Partidul Comunist Român
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
Acest articol sau această secţiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteţi ajuta găsind susţinere bibliografică pentru conţinutul paginii. |
| Partidul Comunist Român | |
|---|---|
|
|
| Preşedinte | primul Gheorghe Cristescu ultimul Nicolae Ceauşescu (Executiv) |
| Fondat | mai 1921 |
| Sediu | Bucureşti |
| Ideologie politică | Comunism Marxism Leninism |
| Poziţie politică | Stânga |
| Afiliaţie internaţională | Comintern(1921-1943) Cominform(1947-1956) |
| Afiliaţie europeană | Federaţia Comunistă Balcanică(1921-1939) |
| Grup europarlamentar | |
| Culori | Roşu, Galben |
| Site web | nu are |
| Vezi şi | Politica României |
Partidul Comunist Român (cunoscut sub acronimul frecvent utilizat, PCR) a fost un partid politic, succesor al ramurii bolşevice de extremă stânga al Partidului Socialist din România, care a susţinut ideologic realizarea revoluţiei comuniste. În perioada interbelică a fost o forţă politică ilegală, de mică anvergură, complet subordonată Cominternului şi implicit URSS. S-a împotrivit constant încluderii în statul român a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Cadrilaterului şi a susţinut Pactul Ribbentrop-Molotov, care se pronunţa, în protocolul adiţional secret, în favoarea cedării de teritorii româneşti către Uniunea Sovietică. Până la sfârşitul anilor 1930 majoritatea membrilor fuseseră fie arestaţi, sau se refugiaseră în URSS.
Partidul comunist şi-a început ascensiunea la putere în statul român la 23 august 1944, odată cu intrarea Armatei Roşii în Bucureşti, fiind parte a complotului înlăturării mareşalului Ion Antonescu. După această dată, cu sprijinul direct al lui Stalin şi al trupelor sovietice, PCR şi-a eliminat treptat adversarii, iar după abdicarea regelui Mihai I a instaurat Republica Populară Română.
Între 1947 şi 1989 PCR a fost singurul partid politic din România. În articolul 3 al Constituţiei României din 1965, PCR era numit "forţa politică conducătoare a întregii societăţi din Republica Socialistă România".
Cuprins |
[modifică] Istoric
[modifică] Înfiinţarea
În mai 1921 s-a separat aripa de extremă stângă a PSDR, care s-a constituit apoi în Partidul Socialist-Comunist, redenumit curând Partidul Comunist din România (PCdR). Primul secretar general a fost plăpumarul Gheorghe Cristescu. Imediat după scindare, nou formatul PCdR s-a afiliat la Internaţionala a III-a. În anul 1924, PCdR a fost interzis de guvernul liberal, care l-a acuzat de "acţiuni anti-româneşti" după evenimentele de la Tatar-Bunar şi a rămas în ilegalitate până în 1944. Partidul Comunist din România a fost un partid redus numeric, numărând 2000 de membri în 1922, 1500 în 1931 şi sub 1000 în anii celui de al doilea război mondial. Numărul estimat pentru data de 23 august 1944 este între 794 şi 1150 de persoane .[1] PCR avea un caracter multietnic, românii reprezentând mai puţin de un sfert din membrii săi(în 1930 distribuţia pe naţionalităţi era: maghiari 26%, români 23%, evrei 18%, ruşi şi ucraineni 10%, bulgari 10%).[2]
[modifică] 23 august 1944
La 23 august 1944 PCdR a participat alături regele Mihai, de Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social Democrat Român la lovitura de palat care a dus la înlăturarea regimului progerman al Mareşalului Ion Antonescu, România intrând în sfera de influenţă sovietică.
După 23 august 1944, reprezentanţi ai PCdR au intrat în guvern (Consiliul de Miniştri). Începând din 6 martie 1945, ca urmare a presiunilor sovietice, s-a format guvernul condus de Petru Groza, guvern în care PCdR, ajutat de partidele satelite deţinea toată puterea.
[modifică] 1947 - 1965
 Africa
America
Asia
Europa
Orientul Mijlociu
Subiecte conexe
|
După o campanie susţinută de PCR pentru subminarea partidelor istorice, Regele Mihai a fost forţat la 30 decembrie 1947 să abdice, iar România a fost proclamată republică (Republica Populară Română). În 1948 s-a realizat fuziunea dintre PCdR şi PSDR, noul partid numindu-se Partidul Muncitoresc Român (PMR), devenit totodată partidul politic unic în statul român. Puterea efectivă în partid era deţinută în această perioadă de gruparea Ana Pauker.
În 1948 a avut loc naţionalizarea „principalelor mijloace de producţie”, adică etatizarea societăţilor comerciale mari şi mijlocii cu capital privat – primul pas major spre desfiinţarea proprietăţii private. În acelaşi an a fost reformat învăţământul, introducându-se gratuitatea ce avea să fie generalizată la toate nivelurile în anii următori; a fost extinsă durata învăţământului obligatoriu şi introdusă gratuitatea manualelor şcolare, obiectivul principal fiind eradicarea analfabetismului.
În 1949 a început marea campanie a ceea ce s-a numit cooperativizarea agriculturii, prin care ţăranii au fost forţaţi să se asocieze în Gospodării Agricole Colective (GAC), ulterior redenumite Cooperative Agricole de Producţie (CAP). Proprietăţile agricole transferate nu în sistemul cooperatist, ci direct în patrimoniul statului, au avut denumirea Întreprindere Agricolă de Stat (IAS). În primii ani însă organizarea cooperatistă agricolă se făcea în aşa-zisele „întovărăşiri”, GAC fiind denumirea ulterioară. În această perioadă sunt create închisorile politice.
La începutul anilor '50 s-a desfăşurat o luptă pentru putere în interiorul conducerii comuniste din România pe care a câştigat-o Gheorghe Gheorghiu-Dej, devenind, cu acordul Kremlinului, liderul suprem al PMR. A reuşit să-şi menţină această poziţie până la moartea sa, survenită în aprilie 1965.
Modelul de construcţie socio-economic de tip sovietic aplicat sistematic a însemnat naţionalizarea industriei, cooperativizarea agriculturii, etatizarea unei mari părţi a fondului locativ, electrificarea ţării. În anul 1965, partidul, redenumit PCR, întrunea un milion 400 de mii de membri - 7% din populaţia României.
[modifică] Modelul sovietic
După modelul sovietic, s-a trecut la planificarea economiei, elaborându-se aşa-numitele „planuri cincinale”. Strategia planificării economiei avea la bază viziunea economiei naţionale ca o corporaţie unică şi trecerea de la economia preponderent agrară la economia preponderent industrială. Industrializarea a implicat strămutarea la oraş a unui segment important al populaţiei rurale, un efort de urbanizare, simultan cu creşterea nivelului de şcolarizare şi pregătire profesională.
Perioada anilor 50 a fost marcată pe plan politic de ceea ce a fost definită de însuşi limbajul ideologic comunist ca „lupta de clasă”, încadrată în regimul politic al dictaturii proletariatului. Ceea ce a însemnat consolidarea continuă a unui sistem de guvernare şi organizare a societăţii în chip totalitar, partidul politic unic, comunist, tinzând să controleze şi controlând societatea pe toate planurile.
[modifică] După 1965
În 1965 şi-a schimbat numele din Partidul Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român. Între cele două partide, Partidul Comunist Român (PCR) şi Partidul Muncitoresc Român (PMR) nu există practic nici o diferenţă, primul continuând în mod firesc activitatea celui de-al doilea, fără întrerupere. Redenumirea PMR-ului în PCR a fost făcută din dorinţa lui Nicolae Ceauşescu, devenit prim-secretar al PMR în iunie 1965, care a vrut să demonstreze simbolic ruperea cu trecutul şi orientarea politicii României. Sub conducerea lui Ceauşescu s-au accentuat tendinţele autonomiste faţă de URSS, evidenţiindu-se în acest sens relaţiile bune cu comuniştii chinezi, aflaţi în relaţii ostile cu sovieticii; condamnarea invadării Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia (august 1968); apropierea şi colaborarea cu ţările occidentale (această politică fiind iniţiată încă pe timpul lui Gheorghiu-Dej). În anul 1974 PCR întrunea 2,5 milioane de membri (11,5% din populaţie). În 1989, PCR avea circa 4 milioane de membri (18% din populaţia României). Dacă sunt luaţi în considerare membrii UTC, precum şi informatorii Securităţii Statului, se poate considera că România devenise sub Ceauşescu una dintre cele mai comunizate ţări. PCR a ajuns să fie partidul comunist cu efectivul cel mai numeros din ţările europene din sfera de influenţă sovietică. A deţinut puterea până la 22 decembrie 1989. După evenimentele din decembrie 1989, care au dus la căderea regimului comunist, PCR a fost scos în afara legii şi dizolvat prin decret-lege.
[modifică] Continuatori
Deşi PCR a disparut de jure în 1989, noua conducere a României era asigurată în principal de foste cadre superioare de partid regrupate în FSN. Cele două mari partide politice din România actuală, PD-L şi PSD, sunt formate prin sciziunea FSN. Există şi un partid (NPCR) care se revendică explict continuator al PCR. La alegerile din 2008 NPCR a obţinut un număr nesemnificativ de voturi.
[modifică] Stema
Stema Partidului Comunist Român, de inspiraţie sovietică, are ca elemente principale "secera şi ciocanul", simbolizând "înfrăţirea" şi "uniunea de nezdruncinat" dintre "ţărănimea muncitoare şi proletariat." Cununa de spice este uşor eliptică şi ascendentă şi conţine acronimul PCR. Culorile sunt roşu, fondul, şi respectiv galben culoarea simbolurilor heraldice şi a acronimului.
.svg)
[modifică] Congresele Partidului Comunist Român
| Nume | Perioadă | Locaţie |
| Primul | mai 1921 | Bucureşti |
| al II-lea | octombrie 1922 | Ploieşti |
| al III-lea | august 1924 | Viena |
| al IV-lea | iulie 1928 | Harkov |
| al V-lea | decembrie 1931 | Gorikovo |
| al VI-lea | februarie 1948 | Bucureşti |
| al VII-lea | decembrie 1955 | Bucureşti |
| al VIII-lea | iunie 1960 | Bucureşti |
| al IX-lea | iulie 1965 | Bucureşti |
| al X-lea | august 1969 | Bucureşti |
| al XI-lea | noiembrie 1974 | Bucureşti |
| al XII-lea | noiembrie 1979 | Bucureşti |
| al XIII-lea | noiembrie 1984 | Bucureşti |
| al XIV-lea | noiembrie 1989 | Bucureşti |
[modifică] Secretarii Generali ai PCR
Potrivit revistei Memoria, respectiv articolului Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, de Eugen Denize, următorii secretari generali ai partidului au fost numai străini, şi anume: Elek Köblős, maghiar, 1924-1928; Vitali Holostenko, ucrainean, 1928-1931; Alexandru Ştefanski (Gorn), polonez, 1931-1934; Eugen Iacobovici, evreu, 1934-1936; Boris Ştefanov, bulgar, 1936-1940; Miklós Goldberger, evreu maghiar, în 1940; şi Ştefan Foriş (István Fóris), evreu maghiar, 1940-1944.[2]
[modifică] Vezi şi
[modifică] Note
- ^ Petre Opriş, Despre numărul membrilor Partidului Comunist din România, la 23 august 1944 (stindard.ro/)
- ^ a b Eugen Denize, Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej (revista.memoria.ro/)
[modifică] Legături externe
- Acad. dr. ing. Aurel Şeitan, Amintiri din iad
- Istoria partidului povestită de Nicolae Ceauşescu
- Noul Partid Comunist Român (nPCR)
 |
Portal Politică |
|
||||||||||||||
|
||||||||||||||||||||
