Partidul Comunist Român

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Partidul Comunist Român
Steagul PCR
Președinte primul
Gheorghe Cristescu
ultimul
Nicolae Ceaușescu (Executiv)
Fondat 9 mai 1921 Dizolvat 22 decembrie 1989
Membri {{{membri}}}
Sediu București
Ideologie politică Comunism
Marxism Leninism
Poziție politică Extrema stângă
Afiliație internațională Comintern (1921-1943)
Cominform (1947-1956)
Afiliație europeană Federația Comunistă Balcanică (1921-1939)
Grup europarlamentar
Culori Roșu, Galben
Site web nu are
Vezi și Politica României

Partide politice
Alegeri

Partidul Comunist Român (PCR) a fost un partid politic creat în anul 1921 ca rezultat al scindării ramurii bolșevice de extremă stânga de Partidul Socialist din România. În România interbelică PCR a fost o mică organizare politică ilegală, subordonată Cominternului și implicit Uniunii Sovietice care a susținut ideologic revoluția comunistă.

Partidul comunist și-a început ascensiunea la putere în România de după Actul de la 23 august 1944, la care a participat ca parte din Blocul Național Democrat (BND). Apoi, conform strategiei staliniste și cu sprijinul trupelor sovietice, PCR și-a eliminat treptat adversarii. După abdicarea forțată a regelui Mihai I a instaurat Republica Populară Română.

Între 1947 și 1989 PCR a fost singurul partid politic oficial din România. În articolul 3 al Constituției României din 1965, PCR era numit "forța politică conducătoare a întregii societăți din Republica Socialistă România". Sub conducerea P.C.R. în România a fost instaurată Dictatura Proletariatului, în economie s-a instituit dirijismul, societatea civilă a fost practic distrusă de principiile dictatoriale ale P.C.R., iar cenzura a sufocat libertatea de gândire. „Și totuși oricare ar fi judecata istoricilor în viitor, este azi evident că globalmente vorbind experiența comunismului pentru români a fost traumatică. În economie a înlocuit spiritul întreprinzător cu controlul centralizat; în politică și viața socială a înnecat societatea civilă în instituții fără integritate; în viața intelectuală a sufocat libera expresie a spiritului uman, și cel mai grav, a adus prejudicii incalculabile moralei colective prin proliferarea legilor dar disprețul pentru Lege.” - Keith Hitchins[1].

Istoric[modificare | modificare sursă]

Înființarea[modificare | modificare sursă]

În mai 1921 aripa de extremă stângă a PSDR, profitând de faptul că majoritatea liderilor socialiști erau în pușcărie și în incapacitate de a-și exercita funcțiile[2], au votat pentru transformarea partidului în Partidul Socialist-Comunist, redenumit apoi Partidul Comunist din România (PCdR). Primul secretar general a fost Gheorghe Cristescu, de meserie plăpumar. Printre membrii inițiali s-au numărat însă și numeroși intelectuali de valoare, precum Lucrețiu Pătrășcanu sau istoricul Petre Constantinescu-Iași. Actul a fost de o importanță majoră întrucât a dus la scindarea mișcării muncitorești din România pentru următorii 25 de ani. În iunie 1921 adevărații lideri ai partidului socialist au amendat hotărârile votate la congresul din mai 1921 și, practic, din acel moment muncitorimea română a fost reprezentată politic de două partide: unul moderat ca doctrină, social-democrat reformist, și celălalt revoluționar, partidul comuniștilor. Imediat după scindare, nou formatul PCdR s-a afiliat la Internaționala a III-a. În anul 1924, PCdR a fost interzis de guvernul liberal, care l-a acuzat de „acțiuni anti-românești” după evenimentele de la Tatar-Bunar și a rămas în ilegalitate până în 1944.

Deși interziși formal, comuniștii au continuat totuși să ia parte la viața politică a vremii prin intermediul unor partide noi. În 1925 s-a înființat așa-zisul „Bloc Muncitoresc-Țărănesc” care era în realitate partidul legal al comuniștilor din România. BMT a avut, în general, aceleași dificultăți electorale ca oricare alt partid mic al vremii, dar cu prilejul alegerilor din 1931 a produs o surpriză uriașă, reușind să adune nu mai puțin de 73.000 de voturi (comuniștii vorbiseră chiar de 130.000 de voturi), ceea ce însemna peste 2,5% din voturi și trimiterea a cinci deputați (printre care și Lucrețiu Pătrășcanu) în parlament. Rezultatul era cu atât mai remarcabil cu cât BMT reușise să înscrie candidați în mai puțin de jumătate din județe. La aceleași alegeri din 1931 socialiștii (social-democrații) obținuseră și ei aproape 100.000 de voturi, ceea ce însemna că partidele muncitorești obțineau împreună în jur de 6% din voturi. Totuși, politicienii vremii, luați prin surprindere de succesul comuniștilor, au invocat niște vicii de procedură pentru a-i invalida în bloc pe toți cei cinci deputați comuniști (singurii care s-au opus acestui act au fost parlamentarii social-democrați) și apoi, după grevele de la Grivița din februarie 1933, BMT a fost interzis. Comuniștii au înființat imediat „Liga Muncii”, dar această formațiune a avut o viață și mai scurtă, fiind interzisă după un singur an. După aceea comuniștii români au renunțat la orice veleitate de natură politică și s-au mulțumit numai cu activități de propagandă în cadrul unor organizații non-profit (Amicii URSS, Comitetul Național Antifascist etc.).

Numărul membrilor PCR în perioada interbelică nu este cunoscut cu precizie. Partidul Comunist din România număra cu certitudine în jur de 2000 de membri în 1922, imediat după înființare. Conform anumitor documente ale Kominternului din anii celui de-al Doilea Război Mondial, documente care infirmă un loc comun de după 1989 (cum că partidul nu avea decât vreo mie de membri), în ciuda cruntei represiuni interbelice în România ciuntită încă se mai aflau peste 3000 de comuniști[3]. Alte surse dau numărul membrilor PCdR în preajma zilei de 23 august 1944 între 794 și 1150 de persoane.[4] Numărul membrilor e lipsit de relevanță, pentru că fiind un partid ilegal PCR oricum nu avea posibilitatea să constituie legal organizații de bază. Reprimarea a fost continuă în perioada 1924-1944, chiar și în privința activității amintitului BMT. Instanțele judecătorești ale vremii ajunseseră să condamne adolescenți pentru difuzarea manifestelor comuniste. Un autor comunist, Petre Constantinescu-Iași, vorbea în 1929 de peste 400 de „deținuți politici” [5]. În preajma zilei de 23 august aproape toți liderii comuniști și cu o mare parte a membrilor de partid erau în închisorile regimului Antonescu. Baza electorală a PCR, care se poate estima după baza electorală a BMT, era mai mult în Ardeal și Banat (regiunile cele mai industrializate ale României) și din această cauză PCR avea un pronunțat caracter multietnic, românii reprezentând mai puțin de un sfert din membrii săi în 1930 - distribuția pe naționalități era: maghiari 26%, români 23%, evrei 18%, ruși și ucraineni 10%, bulgari 10%)[6].

Victime ale Marii Epurări din URSS au căzut și 19 înalți funcționari ai Partidului Comunist din România: Ecaterina Arbore, Imre Aladar, Ioan Dic-Dicescu, Teodor Diamandescu, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Elena Filipovici, David Fabian, Dumitru Grofu, Jaques Konitz, Elek Köblös, Leon Lichtblau, Marcel Leonin, Gelbert Moscovici, Alexandru Nicolau, Eugen Rozvan, Alter Zalic, Petre Zissu, Timotei Marin și Marcel Pauker[7].

23 august 1944[modificare | modificare sursă]

La 23 august 1944 PCdR a participat alături regele Mihai, de Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal și Partidul Social Democrat Român la înlăturarea regimului progerman al Mareșalului Ion Antonescu, România intrând în sfera de influență sovietică.

Reprezentanți ai PCdR au intrat în guvern (Consiliul de Miniștri) începând din 6 martie 1945[necesită citare] când, ca urmare a presiunilor sovietice, s-a format guvernul condus de Petru Groza, guvern în care PCdR, secondat de partidele satelite, deținea toată puterea. Partidul Comunist a participat la guvernare începând cu guvernul format după lovitura de stat[8] organizată de Regele Mihai la 23 august 1944, prima dată la ministerul de (afaceri) interne (Lucrețiu Pătrășcanu, singurul civil din cabinetul regelui) în guvernul Sănătescu (23 august - 2 noiembrie 1944), la insistența sovieticilor care voiau să se asigure că efortul lor de război nu este subminat de probleme legate de ce se întâmplă în spatele frontului.[9]

Puterea a fost încredințată definitiv reprezentanților PCR ca urmare a alegerilor din noiembrie 1946. Oficial, formațiunea politică din care făceau parte comuniștii (Blocul Partidelor Democrate) a câștigat alegerile cu o largă majoritate, ceea ce le-a permis să domine Adunarea Deputaților, să formeze singuri guvernul și să-și impună politicile pentru următorii 43 de ani.

1947 - 1965[modificare | modificare sursă]

Red star.svg

După o campanie susținută de PCR pentru subminarea partidelor istorice, Regele Mihai a fost forțat la 30 decembrie 1947 să abdice, iar România a fost proclamată republică (Republica Populară Română).

În 1948 s-a realizat fuziunea dintre PCdR și PSDR, noul partid numindu-se Partidul Muncitoresc Român (PMR), devenit totodată partidul politic unic în statul român.

În 1948 a avut loc „naționalizarea principalelor mijloace de producție”, adică etatizarea societăților comerciale mari și mijlocii cu capital privat – primul pas major spre desființarea proprietății private. În același an a fost reformat învățământul, introducându-se gratuitatea ce avea să fie generalizată la toate nivelurile în anii următori; a fost extinsă durata învățământului obligatoriu și introdusă gratuitatea manualelor școlare, obiectivul principal fiind eradicarea analfabetismului ajuns la circa 80% din populație.

În 1949 a început marea campanie a cooperativizării agriculturii, prin care țăranii au fost forțați să se asocieze în Gospodării Agricole Colective (GAC), ulterior redenumite Cooperative Agricole de Producție (CAP). Proprietățile agricole transferate direct în patrimoniul statului au avut denumirea de Întreprindere Agricolă de Stat (IAS). În primii ani însă organizarea cooperatistă agricolă se făcea în așa-zisele „întovărășiri”, GAC fiind denumirea ulterioară. În această perioadă sunt create închisorile politice.

La începutul anilor '50 s-a desfășurat o luptă pentru putere în interiorul conducerii comuniste din România pe care a câștigat-o Gheorghe Gheorghiu-Dej, devenind, cu acordul Kremlinului, liderul suprem al PMR. A reușit să-și mențină această poziție până la moartea sa, survenită în martie 1965.

Modelul de construcție socio-economic de tip sovietic aplicat sistematic a însemnat naționalizarea industriei, cooperativizarea agriculturii, etatizarea unei mari părți a fondului locativ, electrificarea țării. În anul 1965, partidul, redenumit PCR, întrunea un milion 400 de mii de membri - 7% din populația României.

Modelul sovietic[modificare | modificare sursă]

După modelul sovietic, s-a trecut la planificarea economiei, elaborându-se așa-numitele „planuri cincinale”. Strategia planificării economiei avea la bază viziunea economiei naționale ca o corporație unică și trecerea de la economia preponderent agrară la economia preponderent industrială. Industrializarea a implicat strămutarea la oraș a unui segment important al populației rurale, un efort de urbanizare, simultan cu creșterea nivelului de școlarizare și pregătire profesională.

Perioada anilor '50 a fost marcată pe plan politic de ceea ce a fost definită de însuși limbajul ideologic comunist ca „lupta de clasă”, încadrată în regimul politic al dictaturii proletariatului. Ceea ce a însemnat consolidarea continuă a unui sistem de guvernare și organizare a societății în chip totalitar, partidul politic unic, comunist, tinzând să controleze și controlând societatea pe toate planurile.

După 1965[modificare | modificare sursă]

În 1965 și-a schimbat numele din Partidul Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român. Între cele două partide, Partidul Comunist Român (PCR) și Partidul Muncitoresc Român (PMR) nu există practic nici o diferență, primul continuând în mod firesc activitatea celui de-al doilea, fără întrerupere. Redenumirea PMR-ului în PCR a fost făcută din dorința lui Nicolae Ceaușescu, devenit prim-secretar al PMR în iunie 1965, care a vrut să demonstreze simbolic ruperea cu trecutul și orientarea politicii României, dar și renunțarea definitivă la orice pretenție doctrinară social-democrată, prin consfințirea înglobării social-democraților în rândul comuniștilor.

Sub conducerea lui Ceaușescu s-au accentuat tendințele autonomiste față de URSS, evidențiindu-se în acest sens relațiile bune cu comuniștii chinezi, aflați în relații ostile cu sovieticii; condamnarea invadării Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia (august 1968); apropierea și colaborarea cu țările occidentale (această politică fiind inițiată încă pe timpul lui Gheorghiu-Dej). În anul 1974 PCR întrunea 2,5 milioane de membri (11,5% din populație). În 1989, PCR avea circa 4 milioane de membri (18% din populația României). Dacă sunt luați în considerare membrii UTC, precum și informatorii Securității Statului, se poate considera că România devenise sub Ceaușescu una dintre cele mai comunizate țări. PCR a ajuns să fie partidul comunist cu efectivul cel mai numeros din țările europene din sfera de influență sovietică. A deținut puterea până la 22 decembrie 1989. După evenimentele din decembrie 1989, care au dus la căderea regimului comunist, PCR a fost scos în afara legii și dizolvat prin decret-lege[10]

Continuatori[modificare | modificare sursă]

Deși PCR a dispărut de jure în 1989, noua conducere a României era asigurată în principal de foste cadre superioare de partid regrupate în FSN. Cele două mari partide politice din România actuală, PD-L și PSD, sunt formate prin sciziunea FSN. În 1991 s-a inscris în Registrul Partidelor Politice, Partidul Socialist al Muncii (PSM) care s-a revendicat ca un continuator al PCR. Între 1992 și 1996, PSM a intrat în Parlamentul Romaniei, a sprijinit cu voturile din parlament PDSR, n-a făcut parte din guvern, dar actiunile sale au fost mai apropiate de social-democrație decât de doctrina comunistă. În 2003, PSD a înghițit PSM prin trădarea capilor PSM care au și fost aleși în parlament din partea PSD între 2004-2008. O aripă s-a desprins din PSM, refuzând înregimentarea în PSD, și a format Partidul Alianța Socialistă, (PAS). PAS e partid membru în Stânga Europeană și are o doctrină socialist-democratică. La Congresul din iulie 2010, Partidul Alianța Socialistă, prin cei 1500 delegați ai săi a decis schimbarea denumirii în PCR, denumire pe care Tribunalul București i-a refuzat-o. Există și Noul Partid Comunist Român (NPCR), un partid care se revendică explicit drept continuator al PCR, și a cărui doctrină e mai aproape de a vechiului PCR, care a încercat să se înregistreze oficial în 2013, dar și acestuia Tribunalul București i-a refuzat înregistrarea. Toate refuzurile justiției din România de a lua act de dorința comuniștilor români de a avea un partid legal se bazează pe Legea Siguranței Naționale din 1991 care interzice explicit existența unui partid comunist.

În Romînia există Partidul Comuniștilor (Nepeceriști) înființat la Conferința Națională din 23 martie 1996 care a avut loc la Curtea de Argeș, sub conducerea fondatorului, prof. Gheorghe I. UNGUREANU, devenit Președintele Partidului. Dosarul depus la Tribunalul București pentru înregistrare în registrul special a fost respins abuziv, încălcîndu-se dispozițiile Constituției, ale Legii partidelor politice, Convenției Europene și ale Declarației Universale a O.N.U., prin sentința civilă nr. 27 din 19 aprilie 1996, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 52 A din 28 august 1996 a Curții de Apel București.

După un lung proces împotriva statului Romînia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis plîngerea Partidului Comuniștilor (Nepeceriști) și a prof. Gheorghe UNGUREANU, Președintele Partidului, prin Hotărîrea nr. 3 din 3 februarie 2005, care a stat la baza revizuirii sentinței nr. 27/1996, dispusă abia în 2006, dar imediat procurorii peceriști au cerut și au obținut radierea Partidului Comuniștilor (Nepeceriști), cu înscrierea încă nefinalizată, căci revizuirea s-a dispus abuziv și parțial, fiind necesari încă mai mulți ani pînă cînd Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în favoarea respectării legii privind libertatea de asociere în Partide politice.

Abia stabilită înregistrarea legală a Partidului Comuniștilor (Nepeceriști), căruia însă autoritățile nu i-au recunoscut practic niciun drept și nu i-au permis niciun fel de activitate, procurorii peceriști din nou au cerut, în 2013, radierea Partidului Comuniștilor (Nepeceriști), acțiune în curs de judecată.

Fiind singurul partid democrat din istoria politică post-decembristă, aflat într-o dramatică luptă cu autoritățile abuzive, esențialmente peceriste, Partidul Comuniștilor (Nepeceriști) s-a adresat din nou Curții Europene a Drepturilor Omului, a cărei Hotărîre din 3 februarie 2005 a fost practic, în esența ei, neaplicată corect de autoritățile statului Romînia.

17 februarie 2014

Stema[modificare | modificare sursă]

Stema Partidului Comunist Român, de inspirație sovietică, are ca elemente principale "secera și ciocanul", simbolizând "înfrățirea" și "uniunea de nezdruncinat" dintre "țărănimea muncitoare și proletariat." Cununa de spice este ușor eliptică și ascendentă și conține acronimul PCR. Culorile sunt roșu, fondul, și respectiv galben culoarea simbolurilor heraldice și a acronimului.

Steagul Republicii Populare Române. Între 1965 și 1989 păstra culorile naționale și dispunerea lor spațială, dar adăuga Stema Republicii Socialiste România, plasată în câmpul galben, la intersecția diagonalelor.

Congresele Partidului Comunist Român[modificare | modificare sursă]

Nume Perioadă Locație
Primul mai 1921 București
al II-lea octombrie 1922 Ploiești
al III-lea august 1924 Viena
al IV-lea iulie 1928 Harkov
al V-lea decembrie 1931 Gorikovo
al VI-lea februarie 1948 București
al VII-lea decembrie 1955 București
al VIII-lea iunie 1960 București
al IX-lea iulie 1965 București
al X-lea august 1969 București
al XI-lea noiembrie 1974 București
al XII-lea noiembrie 1979 București
al XIII-lea noiembrie 1984 București
al XIV-lea noiembrie 1989 București

Secretarii Generali ai PCR[modificare | modificare sursă]

Potrivit revistei Memoria, respectiv articolului Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, de Eugen Denize, următorii secretari generali ai partidului au fost numai străini, și anume: Elek Köblős, maghiar, 1924-1928; Vitali Holostenko, ucrainean, 1928-1931; Alexandru Ștefanski (Gorn), polonez, 1931-1934; Eugen Iacobovici, evreu, 1934-1936; Boris Ștefanov, bulgar, 1936-1940; Miklós Goldberger, evreu maghiar, în 1940; Ștefan Foriș (István Fóris), evreu maghiar, 1940-1944.[6]

Gheorghe Cristescu 19211924
Elek Köblős 19241927
Vitali Holostenco 19271931
Alexander Ștefanski 19311936
Boris Ștefanov 19361940
Ștefan Foriș 19401944
Gheorghe Gheorghiu-Dej 19451954
Gheorghe Apostol 19541955
Gheorghe Gheorghiu-Dej 19551965
Nicolae Ceaușescu 19651989

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • PCR și intelectualii în primii ani ai regimului Ceaușescu (1965-1972), Alina Tudor-Pavelescu, Arhivele Naționale ale României, București, 2007
  • Membrii C.C. al P.C.R. 1945-1989. Dicționar, Florica Dobre (coord.), Liviu Marius Bejenaru, Clara Cosmineanu-Mareș, Monica Grigore, Alina Ilinca, Oana Ionel, Nicoleta Ionescu-Gură, Elisabeta Neagoe-Pleșa, Liviu Pleșa, București, Editura Enciclopedică, 2004, 662 p

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Hitchins, Keith: Romania,"The American Historical Review" al American Historical Association, 97: 4, pp. 1064-1083, Oxford University Press, Oct. 1992.
  2. ^ Const. Titel-Petrescu, Socialismul în România, 1946, pp. 358-360
  3. ^ Petre Țurlea, Câți comuniști erau în România în 1940?
  4. ^ Opriș, Petre: Despre numărul membrilor Partidului Comunist din România, la 23 august 1944, stindard.ro, [1]
  5. ^ Petre Constantinescu-Iasi, Pagini de luptă din trecut, Editura Politică 1972, pp. 205
  6. ^ a b Eugen Denize, Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej (revista.memoria.ro/)
  7. ^ Marcel Pauker (1896 - 1938) - ein Verfemter
  8. ^ "Lovitura de stat din 23 august 1944, prin care regele Mihai de România l-a îndepărtat pe dictatorul pro-german Mareșal Ion Antonescu de la putere […]"- p. 349 din articolul-recenzie al lui Dennis Deletant la lucrarea "Romania's Communist Takeover: The Rădescu Government" lui Dinu C. Giurescu în "The Slavonic and East European Review" (Vol. 74, No. 2 (Apr., 1996), pp. 349-351, published by: the Modern Humanities Research Associationand University College London, School of Slavonic and East European Studies).
  9. ^ "Reprezentanții sovietici din Comisia Aliată de Control, invocând nevoia de stabilitate într-o țară aflată în spatele frontului cât timp ei continuau efortul de război spre vest contra Germaniei, au insistat asupra controlului forțelor de impunere a ordineii și legii, armată, poliție și justiție. Direcția ministerelor de (afaceri) interne, al apărării și al justiției au devenit astfel ținta principală a Partidului Comunist. În nou-formatul cabinet interimar al generalului Sănătescu (23 august - 2 Noiembrie 1944), numit pentru a dirija noua direcție a efortului de război a României, majoritatea portofoliilor ministeriale au fost acordate militarilor, cu excepția ministerului de (afaceri) interne acordat comuniștilor care l-au desemnat pentru funcția de ministru pe (Lucrețiu) Pătrășcanu." - p. 349 din articolul-recenzie al lui Dennis Deletant la lucrarea "Romania's Communist Takeover: The Rădescu Government" lui Dinu C. Giurescu în "The Slavonic and East European Review" (Vol. 74, No. 2 (Apr., 1996), pp. 349-351, published by: the Modern Humanities Research Association and University College London, School of Slavonic and East European Studies).
  10. ^ .Ziua în care PCR a fost adus în sapă de lemn

Legături externe[modificare | modificare sursă]