Nicolae Manolescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Pentru alte persoane cu același nume, Nicolae Manolescu, vedeți Nicolae Manolescu (dezambiguizare).
Nicolae Manolescu
Sigla academia romana.gif Membru titular al Academiei Române
Nicolae Manolescu
Nicolae manolescu color.jpg
Naștere 27 noiembrie 1939 (1939-11-27) (74 de ani)
Râmnicu Vâlcea, România
Ocupație critic și istoric literar, eseist, editorialist, jurnalist, politician, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române din 1997, membru titular al Academiei Române din 28 martie 2013.
Naționalitate  România
Activitatea literară
Activ ca scriitor 1966 - prezent
Subiecte critică și istorie literară
Operă de debut Lecturi infidele


Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu
Secolul 16 - Secolul 17
Secolul 18 -Secolul 19
Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism
Romantism - Realism
Simbolism - Naturalism
Modernism - Tradiționalism
Semănătorism- Avangardism
Suprarealism - Proletcultism
Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română
Scriitori după genuri abordate
Romancieri - Dramaturgi
Poeți - Eseiști
Nuveliști - Proză scurtă
Literatură pentru copii

Portal România
Portal Literatură
Proiectul literatură
 v  d  m 

Nicolae Manolescu, născut Nicolae Apolzan, (n. 27 noiembrie 1939, Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea) este un critic și istoric literar român, cronicar literar și profesor universitar, membru titular al Academiei Române (din 2013[1][2]). A activat și ca politician după Revoluția din 1989. Ambasador al României la UNESCO și președintele Uniunii Scriitorilor din România (pentru al doilea mandat). Manolescu este considerat, în general, ca unul dintre cei mai importanți critici literari români din ultimele decenii.[3][4] În legislatura 1992-1996 ales ca senator în județul Sibiu pe listele partidului OCL-(PAC).

Una dintre cărțile sale fundamentale este Istoria critică a literaturii române, apărută în 2008 într-o ediție definitivă. Este, de asemenea, directorul revistei România literară. În luna decembrie 2011, Senatul Universității din București l-a declarat Profesor emerit. Administrația prezidențială l-a decorat cu Ordinul Național Steaua României în grad de Mare Cruce, cea mai înaltă distincție a statului român.

Biografie[modificare | modificare sursă]

S-a născut într-o familie de profesori de liceu. Tatăl său, Petru Apolzan era originar din Sibiel, cu ascendență în Apoldu de Jos. Mama sa, Sabina, era profesoară de limba franceză, a fost profesoara lui Virgil Ierunca. În anul 1953, după arestarea părinților săi din motive politice, a fost înfiat de bunicul matern și a luat numele acestuia, Manolescu.

Studii[modificare | modificare sursă]

În 1956 Nicolae Manolescu a absolvit studii la gimnaziul și liceul la Sibiu. În 1962 devine licențiat al Facultății de Filologie a Universității din București. În 1974 obține titlul de Doctor în Litere cu teza Opera lui Titu Maiorescu la Universitatea din București. Teza de doctorat a stat la baza cărții sale Contradicția lui Maiorescu, o incursiune critică, un eseu biografic și psihanalitic, un exercițiu de hermeneutică necesar, întrucât studiile despre Maiorescu sufereau de politizarea excesivă.[5]

Cariera profesională[modificare | modificare sursă]

Carieră didactică universitară la Catedra de literatură română a Facultății de Filologie din București începută în 1963, este numit profesor titular în 1990. Predă, de asemenea, și studenților străini. Debutează cu cronica literară în Gazeta literară, acceptând întocmai clișeele dogmatismului realist-socialist, potrivit analizei lui Marian Nițescu. Devine apoi cronicar literar al României Literare vreme de treizeci de ani, o bună parte din timp sub conducerea lui George Ivașcu. A coordonat lucrările Cenaclului de luni, la care au debutat majoritatea poeților optzeciști până la desființarea acestuia, din rațiuni politice. Din 1990 devine director și editorialist al revistei România Literară. Cronicar al revistei Contemporanul din 1962 până în 1972, perioadă din care datează textele în care „limbajul, marcat de aceleași poncife ale dogmatismului, capătă o notă personală“ („Poeții noștri au conștiința că exprimă un umanism superior și, din această perspectivă, ei simt nevoia să reconsidere universul, traducând în mari simboluri ideile, valorile etice ale comunismului... etc.“, „Laudă creației“, Contemporanul, nr. 44, 1. nov. 1963), demonstrează același M. Nițescu. Cronicar al revistei România literară din 1972 până în 1989. În 1997 este ales membru corespondent al Academiei Române, iar din 2005 devine președinte al Uniunii Scriitorilor din România. În 2006 a fost numit în funcția de ambasador al României la UNESCO. A debutat editorial cu volumul Lecturi infidele în anul 1966. În anul 2008 a publicat Istoria critică a literaturii române, care poartă subtitlul 5 secole de literatură , în care a continuat eforturile de canonizare, cea de-a doua istorie a literaturii române de la origini pînă în zilele noastre, prima fiind cea scrisă de G. Călinescu.

Selecție din cărțile publicate[modificare | modificare sursă]

Nicolae Manolescu a publicat peste 40 de volume dintre care se pot aminti cele care sunt considerate cele mai importante

  • 1966 - Lecturi infidele, eseuri de critică și istorie literară. Debut editorial.
  • 1968 - Metamorfozele poeziei, un studiu foarte important, sinteză a poeziei române interbelice.
  • 1968 - Poezia româna modernă de la George Bacovia la Emil Botta. Antologie.. La scurtă vreme de la lansarea cartea a fost retrasă din librării și topită. Ediția a doua apare abia după 1990.
  • 1970 - Contradicția lui Maiorescu, monografie, eseu psihanalitică, biografie,istorie literară. La origine stă teza de doctorat numită mai sus.
  • 1971 - 1988 - Teme, 7 volume de eseuri, critifiction
  • 1976 - Introducere în opera lui Alexandru Odobescu, monografie critică
  • 1976 - Sadoveanu sau utopia cărții, o monografie atipică, în stil manolescian a operei lui Mihail Sadoveanu.
  • 1980 - 1983 - Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, 3 volume. Poate cea mai cuprinzătoare sinteză asupra romanului românesc. Conține teoria celor trei vârste ale romanului, doric, ionic și corintic. Evident această clasificare își are originea în stilurile coloanelor templelelor din Grecia antică. Cele trei categorii corespund romanelor clasice, realiste sau omnisciente, romanelor la persoana I, și romanelor postmoderne.

Vezi și articolul Teoria romanului.

  • 1987 - Despre poezie, ediția a doua, Aula, 2002. O introducere în analiza poeziei cu speciile ei literare.
  • 1990 - Istoria critică a literaturii române, volumul I. De la Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung la perioada romantismului timpuriu și a literaturii post-pașoptiste, la Hasdeu și Alexandru Odobescu. Volumul I se închide cu capitolul dedicat romanului postpașoptist.
  • 1991 - Dreptul la normalitate: Discursul politic și realitatea, eseuri și editoriale pe teme politice publicate în revista România literară la începutul anilor 90.
  • 1995 - Cărțile au suflet, volum care reia o parte din Teme.
  • 1999 - Poeți romantici, prima parte din al doilea volum al Istoriei critice a literaturii române. Conține analize ale operei lui Vasile Cârlova, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu și Vasile Alecsandri.
  • 2000 - Contradicția lui Maiorescu, ediția a III-a la Editura Humanitas
  • 2001 - Teme, Editura Universalia
  • 2002 - Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, Editura Aula, trei volume, vol.I, Poezia, vol. II, Proza, teatrul, vol. III, Critica, Eseul
  • 2003 - Cititul și scrisul, Nicolae Manolescu par lui meme.
  • 2008 - Istoria critică a literaturii române, Ed. Paralela 45, 2008.
  • 2009 - Viață și cărți. Amintirile unui cititor de cursă lungă, Ed. Paralela 45, 2009.[6]

Cărți publicate în colaborare[modificare | modificare sursă]

  • 1965 - Literatura română de azi, 1944-1964, în colaborare cu Dumitru Micu.
  • Este coautor la manualele de limbă și literatură românâ pentru clasele a IX-a (1977) și a XII-a (1979)

Cariera politică[modificare | modificare sursă]

Este membru fondator al Alianței Civice. Devine președinte al Partidului Alianța Civică (PAC) (iulie 1991). Partidul a fost membru al Convenției Democrate Romane, pe listele căreia Nicolae Manolescu a fost ales, în septembrie, ca senator. În legislatura 1992-1996, a fost ales senator PAC de Sibiu. În 1992, PAC împreună cu PL'93, au înființat Alianța Naționala Liberală (ANL). La Congresul extraordinar al ANL, Nicolae Manolescu a fost desemnat candidat la președinție. Și-a depus candidatura pe 20 septembrie 1992. În 1998 P.A.C., partidul înființat de Nicolae Manolescu, fuzionează cu PNL, într-o tentativă de unificare a mișcării liberale. În anul 2000 demisionează din funcția de președinte al Consiliului Național al P.N.L. și se retrage din viața politică.

Alte activități culturale[modificare | modificare sursă]

Între 1997-2000 moderează talk show-ul cultural Profesiunea mea, cultura, la Pro TV. Din 2002 conduce Întâlnirile României Literare la Clubul Prometheus. Devine membru corespondent al Academiei Române din 1997.

Referințe critice (monografii)[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Academia Română l-a desemnat pe Nicolae Manolescu membru titular, 28 martie 2013, Corina Zorzor, Adevărul, accesat la 8 aprilie 2013
  2. ^ Academia Română - Membri titulari, accesat 30 martie 2013
  3. ^ Nicolae Manolescu candidează pentru un al treilea mandat la președinția USR: Vreau să mă asigur că nu se alege praful, 15 martie 2013, RL Online, România liberă, accesat la 17 iulie 2013
  4. ^ Nicolae Manolescu și Dan Mircea Cipariu vor candida la președinția Uniunii Scriitorilor - surse, 14 martie 2013, Mediafax, accesat la 17 iulie 2013
  5. ^ Dupa aparitia primelor doua editii ale cartii lui Nicolae Manolescu (1970 si 1973), Liviu Rusu va publica în revista Familia (martie si aprilie 1973) studiul „Contradictia lui Maiorescu“, reluat apoi în volumul sau de Scrieri despre T. Maiorescu, Bu­curești: Editura Cartea Românească, 1979, p. 162-185. Lucrarea lui Manolescu este considerată de Liviu Rusu a fi tipică pentru începuturile unui „proces apologetic cu totul exagerat, o supralicitare prin nimic justificată, călcîndu-se din nou adevărul în picioare, nesocotindu-se datele precise ale documentelor, lăsînd frîu liber fanteziei“ (p. 162).
  6. ^ CRONICA LITERARA/ Nicolae Manolescu – public și privat, 25 martie 2010, Andrei Terian, Ziarul de Duminică, accesat la 25 martie 2013

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Nicolae Manolescu
Wikicitat
La Wikicitat găsiți citate legate de Nicolae Manolescu.

Interviuri