Imperiul Roman

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Imperiul Romanilor
senatvs popvlvsqve romanvs (SPQR)
„Senatul și Poporul Romei”
Imperium Romanorum
Βασιλεία των Ῥωμαίων

Spqrstone.jpg

27 î.Hr. – 1453 Flag of the Ottoman Empire (1453-1517).svg
 
Banner of the Holy Roman Emperor (after 1400).svg

Chi-Rho a Imperiului Roman

Chi-Rho

Deviză națională
Senatus Populusque Romanus
Evoluția Republicii Romane și a Imperiului Roman
Capitală Roma
(44 î.Hr.–286 d.Hr.)

Constantinopol
(330-1204, 1261-1453)

Ravenna
(402-476)

Milano
(286-402)

Nicomedia
(286-330)

Niceea
(1204-1261)
Limbă/limbi Latină, Greacă
Religie Politeism roman urmat de Creștinism
Formă de guvernare Monarhie
Împărat Roman
 - 27 î.Hr.-14 Cezar August
 - 379 – 395 Teodosiu I
 - 475 — 476 / 1449 — 1453 Romulus Augustus / Constantin XI
Legislativ Senatul Roman
Epoca istorică Antichitate
 - Bătălia de la Actium 2 octombrie 31 î.Hr
 - Octavian devine Augustus 16 ianuarie 27 î.Hr.
 - Dioclețian decide divizarea imperiului 285
 - Constantin cel Mare mută capitala imperială la Constantinopol 330
 - Moartea lui Teodosiu, urmată de divizarea definitivă a Imperiului 395
 - Detronarea lui Romulus Augustulus * 476
 - Căderea Constantinopolului * 1453
 - Căderea Imperiului din Trapezunt 1461
Suprafață
 - 25 î.Hr.[1][2] 2.750.000 km²
 - 50[1] 4.200.000 km²
 - 117[1] 5.000.000 km²
 - 390 [1] 4.400.000 km²
Populație
 - 25 î.Hr.[1][2] est. 56.800.000 
     Densitate 20,7 loc./km²  (53,5 loc./milă²)
 - 117[1] est. 88.000.000 
     Densitate 17,6 loc./km²  (45,6 loc./milă²)
* Aceste evenimente au reprezentat dezmembrarea Imperiului Roman de Apus (286 – 476)[3] și, respectiv, a Imperiului Bizantin (330 – 1453).

Imperiul Roman (latină IMPERIVM ROMANVM) este termenul utilizat, în mod convențional, pentru a descrie statul roman post-republican caracterizat de o formă de guvernământ autocratică și de stăpânirea unui imens teritoriu în jurul Mării Mediterane. Ultimul împărat roman din Italia a fost detronat în 476, dar, pe atunci, regiunile din estul imperiului erau administrate de un alt împărat roman, ce se afla în capitala imperială de est, Constantinopol. Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) a continuat să existe, deși își micșora încet-încet teritoriul până la dispariția sa efectivă, în 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de otomani. Statele succesoare din vest (Regatul Franc și Sfântul Imperiu Roman) și din est (țaratele ruse) au folosit titluri preluate din practicile romane chiar și până în perioada modernă.

Influența Imperiului Roman în limbă, guvernare, drept, arhitectură, precum și în multe alte aspecte ale vieții de zi cu zi a devenit inevitabilă.

Imperiul Roman antic (27 î.Hr. - 395 d.Hr.)[modificare | modificare sursă]

După ce Gaius Octavius, nepotul lui Iulius Cezar, și-a consolidat poziția prin înfrângerea rivalului său la putere, Marc Antoniu, în bătălia de la Actium din anul 31 î.Hr., acesta a declanșat un amplu proces de restructurare a tuturor instituțiilor statului, fiind conștient că anii de război civil au lăsat Roma într-o stare de anarhie și că societatea romană nu era încă pregătită să accepte controlul total al unui despot. Bun tactician, Octavius (sau Octavianus) a știut să câștige simpatia tuturor. Mai întâi a desființat armatele sale și a organizat alegeri, în urma cărora a fost ales în funcția de consul. În 27 î.Hr. a returnat, în mod oficial, puterea Senatului Romei, și s-a oferit să renunțe și la supremația militară peste Egipt. Dar Senatul Roman nu numai că l-a refuzat, dar i-a dat chiar controlul asupra Spaniei, Galiei și Siriei. Puțin mai târziu, Senatul i-a dat și titlul de Augustus (tradus „cel venerat”). Această dată, 27 î.Hr., este considerată în mod convențional drept începutul Imperiului Roman, deși numele de "Republica Romana" a fost folosit mai departe, în mod oficial, timp de câteva secole. Augustus a reușit să mai acapereze și funcția de tribun, care îi permitea să convoace Senatul după voința sa și să-i stabilească agenda. În afară de aceasta a inventat și o nouă funcție, în anul 23 î.Hr., anume cea de Împărat al Romei; această funcție era pe viață și îi oferea controlul întregii armate romane. Totuși el folosea adesea titlul civil Princeps, sau „Primul Cetățean”. La 19 august 14 d.Hr. Augustus a fost succedat de Tiberius (14-37), fiul soției sale Livia Drusilla dintr-o altă căsătorie.

În vremea împăratului Claudius (41-54) imperiul s-a extins în Britania, iar după o scurtă criză în vremea împăratului Nero (54-68) imperiul și-a atins maxima întindere în vremea împăratului Traian (98-117). Traian a cucerit Dacia, Mesopotamia și părți din Arabia. Împăratul Hadrian (117-138), succesorul lui Traian, a decis însă să abandoneze Mesopotamia și părțile Daciei de est (care fuseseră incluse în provincia Moesia Inferior).

Imperiul Roman în 125 d.Hr.
Rmn-military-header.svg
Regatul Roman
753 î.Hr.510 î.Hr.
Republica Romană
510 î.Hr.27 î.Hr.
Imperiul Roman
27 î.Hr.476 / 1453 d.Hr.
Principatul
Dominatul
Imperiul de Apus   Imperiul de Răsărit
Magistrați obișnuiți
Magistrați extraordinari
Oficii și titluri onorifice
Politică și legislație
modifică 

După aceasta a urmat o perioadă de pace, cu excepția unor conflicte militare din vremea împăratului Marcus Aurelius (161-180). În anul 212 împăratul Caracalla (211-217) a oferit cetățenia romană tuturor oamenilor liberi din imperiu. În pofida acestor măsuri, secolul III a fost dominat de o perioadă de anarhie militară, în timpul căreia unele legiuni își proclamau comandanții ca împărați, și au avut loc foarte multe războaie civile. În această perioadă împăratul Aurelian (270-275), care a avut meritul să restaureze integritatea imperiului (deoarece în urma conflictelor civile se formase în vest un imperiu galo-roman și în est unul palmyrean), a decis să abandoneze, în 271, provincia Dacia. Aceasta se justifica strategic, prin ideea scurtării frontului plin de conflicte cu populațiile migratoare barbare de pe linia Dunării de Jos. Criza secolului III se consideră că a luat sfârșit cu Dioclețian (284-306). Acesta a inițiat o serie de reforme care au schimbat fata imperiului. Cu el se consideră că începe perioada dominatului (marcând sfârșitul perioadei principatului, care începuse cu Augustus), împăratul devenind în mod oficial un monarh autocrat. A reorganizat administrația in mai multe prefecturi și dioceze, și va împarți imperiul (în 286), el luând răsăritul (linia de împărțire fiind între Italia și Dalmația), având capitala la Nicomedia. Va instaura și Tetrarhia, prin care, imperiul va fi condus în continuare de 2 Auguști și 2 Cezari, câte un August și un Cezar pentru fiecare parte (apus și răsărit). În urma unor războaie civile împăratul Constantin I (306-337) va reunifica imperiul. În 313, el va da un edict de toleranță religioasă, la Mediolanum, în urma căruia creștinismul va deveni o religie favorizată (până atunci fusese persecutată de foarte multe ori, în special în vremea lui Dioclețian), iar în 325 la Niceea, s-a ținut primul sinod ecumenic, la care arianismul a fost recunoscut ca erezie (deși se pare ca la acea vreme, Constantin îi favoriza mai mult pe arianiști). În 330 el va înființa de asemenea o noua capitală, pe locul vechiului oraș Bizanț, aceasta capitala va avea inițial numele oficial "Roma Secunda" (a doua Roma), mai târziu va deveni "Roma Nova" (Noua Romă), însă orașul va deveni cunoscut popular cu numele de "Constantinopol" (orașul lui Constantin). În 332, Constantin va duce o campanie contra vizigoților la nord de Dunăre, restaurând pentru o vreme niște părți din fosta provincie romană Dacia. În 337, Imperiul va fi împărțit între fii lui Constantin I, Constant (337-350), care va lua Italia și Illyricum (includea atunci și Moesia de vest, Macedonia și Grecia), Constantin al II-lea (337-340) care va lua restul provinciilor occidentale (vestice), iar Constanțiu al II-lea (337-361) care va lua orientul și în cele din urmă întreg imperiul. În 364, imperiul a fost iar împărțit de Valentinian I (364-375) care a luat occidentul (care includea și Illyricum) și a dat orientul fratelui sau Valens (364-378). În vremea lui Valens, vizigoții fiind atacați de huni, au cerut azil în imperiu, dar apoi datorită modului migrant de viață și dificultăților de adaptare la condițiilor grele de aprovizionare de la sud de Dunăre, s-au revoltat contra romanilor, învingându-i în 378 în bătălia de la Adrianopol. Ultimul împărat care va conduce o scurtă vreme întreg imperiul, va fi Theodosius I (379-395), numai din anul 394. Acesta va proclama Creștinismul ortodox (adică nearianist), ca religie oficială în 380, iar în 381, va fi ținut la Noua Romă, Constantinopol, al doilea sinod ecumenic. În 395, imperiul va fi împărțit fiilor lui Theodosius, Arcadius (395-408) în Răsărit (est), iar Honorius (395-423) în Apus (când, Illyricum a fost atribuit părții de răsărit, dar fără Dalmația).

Declinul Imperiului Roman de Apus (395 - 476)[modificare | modificare sursă]

După 395, niciun împărat nu va mai conduce singur un imperiu, care să se întindă din Britania până în Egipt. Însă, oficial nu erau doua imperii, ci un imperiu cu doi împărați. Imperiul din occident va intra în declin, în 410, vizigoții conduși de Alaric vor devasta Roma, care n-a mai fost devastată din 387 î. Hr. (însă Roma nu mai era capitala imperiului încă din 285, capitala fiind la Mediolanum, iar apoi în vremea lui Honorius mutată la Ravenna). Declinul imperiul de vest se va accentua în vremea lui Valentinian al III-lea (423-455), continuând să piardă din teritoriu, iar în 439 vandalii conduși de Gaiseric au cucerit Cartagina și o parte considerabilă din nordul Africii. În anul 451, generalul Flavius Aetius a reușit să-i învingă pe hunii conduși de Attila în bătălia de la Chalons, dar declinul imperiului de vest a continuat, împărații ajungând sa fie niște marionete ale unor comandanți germanici. În anul 476, un comandant german din armata romană, pe nume Odoacru l-a înlăturat pe împăratul de la Ravenna, Romulus Augustulus (475-476), și a refuzat să mai pună o alta marionetă, preferând să-l recunoască pe împăratul din răsărit Zenon (474-491) ca singurul împărat roman și să conducă Italia romană în numele lui, deși un alt împărat din occident, Iulius Nepos (474-480), continua să conducă Dalmația. În anul 487, după niște neînțelegeri cu Odoacru, Zenon îl va convinge pe regele ostrogot Theodoric (care se afla în Balcani, în partea imperiului de răsărit), să plece și să-l înlocuiască pe Odoacru, ca guvernator al Italiei.

Imperiul Roman de Răsărit (476 - 1453)[modificare | modificare sursă]

Imperiul roman din orient a reușit să scape de pericolele barbare din secolul V, orientându-i pe mulți dintre barbari spre occident. Însă în secolul al VI-lea, împăratul Iustinian (527-565) a decis să încerce să recucerească occidentul roman. El se va baza în special pe generalul Belisarius, iar apoi pe Narses. Romanii au reușit să recucerească Nordul Africii de la Vandali în 534, însă războaiele cu ostrogoții din Italia vor fi mult mai lungi, ele durând din 535 până în 554. În cele din urmă romanii au recucerit Italia, dar efortul de război a ruinat economia romană. În afară de Nordul Africii și Italia, va mai fi recucerita și o parte din sudul Spaniei, și pentru o vreme și câteva teritorii la nord de Dunăre. În vremea lui Iustinian, a fost dat un nou cod de legi, care va rămâne cunoscut cu numele de "Codul lui Iustinian", și a fost reconstruită catedrala Hagia Sophia (Sfânta Înțelepciune) în forma ei actuală, între ani 532-537.

Vizualizare exterioară a catedralei Sfânta Sofia (Înțelepciune), 2004

Recuceririle din vremea lui Iustinian nu vor dura, Italia va fi atacată de lombarzi în 568, iar sudul Spaniei, va fi pierdut din nou, în câteva decenii, iar conflictele cu persii vor reîncepe (în vremea lui Iustinian, romanii au plătit un tribut scump ca să păstreze pacea), orientând atenția imperiului la est. Însă împăratul Mauricius (582-602) a reușit sa restabilească pacea cu persii (ajutându-l pe regele perșilor Chosroes al II-lea într-un război civil), și a reorganizat apărarea Balcanilor contra avarilor și slavilor. Dar, în 602, soldații lui Mauricius, nemulțumiți că au fost obligați să petreacă iarna la nord de Dunăre, s-au revoltat, și l-au pus împărat pe Phocas (602-610). Conflictele cu persii vor reîncepe, ceea ce va duce la ignorarea apărării din Balcani, iar astfel vor intra slavii. Phocas va fi înlăturat în anul 610 de Heraclius (610-641), care va reuși în cele din urmă să-i învingă pe persi. Heraclius va schimba de asemenea limba oficiala a imperiului în greacă (totuși, multe din provinciile imperiului erau multi-etnice). Însă în secolul VII vor începe atacurile arabilor islamici care vor cuceri întreaga Persie, apoi provinciile romane Siria, Palestina, Egipt (cucerirea lor a fost atât de ușoară și datorită faptului că aici erau majoritari ca religie miafizitii) și Nordul Africii, iar în secolul al VIII-lea aceștia au cucerit și regatul vizigot din Spania ajungând pana în Francia. În 751, lombarzii vor cucerii Ravenna (capitala exarhatului roman din Italia), acest lucru a fost grăbit și datorită confruntărilor religioase din cauza iconoclasmului care duseseră la rebeliunea (vechii) Rome. Deși, iconoclasmul a fost condamnat în 787 la al șaptelea sinod ecumenic de la Noua Romă, imperiul nu va mai recăpăta (vechea) Roma, aceasta ajungând sub influenta francilor. În 800, papa de la Roma, Leo al III-lea îl va încorona pe regele francilor Charlemagne ca împărat al romanilor, ceea ce va duce la formarea Imperiului Romano-german (800-1806). Imperiul Roman (de răsărit) va începe să-și revină în vremea dinastiei macedonene (867-1056), atingând apogeul în vremea lui Vasile al II-lea (976-1025). În această perioadă, vor fi recucerite părți din estul Anatoliei, Siria, Armenia, toată peninsula Balcanica, sudul Italiei, și insule din Mediterana (Creta, Cipru). În secolul al XI-lea, va începe iar un declin, ce va duce la pierderea Italiei de sud în favoarea normanzilor și a Anatoliei care a fost cucerită de turcii selgiucizi (cu excepția unor părți din vest și nord), dar împăratul Alexius I Comnen (1081-1118) a reușit să salveze imperiul. De asemenea, în această perioadă au început cruciadele contra musulmanilor, deși imperiul inițial a profitat, în cele din urma vor începe conflictele dintre occidentul medieval și imperiu. În 1204, cruciada a patra a devastat Constantinopolul și a fondat Imperiul Latin al Romaniei (1204-1261), capitala imperiului roman fiind mutata la Niceea acuma, însă alte doua state romane s-au desprins acum, Despotatul Epirului (1204-1337) și Imperiul din Trapezunt (1204-1461). Cei din Niceea, vor reuși în 1261 să recucerească Constantinopolul, dar imperiul nu-și va mai reveni și va continua să cadă în declin. În secolul al XIV-lea, Anatolia va fi pierdută la turci, iar otomanii vor trece în Europa în 1354, ocupând Gallipoli. În 1453, după mai multe conflicte, otomanii reușesc sa cucerească Constantinopolul, iar apoi în 1461 și Trapezuntul.

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d Taagepera, Rein (1979). „Size and Duration of Empires: Growth-Decline Curves, 600 B.C. to 600 A.D”. Social Science History 3 (3/4): 115–138. doi:10.2307/1170959. 
  2. ^ John D. Durand, Historical Estimates of World Population: An Evaluation, 1977, pp. 253-296.
  3. ^ Roman Empire -- Britannica Online Encyclopedia”. www.britannica.com. http://www.britannica.com/EBchecked/topic/507739/Roman-Empire. Accesat la 9 iulie 2008. 

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Edward Gibbon, Decline and Fall of the Roman Empire, J.M. Dent & Sons, London, 1966
  • Edward Gibbon, Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Editura Minerva, București, 1976
  • Jean-Michel Carrié et Aline Rousselle, L'Empire romain en mutation : Des Sévères à Constantin (192-337), t. 10, Le Seuil, coll. « Points Histoire / Nouvelle Histoire de l'Antiquité », 2003 (ISBN 2-02-025819-6) (notice BnF no FRBNF37052012v)
  • Jean-Pierre Martin, Alain Chauvot et Mireille Cébeillac-Gervasoni, Histoire romaine, Paris, Armand Colin, coll. « collection U », 2001 (ISBN 2200265875) (notice BnF no FRBNF37659555)
  • Yann Le Bohec, L'armée romaine sous le Bas-Empire, Paris, Picard, 2006 (ISBN 2-7084-0765-1) (notice BnF no FRBNF409209405)
  • Paul Petit, Histoire générale de l'Empire romain, Le Seuil, coll. « Points Histoire », 1978
  • Paul Petit, Le Haut-Empire: 27 av. J.-C.-161 apr. J.-C., t. 1 (ISBN 2-02-004969-4) (notice BnF no FRBNF34608092c)
  • Paul Petit, La Crise de l'Empire: Des derniers Antonins à Dioclétien, t. 2 (ISBN 2-02-004970-8) (notice BnF no FRBNF34608093)
  • Paul Petit, Le Bas-Empire : 284-395, t. 3 (ISBN 2-02-004971-6) (notice BnF no FRBNF34608094)
  • André Piganiol, L'Empire chrétien, Paris, Presses universitaires de France, 1972 (ISBN 2-13-032125-9) (notice BnF no FRBNF35303167v)
  • Roger Rémondonon, La Crise de l'Empire romain : De Marc-Aurèle à Anastase, Paris, Presses universitaires de France, coll. « La Nouvelle Clio », 1980 (ISBN 2-13-031086-9) (notice BnF no FRBNF41677283v)
  • Philippe Richardot, La fin de l'armée romaine: 284-476, Paris, Economica, 2005, 3e éd. (ISBN 2-7178-4861-4) (notice BnF no FRBNF40027748h)

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]