Participarea României la Primul Război Mondial

Frontul de răsărit, frontul românesc
Parte a Primului război mondial, Campaniei din Balcani
Trupe românești la Bătălia de la Mărășești din 1917
Informații generale
Perioadă	27 august 1916 – 7 mai 1918, 9-11 noiembrie 1918
Loc	Regatul României, Transilvania
Rezultat	Tratatul de la București, Tratatul de la Versailles
Combatanți
Regatul României Imperiul Rus	Imperiul German Imperiul Austro-Ungar Regatul Bulgariei
Conducători
Ioan Culcer Alexandru Averescu Eremia Grigorescu Mihail Aslan Constantin Prezan Alexei Brusilov Andrei Zaioncikovski	Erich von Falkenhayn August von Mackensen Arthur Arz von Straussenburg Nicola Jekov
Efective
1916: 658,088 50,000 1917: 400,000 1,000,000	750,000 143,049 (1916) 20,000 (1916)
Pierderi
România: 535,706+ toate cauzele Rusia: ?	Germania: 47.000+ morți și răniți Austro-Ungaria: ? Bulgaria: ?

Campania românească a fost parte a campaniei din Balcani a primului război mondial, ale cărei acțiuni au fost purtate pe teritoriul României, între armatele aliate ale Regatului Român și Imperiului Rus pe de-o parte și armatele Puterilor Centrale pe de altă parte.

România până la intrarea în război

Poster de propagandă britanic legat de intrarea României în război

România era condusă de regele Carol I de Hohenzollern din 1866. Pentru o perioadă îndelungată mai înainte de declanșarea primului război mondial, România a fost un aliat al Austro-Ungariei. În conformitate cu termenii alianței dintre cele două state, România era obligată să intre în război numai dacă aliatul austro-ungar era atacat. Când a izbucnit războiul, România a considerat că Austria a fost statul care a declanșat războiul și, prin urmare, Bucureștiul nu era obligat să se alăture efortului de război al aliatului său. În cele din urmă, România s-a alăturat celor care luptau împotriva Puterilor Centrale.

România și-a negociat cu grijă condițiile pentru intrarea în război de partea Aliaților. Astfel, Bucureștiul cerea recunoașterea drepturilor României asupra teritoriului Transilvaniei, care fusese încorporat în Regatul Ungariei în 1867, (Vedeți și: Istoria Transilvaniei ).

Aliații au acceptat condițiile românilor în vara anului 1916. Dacă România s-ar fi alăturat efortului aliat de război mai devreme în acel an, mai înainte de declanșarea Ofensivei Brusilov, era foarte posibil ca rușii să fi reușit să obțină o mare victorie. Anumiți istorici militari apreciază că Rusia a întârziat aprobarea cererilor României, deoarece se temea că va fi pusă în discuție și situația teritoriului smuls din trupul Moldovei în 1812, Basarabia. Istoricul militar britanic John Keegan afirmă că, mai înainte de intrarea în război a României, Aliații căzuseră de acord în secret să nu-și onoreze după război angajamentele cu privire la expansiunea teritorială românească.

Guvernul român a semnat un tratat cu Aliații pe 17 august 1916, după care a declarat război Puterilor Centrale pe 27 august același an. Armata română era destul de mare – 500.000 de militari, organizați în 23 divizii. Din păcate, armata era încadrată cu puțini ofițeri profesioniști, era slab pregătită, iar dotarea era insuficientă. Șeful Statului Major German, generalul Erich von Falkenhayn, a apreciat în mod corect că România este atrasă de o alianță cu Antanta și a făcut planuri pentru atragerea țării de partea Puterilor Centrale.

Intrarea României în război, august 1916

Manifest aruncat de avioanele armatei române asupra Brașovului

Pe 27 august 1916, trei armate române au trecut la atac traversând Carpații Meridionali, după care au intrat în Transilvania. Primele atacuri au fost încununate de succes, obligându-i pe austro-ungari să se retragă, dar, la mijlocul lui septembrie, germanii au transferat pe frontul transilvănean patru divizii, avansarea românilor fiind oprită. Rușii au deplasat la rândul lor în ajutorul românilor trei divizii, dar acești militari nu au fost aprovizionați corespunzător.

Primul contraatac al Puterilor Centrale a fost organizat de generalul August von Mackensen, care a coordonat o armată multinațională formată din trupe germane, bulgare și otomane. Atacul a fost declanșat din Bulgaria pe direcția nord pe 1 septembrie. Atacul a fost îndreptat dinspre pozițiile de pe Dunăre spre Constanța. Garnizoana de la Turtucaia, împresurătă de trupele bulgaro-germane, s-a predat pe 6 septembrie. (Vedeți și: Bătălia de la Turtucaia).

Pe 15 septembrie, Consiliul român de război a hotărât să suspende ofensiva în Transilvania și să se concentreze pe distrugerea grupului de armate Mackensen în schimb. Planul, cunoscut sub numele de Ofensiva Flămânda, presupunea atacarea forțelor Puterilor Centrale printr-o lovitură de flanc și spate, după traversarea Dunării pe la Flămânda, în timp ce, pe linia principală a frontului, trupele româno-ruse trebuiau să lanseze o ofensivă spre Cobadin și Kurtbunar. Pe 1 octombrie, 2 divizii românești au forțat cursul Dunării la Flămânda și au creat un cap de pod lat de 14 kilometri și adânc de 4 kilometri. În aceeași zi, diviziile româno-ruse au declanat ofensiva pe frontul dobrogean, atac care a înregistrat succese limitate. Eșecul incercării de spargere a frontului germano-bulgar din Dobrogea, combinată cu furtuna puternică din noaptea de 1/2 octombrie, care a avariat puternic podul de pontoane de peste Dunăre, l-a făcut pe Averescu să anuleze întreaga operațiune. Consecințele acestui eșec au fost uriașe pentru tot restul campaniei.

campania română în Transilvania, august 1916

Generalul rus Andrei Medardovici Zaioncikovski și trupele sale au sosit în grabă pentru a întări frontul aliat româno-rus, în încercarea de oprire a armatei lui Mackensen mai înainte ca acestea să cucerească calea ferată București – Constanța. Au urmat lupte grele, cu atacuri și contraatacuri viguroase până pe 21 septembrie.

Comanda trupelor germano-austriece din Transilvania era acum asigurată de Falkenhayn (demis din fucția de șef al Statului Major). El a declanșat propria ofensivă pe 18 septembrie. Primul atac a fost declanșat împotriva Armatei I română lângă orașul Hațeg. Atacul a oprit avansarea românilor. După opt zile, două divizii de vânători de munte germani aproape că au reușit să taie coloanele române în marș lângă Sibiu. Trupele române au fost nevoite să se retragă în munți, iar germanii au reușit să ocupe Pasul Turnu Roșu. Pe 4 octombrie, Armata a II-a română a atacat forțele germane la Brașov, dar a fost respinsă, fiind nevoită să se retragă. Armata a 4-a, care acționa în nordul țării s-a retras în condițiile în care armata austriacă exercita o presiunele moderate asupra sa, astfel că, pe 25 octombrie, armata română se afla cu toate efectivele înapoi în interiorul granițelor naționale.

Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916

În Dobrogea, generalul Mackensen a lansat o nouă ofensivă pe 20 octombrie, după o lună de pregătiri atente, și a trupele amestecate de sub comanda sa au reușit să învingă pe cele ruse. Rușii au fost forțați să se retragă din Constanța spre Delta Dunării. Armata rusă era nu doar demoralizată, dar și cu proviziile pe sfârșite. Mackensen a ales să transfere în mare secret o jumate din armata sa lângă orașul Sviștov(Sistova) din Bulgaria, pregătindu-se să forțeze cursul Dunării.

Campania din România

Forțele de sub comanda lui Falkenhayn au executat câteva atacuri de probă în trecătorile Carpaților pentru a testa punctele slabe ale apărării. După câteva săptămâni de concentrare ale celor mai bune trupe ale sale, unitățile de elită Alpen Korps, în fața Pasului Vulcan, germanii au atacat pe 10 noiembrie, i-au împins înapoi pe apărătorii români din munți. Pe 26 noiembrie deja luptele se dădeau în zona de câmpie. În munți începuseră ninsori puternice, și în scurtă vreme operațiunile militare ar fi trebuit să înceteze. Armata a 9-a germană a înaintat în celelalte sectoare ale frontului, atacând toate trecătorile Carpaților Meridionali, românii fiind forțați să se retragă constant, în condițiile în care situația aprovizionării lor devenea critică.

Pe 23 noiembrie, cele mai bine antrenate trupe de sub comanda lui Mackensen au traversat Dunărea plecând din două locații de lângă Sviștov.

Istoria României
Acest articol este parte a unei serii
Preistoria pe teritoriul României
Dacia
Războaiele daco-romane
Dacia romană
Originile românilor
Țările Române în Evul Mediu
Bătălia de la Posada
Descălecatul Moldovei
Dominația otomană
Epoca fanariotă
Modernizarea țărilor române
Regulamentul Organic
Revoluția Română de la 1848
Principatele Unite
Războiul de Independență
Regatul României
Primul Război Mondial
Unirea Basarabiei cu România
Unirea Bucovinei cu România
Unirea Banatului cu România
Unirea Transilvaniei cu România
Al Doilea Război Mondial
Comunismul
R.P. Română/R.P. Romînă
R.S. România
RSS Moldovenească
Revoluția Română din 1989
România Contemporană
Vezi și
Istoria militară a României
Portal România

Atacul german i-a luat prin surprindere pe români, frontul apropiindu-se rapid de capitala București. Atacul lui Mackensen amenința să taie în două frontul românesc, iar noul comandant suprem român, proaspăt avansatul general Constantin Prezan a încercat să organizeze un contraatac disperat. Planul era foarte curajos, urmând să folosească întreaga rezervă a armatei române, dar avea nevoie pentru reușită de cooperarea rușilor pentru oprirea ofensivei lui Mackensen, timp în care armata română ar fi trebuit să atace în dreptul joncțiunii dintre trupele lui Mackensen și Falkenhayn. Numai că armata rusă nu a fost de acord cu planul de luptă și a refuzat să coopereze.

Operaţiunile din România, noiembrie 1916 – ianuarie 1917

Pe 1 decembrie, armata română a atacat totuși. Mackensen a reușit să transfere forțe către frontul atacat al lui Falkenhayn. După oprirea avântului românesc, germanii au contraatacat în toate punctele. Guvernul și curtea regală română s-au retras la Iași. Bucureștiul a fost ocupat pe 6 decembrie de cavaleria germană. Numai vremea și drumurile proaste au salvat o bună parte a armatei române de la încercuire sau distrugere. Totuși, peste 150.000 de soldați români fuseseră capturati.

Rușii au fost forțați să trimită întăriri masive pe fontul românesc pentru a evita o invazie germană în sudul Rusiei. După mai multe lupte de mică amploare, armata germană a fost oprită din avansare la mijlocul lunii ianuarie 1917. Armata română continua să lupte, deși cea mai mare parte a teritoriului său se afla sub ocupație străină.

Pierderile armatei române au fost estimate la 300 – 400.000 de soldați, morți, răniți, dispăruți sau prizonieri. Pierderile cumulate ale germanilor, austriecilor, bulgarilor și otomanilor au fost estimate la aproximativ 60.000 de oameni.

Campania victorioasă a întărit mult moralul trupelor germane și a generalilor lor: Falkenhayn și Mackensen (Esposito, Atlas of American Wars, vol. 2). În cele mai multe cazuri, victoriile fuseseră obținute de diviziile germane, cu un ajutor bulgar în sud. Germanii se dovediseră superiori la toate capitolele: aprovizionare, echipare, pregătire de luptă și capacitate a conducătorilor. Printre tinerii ofițeri din trupele de elită Alpen Korps se afla și viitorul feldmareșal Erwin Rommel.

Urmări

Frontul românesc în Primul Război Mondial

Pierderile de militari români (6% - în raport cu pierderile militare totale ale Aliaţilor).

Animaţie cu schimbările graniţelor României între 1859-2010

Luptele au continuat în 1917, Moldova rămânând neocupată datorită strategiei de apărare în triunghi a Armatei a 4-a (cu pierderi minore după retragerea menționată anterior), care a rămas neclintită în apărarea Carpaților Răsăriteni, protejând Iașii împotriva atacurilor germane repetate. În mai 1917, armata română a atacat alături de aliații ruși pentru a sprijini Ofensivei Kerenski. După ce au reușit să rupă frontul austro-ungar la Mărăști, avansarea trupelor ruso-române a trebuit să fie oprită datorită eșecului dezastruos al Ofensivei Kerenski. Forțele lui Makensen au contraatacat, dar au fost învinse la Mărășești.

Între timp, tehnicienii germani au reușit să repună în funcțiune sondele din câmpurile petroliere din jurul Ploieștiului, iar până la sfârșitul războiului au extras peste un milion de tone de țiței. De asemenea, germanii au rechiziționat două milioane de tone de cereale de la țăranii români. Aceste materiale au fost vitale pentru aprovizionarea Germaniei până la sfârșitul războiului, în 1918.(John Keegan, World War I, pag. 308).

În mod clar, România a intrat în lupta într-un moment defavorabil. Se apreciază în zilele noastre că, dacă ar fi intrat în război de partea Antantei în 1914 sau 1915, s-ar fi putut evita cucerirea Serbiei. La începutul anului 1916, românii ar fi putut sprijini Ofensiva Brusilov. Cauza principală a întârzierii intrării în război a României a fost neîncrederea cvasigenerală a liderilor politici și militari români în Rusia.

Generalul Esposito afirma că liderii militari români au făcut câteva greșeli strategice și operaționale:

Din punct de vedere militar, strategia română a fost cea mai proastă. Alegând Transilvania ca obiectiv prioritar, armata română a ignorat total armata bulgară din spatele ei. Când ofensiva prin munți a eșuat, înaltul comandament român a refuzat să economisească forțele de pe front pentru a permite crearea unei rezerve mobile, cu care amenințarea de mai târziu a lui Falkenhayn să fie respinsă. Românii nu și-au masat nicăieri forțele în mod corespunzător pentru a obține concentrarea puterii de luptă. (Esposito, Atlas of American Wars, vol 2)

Când bolșevicii au cucerit puterea în urma Revoluției din Octombrie și au semnat cu germanii Tratatul de la Brest-Litovsk, România a fost lăsată complet izolată și încercuită de forțele ostile, neavând altă opțiune decât să iasă la rândul ei din război și să accepte condițiile umilitoare ale Păcii de la București. După ofensiva încununată cu succes de la Salonic care a avut ca rezultat scoaterea din război a Bulgariei, România a reintrat în război pe 10 noiembrie 1918, cu doar o zi mai înainte ca războiul să se încheie în vest.

Pe 27 martie 1918, Sfatul Țării din Basarabia a proclamat unirea cu România cu o majoritate a voturilor. Pe 14 octombrie, reprezentanții populației din Bucovina a votat pentru unirea cu Țara (unirea realizându-se pe 15 noiembrie), iar pe 1 decembrie același an, și reprezentanții românilor și sașilor din Transilvania a adoptat o proclamația de la Alba Iulia de unire cu Regatul Român.

Tratatul de la Versailles a recunoscut toate proclamațiile de unire în conformitate cu dreptul la autodeterminare stabilit de Declarația celor 14 puncte ale președintelui american Thomas Woodrow Wilson.

Bibliografie

• en Vincent Esposito, The West Point Atlas of American Wars - vol. 2; hărțile 37-40. Frederick Praeger Press, 1959
• en Cyril Falls, The Great War (1960), pag 228-230.
• en John Keegan, The First World War (1998), pag 306-308. Alfred A. Knopf Press, 1998.

Legături externe

• Repere istorice - România în Primul Război Mondial, 1 decembrie 2005, Amos News
• „Am blestemat pădurea și soarta care ne silea să ne ucidem frate pe frate!“, 28 Martie 2011, Florin Cristescu, Historia
• România între Rusia și Bulgaria la începutul Primei Conflagrații Mondiale, 15 Decembrie 2011, Hadrian Gorun, Historia
• Haosul stăpânea tot frontul românesc în Primul Război Mondial, 23 Noiembrie 2010, Traducere de Geroge Damian, Historia
• România în Marele Război, Ciprian Plăiașu, Historia
• Cum ne-am petrecut Marele Război. România contra România: „băcanul ramolit” și „prințesa de ospiciu”, 21 ianuarie 2013, Vlad Stoicescu, Adevărul
• Calvarul prizonierilor români în Primul Război Mondial, 13 decembrie 2010, Adevărul - articol Historia

Galerie de imagini

Pentru ostașii care nu s-au mai întors de pe front, comunitățile de la sate și din orașe au ridicat altare, troițe și au amenajat locuri în biserici în amintirea și pomenirea lor.

• 

  colţul eroilor locali din primul și al doilea război mondial, amenajat în pronaosul bisericii de lemn din Gănești, Argeş.
• 

  tâmpla cu cruci în amintirea eroilor locali din primul și al doilea război mondial, în naosul bisericii de lemn din Brădet, Bihor.