Transilvania

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Pentru alte sensuri, vedeți Transilvania (dezambiguizare).
Harta României, cu Transilvania propriu-zisă (portocaliu închis)
(Banatul, Crișana, Sătmar și Maramureș în portocaliu deschis)
Ardealul și Bucovina pe harta colonelului Teodorescu,
Bucureşti 1915

Transilvania sau Ardealul (în maghiară Erdély, în germană Siebenbürgen) este o regiune istorică și geografică situată în interiorul arcului carpatic, una din regiunile istorice ale României. De-a lungul timpului a făcut parte din Dacia, din Imperiul Roman, din Regatul Ungariei, respectiv din Imperiul Austriac. Pentru circa 170 de ani, între 1526 și 1699, a fost stat independent, sub numele de Principatul Transilvaniei. În această calitate a jucat un rol însemnat în Războiul de 30 de ani, de partea coaliției protestante. Odată cu victoriile imperiale pe frontul antiotoman, Transilvania a intrat sub administrație habsburgică, însă și-a păstrat formal statalitatea până în 1867, fiind condusă de guvernatori numiți de la Viena.

În occident și nu numai, Transilvania este deseori asociată cu vampirii (in principal datorită romanului lui Bram Stoker, Dracula) și cu genul horror in general, deși această regiune este cunoscută și pentru peisajele pitorești ale Munților Carpați și bogata sa istorie.

Terminologie și localizare geografică[modificare | modificare sursă]

Noțiunea Transilvania are sub aspect politico-geografico două accepțiuni distincte: prima se referă, într-un sens restrictiv, doar la regiunea intracarpatică delimitată de Carpații Orientali, Carpații Meridionali și, la vest, de Munții Apuseni. Această regiune a fost denumită în Evul Mediu Voievodatul Transilvaniei (în latina medievală „țara de dincolo de pădure”), suprafața ei totală măsurând aproximativ 57.000 km².

Al doilea sens al denumirii se referă, prin extensie, de asemeni la Maramureș, Crișana, Sătmar, ținuturi cunoscute și sub denumirea Partium, adică „părțile” Ungariei alăturate după 1526 nucleului istoric din podișul transilvan, constituind împreună Principatul Transilvaniei. Este vorba despre comitatele Maramureș, Sălaj, Satu Mare, Bihor și Arad. Suprafața regiunii Partium a fost chiar mai mare. De exemplu, potrivit Tratatului de la Speyer (1570), din Partium făceau parte comitatele Maramureș, Bihor, Zarand, Solnocul Interior, Crasna, provincia (țara) Chioarului, precum și comitatele Arad și Severin.

Uneori Transilvaniei i se dă un sens foarte larg, aceasta desemnând teritoriul de la vest de Carpații Orientali și nord de Carpații Meridionali, astfel incluzând și Banatul. Caracterul fluctuant al conținutului termenului se explică prin evoluția complexă, istorico-politică, a regiunii din epoca postromană până în timpurile moderne.

Suprafața totală a Transilvaniei, împreună cu Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș, însumează 100.293 km², care repreprezintă 42,1% din totalul suprafeței României. Populația ce trăiește în acest spațiu numără 7.221.733 locuitori, cifră care reprezintă aproximativ o treime din cea a populației României.

Din punct de vedere geografic, Transilvania este un platou înalt, separat în sud de Țara Românească prin lanțul Carpaților Meridionali și în est de Moldova prin Carpații Orientali. Zona vestică a Transilvaniei (Crișana) are graniță cu Ungaria. La nord, se învecinează cu Ucraina (regiunile Transcarpatia - care cuprinde partea de nord a Maramureșului istoric - și Ivano-Frankivsk). Platoul cu înălțimi între 305 și 488 de metri este irigat de râurile Mureș, Someș, afluenți ai Tisei, și de râul Olt, afluent al Dunării.

Pe teritoriul Transilvaniei propriu-zise se află zece județe: Alba, Bistrița-Năsăud, Brașov, Cluj, Covasna, Harghita, Hunedoara, Mureș, Sălaj și Sibiu.

Etimologie[modificare | modificare sursă]

Toponimul Transilvania, derivat din latina medievală de cancelarie, este atestat din anul 1075 („terra ultra silvam”), drept nume compus din ultra („peste”, „dincolo”) și silva („pădure”) și înseamnă "teritoriul de dincolo de pădure". La începutul secolului al XII-lea teritoriul era menționat cu denumirea Partes Transsylvana sau Transsilvanae (de pildă în Legenda Sancti Gerardi, „Legenda Sf. Gerard”).

În cronica Gesta Hungarorum de la sfârșitul secolului al XII-lea a notarului regal P., zis Anonymus, este menționat de asemeni sinonimul redat în textul latin („terra ultra silvam” sau „transsilvanae”) prin forma erdeuelu (Erdeuelu), în maghiara modernă erdő elve și înseamnă "teritoriul de dincolo de pădure".[1]

Istoria Transilvaniei[modificare | modificare sursă]

Antichitatea târzie. Primul mileniu al erei creștine[modificare | modificare sursă]

În secolul al IV-lea î.Hr., s-au stabilit pe teritoriul actualei Transilvanii, venind dinspre apus, primele comunități de celți, urmate de alte grupuri venite în cursul aceluiași secol. Nu există documente care să ateste un conflict armat între celți și populațiile autohtone. Eventualitatea acestui scenariu este sugerată doar de obiectele de uz militar și de armele găsite în multiple morminte dedicate războinicilor celți. Notabile sunt cele de la Ciumești (județul Satu Mare), veritabil tezaur de obiecte aparținând culturii La Tène (asociată cu celții). Notabil este și faptul că multiple dovezi arheologice din această perioadă atestă conviețuirea pașnică dintre populațiile autohtone dacice și celți. În numeroase morminte celtice a fost descoperită ceramică dacică, la Apahida (județul Cluj) și Fântânele (județul Bistrița-Năsăud). În egală măsură în morminte dacice au fost descoperite obiecte celtice de factură La Tène, și ceramică celtică. Conviețuirea dintre cele doua popoare permitea schimburile culturale, dacii din Transilvania adoptând unele podoabe celtice, cum ar fi torcul (colană ornată, rigidă), precum și unele motive decorative aplicate pe ceramică imitându-le pe cele celtice. Unii autori susțin că gradul de asimilare culturală reciprocă dintre daci și celți a fost atât de mare, încât urmele datând din secolele succesive sunt indistinctibile ca apartenență. Conviețuirea cu restul celților din Vest, probabil a încetat în timpul regelui dac Burebista, istoricul Strabo amintind incursiuni ale acestuia împotriva celților din Bazinul Panonic.

În secolul I d. Hr. și la începutul secolulul al II-lea, pe teritoriul actual al Transilvaniei s-a aflat centrul politic al regatului Dacia, la Sarmizegetusa Regia, în Munții Orăștiei.

Regatul dac condus de Decebal a fost cucerit, după două războaie, în anul 106 d. Hr. de Imperiul Roman sub conducerea împăratului Traian, care a început organizarea noii provincii romane Dacia. Primul guvernator (provizoriu) al acestei noi provincii a fost generalul Longinus, colaborator apropiat al lui Traian în războiul romano-dac din anii 101-102, fost consul roman în anii 90.[2][3][4] În timpul împăratului Hadrian (117-135), teritoriul actual al Transilvaniei a fost organizat și inclus în provincia Dacia Superior. O nouă organizare administrativ-teritorială a fost inițiată în anii 158-159 de împăratul Antoninus Pius (138-161). Teritoriul de astăzi al Transilvaniei a fost inclus în provinciile Dacia porolissensis, cu capitala la Porolissum, și Dacia apulensis cu capitala la Apulum. Așezările mai importante au fost ridicate la rangul de colonii și municipii. Așezări importante, colonii sau municipii, au fost Ulpia Traina Augusta Dacica Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Potaissa sau Patauissa, Porolissum, Aquae.

O rețea importantă de drumuri asigura legătura între aceste așezări. Concomitent cu organizarea administrativ-teritorială și militară a avut loc și un intens proces de colonizare a Daciei cu cetățeni romani. O înflorire deosebită a cunoscut extracția minereului de aur. În fața atacurilor insistente ale carpilor (daci liberi), și goților din nordul Mării Negre, împăratul Aurelian (270-275) a decis retragerea administrației și a legiunilor romane în sudul Dunării (în provinciile Moesia Superior, Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea, Dardania).

Practicarea creștinismului în aceste locuri este atestată prin urme arheologice. Biserica Ortodoxă Română atribuie prin tradiție apostolului Andrei începutul creștinării dacilor. Existența unei vieți creștine în epoca postromană este confirmată de diverse descoperiri arheologice, printre care se numără și un donarium (un obiect votiv) descoperit la Biertan, care conține inscriptia latină EGO ZENOVIVS VOTVM POSVI (Ego Zenovius votum posui), (în română Eu, Zenovius am oferit (am depus) acest obiect votiv), sub care se află monograma lui Isus Hristos. Gepizii, o populație germanică ce a dominat temporar Transilvania în secolul al VI-lea, au fost creștini, adepți ai arianismului.

După retragerea aureliană (271 d. Chr.), teritoriul intracarpatic a fost invadat succesiv, între secolele al III-lea și al X-lea, de goți, huni, gepizi, avari, slavi, protobulgari, maghiari și pecenegi. Populația autohtonă, rămasă după retragerea aureliană, a fost nevoită să părăsească orașele romane din locurile deschise, retrăgându-se către zonele muntoase. Descoperirile arheologice atestă că, un timp, amfiteatrul de la Sarmizegetusa romană (Ulpia Traiana Sarmizegetusa) a fost folosit ca fortăreață, având intrările baricadate. Unele popoare migratoare, cum a fost cazul gepizilor în vestul Transilvaniei, au reușit să creeze structuri politice relativ stabile. Determinantă pentru evoluția istorică a Transilvaniei a fost însă stabilirea ungurilor în Pannonia - Bazinul Panonic -, în 896, aceștia avansând treptat în următoarele secole către interiorul arcului carpatic în Bazinul Carpatic.

Istoria Transilvaniei în așa-zisul "mileniul întunecat", adică în perioada cuprinsă între retragerea administrației romane (271 d.Hr.) și începuturile evului mediu românesc, în secolele IXXII, constituie până în prezent un subiect de controversă între istorici, cu conotații politice și naționaliste.

Referitor la evenimentele din cursul acestui mileniu există două teorii, care par mai degrabă întemeiate pe pretenții naționaliste decât pe adevărurile istorice. Cele două teorii se exclud reciproc și sunt în mod obsesiv reamintite, încât au dobândit un caracter anecdotic. Literatura istoriografică pentru public abordează din lipsă de surse veridice, destul de succint perioada regatului gepid din Panonia care s-a extins și în Vest-Transilvania, fondat după înfrîngerea hunilor sub Ellak, fiul lui Attila, de o confederație rebelă condusă de regele Ardarich și gepizii săi, populație înrudită cu goții, ajunsă aici în cadrul migrației barbare anterioare, a hunilor. În Transilvania arheologii au găsit mai multe necropole atribuite gepizilor, adăpostind osemintele unor figuri (presupuse) regale ori nobiliare. Cele mai importante sunt: necropola regală de la Apahida (lângă Cluj-Napoca), ce conține scheletele a doi regi, probabil în succesiune generațională; necropola prințesei din Turda, monument funerar al unei aristocrate locale, poreclită „Franziska” și necropola de la Vlaha; și cele două tezaure cu podoabe din aur și altele descoperite în 1797 și 1889 în Șimleul Silvaniei. La mijlocul secolului al VI-lea majoritatea gepizilor, slăbiți de războaie cu longobarzii, alți germanici, au emigrat împreună cu aceștia în Italia. Rămășițe de populație gepidă, căzute sub stăpînirea avară și slavă, au fost menționate ultima oară de cronicari bizantini în contextul expedițiilor militare conduse de generalii împăratului de la Constantinopol, Mauriciu, pentru anii 599 și 601.

Incursiuni ale popoarelor migratoare pe teritoriul României, secolul VII–XIII

În general, istoriografia română susține că după retragerea aureliană din provinciile Daciei nord-dunărene, o parte însemnată a populației romanizate a rămas în zonele ei de locuire, între care și în regiuni de pe teritoriul Transilvaniei de astăzi. Această istoriografie nu exclude deplasări limitate și timpurii ale protoromânilor în ambele sensuri, din sudul Dunării spre nord (vezi și includerea teoriei admigrației formulată de Dimitrie Onciul cu peste 100 de ani în urmă) și din nordul Dunării pe malul opus al fluviului.

Istoriografia maghiară precum și o parte a celei de limbă germană se situează în această privință pe o poziție divergentă, încercând să demonstreze că românii au imigrat treptat din sudul Dunării în Banat, Crișana, podișul transilvan și Maramureș, unde ar fi fost colonizați de regii Ungariei din dinastia arpadiană între secolele XXIII. Regiunile balcanice de unde ar fi avut loc imigrările sunt zonele montane din Serbia, Bulgaria, Macedonia, Bosnia, de astăzi. Mai precis zone în care au ființat după retragerea aureliană Diocesis Daciae (provinciile Moesia Superior, Praevalitana (parte din Illyricum/Dalmația), Dardania, Dacia Mediterranea, Dacia Ripensis), adică Serbia și vestul Bulgariei, precum și Diocesis Thraciae, în care dieceză cele mai importante pentru populația latinofonă și apoi românofonă au fost provinciile Moesia Inferior, Thracia și Scythia (Dobrogea de astăzi împreună cu teritoriul Cadrilaterului).

Se argumentează că în aceste regiuni s-au păstrat mai bine toponimia, hidronimia și oronimia atât din substrat, cât și cea romanică, precum și unele străromânești. Dintre acestea din urmă, spre exemplu, toponime și oronime (masivi și culmi) Durmitor, Pârlitor, Visător/Visitor, Palator (spălător); Surdulița, Piskulje (piscul)), Negrișor și altele, menționate de istoricul Silviu Dragomir într-un studiu[5] aflați în zona Muntenegru. Sau Skeptekasas („Șapte case”), Burgulatu („Cetate lată”), Lupofantana („Fântâna lupului”), Gemellomuntes („Munții gemeni”)[6], care se numără printre cele mai vechi toponime neoromanice (străromânești) atestate în Peninsula Balcanică.

Istoriografiile care insistă asupra imigrărilor românești din ținuturi sud-slave subliniază denumirile slave ale unor ținuturi și localități ce conțin etnonimul „vlah“, amintire a unor „Vlăhii“ care au existat cândva în acele regiuni (însă de obicei amintire a unei populații românești sud-dunărene recente, existente concomitent cu populația românească din Principatele nord-dunărene), ca de pildă: Vlaško Brdo, Stari Vlah, Vlahinja Planina; Vlahov Katun, Vlaškido, Vlaški, Vlasić, Vlaška Drača. (Comparativ: componenta din toponimele similare aflate în “Vlăhia“ Moraviei, în munții Beschizi, este Valašske.)

Însă istoriografia română nu a contestat niciodată partea sud-dunăreană a ariei de etnogeneză a poporului român, arie locuită de o altă populație românească numeroasă în evul mediu, care nu a fost asimilată complet nici până în prezent și care a populat diverse regiuni situate mult mai la nord decât cele locuite de populațiile aromână și meglenită. Cele mai cunoscute regiuni cu populație românească (vorbitoare a dialectului dacoromân) sunt "Tribalia" din nordul Bulgariei, valea Timocului și Banatul sârbesc (acestea două din urmă aflându-se pe teritoriul daciilor ripensis și mediterranea din antichitatea daco-moeso-romană).

Migrația maghiarilor

Istoriografii care contestă teoria continuității românești argumentează de asemeni că în cronicile maghiare - Gesta Hungarorum (Cronica Notarului Anonim P. al regelui Béla al II-lea al Ungariei), Chronicon Hungaricum (Cronica Ungurilor a lui Símon de Kéza), cronica anonimă Descriptio Europae Orientalis (Descrierea Europei Orientale), Chronicon pictum vindobonense (Cronica pictată de la Viena), cronicile slave intitulate Istoriile popoarelor și cronicile rusești Chronica Nestoris sau Povest vremennîh let („Povestea anilor care au trecut”) - redactate între secolele XII-XIV -, menționează pe teritoriul Transilvaniei, al Crișanei și în zonele învecinate, spre vest, prezența unor grupuri de blachi, „blazi” sau vlahi, mai puțin existența unor formațiuni statale românești anterioare începutului procesului de extindere spre est a regatului Ungaria. Aceasta în pofida faptului că Anonymus și cronica nestoriană prezintă chestiunea totuși mai nuanțat (liderul transilvan Gelou (sau Gelu), un "blachus" potrivit cronicarului notar Anonymus, este prezentat ca lider al unei formațiuni statale cu teritoriu destul de mare). Cronicile cele mai vechi păstrate, a lui Anonymus și a lui Símon de Kéza (circa opt decenii mai târziu), chiar dacă s-au inspirat din izvoare interne, regale arpadiene (după cum a stabilit exegeza istoriografică maghiară, v. de exemplu la istoricii Pál Hunfalvy, Bálint Hóman), tratează evenimente (reale sau fictive) petrecute cu trei secole înaintea epocii lor. Ceea ce, potrivit diverșilor istoriografi, mărește marja de eroare. Însă alte izvoare referitoare la Transilvania până prin secolele XIII-XIV sunt foarte rare; ele au început să sporească îndeosebi odată cu urcarea pe tron a reprezentanților dinastiei străine, a angevinilor, d'Anjou (linia napolitană), începând cu regele Carol Robert. În dezastrul din 1241, în toiul marii invazii mongole, este posibil să fi fost distruse izvoare importante privind starea Transilvaniei de până atunci (care poate au existat de exemplu la Alba Iulia). Printre puținele documente oficiale dintre cele mai vechi ce atestă prezența românească se numără și două acte emise de regele Béla al IV-lea (1235-1270) în anii 1256 și 1262. Ambele izvoare confirmă prezența românilor, alături de secui, la cumpăna secolelor X-XI pe teritoriul Regatului arpadian, în calitate de contribuabili la veniturile regale (împrejurare ieșită din comun dacă se are în vedere că diverși istorici care contestă continuitatea românească susțin că sosirea tardivă a „păstorilor valahi nomazi” ar fi dovedită între altele de absența lor din evidențele plătitorilor de impozite către statul regal ungar; între istoricii care au combătut aceste teze s-a aflat și istoricul ardelan David Prodan).

Voievodatul Transilvaniei[modificare | modificare sursă]

Formațiuni statale medievale în secolele IX - XIII pe teritoriul României[7]
Gesta hungarorum map.jpg
Harta arată fazele ocupării Transilvaniei în secolele X - XIII [8]

Ocuparea Transilvaniei a fost inițiată spre mijlocul secolului X de două triburi maghiare conduse de lideri cu rangurile gyula și kende (sau kündü), care au avansat dinspre vest pe văile râurilor Mureș și Someș. Procesul ocupării integrale a Transilvaniei a fost finalizat abia la sfârșitul secolului al XII-lea, în timpul regatului lui Béla al III-lea al Ungariei (1172-1196), prin atingerea zonei centrale a Carpaților Meridionali. Cucerirea s-a consumat în trei sau patru etape principale, prin avansarea treptată, dinspre vestul spre sud-estul Transilvaniei, a fortificațiilor de graniță. Aceste întărituri, datorate gepizilor, care au avut organizare statală bine configurată în Transilvania, întărituri menționate în izvoare ca indagines, gyepũ sau presaka (prisăci), erau zone împădurite lăsate în paragină, prevăzute cu locuri supravegheate de trecere, denumite porta, clusa sau kapu („poartă” în maghiară și turcă), fiind apărate de grupuri militare, amintite în izvoarele maghiare timpurii redactate în latină sub denumirile speculatores, sagittarii și (în maghiară) őrök („străjeri”). Sunt menționate în diverse cronici atacurile pecenegilor, cumanilor și tătarilor în secolele XI-XIII. Românii sunt menționați alături de pecenegi într-un raid terminat cu bătălia de la Chiraleș din 1068 [9][10]

În cel mai vechi document maghiar scris și păstrat cu referire la Transilvania, un act de danie emis de regele Géza I al Ungariei (1074-1077) în anul 1075 în beneficiul mănăstirii Sf. Benedict, teritoriul de referință apare sub numele de Terra ultra silvam, „țara de dincolo de pădure” (vide supra: paragraful „Etimologie”). În actul de danie din anul 1138 emis în beneficiul mănăstirii Dumis, regele Béla al II-lea al Ungariei (1131-1141), denumește teritoriul în cauză in ultrasivanis partibus.

În paralel cu ocuparea, s-a desfășurat, între secolele XI-XIII, un amplu proces de colonizare. Regii Ungariei s-au văzut nevoiți să invite coloniști din diverse popoare, precum sașii (populație mixtă germană și vallonă), Cavalerii teutoni, pecenegi, uzi, cumani. Alături de unguri, un rol important în ocuparea Transilvaniei l-au jucat așadar secuii și, începând cu mijlocul secolului XII-lea, în perioada domniei regelui Géza al II-lea al Ungariei (1141-1162), precum și sașii, supranumiți în documentele oficiale în latină saxones.

Concomitent cu aceste procese, regii Ungariei au procedat la organizarea unor structuri proprii, laice și ecleziastice. În 1111 a fost evocat primul demnitar laic, un anume „Mercurius princeps Ultrasilvanus”, cât și primul episcop catolic al Transilvaniei, Simion Ultrasivanus, cu reședința în cetatea de la Bălgrad sau Bellegrad, astăzi Alba Iulia, acesta fiind menționat într-un document emis în 1111 de regele Coloman (Kálmán; 1095-1116).

Organizarea administrativă și ecleziastică a Transilvaniei a debutat probabil în secolul al XI-lea în teritoriile anexate de statul maghiar, situate în partea de vest a provinciei. Din primul pătrar al secolului al XI-lea datează prima biserică romano-catolică, cel mai vechi monument sacral maghiar din Transilvania, și anume catedrala catolică din Alba Iulia. Cele mai timpurii atestări documentare ale primelor comitate maghiare din Transilvania, cele cu sediul în cetățile regale Alba, Turda, Cluj și Dăbâca, datează însă abia din secolul al XII-lea.

Spre mijocul secolului al XII-lea, teritoriul Transilvaniei era reorganizat sub forma unui voievodat, fiind compus din mai multe comitate regale. În anul 1174 este menționat primul voievod al Transilvaniei, Leustachius voyvoda, probabil identic cu Leustachius Rátót, comite de Dăbâca.

În directă legătură cu pericolul reprezentat de incursiunile repetate ale cumanilor în Transilvania și urmărind să diminueze presiunile exercitate dinspre nord de al doilea Țarat Bulgar cu sprijinul cumanilor asupra Imperiului Latin (1204-1261), regele Andrei al II-lea al Ungariei (1205-1235) a colonizat în 1211 în Țara Bârsei ordinul Cavalerilor Teutoni. Centrul comenduirii ordinului teuton în Transilvania s-a aflat în cetatea Feldioara. Urmărind interese strategice proprii și anume crearea unui stat cruciat pro defensio Christianitatis (pentru apărarea creștinătății) supus autorității Curiei Papale, ordinul Cavalerilor Teutoni a intrat în conflict cu regele Ungariei, cavalerii fiind expulzați din Transilvania în anul 1225 de regele Andrei al II-lea.

În prima treime a secolului al XIII-lea, în anul 1224, sașii au dobândit prin Bula de Aur Andreanum,[11][12] o importantă diplomă de privilegii conferită de regele Andrei al II-lea al Ungariei, o organizare administrativ-teritorială și ecleziastică proprie pe teritoriul comitatului Sibiu (Comitatus Chybiniensis). Acest comitat, condus de un comite regal, bucurându-se de statut autonom, sub numele de Pământul crăiesc, compus din șapte scaune, motiv pentru care respectivul teritoriu a purtat și denumirea Șapte Scaune (Sieben Stühle). Sașii din Țara Bârsei și cei din nord-estul Transilvaniei au fost organizați în cadrul districtelor regale ale Brașovului și Bistriței. Între 1325 și 1329 sistemul administrativ și juridic al comitatului Sibiului a fost reorganizat. Începând cu 1486, adunările generale ale obștii sașilor au purtat denumirea Universitatea Națiunii Sașilor (Universitas Saxonum sau sächsische Nationsuniversität). Secuii au beneficiat și ei, în cursul secolului al XIV-lea, pe teritoriul lor de locuire (Székelyföld), în estul și sud-estul Transilvaniei, de o organizare administrativ-teritorială pe scaune și de privilegii similare. Din cele șapte unități administrativ-teritoriale secuiești originare (Universitas Siculorum septem sedium Siculicalium), înființate în secolele XIII-XIV, s-au constituit în secolul al XVI-lea, prin diviziuni teritoriale, un număr total de 12 scaune.

Populația românească, organizată potrivit dreptului cutumiar ius valachicus în obști sătești și uniuni de obști, conduse de cnezi și voievozi, era organizată în interiorul unor „țări” (terrae), formând o stare recunoscută constituțional, denumită Universitas valachorum. Autonomiile regionale ale acestor „țări” românești, situate în zonele periferice ale Transilvaniei (Țara Făgărașului, Țara Amlașului, Țara Hațegului, Țara Maramureșului, Țara Lăpușului), tolerate parțial de autoritățile statului maghiar, au încetat să ființeze odată cu stingerea dinastiei regale arpadiene (1301).

În secolele XIV-XV, „țările” au fost reorganizate sub forma unor districte românești („districtus (v)olachales” sau „districtus valachorum”), conduse de demnitari numiți de coroană. Sunt cunoscute aproximativ 60 de districte „olachales”. Supusă restricțiilor și, în perioada angevină, persecuțiilor a fost de asemeni Biserica Ortodoxă a românilor din Transilvania. În primii ani ai secolului al XIII-lea, în contextul evenimentelor prilejuite de Cruciada a patra (1202-1204), izvoarele scrise maghiare relatează în anii 1204, 1205 și 1223 despre starea deplorabilă în care se aflau unele mănăstiri „grecești” (de rit ortodox) din regatul Ungariei, cât și despre măsuri abuzive împotriva autorității juridice a acestei biserici.

Organizarea politică, administrativă și colonizarea Transilvaniei au înregistrat un recul semnificativ în timpul marii invazii mongole din primăvara anului 1241. Izvoarele istorice contemporane oferă la mijlocul secolului al XIII-lea imaginea unei Transilvanii pustiite. Imediat după retragerea trupelor mongole în anul 1242, regele Béla al IV-lea inițiază un vast program de refacere a regatului și, în special, a Transilvaniei. Așezarea unor noi hospites (coloniști), dotați cu privilegii deosebite, susținerea comerțului, dezvoltarea primelor orașe (Sibiu, Cluj, Brașov, Bistrița și Sighișoara), construcția unor noi cetăți de piatră sunt doar câteva dintre măsurile inițiate de regalitate.

Pe fondul procesului de reconstrucție se fac resimțite, începând cu a doua jumătate a veacului al XIII-lea, tendințe centrifuge în sânul marii nobilimi maghiare și, în special, a voievozilor Transilvaniei. În timpul voievodului Roland Borșa (1282-1294) și al urmașului său Ladislau Kán al II-lea (1294-1315), stările au instaurat un regim congregațional, menționat în izvoare ca regnum Transilvanum, autonom față de Regatul Ungariei. Aceste evenimente au dus la subminarea gravă a autorității centrale, afectată și de disputele dinastice, restaurată abia în timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou al Ungariei (1308-1342).

Steagul Transilvaniei pe la 1350

Începând cu finele secolului al XIII-lea și, mai ales, în secolele XIV-XV, grupurile privilegiate ale societății transilvane, nobilii, sașii și secuii s-au constituit treptat în stări, același statut avându-l până spre sfârșitul secolului al XIV-lea și românii, constituiți în Universitas valachorum. Datorită structurii preponderent etnice a stărilor, ele au fost denumite oficial pe la 1500 nationes (națiuni). Membrii stărilor, organizați în congregații sau universități (congregationes, universitates), au participat la exercitarea puterii politice în Transilvania. Ultima participare a elitei politice a românilor (Universitas valachorum) la o congregație a stărilor transilvane este amintită în anul 1355. Două documente emise de regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382) în anul 1366 atestă agravarea condiției politice, juridice și religioase a populației românești din Transilvania, îndeosebi pe fundalul intoleranței față de alte confesiuni decât cea romano-catolică (ortodocșii erau denumiți „schismastici”).

Începând cu anul 1375 și continuând cu raidurile din 1419, 1420, 1425, 1428 și 1431, Transilvania este confruntată acut cu pericolul otoman. La solicitarea regelui Sigismund de Luxemburg, (1384-1437), o parte a iobăgimii transilvănene, scutită până atunci de serviciul militar, este obligată începând cu 1397 să participe la oaste. Înfrângerea sârbilor la Kosovopolje („Câmpia mierlei”) în anul 1389 și moartea voievodului Mircea cel Bătrân, (1386-1418), al Țării Românești, au înlăturat ultimele obstacole majore în calea Imperiului Otoman spre Transilvania și centrul Europei.

Un rol major în oprirea temporară a pericolului turcesc l-a jucat Ioan de Hunedoara, (1407-1456), voievod al Transilvaniei (1446-1456) și guvernator al Ungariei (1446-1453). Complementară efortului său militar a fost strădania de a spori autonomia voievodatului Transilvaniei față de regatul ungar. Politica lui Ioan (Iancu) de Hunedoara față de turci va fi continuată de fiul său, regele Matia Corvin al Ungariei (1458-1490). În fața pericolului otoman, Transilvania și Moldova lui Ștefan cel Mare se sprijină reciproc. În anul 1489 Matia a dăruit lui Ștefan cel Mare, în semn de recunoaștere a meritelor, castelul Ciceu, cu 60 de sate, și Cetatea de Baltă, cu 7 sate.

În această perioadă, Transilvania a fost zguduită de mai multe mișcări sociale. Răscoala de la Bobâlna (1437-1438) Conduși de un nobil sărac maghiari, Antal Nagy Budai din Vechea, și cinci căpitani (trei țărani unguri, un țăran român și un "bürger" din Cluj (număr dat de proporțiile iobăgiei) si au cerut înființarea și recunoașterea unei stări proprii, care să se numească Universitas Hungarorum et Valachorum. Cauza principală a răscoalei a constituit-o nerespectarea dreptului de strămutare de pe o moșie pe alta, a dreptului de moștenire a iobagului, și dijma episcopală. O consecință a revoltei țărănești a fost semnarea actului constitutiv al uniunii între marea nobilime, cler, orășenii sași și răzeșii secui Unio Trium Nationum. Un impact masiv asupra societății transilvănene l-a avut și răscoala țărănească în Regatul Ungariei contra nobilimii feudale din 1514 condusă de secuiul din mica nobilime Gheorghe Doja.

Decesul prematur al regelui Matei Corvin, marea răscoala țărănească de la începutul secolului XVI și ofensiva militară masivă a Imperiului Otoman spre centrul Europei, concretizată prin victoriile înregistrate de turci la Belgrad (1521), Petrovaradin (1526) și la Mohács (29 august 1526), bătălie la care Transilvania nu a participat, au accentuat criza societății maghiare. Această criză s-a răsfrânt și asupra Transilvaniei. Disputele privind succesiunea dinastică și dubla alegere ca contra-regi pe tronul Ungariei a voievodului Transilvaniei Ioan Zápolya (scris și Szapolyai) (1526-1540) și a lui Ferdinand I de Habsburg (1526-1540), cumnatul regelui Ludovic al II-lea (1516 - mort la Mohács), au facilitat intervenția turcilor. Ungaria de est și Transilvania erau guvernate de Zápolya, iar Ungaria centrală și de vest (în Panonia, la vest de Dunăre) erau stăpânite de Ferdinand. Părțile care îi susțineau s-au angajat în confruntări militare, aplanate abia la 24 februarie 1538 prin pacea de la Oradea. În 1540 moare Zapolya, la scurt timp de la nașterea fiului sau și al Isabellei Jagiełło, fiica regelui polonez Sigismund I (1506 - 1548). Prin hotărârea Dietei de la Debrețin din 18 octombrie 1541, reprezentanții celor trei națiuni privilegiate ale Transilvaniei i-au jurat credință lui Ioan Sigismund, descendentul dinastiei Zápolya, și au recunoscut suzeranitatea Înaltei Porți asupra Transilvaniei. Acest acord, urmat de alte hotărâri ale Dietei, a pus bazele Principatului Transilvaniei. Primul principe al Transilvaniei a fost Ioan Sigismund (1542-1571).

Principatul Transilvaniei[modificare | modificare sursă]

Transilvania, 1635
Harta Principatul Transilvaniei, divizat în comitate și cinci zone etnografice din 1691, după Nicolas de Fer(1647?-1720)

]]

Stema Marelui Principat al Transilvaniei

În 1541, Principatul Transilvaniei a fost recunoscut de Imperiul Otoman ca stat independent, care plătea totuși Porții Otomane un dar anual de complezență („munus honorarium”) în valoare de 10.000 de ducați. În această calitate, a participat ca țară beligerantă în cadrul războiului de 30 de ani și a încheiat o serie de tratate cu țări europene, de pe poziție de egalitate. De subliniat faptul că principatul nu includea Banatul (aflat sub stăpânire turcească) și, după 1660, nici Crișana, transformată de asemenea în vilayet, cu centrul la Oradea.

În aceste circumstanțe istorice, în anul 1542, sașii, prin Johannes Honterus și, ulterior, o parte a populației maghiare din Transilvania aderă la Reformă. În anul 1599 Mihai Viteazul ocupă temporar Transilvania și o supune autorității sale. Situația politică încordată precum și războaiele dese l-au împiedicat pe voievodul român să realizeze o unificare de durată a acestei provincii cu Moldova și Țara Românească. Transilvania a devenit mai apoi leagănul partidului naționalist ungar, care lupta împotriva monarhilor habsburgi.

Transilvania intră la sfârșitul secolului al XVII-lea în componența Imperiului Austriac, ca principat autonom. În 1685 trupele austriece intră pe teritoriul Transilvaniei, iar în 1699, prin Tratatul de la Karlowitz (azi Sremski Karlovci, în Serbia), Imperiul Otoman cedează Austriei: Ungaria, Transilvania, Croația și Slavonia. Banatul Timișoarei rămânea în componența Imperiului Otoman. Banatul a fost anexat de Austria în 1718 prin Tratatul de la Passarowitz (azi Požarevac, în Serbia).

La 7 octombrie 1698 sinodul de la Alba Iulia a decis unirea românilor ardeleni cu Biserica Romei, fapt care a deschis calea emancipării lor culturale. Drepturile politice promise nu au fost însă acordate. Episcopul Inocențiu Micu-Klein a stabilit reședința Bisericii Române Unite la Blaj și a transformat acest oraș într-un centru de spiritualitate românească. Tot el a pus bazele mișcării Școala Ardeleană.

Unele comunități românești ortodoxe, în special din sudul Transilvaniei, nu au acceptat decizia sinodală privind unirea cu Biserica Romei. În 1701 au fost transmise împăratului Austriei proteste ale locuitorilor din zona Brașovului. Către mijlocul secolului XVIII au abrogat actul unirii, ca urmare a acțiunilor inițiate de mitropolitul sârb de la Sremski Karlovci și puse în practică de călugării ortodocși intrați sub ascultarea sa (sunt cunoscute în special numele lui Sofronie de la Cioara și Visarion Sarai, sârb din Banat, ambii canonizați de Biserica Ortodoxă Română). De asemenea, Mitropolia Țării Românești a sprijinit comunitățile ortodoxe din Transilvania. În general românii din sudul Transilvaniei, Banat și sudul Crișanei au rămas în majoritate fideli Bisericii Ortodoxe, în timp ce mare parte a românilor din regiunile nordice ale Crișanei, Transilvaniei și din Maramureș au acceptat unirea cu Roma.

Unitățile administrative ale Transilvaniei din prima jumătate a secolului XIX

După eliberarea Transilvaniei de sub suzeranitatea turcească, Curtea de la Viena a decis repopularea unor ținuturi a căror populație se rărise mult în cei aproximativ 150 de ani trecuți după 1526. În regiunile Satu Mare și Banat au fost aduși coloniști șvabi și au fost admiși în Ardeal români din Moldova și Muntenia imigrați din cauza exploatării fanariote.[13] Tot în secolul al XVIII-lea au avut loc și valuri de exod ale populației românești din Ardeal în sens opus, spre Țara Românească și Moldova (vide infra, Ștefan Meteș, studiul despre migrațiile românești din sec. XIV-XX, cu atestări documentare).

Bazele legale pentru aceste măsuri au fost adoptate de Dieta maghiară de la Bratislava și consfințite prin semnătura regelui.

Steagul Transilvaniei înainte de 1918

Administrația austriacă realizează primele măsuri privind recensământul populației din Transilvaniei. Conform estimărilor făcute în anii 1712 și 1713 de Verwaltungsgericht – autoritatea administrativă austriacă – repartiția pe etnii a populației din Transilvania este următoarea: unguri 47%, români 34%, germani (sași și șvabi) 19%.[1] Referitor la recensăminte, v. și studiile istoricului David Prodan care contestă rigoarea primelor recensăminte.

Pastorul evanghelic-lutheran sas Stephan Ludwig Roth despre situația etniilor înaintea revoluției din 1848:

Marele Principat al Transilvaniei, în hărțile iozefine, 1769-73
„(...) Domnii din Dieta de la Cluj voiesc să vadă născută o limbă de cancelarie și acum se bucură că copilul a fost adus pe lume. A declara o limbă drept limbă oficială a țării nu e nevoie. Căci noi avem deja o limbă a țării. Nu este limba germană, dar nici cea maghiară, ci este limba valahă. Oricât ne-am suci și ne-am învârti noi, națiunile reprezentate în Dietă, nu putem schimba nimic. Aceasta este realitatea. (...) Această realitate nu poate fi contestată. De îndată ce se întâlnesc doi cetățeni de naționalități diferite și niciunul nu cunoaște limba celuilalt, de îndată limba valahă le slujește de tălmaci. Când faci o călătorie, când te duci la iarmaroc, limba valahă o cunoaște oricine. Înainte de a face încercarea dacă cineva știe limba germană sau celălalt cea maghiară, conversația începe în valahă. Cu valahul oricum nu poți altfel sta de vorbă, căci de obicei el nu vorbește decât în graiul lui. E explicabil: ca să înveți limba maghiară sau cea germană, ai nevoie de cursuri școlare; limba valahă o înveți singur, pe stradă, în contactul zilnic cu oamenii. Ușurința învățatului ei nu săt numai în marele număr de cuvinte latinești, pe care acest popor (...) le-a adoptat odată cu contopirea sau cu coloniștii romani și care nouă, transilvanilor, ne sunt precunoscute, datorită educației noastre în spirit latin de până acum, ci și prin faptul că viața însăși ne pune zilnic în contact cu acest popor numeros. (...) Azi se prinde de tine un cuvânt, mâine altul și după o vreme observi că poți vorbi românește, fără ca de fapt să fi învățat. Chiar dacă cuiva nu i-ar fi atât de ușor învățatul ei, se recomandă să o facă, din mii și felurite motive. Vrei să discuți cu un valah, trebuie să folosești limba lui, dacă nu vrei să te alegi cu un Nu știu! ridicat din umeri. (...)”
—Stephan Ludwig Roth; Der Sprachkampf in Siebenbürgen. Eine Beleuchtung de Woher und Wohin? (Lupta lingvistică în Ardeal. O examinare a lui „de unde” și „încotro”), Kronstadt (Brașov), 1842, p. 47-48

Transilvania în timpul Revoluției pașoptiste[modificare | modificare sursă]

Transilvania în Imperiul Dualist[modificare | modificare sursă]

Harta regiunilor austro-ungare locuite de români
Românii din Ungaria conform recensământului din 1890

Între anii 1868 si 1918 Transilvania a fost încorporată părții maghiare a Imperiului Austro-Ungar (parte numită Transleithania, spre deosebire de Cisleithania, care era partea austriacă. În această perioadă, s-au intensificat măsurile discriminatorii împotriva românilor, șvabilor, slovacilor, sârbilor, croaților (în Banat) și, spre sfârșitul secolului XIX, chiar a sașilor, datorita unei puternici politici de maghiarizare implementata de autoritățile maghiare, urmând modelele statale și politicile naționale uzuale în acea vreme in Europa (Franța, Germania). În paralel și independent față de politicile naționale, locuitorii Imperiului Austro-Ungar și a Transilvaniei participau la dezvoltarea economică intensă a acelei perioade si beneficiau de avantajele unei administrații publice relativ eficiente, competente și previzibile. Totuși, nemulțumirile și opoziția vehementă a multor grupuri naționale față de politicile de maghiarizare, arată că modelul statului naționalist nu a fost aplicabil in regiunea multietnica Transilvaniei înainte de 1918.

Repartiția geografică a populației în Imperiul Austro-Ungar

Unirea Transilvaniei cu România[modificare | modificare sursă]

Manifest din 1916 adresat românilor ardeleni
Adunarea Națională de la Alba Iulia
Marcă poștală din Emisiunea Cluj (27 iunie 1919)

La încheierea Primului Război Mondial, în contextul prăbușirii Dublei Monarhii, Ungaria își proclamă independența, incluzând în teritoriul său și Transilvania. În aceste condiții, fruntașii Partidului Național Român și românii din Partidul Social Democrat înființează Consiliul Național Român la Arad la data de 3 noiembrie 1918. La data de 13 noiembrie 1918, la Belgrad, guvernul Ungariei semnează armistițiul cu Antanta, fixând o linie de demarcație, care lăsa sub controlul Ungariei nordul și centrul Transilvaniei, iar Banatul sub controlul Serbiei. În aceste condiții, românii organizează la data de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918 o Adunare Națională la Alba Iulia la care desemnează 1228 delegați. La adunare au participat aproximativ 100.000 de persoane și s-a desfășurat într-o atmosferă decentă și festivă.[14] Adunarea Națională hotărăște unirea cu România a teritoriilor locuite de români. După unirea din 1918 cu România, timp de un an și jumătate, Transilvania rămâne autonomă în cadrul statului român, fiind condusă de un Consiliu Dirigent.

Hotărârea Adunării este transmisă Regelui Ferdinand care la data de 11/24 decembrie semnează un decret de acceptare a unirii cu România a „ținuturilor cuprinse în hotărârea Adunării Naționale de la Alba Iulia.” Cu toate acestea, autoritățile române nu exercitau încă controlul asupra tuturor teritoriilor respective. Armata română se oprise pe linia Mureșului, iar la nord de aceasta nici Consiliul Dirigent, nici cu atât mai puțin Regatul României nu exercitau o autoritate efectivă. Puterile Antantei ordonaseră încetarea oricăror operațiuni militare în vederea negocierii păcii cu Ungaria.

Între timp, la data de 21 martie 1919 puterea în Ungaria este preluată de comuniști, care proclamă Republica Sovietică Ungară, încercând salvarea unei Ungarii multinaționale. Ungaria Sovietică era condusă de Béla Kun, originar din Cluj. Forțele comuniste maghiare au atacat atât trupele cehoslovace cât și trupele române de pe teritoriul Transilvaniei în speranța de a face joncțiunea cu trupele sovietice care, la rândul lor au atacat în Basarabia (Est-Moldova) și Ucraina. În luna iulie 1919 armata română a pornit, la solicitarea Antantei, ofensiva contra forțelor comuniste maghiare, iar la data de 3 august 1919 a ocupat Budapesta, doborând regimul sovietic a lui Béla Kun. Armata română s-a retras din Budapesta în luna octombrie a anului 1919. În cursul staționării pe teritoriul Ungariei, Armata Română a organizat mai multe puncte de distribuție a alimentelor pentru populația maghiară înfometată, mai ales din marile orașe.

Prin tratatul de la Trianon de la data de 4 iunie 1920 se stabilește frontiera între Regatul României și Regatul Ungariei. Frontiera din nord, cu Cehoslovacia și Polonia și în sud-vest cu Iugoslavia se stabilește la 10 august 1920 prin Tratatul de la Sèvres. Acest din urmă tratat a fost dureros pentru România deoarece a impus abandonarea unor români din Maramureșul istoric și din Banat, însă Puterile Antantei au insistat pentru încheierea sa deoarece fixa frontierele între state devenite aliate după încheierea Primului Război Mondial. Din punctul de vedere al statului maghiar, Tratatul de la Trianon este considerat dictat, deoarece spun ei, nu s-a ținut cont de punctele de vedere și unele interese existențiale ale statului maghiar, granițele Ungariei fiind stabilite nu pe criterii etnice (Planul Wilson) ci pe criterii geopolitice și strategic-economice. Drept urmare, orașe și regiuni majoritar maghiare și minoritar românești, sârbești, slovace au fost incluse în statele vecine întrerupând liniile de cale ferată și fluxul de mărfuri de la și înspre acele orașe (Arad, Oradea, Subotica, Košice, Muncaci, Novi Sad ș.a.). Tratatul de la Trianon a plasat 33% din populația maghiară a Ungariei dinainte de război în afara granițelor.

Între cele două războaie, Ungaria a dus o luptă susținută pentru anularea Tratatului de la Trianon, pe care maghiarii o considerau o nedreptate istorică. Unii istorici și politicieni maghiari pretind că odată cu reforma agrară română din 1921, care a afectat marea proprietate funciară din România, printre care și pe marii proprietari maghiari, în timp ce, o vreme după război, economia Ungariei a fost paralizată din cauza noilor granițe ce divizau forțat ceea ce anterior fusese un spațiu economic unitar[necesită citare]. După cum spunea conducătorul statului maghiar între cele două războaie mondiale, amiralul Miklos Horthy, „Inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru că cele mai mari pretenții teritoriale sunt împotriva ei”.[necesită citare]

În aceste condiții statele succesoare ale Dublei Monarhii au încercat să organizeze alianțe capabile să lupte contra revizuirii tratatelor de pace. Dintre acestea cea mai durabilă a fost Mica Antantă, alianță între România, Cehoslovacia și Iugoslavia. Cu toate acestea, sistemul de tratate de pace de la Versailles a fost pus în pericol odată cu venirea la putere a lui Hitler în 1933, acesta proclamând ca obiectiv principal revizuirea Tratatului de la Versailles, pe fondul slăbiciunii politice (appeasement policy) a Franței și Marii Britanii în fața dictaturii național-socialiste germane. Acordul de la München din 1938 prin care Reichul a încorporat regiunea din Munții Sudeți din Cehia și destrămarea Cehoslovaciei în anul 1939 au marcat sfârșitul Micii Antante.

Al doilea război mondial[modificare | modificare sursă]

În anul 1940, în contextul ascensiunii Germaniei naziste și al izolării României ca urmare a prăbușirii sistemului său de alianțe (capitularea Franței și izolarea Marii Britanii), Ungaria solicită revizuirea frontierei de după primul război mondial. Regele Carol al II-lea și guvernul Gigurtu au acceptat principiul discuțiilor însă tratativele de la Turnu Severin din vara anului 1940 nu au dus la nici un rezultat. În aceste condiții, miniștrii de externe ai Reichului și ai Italiei, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au convocat la Viena la data de 30 august 1940 pe miniștrii de externe ai României și Ungariei și au impus un acord care prevedea trecerea în componența Ungariei a unui teritoriu de 43.492 de kilometri pătrați, cu o populație românească de 1,304,903 locuitori (50,2%), și maghiară de 978,074 locuitori (37,1%) (conform recensământului din 1930)[15] teritoriu cunoscut sub numele de Transilvania de Nord (în maghiară Észak-Erdély). La recensământul din 1941 1 344 000 (54%) și-au declarat maghiari, 1 068 700 (43,5) români și 47 300 (1,9%)[16][17][18] Alte surse ne informează despre o prezență maghiară de 52% (majoritate absolută)[19] respectiv 47,5% (majoritate relativă)[20] în regiune. Diferența relativ mare între numărul maghiarilor și numărul vorbitorilor limbii maghiare ca limbă maternă arată că mulți dintre locuitori și-au declarat maghiari chiar dacă nu erau, mai ales dintre evrei și nemți (mulți dintre ei și-au declarat români la recensămintele anterioare) - ca urmare în 1941 numărul persoanelor care și-au declarat maghiari era cu 36,811 mai mare decât cel al vorbitorilor de limba maghiară ca limba maternă.[20] Totodată o relativ mare parte a românilor și-au declarat maghiari (deși ca limbă maternă au semnat cea română). Ca urmare numărul românilor era cu 39,471 mai mică decât numărul vorbitorilor de limba română ca limba maternă.[20] Numărul mărit al maghiarilor (față de recensămintele anterioare) se explică și cu faptul că în 1941 evreii transilvăneni și-au declarat în mare parte maghiari (evreii erau doar 31,3% din numărul total al mozaicilor), timp ce la recensământul român din 1930 93,9% dintre mozaici și-au declarat ca fiind de naționalitate evreiască (și doar 6% de naționalitate maghiară).[17]

Acordul, numit în istoriografia română Dictatul de la Viena, iar în cea maghiară "Al doilea arbitraj de la Viena" (primul fiind cel prin care Ungariei i s-au cedat în 1939 teritorii din "Ungaria de Sus"/Felvidék, respectiv sudul Slovaciei de astăzi, cu o populație predominant maghiară), prevedea alipirea la Ungaria a teritoriului actualelor județe Satu-Mare, Sălaj, Maramureș, Bistrița-Năsăud, Harghita, Covasna (cea mai mare parte), Mureș (parțial), Cluj (cea mai mare parte), Bihor (partea de nord) și parte din județul Arad. Sudul Transilvaniei (județele Brașov, Sibiu, Alba, Hunedoara, părți din județele Cluj, Arad și Mureș) și Banatul (județele Timiș și Caraș-Severin) au rămas în componența regatului României.

Hotărârea a nemulțumit ambele state, atât România cât și Ungaria, care ar fi dorit apoi anexarea în întregime a regiunii. Înaintarea armatei ungare în Transilvania a fost marcată de atrocități grave comise împotriva minorităților. De exemplu, în Transilvania de Nord, soldați maghiari au comis atrocități și masacre împotriva locuitorilor români din mai multe sate (Moisei, Ip, Trăznea ș.a.), numărul morților situându-se în jurul cifrei de 1700. Numărul celor torturați s-a ridicat la alte câteva mii.

Prin articolul 19 al Convenției de armistițiu semnată la 12 septembrie 1944 de România cu Puterile Aliate în cel de-al doilea război mondial, după lovitura de palat condusă de regele Mihai de la 23 august 1944, se prevedea că statele aliate „sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei), să fie restituită României, cu condiția confirmării prin Tratatul de Pace”. Statul sovietic urmărea să se folosească în perioada postbelică de problema Transilvaniei în relațiile politice dintre România și Ungaria. Semnificativ este faptul că, deși armata română a participat la luptele din nordul Transilvaniei, armata sovietică nu a permis revenirea autorităților civile române în teritoriul cedat la Viena până la 6 martie 1945, ziua în care la București a fost instalat guvernul dominat de comuniști și condus de dr. Petru Groza.

În perioada dintre 1945-1947, până la încheierea tratatelor de pace dintre Aliați și România și Ungaria (ambele au avut statut de țări învinse în cel de-al doilea război mondial), au existat demersuri ale Ungariei de a păstra chiar și o mică parte a teritoriului dobândit în 1940 (fiind vizată în special zona actualului județ Satu Mare). Cu toate acestea, tratatele de pace de la Paris, din 1947, confirmă revenirea la frontiera existentă la 1 ianuarie 1938 între România și Ungaria (frontiera stabilită prin Tratatul de la Trianon) și nulitatea dictatului de la Viena.

Capitală istorică[modificare | modificare sursă]

Din anul 1541, odată cu întemeierea principatului autonom al Transilvaniei, Alba Iulia își evidențiază trăsăturile de oraș-capitală. În timpul domniei unor principi ca Ioan Sigismund Zapolya (1541-1551; 1556; 1559-1571), Sigismund Bathory (1581-1597; 1598-1599; 1601-1602), Gabriel Bethlen (1613-1629), Gheorghe Rakoczi I (1630-1648) și Gheorghe Rakoczi al II-lea (1648-1660), orașul din cetatea Alba Iulia va parcurge cea mai înfloritoare perioadă, rolul său instituțional cunoscând o dezvoltare aparte, mai ales în domeniile de interes public: urbanistic, administrativ, cultural, asistență socială. Fenomenul se reflectă în plan constructiv prin lucrările de infrastructură, de amplificare, înnoire și înzestrare a edificiilor reprezentative pentru o curte și o cetate princiară. Palatul Principilor de la Alba Iulia va fi folosit vremelnic și de Mihai Viteazul ca reședință, o dată cu Unirea Principatelor de la 1600. La Alba Iulia, în a doua jumatate a secolului XVI, viața de curte își trăiește apogeul, cu mode occidentale și, deasupra tuturor, frumusețea feminină... Cu adevărat, epoca lui Sigismund Bathory reprezintă culmea înfloririi artei muzicale în secolul XVI la Alba Iulia. Îndrăgostit de Renașterea italiană, el a căutat constant să atragă la Alba Iulia instrumentiști și compozitori valoroși. Rezultatul va fi stabilirea unor legături cu Italia muzicală și afirmarea profesionalismului în muzica de la curte. Se produce acum o adevărată invazie de muzicieni străini (din Saxonia, Prusia și mai ales Italia), unii dintre ei cu renume în epocă, precum Giovanni Battista Mosto sau Antonio Romanini. Se constituie chiar și o orchestră formată din circa 20 de instrumentiști (număr mare pentru acele timpuri!), condusă de un "magister capellae", ca Pietro Busto, Giovanni Battista Mosto, Mateo Foreste. Franco Sivori, trimisul lui Petru Cercel, în 1584, într-o solie la Alba Iulia, pomeneste despre existența a două orchestre. La Alba Iulia, viața de curte punea mare accent pe vestitele întreceri cavalerești, ce cunosc o adevărată înflorire în secolul XVI. Daca este să-i dăm crezare lui Pietro Busto, Sigismund Bathory avea mare înclinație spre jocurile cu caracter sportiv. Era iscusit în cele cu mingea și roata, mânuia bine spada, ridică greutăți, rupea frânghii și lanțuri și era neîntrecut la concursul cu lancea. De bună seama că italianul exagera atunci când vorbea la superlativ despre calitățile patronului său, dar interesul principelui pentru astfel de manifestări nu poate fi pus la îndoială.

Stema istorică a Transilvaniei[modificare | modificare sursă]

Stema Transilvaniei este alcătuită dintr-un scut împărțit în două câmpuri egale printr-o fâșie orizontală roșie. În câmpul superior, cu fond albastru, este reprezentat pe jumătate de o acvilă neagră cu clonț galben și aripile desfășurate. Potrivit unor comentatori, pasărea ar simboliza națiunea maghiară și ar fi pasărea turul (togrul) din legendele și miturile fondatoare ale ungurilor. În stânga și dreapta acvilei heraldice sunt dispuse elementele redate în galben, soarele și luna, simboluri ale națiunii secuiești. În câmpul inferior al scutului sunt reprezentate simbolic, prin câte un turn de cetate, cele șapte cetăți săsești ale Transilvaniei.

Economie[modificare | modificare sursă]

Transilvania este bogată în resurse naturale, în special lignit, minereu de fier, plumb, mangan, aur, cupru, gaze naturale, sare și sulf. Ca industrie, Transilvania conține centre majore de procesare a fierului și oțelului, cât și complexe industriale chimice și textile. Printre ocupațiile importante se numără creșterea de animale, agricultura, producția viticolă și de fructe.

În Transilvania, pe lângă români, locuiesc și alte comunități etnice importante: maghiari, germani, slovaci și țigani.

Zone etnografice[modificare | modificare sursă]

Județele Transilvaniei[modificare | modificare sursă]

Orașele Transilvaniei[modificare | modificare sursă]

Conform rapoartelor INSSE din 2009, orașele cele mai mari ale Transilvaniei (în sensul larg, care cuprinde Sătmarul, Crișana și Maramureșul) sunt:

Populația istorică[modificare | modificare sursă]

Primul recensamânt oficial din Transilvania în care s-a facut distincție între naționalități (distincție făcută pe baza limbii materne) a fost efectuat de către autoritățile austro-ungare în 1869. Pentru perioada anterioară acestui an există doar estimări ale proporțiilor diverselor etnii din Transilvania. Astfel, Elek Fényes, statistician maghiar din secolul al XIX-lea, estima în 1842 că populația din Transilvania anilor 1830-1840 era compusă în proporție de 62,3% români și 23,3% maghiari.[21]

Rezultatele recensămintelor oficiale efectuate din 1869 și până în prezent sunt prezentate în tabelul de mai jos:

PopulaţiaIstoricăTransilvania.png
An Total Români Maghiari Germani
1869 4.224.436 59,0% 24,9% 11,9%
1880 4.032.851 57,0% 25,9% 12,5%
1890 4.429.564 56,0% 27,1% 12,5%
1900 4.840.722 55,2% 29,4% 11,9%
1910 5.262.495 53,8% 31,6% 10,7%
1919 5.259.918 57,1% 26,5% 9,8%
1920 5.208.345 57,3% 25,5% 10,6%
1930 5.114.214 58,3% 26,7% 9,7%
1941 5.548.363 55,9% 29,5% 9,0%
1948 5.761.127 65,1% 25,7% 5,8%
1956 6.232.312 65,5% 25,9% 6,0%
1966 6.736.046 68,0% 24,2% 5,6%
1977 7.500.229 69,4% 22,6% 4,6%
1992 7.723.313 75,3% 21,0% 1,2%
2002 7.221.733 74,7% 19,6% 0,7%
2011 6.789.250 70,6% 17,9% 0,4%

Sursǎ:[22]

Personalități[modificare | modificare sursă]

Transilvania este regiunea în care s-au născut numeroase personalități ale culturii și științei românești.

Harta iozefină (senzitivă) a Marelui Principat al Transilvaniei[modificare | modificare sursă]

Planşa 1: Căuaş, Craidorolţ, Moftin Planşa 2: Pir, Săuca, Santău Planşa 3: Acâş, Săcăşeni, Săuca, Tăşnad Planşa 4: Acâş, Beltiug, Craidorolţ Planşa 5: Asuaju de Sus, Băiţa de sub Codru Planşa 6: Bârsău, Fărcaşa, Gârdani, Recea, Satulung Planşa 7: Baia Sprie, Coltău, Săcălăşeni, Recea Planşa 8: Boianu Mare, Săuca, Viişoara Planşa 9: Bobota, Cehal, Chegea, Supuru de Sus Planşa 10: Bicaz, Bogdand, Hodod, Supur Planşa 11: Ariniş, Asuaju de Sus, Băiţa de sub Codru, Băseşti, Bicaz, Hodod, Oarţa de Jos Planşa 12: Mireşu Mare, Şomcuta Mare, Ulmeni Planşa 13: Cărbunari, Copalnic-Mănăştur, Remetea Chioarului Planşa 14: Cerneşti, Cupşeni Planşa 15: Băiuţ Planşa 16: Balc, Carastelec, Ip, Măerişte Planşa 17: Bocşa, Chieşd, Coşeiu, Hodod, Sărmăşag Planşa 18: Benesat, Cehu Silvaniei, Dobrin, Sălăţig, Someş-Odorhei Planşa 19: Benesat, Valea Chioarului Planşa 20: Boiu Mare, Copalnic-Mănăştur, Şomcuta Mare, Vima Mică Planşa 21: Cerneşti, Cupşeni, Târgu Lăpuş Planşa 22: Lăpuş, Groşii Ţibleşului Planşa 23: Romuli Planşa 24: Romuli Planşa 25: Cosniciu de Sus, Ip, Halmăşd Planşa 26: Crasna, Halmăşd, Ip, Nuşfalău, Şimleu Silvaniei Planşa 27: Crişeni, Hereclean, Pericei, Recea, Zalău Planşa 28: Creaca, Dobrin, Jibou, Mirşid, Someş-Odorhei, Surduc Planşa 29: Băbeni, Ileanda, Letca, Lozna, Năpradea, Surduc Planşa 30: Coroieni, Gâlgău, Ileanda, Poiana Blenchii Planşa 31: Boireni, Chiuieşti, Coroieni Planşa 32: Suciu de Sus, Târlişua Planşa 33: Telciu, Zagra Planşa 34: Fără localităţi Planşa 35: Fără localităţi Planşa 36: Fără localităţi Planşa 37: Bănişor, Cizer, Iaz, Marin, Sâg,  Valcău de Jos Planşa 38: Horoatu Crasnei, Meseşenii de Jos, Treznea, Zalău Planşa 39: Bălan, Creaca, Românaşi Planşa 40: Cristolţ, Gârbou, Surduc, Zalha Planşa 41: Bobâlna, Câţcău, Gâlgău, Şimişna, Vad Planşa 42: Căşeiu, Ciceu-Giurgeşti, Negrileşti Planşa 43: Căianu Mic, Spermezeu, Uriu Planşa 44: Coşbuc, Nimigea, Năsăud, Runcu Salvei, Salva, Zagra Planşa 45: Parva, Rebra, Sângeorz-Băi Planşa 46: Măgura Ilvei, Maieru, Rodna, Şanţ Planşa 47: Fără localităţi Planşa 48: Cizer, Ciucea Planşa 49: Agrij, Almaşu, Buciumi Planşa 50: Dragu, Hida, Sânmihaiu Almaşului, Zimbor Planşa 51: Bobâlna, Gârbou, Panticeu, Recea-Cristur Planşa 52: Aluniş, Bobâlna, Dej, Corneşti, Jichişu de Jos Planşa 53: Căşeiu, Ciceu-Mihăieşti, Cuzdrioara, Dej, Mica, Petru Rareş, Uriu Planşa 54: Căianu Mic, Chiuza, Nimigea, Şieu-Odorhei, Şintereag, Uriu Planşa 55: Dumitra, Năsăud, Nimigea, Rebrişoara, Şintereag Planşa 56: Feldru, Ilva Mică, Leşu, Tiha Bârgăului Planşa 57: Ilva Mare Planşa 58: Fără localităţi Planşa 59: Poieni, Săcuieu Planşa 60: Almaşu, Fildu de Jos, Huedin, Săcuieu, Sâncraiu Planşa 61: Aghireşu, Cuzăplac, Dragu, Zimbor Planşa 62: Aşchileu, Dăbâca, Dragu, Panticeu, Vultureni Planşa 63: Corneşti, Dăbâca, Gherla, Iclod, Mintiu Gherlii Planşa 64: Fizeşu Gherlii, Gherla, Mintiu Gherlii, Sânmartin, Unguraş Planşa 65: Chiochiş, Lechinţa, Matei, Nuşeni, Şieu-Odorhei Planşa 66: Bistriţa, Budacu de Jos, Şieu-Măgheruş, Şintereag Planşa 67: Cetate, Josenii/Mureşenii/Susenii Bârgăului Planşa 68: Mureşenii Bârgăului Planşa 69: Mărgău Planşa 70: Călăţele, Căpuşu Mare, Izvoru Crişului, Mănăstireni, Sâncraiu Planşa 71: Aghireşu, Căpuşu Mare, Cluj-Napoca Planşa 72: Chinteni, Cluj-Napoca, Sânmartin Planşa 73: Cluj-Napoca, Dăbâca, Iclod, Jucu, Sic Planşa 74: Buza, Fizeşu Gherlii, Pălatca, Sânmartin, Ţaga Planşa 75: Chiochiş, Lechinţa, Matei Planşa 76: Galaţii Bistriţei, Mărişelu, Şieu Planşa 77: Dumitriţa, Şieu, Şieuţ Planşa 78: Fără localităţi Planşa 79: Fără localităţi Planşa 80: Someşu Cald Planşa 81: Dângău Mare, Mărişel Planşa 82: Căpuşu Mare, Cluj-Napoca, Floreşti, Gilău, Săvădisla Planşa 83: Apahida, Cluj-Napoca Planşa 84: Căianu, Cluj-Napoca, Jucu Planşa 85: Cămăraşu, Cătina, Geaca, Mociu, Pălatca, Suatu Planşa 86: Budeşti, Miceştii de Câmpie, Sânmihaiu de Câmpie Planşa 87: Batoş, Lunca, Milaş, Teaca Planşa 88: Batoş, Monor, Ruşii-Munţi, Vătava Planşa 89: Deda Planşa 90: Lunca Bradului, Stânceni Planşa 91: Bilbor Planşa 91a: Fără localităţi Planşa 92: Fără localităţi Planşa 93: Măguri-Răcătău Planşa 94: Ciurila, Săvădisla Planşa 95: Ciurila, Cluj-Napoca Planşa 96: Ceanu Mare, Cluj-Napoca, Suatu Planşa 97: Cămăraşu, Frata, Sărmaşu, Suatu Planşa 98: Crăieşti, Sânpetru de Câmpie, Silivaşu de Câmpie, Râciu Planşa 99: Breaza, Cozma, Fărăgău, Lunca Planşa 100: Aluniş, Batoş, Brâncoveneşti, Ideciu de Jos, Reghin, Suseni Planşa 101: Fără localităţi Planşa 102: Stânceni, Topliţa Planşa 103: Fără localităţi Planşa 103a: Fără localităţi Planşa 104: Avram Iancu, Ceru-Băcăinţi Planşa 105: Fără localităţi Planşa 106: Fără localităţi Planşa 107: Fără localităţi Planşa 108: Băişoara, Iara, Ocoliş Planşa 109: Iara, Mihai Viteazu, Petreştii de Jos, Sănduleşti Planşa 110: Câmpia Turzii, Ceanu Mare, Tritenii de Jos, Turda, Viişoara Planşa 111: Frata, Miheşu de Câmpie, Valea Largă, Zau de Câmpie Planşa 112: Ceuaşu de Câmpie, Grebenişu de Câmpie, Pogăceaua, Râciu, Şincai Planşa 113: Băla, Breaza, Ceuaşu de Câmpie, Fărăgău, Glodeni, Gorneşti, Voivodeni Planşa 114: Beica de Jos, Chiheru de Jos, Gorneşti, Gurghiu, Petelea, Reghin, Solovăstru Planşa 115: Hodac, Ibăneşti Planşa 116: Fără localităţi Planşa 117: Subcetate, Remetea Planşa 118: Fără localităţi Planşa 119: Hălmagiu, Pleşcuţa, Vârfurile Planşa 120: Bulzeştii de Sus, Hălmăgel, Hălmagiu, Vârfurile Planşa 121: Câmpeni, Sohodol, Vidra Planşa 122: Baia de Arieş, Bistra, Lupşa Planşa 123: Livezile, Ocoliş, Poşaga, Rimetea, Sălciua Planşa 124: Mihai Viteazu, Mirăslău, Moldoveneşti, Unirea Planşa 125: Câmpia Turzii, Cheţani, Luna Planşa 126: Cuci, Iclănzel, Luduş, Papiu Ilarian, Zau de Câmpie Planşa 127: Band, Iclănzel, Ogra, Pănet Planşa 128: Ceuaşu de Câmpie, Ernei, Livezeni, Sântana de Mureş, Sângeorgiu de Mureş, Sâncraiu de Mureş, Târgu Mureş, Veţa Planşa 129: Bereni, Gorneşti, Hodoşa, Măgherani, Vărgata Planşa 130: Fără localităţi Planşa 131: Fără localităţi Planşa 132: Ciumani, Gheorgheni, Joseni, Lăzarea, Suseni Planşa 133: Gherman, Ivaneş Planşa 134: Vaţa de Jos Planşa 135: Baia de Criş, Bulzeştii de Sus, Ribiţa, Tomeşti Planşa 136: Abrud, Blăjeni, Buceş, Bulzeştii de Sus, Ciuruleasa Planşa 137: Bucium, Lupşa, Mogoş, Roşia Montană Planşa 138: Întregalde, Ponor, Râmeţ Planşa 139: Aiud, Livezile, Mirăslău, Ocna Mureş, Unirea Planşa 140: Aţântiş, Hopârta, Lunca Mureşului, Noşlac, Ocna Mureş Planşa 141: Aţintiş, Bichiş, Cucerdea, Cuci, Iernut Planşa 142: Cristeşti, Gheorghe Doja, Mica, Ogra, Sânpaul, Ungheni Planşa 143: Acăţari, Corunca, Crăciuneşti, Cristeşti, Găleşti, Păsăreni Planşa 144: Bereni, Găleşti, Ghindari, Măgherani, Miercurea Nirajului, Neaua Planşa 145: Atid, Praid, Sărăţeni, Sovata Planşa 146: Fără localităţi Planşa 147: Ciumani, Suseni, Voslăbeni Planşa 148: Fără localităţi Planşa 149: Gurasada, Vorţa, Zam Planşa 150: Brad, Crişcior, Luncoiu de Jos, Vorţa Planşa 151: Almaşu Mare, Balşa, Buceş, Bucium, Bucureşci, Zlatna Planşa 152: Zlatna Planşa 153: Cricău, Galda de Jos, Ighiu, Stremţ Planşa 154: Aiud, Bucerdea Grânoasă, Lopadea Nouă, Mihalţ, Rădeşti, Stremţ, Teiuş Planşa 155: Fărău, Lopadea Nouă, Sâncel, Şona Planşa 156: Adămuş, Cetatea de Baltă, Fărău, Jidvei, Târnăveni Planşa 157: Bahnea, Băgaciu, Găneşti, Mica Planşa 158: Acăţari, Bălăuşeri, Coroisânmartin, Nadeş, Zagăr Planşa 159: Atid, Fântânele, Sângeorgiu de Pădure, Veţca Planşa 160: Atid, Avrămeşti, Corund, Lupeni, Şimoneşti Planşa 161: Fără localităţi Planşa 162: Mădăraş Planşa 163: Cârţa, Dăneşti, Mădăraş, Mihăileni, Sândominic, Tomeşti Planşa 164: Lunca de Sus Planşa 165: Lăpugiu de Jos Planşa 166: Burjuc, Dobra, Gurasada, Ilia, Lăpugiu de Jos Planşa 167: Băiţa, Brănişca, Certeju de Sus, Ilia, Şoimuş, Vălişoara, Veţel Planşa 168: Almaşu Mare, Băiţa, Balşa, Certeju de Sus, Geoagiu Planşa 169: Almaşu-Mare, Ceru-Băcăinţi, Geoagiu, Meteş, Zlatna Planşa 170: Alba Iulia, Ciugud, Ighiu, Meteş Planşa 171: Berghin, Blaj, Crăciunelu de Jos, Mihalţ, Ohaba, Roşia de Secaş, Sântimbru Planşa 172: Blaj, Cergău, Jidvei, Valea Lungă Planşa 173: Bazna, Blăjel, Cetatea de Baltă, Jidvei, Mediaş, Micăsasa, Târnava Planşa 174: Alma, Bahnea, Blăjel, Brateiu, Dârlos, Dumbrăveni, Viişoara Planşa 175: Hoghilag, Laslea, Nadeş, Sighişoara, Viişoara, Vânători Planşa 176: Albeşti, Avrămeşti, Cristuru Secuiesc, Săcel, Secuieni, Veţca Planşa 177: Cristuru Secuiesc, Feliceni, Lupeni, Mugeni, Odorheiu Secuiesc, Şimoneşti Planşa 178: Brădeşti, Căpâlniţa, Dealu, Odorheiu Secuiesc, Satu Mare, Vlăhiţa, Zetea Planşa 179: Racu, Siculeni, Vlăhiţa Planşa 180: Ciceu, Frumoasa, Miercurea Ciuc, Mihăileni, Păuleni-Ciuc, Racu, Stânceni, Topliţa Planşa 180a: Fără localităţi Planşa 181: Dobra, Lăpugiu de Jos Planşa 182: Bătrâna, Cerbăl, Dobra, Pestişu Mic, Veţel Planşa 183: Almaşu Mare, Brănişca, Cârjiţi, Deva, Hărău, Pestişu Mic, Simeria, Şoimuş, Veţel Planşa 184: Certeju de Sus, Geoagiu, Hărău, Rapoltu Mare, Simeria, Turdaş Planşa 185: Blandiana, Ceru-Băicăinţi, Cugir, Geoagiu, Săliştea, Şibot Planşa 186: Alba Iulia, Cut, Daia Română, Pianu, Sebeş, Vinţu de Jos Planşa 187: Berghin, Daia Română, Doştat, Păuca, Roşia de Secaş, Şpring Planşa 188: Călvasăr, Cenade, Cergău, Micăsasa, Păuca, Şeica Mare, Şeica Mică Planşa 189: Axente Sever, Copşa Mică, Mediaş, Şeica Mare, Valea Viilor Planşa 190: Aţel, Biertan, Brateiu, Hoghilag, Laslea, Moşna Planşa 191: Apold, Daneş, Laslea, Sighişoara Planşa 192: Albeşti, Apold, Saschiz, Vânători Planşa 193: Dârjiu, Feliceni, Mugeni, Odorheiu Secuiesc, Porumbenii Mari, Ulieş, Vânători Planşa 194: Feliceni, Mărtiniş, Mereşti, Odorheiu Secuiesc, Vlăhiţa Planşa 195: Fără localităţi Planşa 196: Ciucsângeorgiu, Leliceni, Miercurea Ciuc, Sâncrăieni, Sântimbru Planşa 197: Fără localităţi Planşa 198: Bunila, Cerbăl, Ghelari, Lelese, Lunca Cernii de Jos, Topliţa Planşa 199: Călan, Ghelari, Hunedoara, Pestişu Mic, Teliucu Inferior Planşa 200: Băcia, Beriu, Călan, Mărtineşti, Orăştie, Simeria, Turdaş Planşa 201: Cugir, Romos Planşa 202: Câlnic, Gârbova, Pianu, Săsciori, Sebeş Planşa 203: Apoldu de Jos, Gârbova, Ludoş, Miercurea Sibiului, Ocna Sibiului, Şpring Planşa 204: Loamneş, Ocna Sibiului, Slimnic Planşa 205: Alţâna, Mihăileni, Şeica Mare Planşa 206: Agnita, Alţâna, Bârghiş, Moşna Planşa 207: Brădeni, Iacobeni, Merghindeal Planşa 208: Buneşti, Jibert Planşa 209: Buneşti, Caţa, Rupea, Ulieş Planşa 210: Brăduţ, Caţa, Homorod, Mărtiniş, Ocland, Vârghiş Planşa 211: Băţani, Brăduţ Planşa 212: Cozmeni, Plăieşii de Jos, Sânmartin, Sânsimion, Tuşnad Planşa 213: Plăieşii de Jos Planşa 214: Lunca Cernii de Jos, Răchitova, Topliţa Planşa 215: Bretea Română, Călan, General Berthelot, Haţeg Planşa 216: Boşorod, Bretea Română, Orăştioara de Sus Planşa 217: Fără localităţi Planşa 218: Jina, Şugag Planşa 219: Amnaş, Galeş, Tilişca Planşa 220: Cristian, Hamba, Sibiu, Şura Mare Planşa 221: Daia, Roşia, Vurpăr Planşa 222: Alţâna, Chirpăr, Nocrich Planşa 223: Bruiu, Cincu, Seliştat Planşa 224: Bărcuţ, Felmer, Jibert Planşa 225: Hoghiz, Homorod, Rupea, Ungra Planşa 226: Augustin, Baraolt, Ormeniş Planşa 227: Baraolt, Băţani Planşa 228: Bixad, Sânzieni Planşa 229: Estelnic, Lemnia, Mereni, Poian, Sânzieni Planşa 230: Băuţar Planşa 231: Densuş, Râu de Mori, Sarmizegetusa Planşa 232: Pui, Sălaşu de Sus, Sântămăria-Orlea, Toteşti Planşa 233: Boşorod, Pui Planşa 234: Fără localităţi Planşa 235: Fără localităţi Planşa 236: Gura Râului, Orlat Planşa 237: Cisnădie, Mohu, Răşinari Planşa 238: Avrig, Caşolţ, Porumbacu Planşa 239: Arpaş, Cârţa, Săsăuş Planşa 240: Calbor, Rucăr, Voila Planşa 241: Mândra, Făgăraş, Şercaia Planşa 242: Comăna, Hoghiz, Părău Planşa 243: Aita Mare, Apaţa, Belin, Măieruş Planşa 244: Bodoc, Malnaş, Valea Crişului Planşa 245: Cernat, Sânzieni, Turia Planşa 246: Breţcu, Catalina, Lemnia, Mereni, Ojdula, Poian, Sânzieni, Târgu Secuiesc Planşa 247: Fără localităţi Planşa 248: Baru, Pui, Sălaşu de Sus Planşa 249: Baru, Băniţa, Ponor Planşa 250: Petrila Planşa 251: Fără localităţi Planşa 252: Fără localităţi Planşa 253: Boiţa, Tălmaciu, Sadu Planşa 254: Racoviţa, Porceşti, Sebeş Planşa 255: Cârţişoara, Ucea Planşa 256: Lisa, Recea, Săsciori, Viştea Planşa 257: Hîrseni, Recea, Şinca Planşa 258: Dumbrăviţa, Perşani Planşa 259: Crizbav, Feldioara, Hălchiu Planşa 260: Ghidfalău, Ilieni,  Sf.Gheorghe, Reci Planşa 261: Boroşneu, Moacşa,  Reci Planşa 262: Catalina, Ghelniţa, Ojdula Planşa 263: Fără localităţi Planşa 264: Uricani Planşa 265: Petroşani, Vulcan Planşa 266: Petrila, Petroşani Planşa 267: Fără localităţi Planşa 268: Codlea, Holbav, Vulcan Planşa 269: Braşov, Hălchiu, Hărman Planşa 270: Ozun, Prejmer, Teliu Planşa 271: Boroşneu, Covasna, Pachia Planşa 272: Covasna Planşa 273: Moieciu, Râşnov, Tohan, Zărneşti Planşa 274: Braşov, Săcele, Timişu de Jos Planşa 275: Budila, Săcele,  Tărlungeni Planşa 276: Floroaia, Scrădoasa Planşa 277: Fără localităţi Planşa 278: Fundata, Moieciu, Şimon Planşa 279: Întorsura Buzăului Planşa 280: Fără localităţi Planşa 0: Legenda Background: Harta de ansamblu(miniatură) Harta originală de ansamblu
Harta iozefină (senzitivă) a Marelui Principat al Transilvaniei, 1769-1773. (Click pe planșa dorită)


Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ vezi Transalpina=Havaselve=teritoriu de dincolo de munte, adică Muntenia
  2. ^ Cnaeus Pompeius Longinus a fost comandantul Legiunii IV Flavia Felix.” Vd.Ioan Marin Mălinaș, La umbra Sarmizegetusei romane. Basilica din Densuș, Viena, Editura „Mihai Eminescu” Oradea, 1997, p.50.
  3. ^ Dicționar de Istorie veche a României, p. 376.
  4. ^ Dion Cassius, Historia Romana, § 68, 12.
  5. ^ Silviu Dragomir, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în evul mediu, 1959
  6. ^ Procopius, în anul 550
  7. ^ Ovidiu Drimba - Istoria culturii și civilizației românești, Editura Științifică și Pedagogică, București, 1987, vol.2, pag.404
  8. ^ I.M.Țiplic, Considerații cu privire la liniile întarite de tipul prisacilor din transilvania, Acta terrae Septemcastrensis I, pag. 147-164
  9. ^ Русскій хронографъ, 2, Хронографъ Западно-Русской редакціи,in PSRL, XXII, 2, Petrograd, 1914, p.211
  10. ^ V. Spinei, The Romanians and the Turkic Nomads North of the Danube Delta from the Tenth to Mid-Thirteen Century, Brill, 2009, p.118
  11. ^ http://www.istoriatransilvaniei.ro/vol1/v1c4.pdf
  12. ^ http://www.agnethler.de/sites/freibrie.html
  13. ^ Béla Köpeczi (editor). „History of Transylvania”. Atlantic Research and Publications, Inc. 2001-2002. http://mek.oszk.hu/03400/03407/html/280.html. Accesat la 27 martie 2007. 
  14. ^ Articol din "The New York Times" , 11 decembrie 1918
  15. ^ Charles Upson Clark, Racial aspects of Romania's case, 1941, Caxton Press (New York), pg.18
  16. ^ http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erd2002.htm
  17. ^ a b www.kia.hu/konyvtar/erdely/erdnep/zsidosag.doc
  18. ^ www.kia.hu/konyvtar/erdely/erdmagy.htm
  19. ^ http://mek.niif.hu/02100/02185/html/28.html
  20. ^ a b c http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erdmagy.htm
  21. ^ Elek Fényes, The statistics of Hungary (Titlul original: Magyarország statistikája), Vol. 1, Trattner-Károlyi, Pest. VII, 1842
  22. ^ Árpád Varga E., Hungarians in Transylvania between 1870 and 1995, Original title: Erdély magyar népessége 1870–1995 között, Magyar Kisebbség 3–4, 1998 (New series IV), pp. 331–407. Translation by Tamás Sályi, Teleki László Foundation, Budapest, 1999

Izvoare istorice[modificare | modificare sursă]

  • Dion Cassius, sau Dio Cassius, ori Cassius Dio Cocceianus, Historia Romana, în volumul : Dio's Roman History, with an english translation by Earnest Cary, Ph.D., on the basis of the version of Herbert Baldwin Foster, Ph.D., In nine volumes, VIII. London, 1925, William Heinemann, New York, G.P. Putnam's Sons, pp. 361–424.
  • Fejér G., Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, tom. I-VIII, Buda, 1829-1842.
  • Hurmuzaki, Eudoxiu de și Nic. Densușianu, Documente privitoare la istoria românilor, vol. I-II, Bucuresci, 1887-1890
  • Zimmermann Fr. und Werner C., Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen (Hrsg. Fr. Zimmermann, C. Werner, G. Müller, G. Gündisch), Bd. I-VI, Hermannstadt, Köln, Wien, Bukarest, 1892-1991.
  • Szenpétery E., Scriptores rerum Hungaricum tempore ducum regumque stirpis Arpadiane gestarum, vol. I, Budapest, 1937.
  • Popa-Lisseanu G., Izvoarele istoriei românilor, vol. I-VII, București, 1934-1937.
  • Documente privind istoria României. C - Transilvania. Veacurile XI-XIII, vol. I-II; Veacul XIV, vol. I-IV, București, 1952-1953.
  • Györffy György, Diplomata Hungariae antiquissima. Accedunt epistolae et acta ad historiam Hungariae pertinentia, vol. I, Budapest, 1992.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Philippide Alexandru, Originea românilor, vol. I-II, Iași, 1923-1927
  • Drăganu Nicolae, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticii, București, 1933
  • Lupaș Ioan, Voievodatul Transilvaniei în sec. XII și XIII, în: Academia Română. Memoriile Secțiunii Istorice, Seria III, Tom. XVIII, București, 1936-1937
  • Sibiu 1-15 sept.1881 FP 279996 1881 012 017 018.pdf "Transilvani'a"
  • Atlasul Spatiul Istoric si Etnic Romanesc al lui Ion Antonescu prefațat de Gheorghe Buzatu
  • Enciclopedia Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul
  • Bogdan Briscu, Tara Motilor
  • Makkai Ladislas, Histoire de Transylvanie, Paris, 1946
  • Klein Karl Kurt, Transsylvanica. Gesammelte Abhandlungen und Aufsätze zur Sprach- und Siedlungsforschung der Deutschen in Siebenbürgen (Colecție de eseuri privind cercetarea lingvistică și a colonizării germanilor din Transilvania), München, 1963
  • Baroiu Dragoș, Mărculeț Ioan, Mărculeț Cătălina, The dynamics of the main religious confessions in Transylvania (1930-2002), Revista Română de Geografie Politică, nr. 2, Oradea, 2005.
  • Györffy György, Az Árpad-kori Magyarország történeti földrajza (Geografia istoriei Ungariei arpadiene), vol. I-III, Budapest, 1963-1987
  • Giurescu C. Constantin, Transilvania în istoria poporului român, București, 1967.
  • Dumitru Radu Popa, Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea, București, 1970
  • Göckenjahn Hansgerd, Hilfsvölker und Grenzwächter im mittelalterlichen Ungarn (Popoare auxiliare și paznici de frontieră în Ungaria medievală), Wiesbaden, 1972
  • Pascu Ștefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. I-II, Cluj-Napoca, 1972-1979
  • Mărculeț Ioan, Mărculeț Cătălina, Geodemographic remarks on the greek-catholic church in 20th - century Transylvania, Revista Română de Geografie Politică, 1/2006, Oradea, 2006.
  • Mărculeț Ioan, Mărculeț Cătălina, Geodemographic observations on the roman-catholic religion in Transylvania (1930-2002), Revista Română de Geografie Politică, 2/2007, Oradea, 2007.
  • Mărculeț Ioan, Mărculeț Cătălina, Geodemographic remarks on the reformed cult in transylvania, 1930-2002, Revista Română de Geografie Politică, Oradea, XII, 2/2010, Oradea, 2010 (http://rrgp.uoradea.ro/art/2010-2/13_RRGP-205-Marculet.pdf).
  • Moga Ioan, Scrieri istorice, 1926-1946 (ediția M. Dan și A. Răduțiu), Cluj, 1973
  • Thomas Nägler, Așezarea sașilor în Transilvania, București, 1981
  • Horedt Kurt, Siebenbürgen in spätrömischer Zeit (Transilvania în epoca romană târzie), Bukarest, 1982
  • Horedt Kurt, Siebenbürgen im Frühmittelalter (Transilvania în Evul Mediu timpuriu), Bonn, 1986
  • Dumitru Radu Popa, La începuturile evului mediu românesc. Țara Hațegului, București, 1988
  • Mályusz Elemér, Az erdély magyar társadalom a középkorban (Societatea maghiară în evul mediu), Budapest, 1988
  • Köpeczi Béla (editor), Kurze Geschichte Siebenbürgens (Scurtă istorie a Istoriei Transilvaniei), Budapest, 1990 (Istoria Transilvaniei în trei volume, din 1986, bazată pe versiunile din anii patruzeci, de Makkai László (vide supra: Histoire de Transylvanie, Paris, 1946), l-a avut de asemeni drept editor pe (ministrul) Köpeczi Béla)
  • Kristó Gyula, Die Entstehung der Komitatsorganisation unter Stephan dem Heiligen (Apariția organizării comitatelor sub Ștefan cel Sfânt), în Setlement and Society in Hungary (edit. F. Glatz), vol. I, Budapest, 1990
  • Armbruster Adolf, Der Donau-Karpatenraum in den Mittel- und Westeuropäischen Quellen des 10.-16. Jahrhunderts. Eine historiographische Imagologie (Spațiul carpato-danubian în izvoarele Europei centrale și occidentale din secolele X-XVI. O imagologie istoriografică), Köln, Wien, 1990
  • D. M. Pippidi, Dicționar de Istorie veche a României (Paleolitic - sec. X), redactat sub direcția lui..., București, 1976.
  • Șerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată și Imperiul Mongol, București, 1993
  • Ioan-Aurel Pop, Instituții medievale românești. Adunările cneziale și nobiliare (boierești) din Transilvania în secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca, 1991
  • Ioan-Aurel Pop, Observații privitoare la structura etnică și confesională a Ungariei și Transilvaniei medievale (secolele IX-XIV), în: Istoria României. Pagini transilvane (coord. Dan Berindei), Cluj-Napoca, 1994, p. 9-44
  • Ioan-Aurel Pop, Românii și maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, Cluj-Napoca, 1996
  • Ioan-Aurel Pop, Voievodatul Transilvaniei și părțile vestice în sec. XII-XVI, în: Dinu C. Giurescu, Ioan-Aurel Pop, Stephen Fischer-Galați (coordonatori), O istorie a românilor, Cluj-Napoca, 1998, p. 75-128
  • György Lukács, Țara Făgărașului în Evul Mediu. Secolele XIII-XVI, București, 1999.
  • Busuioc-von Hasselbach Dan Nicolae, Țara Făgărașului în secolul al XIII-lea. Mănăstirea cisterciană Cârța, vol. I-II, Cluj-Napoca, 2000
  • Madgearu Alexandru, Românii în opera Notarului Anonim, Cluj-Napoca, 2001
  • Sălăgean Tudor, Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Afirmarea regimului congregațional, Cluj-Napoca, 2003
  • Sălăgean Tudor, Mitu Melinda(coord.), Principele Ștefan Bocskai și epoca sa, Cluj-Napoca, 2006.
  • Meteș Ștefan, Emigrări românești din Transilvania în secolele XIII-XX, București, 1971
  • Prodan David, Transilvania și iar Transilvania. Considerații istorice, București, 1992
  • Koch John T., Celtic Culture: A Historical Encyclopedia, ABC-CLIO, 2006
  • Lázár István, Erdély rövid története, Budapest, Korvina, 1997
  • Craig Cornish Louis, Transylvania, the Land Beyond the Forest, 1947
  • Nistor Ioan, Stema României: istoria unui simbol, Editura Studia, 2003
  • Ioan Marin Mălinaș, La umbra Sarmizegetusei romane. Basilica din Densuș, Reflexii istorice și liturgice inspirate de o carte tipărită la Viena în 1775, Viena, Editura „Mihai Eminescu” Oradea, 1997
  • Istoria bisericii Ortodoxe în Transilvnia
  • Orase medievale
  • Dictatul de la Viena
  • Primăria Cluj devenita sediul comandamentului militar maghiar al amiralului Miklos Horthy
  • Liviu Stoica, Gheorghe Stoica, Gabriela Popa (2008). Castles & fortresses in Transylvania: Cluj County. Castele și cetăți din Transilvania: Județul Cluj. Cluj-Napoca. ISBN 978-973-0-05364-7 
  • Liviu Stoica, Gheorghe Stoica, Gabriela Popa (2009). Castles & fortresses in Transylvania: Alba County. Castele și cetăți din Transilvania: Județul Alba. Cluj-Napoca. ISBN 978-973-0-06143-3 
  • Liviu Stoica, Gheorghe Stoica, Gabriela Popa (2011). Castele si cetati din Transilvania: judetul Brasov. Bucuresti. ISBN 978-973-0-11186-6 

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Dictįonar istoric al localitătįlor din Transilvania, Coriolan Suciu, Editura Academiei Republicii socialiste România, 1967-1968, București
  • Personalități transilvănene, Biblioteca "Astra" Sibiu. Compartimentul de Informare Bibliografică, Editura Biblioteca "Astra", 1971

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Transilvania

Cultura

Minerit

Indexuri, cataloage

Turism

Fundații, Comunități

Imagini

Video

Vezi și[modificare | modificare sursă]