Industria României

Istoric

Industria alimentară românească a apărut în Transilvania sfârșitului de secol al 18-lea, în plină dominație străină. Salamurile, cărnurile și brânzeturile fabricate în vechiul Regat aveau mare căutare atunci, mai ales datorită ingredientelor naturale din care erau preparate.

Perioada comunistă

În perioada comunistă, cele mai mari platforme industriale din București au fost: Automatica, Aversa, Electromagnetica, Electrotehnica, Frigocom, IMGB, Laromet, Rocar, Policolor, Semănătoarea, Titan, Timpuri Noi și Tricodava. Alte platforme industriale: Ventilatorul, Republica, Energoutilaj, Energoreparații, Suveica, UMEB, Spicul, Helitube, Pumac, Muntenia, Flores, Apaca, fabrici de pâine Plevnei, Titan și Spicul, fabrica de lapte Miorița, Triconf, Granitul, fabrica de săpun Stela, Uzinele Vulcan.

Evoluția angajaților din industrie

• În 1990, în România erau aproximativ 6,5 milioane de salariați. Mai mult de jumătate dintre aceștia (circa 3,5 milioane) lucrau în industrie;
• În 1997, mai erau doar 5,35 milioane de salariați, iar în industrie erau ocupați aproape 2,5 milioane;
• La sfârșitul lui decembrie 2003 mai figurau 4,333 milioane de salariați, iar numărul celor angajați în industrie scăzuse la 1,738 milioane;

Industria grea

Industria metalurgică

În anul 2004, producția de oțel a României a fost estimată la 5,9 milioane tone. Principalele combinate siderurgice din România sunt Sidex Galați și Siderurgica Hunedoara, cumpărate de la statul român de ArcelorMittal, precum și Combinatul Siderurgic Reșița (CSR), cumpărat de gigantul rus TMK și Donasid Călărași, cumpărat de Tenaris.

Principalii producători de tuburi metalice sunt Silcotub Zalău și Tubinox București cumpărate de Tenaris, Artrom Slatina, cumpărat de TMK, și Petrotub Roman și Tepro Iași, cumpărate de ArcelorMittal.

Producția totală de țevi laminate în România a fost de 561.000 tone în anul 2008. Din această cantitate, 30% a fost realizată de TMK Artrom - 166.000 tone.

Potrivit strategiei de restructurare a industriei siderurgice românești pentru perioada 2004 - 2010, producția de oțel a României ar putea ajunge, în 2010, la nivelul de 8,79 milioane tone.

Conform strategiei, producția de oțel în 2006 era estimată să ajungă la 6,9 milioane tone, cea mai mare cantitate - cinci milioane tone, urmând a fi produsă de Sidex, în 2007 trebuind să ajungă la 7,5 milioane tone (5,35 milioane tone la Sidex) și în 2009 la opt milioane tone (5,6 milioane tone la Sidex). Pentru 2009, strategia prevedea o producție de 8,5 milioane tone (5,7 milioane tone Sidex).

Strategia menționată amintește și de investițiile pe care companiile siderurgice s-au obligat să le realizeze până la finele lui 2008, respectiv 568 de milioane dolari, din care 138 de milioane dolari în mediu, restul fiind pentru modernizarea capacităților de producție. Sidex are cea mai mare sumă de investit, respectiv 444,6 milioane dolari.

În anul 2008, producția la nivel național a coborât cu 20% față de 2007, la circa 4,9 milioane de tone de oțel brut.

În anul 2009, consumul de produse finite din oțel a fost de aproximativ 3,1-3,2 milioane de tone.

Industria de armament

România a devenit exportatoare de armament printr-o decizie a lui Nicolae Ceaușescu, anunțată la Plenara Comitetului Central al PCR din 1968. Sub presiunea invaziei sovietice în Cehoslovacia, coroborată cu naționalismul politic al lui Ceaușescu, Plenara PCR a aprobat înființarea unui sector al producției de apărare, în cadrul industriei naționale, sector care, până în 1964, a suportat efectele acordurilor de după războiul mondial, fiind practic desființat. După 10 ani de la Plenară, România dobândea autonomie față de industria sovietică de armament și de cea a membrilor pactului de la Varșovia, care, pâna în acel moment, asigurau necesarul de tehnică militară al armatei române. În anii 1980, 75% din necesarul de tehnică al armatei era asigurat din producția internă de armament, existând și un consistent potențial de export. Noul profil industrial a început fabricarea unei largi game de produse militare, după modele asimilate din Uniunea Sovietică și din țările prietene: tancuri, rachete, nave, avioane de luptă, arme de artilerie și infanterie cu muniția aferentă, sisteme radar și de transmisiuni etc. Cea mai mare parte a uzinelor de armament au fost construite cu profil dublu, insistându-se ca liniile de fabricație să poată fi utilizate atât în scopuri civile, cât și militare. Industria românească de armament începea, prin anii 1980-1982 să exporte masiv în țările din sfera de influență a blocului comunist, dar și în state aflate în conflict ori sub embargo internațional, ignorat de România. Exporturile de arme constituiau partea practică a politicii externe promovate de Ceaușescu, în contactul cu țările arabe sau regimurile revoluționare din Africa, Asia și America Latină. România s-a implicat și în traficul ilegal de armament, scopul fiind atragerea de valută în țară, devenint astfel un cap de pod pentru traficanți de arme renumiți. După Revoluția din decembrie 1989, România, aliniată puterilor occidentale, a semnat Aranjamentul de la Wassenaar în 1996, privind armele convenționale, precum și alte acorduri de control asupra exporturilor militare, ceea ce a obligat statul român să renunțe la piețele ilegale sau la partenerii comerciali tradiționali, aflați sub incidența sancțiunilor ONU, Uniunii Europene sau a statelor NATO. Efectul acestei politici s-a reflectat imediat în scăderea producției de armament, până la limita supraviețuirii.

Înainte de 1989, în industria de armament lucrau mai mult de 200.000 de oameni, iar numărul a ajuns la 65.000 în anul 2001. În perioadele bune, România a exportat armament în valoare de mai multe miliarde de dolari. După 1989, România a pierdut aproape toate piețele tradiționale și o dată cu restructurarea armatei de la 300.000 de militari la aproximativ 100.000, a căzut și piața internă. În anul 2000, exporturile de produse strategice au fost în valoare de doar 37 milioane de dolari, comparativ cu 700 milioane de dolari, cât a exportat România în 1989. În anul 2001, România mai exporta armament sau produse strategice doar în Turcia, India și Pakistan. Până în anul 2001, nu s-a luat o decizie de restructurare masivă a industriei de apărare din motive sociale. În general, companiile producătoare de armament se găseau în zone monoindustriale. Orașele respective trăiau, practic, doar de pe urma acestor industrii.

În anul 2008, industria românească de armament a făcut exporturi de peste 141 milioane de euro.

Numărul angajaților din industria de apărare a fost de 3.410 în anul 2006 și de 2.625 în anul 2007.

Controverse

În iulie 2016, anchetă realizată de OCCRP și Balkan Insight, organizații internaționale de jurnalism de investigație, arată că din România ar fi plecat, în perioada 2012-2015, armament în valoare de 81 de milioane de euro către patru state din Orientul Mijlociu, care ar fi alimentat mai departe, uneori cu intervenția directă a Comandamentului de Operațiuni Speciale al SUA, părți combatante în conflictul din Siria.

Industria ușoară

În anul 2003, producția industriei ușoare a realizat 3% din Produsul Intern Brut și 9,8% din volumul total al producției industriale, iar 84% din producția industriei ușoare a fost exportată, față de 26% în anul 1989. Ponderea la export a industriei ușoare reprezenta 34,5%, din care cea a industriei textile era de 25%. Valoarea exporturilor din industria ușoară a fost de 5,3 miliarde de euro în 2003. Față de 1989, forța de muncă angajată în industria ușoară s-a redus la jumătate, de la 800.00 de persoane la 450.000 în 2003. La nivelul anului 2003 activau în industria ușoară aproape 9.000 de întreprinderi, din care peste 5.000 în domeniul confecțiilor.

Industria lemnului

În anul 2008, numărul de angajați din industria lemnului era de 150.000.

Industria textilă

În anul 2007, numărul angajaților din industria textilă era de 342.000, ajungând în anul 2008 la 312.000.

Octombrie 2012 - Numărul angajaților din industria textile-pielărie este de 220.200. Cei mai mulți salariați sunt în sectorul articolelor de îmbrăcăminte, respectiv 141.200. "În anii anii '90 erau 900.000 de angajați, cu mai puține companii, însă firme foarte mari. S-au închis companiile mari, iar în 2004 am ajuns la 450.000 de angajați. S-au înjumătățit, dar a crescut numărul de companii, pentru că au apărut micro-întreprinderile. Vârful în ceea ce privește numărul companiilor din această industrie s-a atins în 2004, când activau circa 11.000. [1]

Lectură suplimentară

• Industria din România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: despre stadiile premergătoare industriei mecanizate, Gheorghe Zane, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970
• Politica economică a României între 1922 și 1928, Ioan Saizu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1981
• Industrializarea României: studiu evolutiv-istoric, economic și juridic, N. P. Arcadian, Editura Impr. Națională, 1936
• Industria românească: 1934-1938, Marcela Felicia Iovanelli, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975
• Industria României: 1966-1970, Constantin Ionescu, Editura politică, 1971
• Industria Republicii Populare Romîne în plin avînt, C. Scarlat, Editura Politică, 1959
• Industria socialistă: temelia dezvoltării armonioase și rapide a economiei R.P.R.', Constantin Tuzu, Editura Politică, 1964
• Dezvoltarea intensivă în strategia progresului economico-social al României, Barbu Gh Petrescu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1988
• Strategia dezvoltării intensive a economiei românești, Barbu Gh Petrescu, Institutul Central de Cercetări Economice, Editura Politică, 1985
• Făurirea economiei socialiste unitare în România, Gheorge Gh Curcă, Editura politică, 1976
• Istoria economiei naționale a Romîniei: Economia Romîniei in perioada revoluției populare, Institutul de Științe Economice "V.I. Lenin" București. Catedra de Istoria Economiei Naționale a R.P.R., Editura Didactică și Pedagodică, 1964
• Gandirea economica romaneasca despre industrializare 1859-1900, Radu-Dan Vlad, Editura Mica Valahie

Legături externe

• Ce s-a intamplat cu numele mari ale industriei comuniste, 19 februarie 2004, Capital
• Perspectivele industriei: la mana capitalului strain^{[nefuncțională]}, 2 mai 2006, Ilie Serbanescu, Jurnalul Național
• Dispariția coloșilor industriali, 2 decembrie 2010, Alex Dima, Ziarul de Duminică
• DOSAR Ieri fabrici și uzine, azi vile și ruine, 7 februarie 2011, Florel Manu, Loredana Dascălu, Patricia Rusu, Adevărul
• Industrie bucureșteană: Ce a fost, câtă a mai rămas, 4 iulie 2011, Dinu Giurescu, Cotidianul
• De la fabrici și uzine, azi la malluri și ruine, 21 octombrie 2011, Roxana Gagiu, Florel Manu, Adevărul
• „Privatizarea“ și falimentarea industriei bucureștene (1990-2010). Ce aveam în decembrie 1989 Arhivat în 21 noiembrie 2013, la Wayback Machine., Dinu C. Giurescu, decembrie 2011, Revista Clipa
• Schimbarea la față a fabricilor comuniste Arhivat în 27 noiembrie 2012, la Wayback Machine., 10 octombrie 2012, Răzvan Amariei, Capital
• La limita legii. Biserica romano-catolică în timpul comunismului Arhivat în 4 noiembrie 2012, la Wayback Machine., 1 noiembrie 2012, Cristina Diac, Adevărul
• Industria trece printr-un val de închideri care afectează creșterea economică. Care sunt cauzele dezindustrializării de după ‘89 și unde s-a greșit? Am privatizat destul sau prea puțin? De ce nu am atras destui noi investitori?, 7 martie 2013, Adrian Cojocar, Ziarul financiar
• Mândria lui Ceaușescu, astăzi: ce au ajuns marile uzine comuniste din București și cât a mai rămas din ”gloria” lor industrială, 22 martie 2013, Ionut Ungureanu, Adevărul
• Povestea unui dezastru: prăbușirea economiei României comuniste. Cum s-a ales praful de mândria lui Ceaușescu - industria patriei, 22 martie 2013, adevarul.ro
• Mastodonții României: cutremurătoarele povești de pe marile șantiere din vremea lui Ceaușescu. Munca, teroarea și Securitatea de la Porțile de Fier, Casa Poporului sau Transfăgărășan, 29 martie 2013, Adevărul

Vezi și

• Economia României
• Industria energetică în România
• Dezindustrializarea României