Valahi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Pagina „Vlahi” trimite aici. Pentru alte sensuri vedeți Vlahi (dezambiguizare)

Valahi este un "exonim", adică o denumire străină dată de alte popoare, populațiilor romanizate din Europa Centrală și Răsăriteană, în stânga și în dreapta Dunării: românii, aromânii, meglenoromânii și istroromânii[1]. Această denumire a fost preluată în limba română sub forma Vlahi, devenind și un "endonim" la Meglenoromâni sub forma Vlași. După crearea statului modern român acest termen devine denumirea preponderentă a aromânilor, meglenoromânilor și istroromânilor, pentru a-i deosebi de Români. Totodată, în domeniul istoriei, denumirea de « Valahi » este încă adesea folosită în limbile străine (Wallachians, Walachen, Olahok, Volohii, Valaques...) pentru a-i desemna pe Români înaintea apariției statului modern român, în timp ce pentru romanicii sud-dunăreni se folosesc alte denumiri (Vlachs, Aromunen sau Zinzaren, Vlachok, Vlahii...) cu exceptia unor limbi în care cuvântul este același (Valaques în franceză).

Hartă franceză a Europei de Sud-Est în 1020, menționând (de la nord spre sud și de la vest spre est) Vlahii din Moravia, cei din Istria (Istro-Românii), cei din Carpați (Românii) și cei din Balcani (Aromânii).

Înainte de 1991, istoriografia română nu folosea exonimul Valahi pentru români, aromâni, meglenoromâni sau istroromâni ; cel mult apărea cuvântul Vlahi, dar odată cu înmulțirea traducerilor de lucrări străine, s-a încetățenit obiceiul de a folosi Valahi pentru a desemna Românii înainte de 1859. Este vorba de un calc (printre multe altele) care nu a fost acceptat de Academia Română ca fiind un cuvânt românesc: Dicționarul Enciclopedic (vol. VII, ISBN 978-973-45-0578-4) acceptă cuvântul numai ca denumire dată de străiniiar DEX-ul definește Valahii ca nume dat în evul mediu românilor din stânga și din dreapta Dunării de către alte popoare.[2].

Apariția cuvântului[modificare | modificare sursă]

După Cassius Dio ("Istoria romană", LI, 22,6) : ...Dacii locuiesc pe ambele maluri ale Istrului. Dar cei ce locuiesc dincoace de fluviu - lângǎ țara tribalilor - țin cu plata birurilor de Moesia și se numesc "moesi", afară de cei așezați foarte aproape de tribali. Cei de dincolo poartă numele de daci, fie că sunt geți, fie cǎ sunt traci din neamul dacilor, care locuiau odinioarǎ în Munții Rodopi.

Prima mențiune a limbilor romanice orientale (din Europa de sud-est) se găsește cronicile lui Theofilact din Simocatta, datând din anul 587 (episodul cu expresia Torna, torna, fratre!). Populațiile romanice orientale nu aveau atunci o denumire specifică în Imperiul roman de răsărit, fiind, ca și Albanezii sau Grecii, deasemenea băștinași, incluse în denumirile generice de Romanii sau Ῥωμαίoi-Romeii. Ulterior Primul Imperiu Bulgar cucerește bazinul Dunărei de Jos și partea de răsărit a peninsulei Balcanice, despărțind astfel populațiile romanice de Imperiu, care între timp devine din ce în ce mai puțin roman, și din ce în ce mai grec.

Denumirea de « Vlahi » apare pentru prima oară în anul 976 în scrierile cronicarului grec Ioan Skilițes, în contextul confruntării Bizantinilor cu Primul Imperiu Bulgar, în cadrul căruia romanicii erau astfel desemnați în limba slavă. După Ioan Skilițes, cuvântul « Vlahi » este folosit de Ghiorghios Kedrenos și de Nichita Honiatis relatând Răscoala Asǎneștilor din 1185 : împăratul Isaac Anghelos (1185-1195) [...] zgârcindu-se să cheltuiască pentru serbările de nuntă din banii vistieriei, îi aduna fără cruțare din propriile ținuturi; și a jecmănit, din meschinărie, și alte orașe din părțile Anhialos-ului (azi Pomorje în Bulgaria), pe furiș, dar mai ales și i-a făcut sieși și Romeilor (bizantinii) dușmani pe barbarii din Muntele Haemus, care mai înainte se numeau "misieni", iar acum se cheamă "vlahi". Aceștia, încredințați în nepătrunderea ținutului în care locuiau și bizuindu-se pe cetățile și posadele lor, care sunt și foarte numeroase și ridicate pe stânci abrupte, s-au sumețit și altădată împotriva Romeilor. [...] După aceea misienii au început să acționeze fățiș ca niște răzvrătiți. [...] La început vlahii se codeau și fugeau de răscoala la care erau împinși de Petru și Asan...

Ulterior mențiunilor din Kedrenos și Honiatis, denumirea « Vlahi » se răspândește în documentele istorice europene din Evul Mediu sub diferite forme : Walachen (germ.), valaques (fr.), vlachs sau wallachians (engl.), velascos (sp.), velaci sau valacchi (ital.), volohi sau Włochy (rus., pol.), vlasi (serb., bulg.), oláhok sau vláchok (magh.), vláhoi (neogr.), iflaklar (turc.) și variante (moshovlahi, kuțovlahi, mavrovlahi sau morlahi...).

Înainte de 1991, istoriografia română nu a folosit niciodată exonimul « Valahi », nici pe cel de « Valahia » pentru Țara Românească ; cel mult apăreau cuvântul Vlahi pentru romanicii sud-dunăreni, și cuvântul Vlahia în titulatura bisericească « Mitropolia Ungrovlahiei ». Odată cu înmulțirea traducerilor de lucrări străine, a apărut obiceiul greșit de a folosi în limba română « Valahi » pentru Români înainte de 1859 și « Valahia » pentru Țara Românească. Este vorba de un calc (printre multe altele) care nu a fost acceptat de Academia Română ca fiind un cuvânt românesc.[3]

Etimologia și semiologia[modificare | modificare sursă]

Etimologia denumirii « Vlahi » este legată de lingvistica germanică: cuvântul germanic walh sau walah, însemnând "străin", "ne-german", care provine din numele poporului celtic al Volcilor (Volcae în latină), întâlnit de germanicii teutoni în decursul campaniilor lor de jaf și pradă în Galia, în anii 110-100 î.e.n. Migrația ulterioară a triburilor germanice în Europa, în secolele III-IV, în contact cu slavii și cu celelate popoare migratoare, a răspândit acest etnonim de walah în Europa centrală și orientală (pentru populațiile romanice). La rândul său, walah duce la cuvintele Wales (în Marea Britanie), Walcheren (în Olanda), Valonia (în Belgia) și numeroasele toponime de tip "Welch", "Walsch", "Walchen" înșiruite de-a lungul vechii limite dintre arealul limbilor germanice și cel al limbilor romanice, în Alpi. Popoarele slave au preluat cuvântul, folosind inițial numele de vloh în legătură cu toate popoarele romanice inclusiv strămoșii românilor. Mai târziu, forma cuvântului a evoluat: de exemplu, Italia în limba poloneză este numită "Włochy", iar în limba maghiară "olász" sunt italienii, "oláh" fiind românii. Termenii proveniți din walh și vloh erau exonime, deci folosiți numai "în afară", în timp ce respectivii (vorbitorii limbilor romane orientale între ei) foloseau diferite cuvinte provenite din "romanus" pentru a se numi pe ei înșiși: "români" "rumâni", "rumâri", "armâni", "arumâni", ș.a.m.d.

Populațiile vecine în contact cu românii sau aromânii folosesc, de obicei, pentru a-i denumi, termenul generic de « Vlahi » în diferite variante:

  • Bulgarii deosebesc Belivlasi ("românii albi", adică aromânii din sudul Dunării și din Dobrogea), de Caravlasi sau Cerni-vlasi ("românii negri", adică Daco-Românii) : aceste denumiri sunt paralele cu cele turcești de Ak-Iflak și Kara-Iflak, la Turcii otomani ak (luminos, alb) desemnând sudul, iar kara (întunecat, negru) desemnând nordul : aceasta este și originea numelor de Ak-Deniz pentru Mediterana și de Kara-Deniz pentru Marea Neagră|Pontul Euxin (Marea neagră);
  • pe lângă « Vlahi », Grecii mai folosesc și "kuțovlahi", denumire care poate fi regasită și în operele cronicarilor Miron Costin, Dimitrie Cantemir și Constantin Cantacuzino, și a carei semnificație, după de Petre S. Năsturel, este de origine turcă, provenind fie din cuvintele koç-iflaklar adică "vlahii crescători de berbeci", fie din kuçuk-iflaklar adică locuitorii "Micii Vlahii" (în opoziție cu "Marea Vlahie" cum era atunci denumită Tesalia în secolele XII-XIII), și devenită peiorativă în limba greacă (kuțo-vlahi însemnând "vlahi șchiopi" în grecește).

Cu timpul, în limbile balcanice, cuvântul « Vlahi » devine sinonim cu cel de "păstori nomazi", dar este interesant de observat cum s-a trecut de la sensul orginar etnic al cuvântului la sensul profesional (după cum arată Matilda Caragiu-Marioteanu și Theodor Capidan). '« Vlahii » din Moravia, precum și cei din Croația (unde « Vlahi » mai înseamnă și "sârbi ortodocși") sunt slavizați de veacuri (excepție fac în Croația ultimiiistro-români.

Regimul comunist din Serbia și din Bulgaria a folosit cuvântul « Vlahi » nu numai pentru aromâni, megleno-români sau istro-români, ci și pentru a deosebi daco-românii de acolo (în Banatul sârbesc și de-a lungul Dunării) de cei din România. Această strategie este denumită « Vlahism ». Sub denumirea de « Moldovenism », aceeași strategie este folosită și în Republica Moldova (Basarabia și Transnistria) și în Ucraina, unde se folosește cuvântul moldovenii pentru a-i deosebi pe românii de acolo, de cei din România (fără să existe vre-un acord dacă moldovenii dintre Carpați și Prut sunt "deosebiți" de ceilalți Români, sau sunt "Români deosebiți de moldovenii din Republica Moldova"). Confundând Dreptul strămoșesc (jus sanguinis) care definește comunitățile istorico-lingvistice, și Dreptul pământean (jus soli) care definește națiunile politice, naționalismul șovin și antiromânesc din aceste țări, folosește faptul că vorbitorii limbii daco-române dinafara României nu aparțin națiunii politice române (adică nu posedă cetățenia română) pentru a implementa ideea (atât la oamenii locului, cât și în opinia internațională) că nu ar aparține nici neamului (etniei și sferei culturale și istorice) românești, mergându-se până la negarea faptului că au aceleași origini și că vorbesc aceeași limbă.

Populațiile concernate[modificare | modificare sursă]

Deoarece istoriografia internațională folosește în mod curent cuvintele « Germani » sau « Italieni » pentru a desemna populațiile respective în decursul istoriei lor și înainte de formarea statelor moderne unitare Germania (1871) și Italia (1870), Florin Constantiniu a estimat că și Românii ar trebuie să fie desemnați ca atare, nu ca « Valahi », în decursul istoriei lor dinainte de formarea statului român (1859). Dar, în ciuda acestei poziții, nu numai că istoriografia internațională continuă să folosească « Valahi » în loc de Români pentru perioadele anterioare secolului XIX, dar acest obicei s-a răspândit și în unele publicați românești. Trebuie așadar precizat cine sunt acești « Valahi » :

Stema Românilor din Serbia.
  • Românii, cunoscuți de asemenea și ca „dacoromâni” (denumire lingvistică) sau ca „ardeleni”, „bănățeni”, „maramureșeni”, „bucovineni”, „moldoveni”, „basarabeni”, „olteni”, „munteni”, „dicieni” („dobrogeni”), „timoceni” sau „transnistreni” (denumiri geografice regionale), vorbind limba română (denumită „moldovenească" în Republica Moldova și Ucraina), care trăiesc în :
Drapelul Aromânilor din Grecia.
  • Aromânii (vorbind limba aromână), cunoscuți de asemenea și ca „machedoni”, „macedoromâni”, „gramoșteni”, „fărșeroți”, „mețovoneni” sau „cuțovlahi”, care trăiesc în :
    • Grecia – mai ales în Munții Pind și în regiunile Macedonia Centrală și Macedonia de Vest. Dat fiind că aromânii din Grecia se declară ca membri a Elleniki ethniki koinonia, sti romaniki glossa ("Comunitatea națională elinică, de limbă romanică") și nu ca minoritate, nu există nici o statistică exactă. Totuși, numărul aromânilor din Grecia este estimat la câteva sute de mii de persoane, cea mai mare populație aromână din Europa trăind în regiunea grecească Ditiki Makedonia ("Macedonia occidentală" cu prefecturile (nomele) Florina, Kastoria (Castoria), Grevena și Kozani (Cojani);
    • Republica Macedonia – 9.695 (0.5% din totalul populației), mai ales în sud;
    • Albania – între 10.000 și 40.000 (după unele surse 100.000), îndeosebi în jumătatea sudică a țării;
    • România – aproximativ 27.000 (recensământ 2002), în realitate peste 100.000, în special coloniști așezați în perioada interbelică în Dobrogea;
    • Bulgaria - la sud de Munții Balcani, câteva mii de persoane.

Există și o legendă conform căreia beduinii arabi care trăiesc în jurul mânăstirii grecești Sfânta-Ecaterina, în Peninsula Sinai din Egipt, ar fi de origine « valahă », însă veridicitatea acesteia nu a fost verificată.[10]

În schimb, este dovedit faptul că în Vlahia moravă (răsăritul Cehiei) s-a vorbit românește (un grai local) până în secolul XVIII; după cronicile lui Ioan Skilițes, acest grup ar proveni dintr-un schimb de populații intervenit în anul 976 între împăratul bizantin Vasile II și regatul ceh și slovac al Marii-Moravii, primul descotorosindu-se astfel de « Vlahi » din valea râului Marga care il combătuseră și refuzau să se supună, al doilea de un trib de Sorabi răsculați, care, fiind colonizați în locul « Vlahilor » de-a lungul Margăi (de atunci încoace denumită Morava), se contopiră aici în poporul sârb.

Toponimia[modificare | modificare sursă]

* Roșu: câteva din Romaniile populare menționate în sursele anteriare sec. XI sau atestate toponimic. * Walha, Vlahia moravă, Bogdano-Vlahia, Ungro-Vlahia: denumirile medievale ale unor popoare sau state romanice mai tardive.

Comunitățile românofone medievale, numite de istorici "Romaniile populare", erau denumite de proprii locuitori țări iar de popoarele sau puterile vecine "valahii". Au existat astfel (unele dăinuiesc până azi sub formă de toponime)[11] :

Cultura[modificare | modificare sursă]

La fel ca și limba, legăturile culturale dintre « Vlahii » nordici (românii) și « Vlahii » sudici (aromânii) au fost rupte aproximativ în secolul X și de atunci au integrat influențe culturale diferite:

  • Cultura română are asimilări provenite de la slavi și mai târziu de la unguri și de la germani (mai ales în Transilvania). În secolul XIX, o dată cu cristalizările naționale europene, a apărut o importantă deschidere către Europa occidentală fiind strânse în special legăturile culturale cu Franța, pe fondul latinității ambelor limbi.
  • Cultura aromână dezvoltată mai întâi ca o cultura pastorală, a fost influențată de culturile bizantină și greacă[12].

Religia[modificare | modificare sursă]

Religia « Vlahilor » este predominant creștină ortodoxă, dar sunt unele regiuni unde sunt catolici (Istro-Românii din Croația), iar o minoritate din cadrul Megleno-Românilor sunt musulmani (trăind în Turcia de la schimbul de populație din 1923 cu Grecia). În cazul românilor din România, trebuie să menționăm și religiile greco-catolică (unită), protestantă și romano-catolică.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • “Bibliografie aromâna “ préf. Petre S. Nasturel [coord. Rodica Moschinski]. Freiburg i Br. : Rumänisches Forschungsinstitut, 1984. ISBN 3-925132-21-X. – 345 p.
  • ANGELOPULOS A. “Population distribution of Grece today according to language, national consciousness and religion” in Balkan Studies 20 (1979).
  • ARGINTEANU Ion, “Brève histoire de l’Albanie et du peuple albanais” Bucarest : 1919.
  • ARGINTEANU Ion, “Istoria Aromânilor din timpurile cele mai vechi pâna în zilele noastre” 2 vol. Bucuresti : Tip. L’indépendance roumaine : 1904.
  • ARS G.L., “Albanija i Epir v konce XVIII-nacale XIX v. “ in Zapadno-balkanskie pasalyki osmanskoj imperii. Moskva : 1963.
  • BACU Mihaela, “ Entre acculturation et assimilation : les Aroumains au XXe siècle” in Les Aroumains, Paris : Publications Langues’O, 1989 (Cahiers du Centre d’étude des civilisations d’Europe centrale et du Sud-Est ; 8). P. 153-167.
  • BALACI Emanuela, “ Chez les Valaques du Pinde” in Revue des études sud-est européennes no 6. Bucarest : 1968. P. 671-681.
  • BACILA I.C. “ Harti cu privire la elementul românesc din Peninsula balcanica” in Revista aromâneasca no 1 (Bucuresti : 1929). P. 74-80.
  • BARBA V. “Juridische und öconomische Aspekte der Transhumanz bei den Aromunen von Livedz” in Odredbe pozitivnog zakonodatstva i obikajno prava o sezonskim kretajnima stocara u Jugostocnoj Evropi kroz vekove. Beograd : 1976. P. 5-22.
  • BELDICEANU Nicoara, “Sur les valaques des Balkans slaves à l’époque ottomane (1450-1550) “ in Revue des études islamiques, no 34 (Paris : 1966). P. 83-132.
  • BOBICH G. “Romanità vivente in Grecia 1 : Valacchi del Pindo” in Rivista di scienza, vol. 72 (Bologna : 1942).
  • BOLINTINEANU Dimitrie, “Calatorie la românii din Macedonia si Muntele Atos sau Santa Agora” Bucuresti : 1863
  • BOURCARD Jacques, “ Les peuples des Balkans” in La Géographie, no 4 (Paris : 1921).
  • BURADA Teodor, “O colonie de vlahi în Arabia” in Buletinul Societatii române regale de geografie, no 1 (Bucuresti : 1915).
  • BURNOUF Emile, “ Le brigandage en Grèce. Le drame de Marathon, les Vlaques, leurs origines et leurs moeurs “ in Revue des deux mondes, t. 87. Paris : 1870. P. 987-1008.
  • CAMPBELL J.K. “Honour, family and patronage : a study of institutions and moral values in Greek mountain community” Oxford : Oxford University Press, 1964.
  • CANDREA I.A. “Texte meglenite” in Grai si suflet, no 1 (Bucuresti : 1929). P. 100-127.
  • CAPIDAN Theodor, “Aromânii : dialectul aromân” studiu lingvistic. Bucuresti : Academia româna, 1932 (Studii si cercetari ; 20).
  • CAPIDAN Theodor, “Farserotii : studiu lingvistic asupra românilor din Albania” in Dacoromania : buletinul Muzeului limbii române, no 6 (Cluj : 1930). P. 1-210.
  • CAPIDAN Theodor, “Meglenoromânii” Bucuresti : Academia româna, 1925 ; 1928 (Studii si cercetari ; 7). 3 vol. [1 : Istoria si graiul lor ; 2 : Literatura populara la meglenoromâni ; 3 : Dictionar meglenoromân.]
  • CAZACU Matei, “ Les Valaques dans les Balkans occidentaux (Serbie, Croatie, Albanie, etc.) : la pax ottomanica (XVe-XVIIe siècles)” in Les Aroumains, Paris : Publications Langues’O, 1989 (Cahiers du Centre d’étude des civilisations d’Europe centrale et du Sud-Est ; 8). P. 81-96.
  • CVIJIC Jovan, “Aromuni i Cincari u zapdnoj Makedonij“, in Pregled no 1(1911).
  • CVIJIC Jovan, “La péninsule balkanique, géographie humaine” Paris, Libr. A. Colin, 1918.
  • CVIJIC Jovan, “Osnove za geografiju i geologiju Makedonije i stare Srbije” 3 vol., Beograd : 1911.
  • CVIJIC Jovan, “Grundlinien der Geographie und Geologie vom Mazedonien und Altserbien nebst Beobachtungen in Trazien, Thessalien, Epirus und Nordalbanien” Gotha : 1908.
  • DASCALESCU C. “ Scrisori din teara tintereasca si poesii noue [caractere chirilice]” Iasi : 1847.
  • DIAMANDI Vasile, “Despre Românii din Thesalia” in Lumina no 1 (1903) .[semneaza V. Diamandi Metovitu] Monastir (Bitolia).
  • DIMA Nicholas 1978 “Romance minorities in South-East Europe” in Buletinul bibliotecii române, vol. VI, serie noua, Freiburg i Br. : Rumänisches Forschungsinstitut, 1978. P. 337-366.
  • DJUVARA Neagu, “La Diaspora aroumaine aux XVIIIe et XIXe siècles “ in Les Aroumains, Paris : Publications Langues’O, 1989 (Cahiers du Centre d’étude des civilisations d’Europe centrale et du Sud-Est ; 8). P. 95-125.
  • ECKERT Georg, “Griechische Fadenspiele” Thessalonika : 1944.
  • FILIPOVIC Milenko, “Cincari u Bosni” in Zbornik radova etnografskog Instituta srpske Akademije nauka, 14, no 2 (1952), Beograd, P. 53-106.
  • FONTAINE Marcel “Frères de malheur : Acadiens français et Macédo-Roumains“ in Noul Album macedo-român, no 1. Freiburg i Br. : Rumänisches Forschungsinstitut, 1959. P 111-114.
  • GOSSIAUX Jean-François 1996 “Un ethnicisme transnational : la résurgence de l’identité valaque dans les Balkans “ in L’Europe entre culture et nations, sous la dir. de Daniel Fabre, Paris : Ed. de la Maison des sciences de l’homme, P. 191-198. (Ethnologie de la France. Cahier ; 10) (Regards sur l’Europe). ISBN 2-7351-0719-1
  • HAGIGOGU Steriu T. “ Emigrarea Aromânilor si colonizarea Cadrilaterului” Bucuresti : 1927.
  • HILCKMANN A. “Die Aromunen, ein nomadisches Volk im Herzen des Balkans “ in Europa ethnica, no 3, Wien : 1968, P. 98-114.
  • IORGA Nicolae, “Histoire des Roumains de la Péninsule des Balkans (Albanie, Macédoine, Epire, Thessalie, etc.)” Bucuresti : Imprimeria Cultura neamului românesc, 1919.
  • KOLTSIDAS Antonis “I Koutsovlachi : ethnologiki ke laographiki meleti” Thessaloniki : 1976.
  • LABBE Morgane “Dénombrer les minorités enjeux politiques et jeux de catégories dans les recensements grecs “ in Old and new Minorities = Anciennes et nouvelles minorités / éd. Jean-Louis Rallu, Youssef Courbage et Victor Piché. – Paris : John Libbey Eurotext ; INED, 1997, P. 73-88 (Congresses & Colloquia ; 17). ISBN 2-7420-0172-7
  • LACEA Constantin “Sânt în Transilvania asezari de Români veniti din sudul Dunarii sau nu sunt ? “in Dacoromania : buletinul Muzeului limbii române, no 4 (1924-1926) P. 353-370. Cluj.
  • LOZOVAN Eugen “Byzance et la romanité scythique “ in Geschichte der Hunnen, vol. 2, P.197-224, Berlin : 1960.
  • MARGARIT Apostol “Scoalele române din Macedonia” Bucuresti : 1895.
  • ANONYME, “Mémoire présenté par les délégués vlaques d’Epire et de Thessalie aux ambassadeurs à Constantinople” Péra : ministère des Affaires étrangères, documents diplomatiques, 1881.
  • NASTUREL Petre S. “Vlacho-Balcanica “ in Byzantinische-Neugriechische Jahrbücher, XXII (1978) P. 221-248. Athènes ; Berlin.
  • NASTUREL Petre S. “Les Valaques de l’espace byzantin et bulgare jusqu’à la conquête ottomane” in Les Aroumains, Paris : Publications Langues’O, 1989 (Cahiers du Centre d’étude des civilisations d’Europe centrale et du Sud-Est ; 8). P. 47-81.
  • NULAS Vassilis (Hrsg.), “Aromounische Hirtenerzählungen aus dem Pindusgebirge : von Nereiden, Moiren, Dämonen, Drachen, Toten und Träume gesammelt” Zürich : Verlag Madliger-Schwab, 1981
  • OBERLEITNER Wolfgang “ Die Rumänen au dem Balkan : die Mazedorumänen” in Nation und Staat, no 16, P.261-267, Viena : 1943.
  • PAPAGAGI Valeriu, “Aromânii moscopoleni si comertul venetian în secolele XVII si XVIII” pref. Nicolae Iorga. București : 1935.
  • PAPANACE Constantin, “L’origine et la conscience nationale des Aroumains (la terreur grecque en Macédoine) “ Roma : Editura Armatolii, 1955.
  • PEYFUSS Max Demeter “Die aromunische Frage : ihre Entwicklung von den Ursprüngen bis zum Frieden von Bukarest (1913)” und die Haltung Österreich-Ungarns. Wien ; Köln ; Graz : Hermann Böhlaus, 1974 (Wiener Archiv für Geschichte des Slawentums und Osteuropas ; 8).
  • “Chestiunea aromâneasca : evolutia ei de la origini pâna la pacea de la Bucuresti (1913) si pozitia Austro-Ungariei “ trad. Nicolae-Serban Tanasoca. Bucuresti : Editura enciclopedica, 1994 * (Bibiloteca enciclopedica de istorie a Roamâniei). ISBN 973-45-0073-2.]
  • PEYFUSS Max Demeter “Les Aroumains à l’ère des nationalismes balkaniques “ in Les Aroumains, Paris : Publications Langues’O, 1989 (Cahiers du Centre d’étude des civilisations d’Europe centrale et du Sud-Est ; 8). P. 131-152.
  • PICOT Emile, “Les Roumains de la Macédoine” Paris : Ernest Leroux éditeur, 1875.
  • POPOVIC Dușan, “O Cincearima : prilozi pitanju postanka nase carsije” [Des Tsintsars : contribution à la question de l'origine de notre bourgeoisie] Beograd : 1937.
  • POULTON H., “The Balkans : States et Minorities in Conflict” Londra : 1991.
  • SACERDOTEANU Aurelian “Vlahii din Calcidica” în Memoria lui Vasile Pârvan, P. 303-311, București : 1934.
  • TANAȘOCA Anca și Nicolae-Șerban, “Unitate romanică și diversitate balcanică, contribuții la istoria romanității balcanice”, Ed. Fundatiei Pro, București : 2004, 285 pp.
  • TEGA Vasile, “Aromânii vazuti de calatori englezi (pâna la 1900) “ , in Buletinul Bibliotecii român, vol. X, serie noua, Freiburg i Br. : Rumänisches Forschungsinstitut, 1983. P.129-224.
  • TRIANTAPHYLLOU Anna, “ Quelques observations sur la vie et l’économie du village Kallarytes (Grèce) “ in Etudes et documents balkaniques et méditerranéens, vol. 6, Paris : 1983. P. 153-165.
  • TRIFON Nicolas “ L’odyssée balkanique des Aroumains “ in Revue Esprit, no 288, Paris : 2002. pp. 168-172.
  • TRIFON Nicolas “Les Aroumains, plus grecs que les Grecs ?” in Géographie et cultures no 16, Paris : L’Harmattan, 1995. P. 105-121.
  • TRIFON Nicolas, “Notes sur les Aroumains en Grèce, Macédoine et Albanie” Paris : Acratie, 1993 (Cahiers Iztok ; 2/3).
  • TRIFON Tadei, “Congresul românilor otomani tinut la Bitolia (Monastir) în zilele de 10-11 iulie 1909, cu ocazia primei aniversari a proclamarii Constitutiei “ Bucuresti : 1909.
  • TRIFUNOSKI Jovan, “Cincarska naselja u Makedoniji “ in Geografski horizont, no 3 (Zagreb : 1959). P. 21-27.
  • TRIFUNOSKI Jovan, “Maloviste i Gopes “ Skopje : 1957.
  • TRIFUNOSKI Jovan, “Varosica Krusevo “ in Glasnik etnografskog Instituta srpske Akademije nauka i umetnosti, IV-VI (Beograd : 1955-1957).
  • TRIFUNOSKI Jovan, “Die heutigen aromunischen Katunen in Mazedonien “ in Sonderausgaben der wissenschaftlichen Gesellschaft, B. 2. Sarajevo : 1963.
  • UBICINI Abdolonyme “Les Valaques de la Macédoine et de l’Epire” in Revue d’Orient, no 9 (1859). P. 225-230.
  • VAKALOPOULOS Apostolos “Recherches historiques à Samarina de la Macédoine occidentale” in Grégoire Palamas XXI (1937) pp; 316-323, 363-369, 424-438.
  • WACE Alan, THOMSON Maurice A. “The Nomads of the Balkans : an account of life and customs among the Vlachs of Northern Pindus” London : Methuen and Co Ltd, 1914.
  • WINNIFRITH T.J. “The Vlachs : history of a Balkan people” London : Duckworth, 1987.
  • WINNIFRITH T.J. “ Shattered Eagles : Balkan Fragments” London : Duckworth, 1995. ISBN 0-7156-2635-3
  • XENOPOL Alexandru D. “Les Roumains et les Grecs “ in Revue de géographie, no 14 (1891).P. 38-50
  • ZOGRAFSKI Danco “Krusevska republika” Skopie, 1948.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Vezi DEX
  2. ^ Vezi [1]
  3. ^ Dicționarul Enciclopedic (vol. VII, ISBN 978-973-45-0578-4, pag. 313) acceptă cuvântul numai pentru faza geologică « Valahică », iar « Valahia » doar ca denumire dată de străini Țării Românești și uneori și Moldovei; DEX-ul îl definește ca nume dat în evul mediu românilor din stânga și din dreapta Dunării de către alte popoare ([2]).
  4. ^ Conform recensământului din 2011
  5. ^ Vlahii din Serbia recunoscuți ca minoritate națională, publicat de BBC la 17 august 2007
  6. ^ Știrile ProTV: „Limba română recunoscută drept limbă maternă în Serbia, reportaj video realizat de Știrile ProTV la 19 august 2007
  7. ^ „Serbia a recunoscut că «vlahii» din Timoc vorbesc românește”, publicat de Gardianul la 3 august 2007
  8. ^ http://www.dprp.gov.ro/serbia/]
  9. ^ http://censusresults.nsi.bg/Reports/2/2/R7.aspx Recensamantul din 2011 din Bulgaria]
  10. ^ http://www.iatp.md/dava/Dava6/Valureanu__6_/valureanu__6_.html
  11. ^ Nicolae Iorga, Teodor Capidan, C. Giurescu : "Istoria Românilor"
  12. ^ Radio pe limba Romana "VLAHA" KISS EXTRA acu si la Satelit Eutelsat W2

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]