Cadrilater

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Harta României şi Bulgariei cu Cadrilaterul evidenţiat cu galben deschis
Cadrilaterul ca parte a Micului Regat, 1913-1918
Cadrilaterul ca parte a României Mari, 1918-1940
Frontiera româno-bulgară 1913-1940

Cadrilaterul este denumirea românească a părții de sud a Dobrogei, aflată în Bulgaria și mărginită de Dunăre la NV, râurile Beli Lom și Kamchiya la S și Marea Neagră la E. Numele, apărut la generalii români în 1913, în decursul celui de-al doilea război balcanic, înseamnă „patrulater” și provine de la cele patru cetăți, turcești până în 1878, care alcătuiau un sistem defensiv în nord-estul Bulgariei din 1913 : Silistra, Ruse, Șumen și Varna.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Ca urmare a implicării României împotriva Bulgariei în cel de-al doilea război balcanic, partea „Cadrilaterului” la nord de linia Turtucaia-Balcic este anexată de România în 1913, în ciuda criticilor unei părți a opoziției politice (de exemplu socialistul Constantin Dobrogeanu-Gherea), care aprecia că aceast act îi va crea României un nou și înverșunat inamic pe mai bine de 600 km de frontieră pe flancul sudic, acolo unde, până atunci, avea o țară prietenă a cărei independență fusese obținută simultan cu a sa în același război[1]. De atunci, pentru a denumi teritoriul anexat, se folosește în mod eronat tot numele de „Cadrilater”, probabil din comoditate (este mai scurt decât „Dobrogea de Sud”). Populația „Cadrilaterului” era atunci majoritar turco-tatară, populația creștin-ortodoxă fiind preponderent bulgară, dar cu minorități, în jur de 10%, române, găgăuze și grecești[2]. În momentul anexării, potrivit statisticilor bulgare, dintr-o populație de 286.000 de locuitori, doar 6.348 ar fi fost români, ei înșiși, în majoritate, urmași ai mocanilor margineni staționați și sedentarizați aici ca urmare a transhumanței lor pastorale (locuind îndeosebi împrejurul Turtucaiei, Silistrei și în valea Batovei, zisă „Valea fără iarnă”, unde pe hărțile otomane apăreau satele „Vlahlar”. În patronajul cultural și educațional al românilor din Dobrogea de Sud, principatul Țării Românești, apoi România se implicaseră încă din sec. al XIX-lea.

Încă înainte de independențele Bulgariei și României, autoritățile otomane din Dobrogea l-au însărcinat pe cărturarul Nifon Bălășescu să reorganizeze școlile românești și să creeze altele acolo unde nu existau. În sec. al XIX-lea a continuat să funcționeze vechea școală românească din Turtucaia, unde documentele au păstrat numele unei întregi pleiade de învățători începând cu dascălul Rusu Șaru în 1774. În Silistra încă înainte de 1850 funcționa o școală românească din care ieșiseră serii întregi de absolvenți. Dascălul Petru Mihail nota: „Anul 1847 martie întâiul: m-am tocmit la școală ca să învăț pe copii carte românească”. C. Petrescu, care în 1866 crease o eforie (un comitet școlar), a tipărit cu ajutorul mitropolitului de Silistra în 1874 un abecedar turco-român. La dotarea ei a participat începând cu 1877 guvernul României. La inițiativa conducerii școlii normale din Silistra a fost înființată „Societatea română pentru cultură și limbă” care deținea regulament, statute, registre și sigiliu propriu, iar scopul ei era „de a propaga prin toate mijloacele putincioase între românii din aceste părți, învățătura limbii materne” și de „a conlucra la dezvoltarea educației naționale și a apăra privilegiile ei”. Mai exista și „Comunitatea Bisericii Românești”.

„Cadrilaterul” a rămas în componența României până în 1940, când prin Tratatul de la Craiova de la 7 septembrie este restituit Bulgariei ca urmare indirectă a presiunilor politice germane asupra guvernului român.

În momentul anexării, potrivit statisticilor bulgare, dintr-o populație de 286.000 de locuitori, doar 6.348 ar fi fost români, ei înșiși, în majoritate, urmași ai mocanilor margineni staționați și sedentarizați aici ca urmare a transhumanței lor pastorale, restul fiind constituit mai ales din turci și bulgari. Ca urmare a încurajării stabilirii aromânilor din Balcani și a românilor din alte provincii în decursul stăpânirii românești, ponderea elementului românesc a crescut semnificativ până în 1940. Aici s-au stabilit și români din Timocul bulgăresc [3]. Prin 1937 bulgarii erau 37 %, rămânând totuși mai numeroși decât românii. În decursul perioadei interbelice, atât jandarmii cât și coloniștii sau românii autohtoni s-au confruntat în permanență cu gherila armată a comitagiilor bulgari și cu rezistența pasivă a populației bulgărești, perioadă evocată în filmografia românească de filmul „O vară de neuitat” de Lucian Pintilie.

La 15 iunie 1940, Hitler și-a exprimat sprijinul față de pretențiile teritoriale ale guvernului de la Sofia. Ca urmare, la 19 august 1940, guvernul regal al României, la presiunea Germaniei naziste, a început la Craiova negocieri cu Bulgaria privind frontiera de sud-est a României. Tratativele au durat până la 7 septembrie 1940, când acordul a fost semnat de Henri Meitani, membru al delegației, și nu de de ambasadorul Alexandru Crețianu, șeful delegației române la tratative. La la 10 septembrie 1940, Ion Antonescu a ratificat sub proprie semnătură tratatul de cedare a sud-estului Dobrogei.[4]

Unii ofițeri ai armatei Române (de exemplu, Generalul Argeșanu) s-au opus acestei retrageri și au organizat pe cont propriu o rezistență armată. Conducătorul rezistenței fiind însă arestat în cele din urmă din ordinele lui Ion Antonescu, bulgarii au reintrat în posesia acestei regiuni relativ fără probleme. Una din primele măsuri instituite de noii ocupanți bulgari a fost de a reveni numele vechi bulgară. În final, populația română din acest teritoriu a fost mutată în Dobrogea de nord printr-un schimb obligatoriu de populație cu bulgarii. Astfel, din Bulgaria s-au stabilit atunci în România circa 110.000 români (din Cadrilater și sudul Dunării), iar din România au plecat 77.000 bulgari.

Principalele orașe din această zonă sunt Silistra (sau Dârstor) și Turtucaia (în bulgară Tutrakan), în fostul județ Durostor, respectiv Dobrici (fost Bazargic), Balcic și Cavarna, în fostul județ Caliacra.

Populația din Cadrilater în 1910, în 1930, în 1940 și în 2001:

Etnie 1910 1930 1940 20013
Total 282.007 378.344 407.515 357.217
Bulgari 134.355 (47,6%) 143.209 (37,9%) 150.962 (37,1%) 248.382 (69,53%)
Români 6.348 (2,3%) 77.728 (20,5%) 106.534 (26,2%) 591 (0,17%)
Turci 106.568 (37,8%) 129.025 (34,1%) 147.1961 (36,1%) 76,992 (21,55%)
Tătari 11.718 (4,2%) 6.546 (1,7%) (*)2 4,515 (1,26%)
Țigani 12,192 (4,3%) n/a (0,8%) (*)2 25.127 (7,03%)
1La aceste cifre sunt incluși și tătarii, găgăuzii, țiganii.
2Sunt incluși la rubrica „turci”.
3Nu este inclusă și comuna Asakovo care face parte astăzi din Regiunea Varna

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Constantin Dobrogeanu-Gherea : Opere Complete, Ed. Politică, 1976-1983, citat în Catherine Durandin : Istoria Românilor, trad : L. Buruiană-Popovici, Ed. Institutului European, București, 1998.
  2. ^ Recensământul otoman din 1850.
  3. ^ http://www.magazinistoric.itcnet.ro/?module=displaystory&story_id=872&format=html
  4. ^ http://www.observatorcultural.ro/Antonescu-si-dezmembrarea-Romaniei*articleID_665-articles_details.html Antonescu și dezmembrarea României]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • 80 de ani de la colonizarea Cadrilaterului, Ion Vulpe, Editura Semne, 2005

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Vedeți și[modificare | modificare sursă]