imperiul Rus (30%)

     Franța (25%)

     Imperiul Britanic (16%)

     Italia (12%)

     Serbia (8%)

     România (6%)

     Statele Unite (1%)

     Alți participanți (2%)

Animaţie cu schimbările graniţelor României între 1859-2010

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Wikisursă
La Wikisursă există texte originale legate de Primul Război Mondial
  • en Vincent Esposito, The West Point Atlas of American Wars - vol. 2; hărțile 37-40. Frederick Praeger Press, 1959
  • en Cyril Falls, The Great War (1960), pag 228-230.
  • en John Keegan, The First World War (1998), pag 306-308. Alfred A. Knopf Press, 1998.

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • România și puterile centrale în anii 1914-1916, Ema Nastovici, Editura Politică, 1979
  • România în anii neutralității (1914-1916)., Constantin Nuțu, Editura Științifică, 1972
  • 1914-1916 (Neutralitatea), Alexandru Averescu, Eftimie Ardeleanu, A. Pandea, Editura Militară, 1992
  • România si războiul mondial: contributiuni la studiul istoriei războiului nostru, Ion Rusu Abrudeanu, Editura SOCEC & comp., societate anonimă, 1921
  • România în primul război mondial, Editura Militară, 1979
  • Istoria războiului pentru întregirea României: 1916 - 1919, Volume 2, Constantin Kirițescu, Editura S̨tiint̨ifică s̨i Enciclopedică, 1989

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b http://timelines.com/perspectives/f323c8e77bea6e2b8f87d7282f0c7dd6
  2. ^ România în războiul mondial (1916-1919), vol. I, pag. 58 (cifrele efectivelor militare mobilizate de România prezintă mici deosebiri în diferite lucrări)
  3. ^ http://forum.axishistory.com/viewtopic.php?f=31&t=6905
  4. ^ Българската армия в Световната война 1915 - 1918, vol. VIII , pag. 792
  5. ^ Българската армия в Световната война 1915 - 1918, Millions of mouths died in Romania during the Great War. vol. VIII , pag. 283
  6. ^ WWI Casualty and Death Tables
  7. ^ Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998
  8. ^ Mircea Iosa, Traian Lungu, Viața politică în România, 1899-1910 Editura Politică, București, 1977, (pe larg)
  9. ^ Ion Bulei, Sistemul politic al României moderne: Partidul Conservator, Editura Politică, 1987, (pe larg)
  10. ^ Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Enciclopedia de istorie a Romaniei, Editura Meronia, Bucuresti, 2001
  11. ^ en Cyril Falls, The Great War, pag. 228
  12. ^ en Esposito, Atlas of American Wars, vol. 2
  13. ^ en Keegan, The First World War, pag. 306
  14. ^ Astăzi se împlinesc 93 de ani de la unirea Basarabiei cu România”. Publika.md. 27 martie 2011. http://www.publika.md/astazi-se-implinesc-93-de-ani-de-la-unirea-basarabiei-cu-romania_270551.html. Accesat la 21 iulie 2011. 

Legături externe[modificare | modificare sursă]



Primul război mondial
Teatrul european de război
Frontul din Balcani | Frontul de vest | Frontul de răsărit | Frontul italian | Frontul român
Orientul Mijlociu
Caucaz | Mesopotamia | Sinai și Palestina | Gallipoli | Aden | Persia
Africa
Africa de sud-vest | Africa de vest | Africa de est
Asia și Pacific
Samoa și Noua Guinee Germane | Tsingtao
Altele
Oceanul Atlantic | Marea Mediteraneană | Războiul naval | Războiul aerian
Alte conflicte din epocă
Rebeliunea burilor | Răscoala de Paște | Revoluția rusă