România în al Doilea Război Mondial

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Istoria României
Stema României
Acest articol este parte a unei serii
Preistoria pe teritoriul României
Epoca pietrei
Epoca bronzului
Epoca fierului
Dacia
Cultura și civilizația dacică
Războaiele daco-romane
Dacia romană
Originile românilor
Formarea statelor medievale
Țările Române în Evul Mediu
Țara Românească
Principatul Moldovei
Dominația otomană
Țările Române la începutul epocii moderne
Epoca fanariotă
Modernizarea țărilor române
Regulamentul Organic
Revoluția Română de la 1848
Principatele Unite
Războiul de Independență
Regatul României
Primul Război Mondial
Unirea Basarabiei cu România
Unirea Bucovinei cu România
Unirea Banatului cu România
Unirea Transilvaniei cu România
Al Doilea Război Mondial
Comunismul
R.P. Română/R.P. Romînă
R.S. România
Revoluția Română din 1989
România Contemporană
Vezi și
Istoria românilor
Istoria militară a României
Istoriografia română

Portal România
 v  d  m 


După o perioadă de neutralitate de mai bine de un an (în decursul căreia Regatul României a permis evacuarea guvernului, tezaurului și forțelor poloneze spre Egiptul britanic, dar a pierdut importante teritorii în profitul aliaților de atunci ai Germaniei naziste, anume URSS, Ungaria și Bulgaria), România își schimbă alianțele odată cu sosirea la putere a lui Ion Antonescu. Se aliază cu Puterile Axei în octombrie 1940 și intră în război de partea acestora în iunie 1941, în scopul de a recupera măcar teritoriile răpite de URSS : Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herței. După trei ani și două luni de campanii militare împotriva URSS, care duc armata română până în stepa din nordul Caucazului și înapoi, la data de 23 august 1944, armata sovietică fiind deja în Moldova de nord încă din luna martie, Regele Mihai își dă acordul pentru înlăturarea prin forță a mareșalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite. În urma refuzului net al lui Antonescu, Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat, iar România a trecut de partea Aliaților. Participarea României la cel de-al doilea război mondial s-a caracterizat așadar prin două campanii: cea din est pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei, pierdută, și cea din vest pentru eliberarea Transilvaniei, câștigată. La încheierea războiului, pe planul diplomatic doar participarea de partea Axei a fost luată în cont, și România a semnat Tratatul de pace de la Paris (1946) ca stat dușman învins.

Anii dinaintea războiului[modificare | modificare sursă]

Până în 1938, forma de guvernământ română a fost acea de monarhie constituțională parlamentară. Principalele partide erau Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal, Partidul Național Creștin, „Frontul Român” și alte grupări mai mici dar mai radicale, care nu șovăiau să folosească violența și luptau împotriva democrației parlamentare : „legionarii” și comuniștii. Tulburările politice și economice din perioada următoare Primului Război Mondial favorizau dezordinea politică, precum și aceste grupări radicale. Dezordinea politică din România anilor 1928-1938 s-a exprimat prin schimbarea a 25 de guverne într-un deceniu. Constituția din 1923 îi dădea regelui posibilitatea de a dizolva parlamentul și de a organiza alegeri acesteia

Dictatura regală a lui Carol al II-lea a fost instaurată ca o reacție în fața acestor tulburări, la 11 februarie 1938, prin instalarea unui guvern condus de patriarhul Miron Cristea. Constituția a fost abrogată și înlocuită cu una nouă intrată în vigoare la 27 februarie, prin care toate puterile erau concentrate în mâna regelui, iar parlamentul avea doar rolul de instituție auxiliară legislativă. Printr-un decret lege, toate partidele politice parlamentare au fost regrupate într-un Front al Renașterii Naționale, din care legionarii și comuniștii erau excluși. S-a format și un consiliu de coroană, care avea însă un caracter consultativ. În același timp cu măsurile luate pentru instaurarea și consolidarea dictaturii regale au fost arestați și o serie de lideri legionari, dintre care mai apoi, 13 au fost executați din ordinul regelui la 30 noiembrie 1938. Printre aceștia s-a aflat și șeful legionarilor Corneliu Zelea Codreanu[1].

O dată cu declanșarea războiului și cu prăbușirea Franței, care garantase frontierele României prin convenția de la 23 august 1939, integritatea regatului României era pusă în primejdie din exterior de revendicările sovietice, ungare și bulgare, susținute de Germania și Italia, și din interior de mișcările naționaliste ale minorităților conlocuitoare și de grupările politice extremiste printre care partidul nazist Grupul Etnic German din România, condus de Andreas Schmidt. Carol al II-lea formează atunci, la 22 iunie 1940 Partidul Națiunii, un partid unic în fruntea căruia se așază el însuși. Acest regim politic, dictatorial, antifascist și anticomunist, naționalist și creștin, este denumit carlist. Durata sa va fi scurtă, sub patru luni : nici tulburările și asasinatele politice nu încetează (dimpotrivă), nici integritatea teritorială nu este păstrată (prin tratatul Hitler-Stalin, Tratatul de la Craiova și Dictatul de la Viena România pierde peste o treime din teritoriu și peste un sfert din populație). Criza regimului "carlist" se încheie prin abdicarea regelui la 6 septembrie 1940[2].

Începutul celui de al Doilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]

Animaţie cu schimbările graniţelor României între 1859-2010

Pe 23 august 1939 Germania nazistă și Uniunea Sovietică au semnat pactul Hitler-Stalin, al cărui protocol secret prevedea împărțirea Poloniei și României între cele două puteri totalitare. În România, URSS revendica Bucovina de Nord și Basarabia. În septembrie, Polonia este invadată și împărțită conform pactului. România a rămas oficial o țară neutră, dar a adăpostit refugiații polonezi și mai ales a transportat armata, guvernul și tezaurul băncii poloneze de la frontiera din Bucovina până în teritoriul britanic (Alexandria din Egipt) prin căile ferate, șoselele și porturile românești de la Marea Neagră, mulțumită mobilizării CFR, SMR și LARES.

În 1940, ca urmare a ultimatumului dat de Uniunea Sovietică, România a fost nevoită în iunie 1940 să evacueze și cedeze Basarabia și Bucovina de Nord. Pe lângă aceste teritorii, a mai fost răpit și Ținutul Herța care nu făcea parte nici din Bucovina, nici din Basarabia, și nu fusese revendicat de URSS. Evacuarea armatei și administrației române a fost însoțită de acțiuni antiromânești ale sovieticilor. Două treimi din Basarabia au fost alipite unei mici republici sovietice autonome pre-existente, formând Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, restul fiind anexate Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Ocupația sovietică a desfășurat o campanie de distrugere a ființei naționale românești prin deportări în masă[3] și prin interzicerea valorilor românești[4].

Instalat la 4 iulie 1940 în speranța de a câștiga bunăvoința Germaniei hitleriste, guvernul Ion Gigurtu a introdus o legislație antisemită după modelul german, potrivit cu ideologia de extremă dreapta care îl călăuzea. El însă nu a reușit să obțină sprijinul Germaniei, deoarece aceasta îi sprijinea pe cei care pierduseră primul război mondial și care solicitau din ce în ce mai tare revizuirea granițelor[5]. Astfel că, la 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, puterile Axei au forțat România să cedeze Ungariei jumătate din Transilvania. Zona respectivă a fost cunoscută de atunci drept „Transilvania de Nord”, pentru a fi deosebită de „Transilvania de Sud”, care a rămas sub guvernarea românească. Pe 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova, „Cadrilaterul” (partea sudică a Dobrogei) a fost cedată Bulgariei.

Venirea la putere a lui Antonescu[modificare | modificare sursă]

Harta administrativă a României în 1942

În septembrie 1940, Ion Antonescu a fost numit prin Decret Regal de Carol al II-lea prim-ministru, însărcinat cu formarea unui guvern de uniune națională. Generalul Antonescu le-a propus țărăniștilor și liberalilor să colaboreze la guvernare însă aceștia au refuzat. După abdicarea lui Carol al II-lea, la cererea lui Antonescu, cele două partide au refuzat în continuare să se implice în mod direct prin liderii lor, desemnând doar niște „specialiști” din rândurile propriilor membri, pentru a „sfătui” guvernul format de Antonescu[6]. În urma refuzului celor două partide istorice de a intra la guvernare, Ion Antonescu a format guvernul din apropiați ai săi, militari și civili, și din legionari conduși în acel moment de Horia Sima, la care s-au adăugat și consilierii desemnați de celelalte partide politice. Prin decretul semnat de către regele Mihai I, România a fost declarată „Stat Național Legionar”.

Steaua lui David: potrivit mărturiei lui Raoul Șorban, onorat cu distincțiile de „Drept între popoare” și „Cetățean de Onoare al Israelului”, au existat în România legi discriminatorii elaborate sub presiunea nazistă, însă multe dintre prevederile legilor nu au fost aplicate niciodată, găsindu-se tot felul de modalități de a le ocoli. Același domn, dar și istoricul Dinu C. Giurescu afirmă că au fost unele voci care cereau ca în România, evreii să poarte „Steaua lui David” (steaua galbenă), însă în urma întâlnirii dintre Wilhelm Filderman care deținea funcția de președinte al Uniunii Comunităților Evreiești și Ion Antonescu, mareșalul a dat, la 8 septembrie 1941, dispoziția ca nici-un evreu din România să nu fie obligat să poarte însemnul. Mai mult, Consulatul român din Paris a cerut același drept și pentru evreii cetățeni români care se aflau în Franța[7]. În schimb, Garda de Fier, aflată la putere din 14 septembrie 1940 și până la 21 ianuarie 1941, a aplicat strict legislația anti-semită existentă și a înăsprit prigoana evreilor mult peste aceasta, dedându-se la acte similare cu cele comise, cu câteva luni mai devreme, de către comuniști în Basarabia evacuată.[8] Conform ideologiei sale xenofobe, Mișcarea Legionară a reactivat și legislația împotriva comercianților armeni și greci. Ca urmare a politicii antilegionare din timpul dictaturii lui Carol al II-lea, Garda de Fier a ajuns la guvernare fără o seamă de lideri importanți care fuseseră eliminați și fizic la ordinul regelui. Violența membrilor Mișcării Legionare era întețită de un sentiment de răzbunare împotriva tuturor partizanilor "carliști" sau a regimului parlamentar anterior, astfel că în momentul dezgropării lui Codreanu, mai mult de 60 de foști demnitari antebelici au fost uciși în închisoarea de la Jilava pe 27 noiembrie 1940, în timp ce își așteptau deciziile judecătorești pentru implicarea în asasinarea lui Codreanu [9][10]. Pe lângă aceștia, au fost asasinați în apropierea Ploieștiului istoricul și fostul prim-ministru Nicolae Iorga și economistul Virgil Madgearu, de asemenea un fost ministru, considerați de Mișcarea Legionară ca "autorii morali" ai eliminării lui Codreanu.[11].

Guvernarea legionară a redresat economia statului (înregistrându-se la sfârșitul anului 1940 un excedent bugetar consistent) prin metode similare cu cele ce vor fi folosite de comuniști șase ani mai târziu: confiscarea averilor unor societăți, bănci (îndeosebi cu acționari evrei) și foști demnitari din epoca parlamentară.

Coabitarea Gărzii cu Ion Antonescu a fost conflictuală. Socotind legionarii fanatici, mult prea violenți fără discriminare și incontrolabili, Ion Antonescu a încercat îndepărtarea Gărzii de Fier de la guvernare ceea ce a produs Rebeliunea legionară, prin care Mișcarea legionară a încercat să-l înlăture pe Antonescu de la putere, câștigând simpatiile ofițerilor armatei, studențimei și muncitorimii. Dar în mare majoritate aceștia au luat partea mareșalului, astfel că în patru zile, Antonescu a înăbușit revolta legionară și a exclus Garda de Fier din guvern. Horia Sima și aproximativ 700 de demnitari legionari s-au refugiat în Germania, alții circa 8000 fiind internați în lagăre[12].

Eliberarea Basarabiei și campania din URSS[modificare | modificare sursă]

Ordinul lui Ion Antonescu către Armata Română de a trece Prutul și a elibera Basarabia de sub ocupația rusă, 22 iunie 1941

Pe 22 iunie 1941, unități ale armatelor germană și română au început campania din est împotriva Uniunii Sovietice, prima operațiune numindu-se „Operațiunea München”, de recucerire a Basarabiei și Bucovinei. Armata Română a început lupta împotriva forțelor sovietice în dimineața zilei de 22 iunie 1941 pe un front cuprins între munții Bucovinei și Marea Neagră. La 5 iulie 1941 intră în Cernăuți primele trupe române. La 10 iulie orașul Soroca este eliberat de către Divizia blindată română care apoi se îndreaptă către localitatea Bălți pe care o eliberează la 12 iulie. Localitatea Orhei este eliberată în data de 15 iulie de către unități din Divizia 5 infanterie română. Pe 16 iulie, ca urmare a acțiunilor întreprinse de Corpul 3 român și Corpul 54 german, este eliberat orașul Chișinău. A doua zi, pe 17 iulie, Cartierul general al Comandamentului frontului germano-român transmite că odată cu victoria pentru cucerirea masivului Cornești, “cheia strategică a Basarabiei e în mâna noastră” și că Hotinul, Soroca, Orheiul și Chișinăul au fost eliberate. Pe 21 iulie, Divizia 10 infanterie trece Dunărea și eliberează localitățile Ismail, Chilia Nouă, Vâlcov și continuă să meargă către Cetatea Albă cu scopul eliberării totale a Basarabiei.[13]

Odată Basarabia eliberată, opoziția din România, reprezentată de Iuliu Maniu, s-a declarat împotriva înaintării armatei române dincolo de Nistru. În scrisoarea adresată de Iuliu Maniu generalului Ion Antonescu, el felicita armata română pentru eliberarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei, considerând ca o înaintare dincolo de Nistru înseamna agresiune.

La 27 iulie 1941, Hitler îi trimite lui Antonescu un mesaj de felicitare pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei și îi cere să treacă Nistrul și să ia sub supraveghere teritoriul dintre Nistru și Bug. Dacă până la eliberarea teritoriilor românești, Antonescu a avut sprijin total din partea societății românești, în momentul în care s-a înfăptuit acest lucru, a apărut întrebarea dacă să se meargă doar “până la Nistru sau până la victoria finală”. Iuliu Maniu atunci declara că mai departe nu este războiul românilor și că atenția ar trebui îndreptată către Ardeal. Antonescu a hotărât să treacă Nistrul cu speranța că Hitler va face dreptate românilor în problema Ardealului. Astfel că la scrisoarea trimisă de Hitler în 27 iulie, răspunde afirmativ la 31 iulie, arătându-și totodată și încrederea în “justiția pe care Führerul cancelar Adolf Hitler o va face poporului român și drepturilor statornice seculare, misiunii sale din Carpați, de la Dunăre și de la Marea Neagră”.[14]

Trupe românești și germane trec Prutul pentru eliberarea Basarabiei

La 22 august 1941, Ion Antonescu este ridicat prin decret regal la gradul de mareșal al României (auto-promovare) și decorat (auto-decorat) cu Ordinul militar “Mihai Viteazul” clasa II-a și I-a. Răspunzând la 12 septembrie la o scrisoare a unor refugiați români din Ardeal, Ion Antonescu spune: “Nicio brazdă românească nu se uită. Nicio umilire nu rămâne nerăzbunată. Jertfele pentru Odessa nu sunt numai pentru granița răsăriteană, ci pentru împlinirea tuturor drepturilor și năzuițelor neamului” [15].

În continuare, trupele române au primit ordin sa înainteze în interiorul URSS-ului pe direcții diferite. Astfel, Armata a 4-a a participat la Bătălia de la Odessa, unde a dus lupte sângeroase între 6 august și 16 octombrie 1941, însemnând pentru unitățile acestei armate 17.792 morți, 63.345 răniți, 11.471 dispăruți, în total 92.608 oameni.

În anii 1941 și 1942, unitățile române, operând sub comandament general german, au luat parte la bătăliile din Crimeea, Caucaz, la Cotul Donului și Stalingrad. La pierderile generale de 130.000 militari morți, răniți și dispăruți în anul 1941, s-au adăugat marile pierderi ale Armatei a 3-a la cotul Donului și ale Armatei a 4-a în Stepa Calmucă, la sfârșitul anului 1942 și începutul anului 1943, ridicâdu-se la 182.441 militari (16.566 morți, 67.182 răniți, 98.692 dispăruți), fapt care a redus considerabil capacitatea combativă a armatei române.

După aceste înfrângeri, în februarie 1943, armatele 3 și 4 au fost trimise în țară pentru refacere. În prima jumătate a anului 1943, pe frontul de Est mai rămăsesera 7 divizii românești, care au acționat în capul de pod din Kuban, de unde s-au retras în Crimeea, înfrânte în toamna anului 1943. În timpul luptelor din Caucaz și a celor din capul de pod din Kuban, unitățile române au pierdut 39.074 de militari.

Fomație de luptă formată din avioane românești IAR 80

În anul 1944, principalele acțiuni la care armata română a participat au fost mai restrânse: 7 divizii de infanterie, cavalerie și vânători de munte în Crimeea, în cadrul Armatei a 17-a germană. În urma ofensivei armatei sovietice din primavara anului 1944, din totalul de 65.000 de militari români aflați în Crimeea, la 1 aprilie 1944 au fost evacuați 35.857 (54,61%). Cu unitățile refăcute, cele două armate române, a 3-a si a 4-a, au luat parte în continuare la luptele care s-au dus, inclusiv pe teritoriul României, până la 23 august 1944, în cadrul Grupului de armate german sub denumirea „Ucraina de Sud”.[16]

În anii regimului lui Antonescu, România a alimentat economia de război a Germaniei cu petrol, cereale, precum și produse industriale.

România a devenit o țintă a bombardamentului aliat, mai ales pe 1 august 1943, când au fost atacate câmpurile petroliere și rafinăriile de la Ploiești (Operațiunea Tidal Wave).

Deși și România și Ungaria erau aliate ale Germaniei, regimul Antonescu și-a continuat ostilitatea diplomatică față de Ungaria din cauza problemei Transilvaniei.

România și Holocaustul[modificare | modificare sursă]

Trenurile morţii: 30 iunie-6 iulie 1941

În iunie-august 1940, printr-un pachet de legi similare Legilor de la Nürnberg, autoritățile române i-au exclus din serviciul public pe funcționarii evrei. Etnicilor evrei li s-a interzis excercitarea oricăror funcții publice, fiind înlăturații nu numai din aparatul funcționăresc, din armată și din magistratură, ci și din societățile comerciale, din echipele sportive etc. Totodată li s-a interzis cumpărarea de imobile. Pentru amănunte: Decretul-lege din 8 august 1940 privind situația juridică a evreilor, publicat în Monitorul Oficial nr. 183/1940. În continuare, prin Decretul-lege din 9 august 1940, publicat în Monitorul Oficial nr. 193/1940, au fost interzise căsătoriile etnicilor români cu etnici evrei, iar cele deja existente au fost declarate nule. În octombrie 1940 bunurile funciare ale evreilor au fost naționalizate.

Chiar și după înlăturarea de la putere a Gărzii de Fier, regimul Antonescu, aliat al Germaniei naziste, a continuat politica de opresiune și masacrare a evreilor [necesită citare](și, mai apoi, a țiganilor), mai ales în teritoriile estice. Pogromurile și transporturile erau la ordinea zilei în Moldova, Bucovina, și Basarabia[17]. Numărul morților este incă în discuție, dar și cea mai mică estimare [necesită citare] atinge un număr de 250.000 [necesită citare] de evrei (și 25.000 țigani) în regiunile estice, în timp ce 120.000 dintre evreii din Transilvania ocupata au fost adunați de autoritățile maghiare și transferați autorităților germane[necesită citare]. Atrocitățile au început în luna iunie 1941 prin pogromul de la Iași. În așa-numitele trenuri ale morții (trenuri cu deportați plimbate atâta timp prin Moldova, până când pasagerii au murit de sete și de foame) au fost uciși aproximativ 4.400 de evrei. (Sursa: Muzeul Evreilor din România, citat de ziarul Frankfurter Allgemeine Zeitung de la joi, 24 ianuarie 2005). În conformitate cu raportul oficial al Comisiei Internaționale privind Studierea Holocaustului în România: „În trenul morții care a plecat din Iași către Călărași, în sudul României, care transporta probabil până la 5.000 de evrei, doar 1.011 au ajuns la destinație în viață după șapte zile. (Poliția română a numărat 1.258 de trupuri, dar sute de cadavre fuseseră aruncate din tren pe drum, la Mircești, Roman, Săbăoani și Inotești). Trenul morții către Podu Iloaiei (la 15 km de Iași) îmbarcase aproape 2.700 de evrei la plecare, dintre care doar 700 au mai coborât în viață. În raportul oficial, autoritățile române au declarat că 1.900 de evrei s-au urcat în tren și "doar" 1.194 au murit“[necesită citare]. Trupele române care au ocupat orașul Odessa s-au făcut responsabile de masacrele de la Odesa, de la Dalnic și din lagărul de concentrare Bogdanovca în timpul cărora peste 80.000 de evrei au fost împușcați în toamna anului 1941.[18]  · [19]  · [20]

Totuși, în zona Europei Centrale și de Est, majoritatea evreilor de naționalitate română au supraviețuit războiului[necesită citare]. Regimul Antonescu făcuse planuri pentru deportări în masă din Valahia, sudul Transilvaniei, și din sudul și vestul Moldovei[necesită citare], dar nu le-a pus niciodată în practică. Istoricii nu s-au pus de acord cu privire la rolul fostului coleg de clasă, evreul Wilhelm Filderman, în nepunere în aplicare a acestor planuri, sau Antonescu a calculat că România de Vest nu era destul de anti-semită pentru a putea pune în aplicare planurile, sau nu voia să înlăture contribuția evreiască la economia românească[necesită citare]. (Este de notat că deși antisemit, mama vitregă a lui Antonescu era evreică precum și prima sa soție a fost o evreică de naționalitate franceză.)

Demiterea și arestarea Mareșalului Antonescu[modificare | modificare sursă]

În septembrie 1942 începutul ofensivei și încercuirii de la Stalingrad l-au convins pe Antonescu că războiul este pierdut[necesită citare].

Începând cu 1944, economia României era în pragul colapsului datorită cheltuielilor de război, iar resentimentul împotriva „bocancului german“ a crescut în rândul celor care în primă fază au sprijinit alianța cu Germania. Regele Mihai, care inițial nu s-a implicat efectiv în politica României, a fost atras să colaboreze cu liderii partidelor opoziționiste. La 23 august 1944 Regele Mihai și-a dat acordul pentru înlăturarea prin forță a mareșalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite. În urma refuzului net al lui lui Antonescu la 23 august 1944, Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat (deoarece Antonescu a fost numit prim-ministru prin Decret-Regal al lui Carol al II-lea a fost dreptul Regelui Mihai să abroge decretul anterior, deci, acțiunea a fost legală și nu o lovitură se stat). Imediat, el l-a numit prim-ministru pe gen. Constantin Sănătescu, în fruntea unui guvern compus din militari și reprezentanții Blocului Național Democrat, ca miniștri fără portofoliu. În aceeași zi, seara, la orele 22:00, Regele a difuzat "Proclamația către țară", prin care anunța revenirea la un regim democratic, încheierea războiului cu Națiunile Unite și întoarcerea armelor împotriva Germaniei. Acestea, însă, nu au împiedicat o ocupație sovietică, rapidă, nici capturarea de către URSS a circa 130.000 de militari români, duși ulterior în prizonierat în Uniunea Sovietică, unde mulți au pierit în lagăre de muncă forțată.[21]

Războiul pe frontul de vest[modificare | modificare sursă]

Forţele române pe frontul de vest

La 12 septembrie, România semnează Armistițiul cu Națiunile Unite, asumându-și obligația de a contribui cu 38 de divizii la efortul de luptă antihitlerist. La 25 octombrie, sunt eliberate ultimele localități românești: Carei și Satu-Mare. România participă la eliberarea Ungariei și Cehoslovaciei, mobilizând pentru aceasta cca. 567.000 de soldați. Cele mai grele lupte s-au dat în asediul Budapestei și în munții Tatra, ele fiind soldate cu mari pierderi de vieți omenești. Cele 260 de zile de participare la războiul antihitlerist se încheie la 12 mai 1945, lăsând loc întăririi influenței sovietice în România.

Statistici pentru frontul de vest
Țara Începutul campaniei Terminarea campaniei Efective Pierderi
(m, r, d)
Masive muntoase cucerite Cursuri de apă forțate Localități eliberate Din care orașe Pagube
România 23.08.1944 12.05.1945 >275.000(538.000) 58.330 900 8 167.000 morți și răniți
material de luptă
Iugoslavia
Ungaria 8.10.1944 15.01.1945 210.000 42.000 3 4 1.237 14 21.045 prizonieri
9.700 morți
? răniți
material de luptă
Cehoslovacia 18.12.1944 12.05.1945 248.430 66.495 10 4 1.722 31
Austria 10.04.1945 12.05.1945 2.000 100 7 1 4.000 morți, răniți, prizonieri
tehnică de luptă
TOTAL ESTIMAT 23.08.1944 12.05.1945 538.536 169.822 20 12 3.821 53 117.798 prizonieri
18.731 morți
PRESCURTĂRI: d = dispăruți; m = morți; r = răniți.

După război[modificare | modificare sursă]

România după Al Doilea Război Mondial. Teritoriile pierdute sunt marcate cu verde crud.
Graniţa de pe Dunăre cu URSS. Insulele răpite în 1948

În ciuda actului de la 23 august 1944, România a constituit, în ochii URSS, o pradă de război, iar în ochii aliaților apuseni, un stat dușman învins. Delegația română la tratativele de pace de la Paris a argumentat că și guvernul Pétain, singurul legal în Franța în perioada iunie 1940 - august 1944, fusese un aliat al Germaniei fără ca asta să tăgăduiască Franței dreptul de a fi numărată printre cobeligeranți, dar URSS și-a impus punctul de vedere și prin condițiile Tratatului de la Paris din 1947, Aliații au refuzat României statutul de stat cobeligerant. Pe principiul că "cel care ocupă un teritoriu își impune și sistemul său social", armata sovietică a impus venirea la putere a cominterniștilor și comuniștilor. La presiunile URSS, guvernul Sănătescu este dizolvat și înlocuit cu guvernul Rădescu (decembrie 1944 - martie 1945), unde sunt incluși reprezentanți ai Frontului Național Democrat (constituit în octombrie 1944), în posturi cheie ca justiția (Lucrețiu Pătrășcanu) și transporturile (Gheorghe Gheorghiu-Dej).

Deși URSS-ului i-a fost recunoscută definitiv anexarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei, iar Bulgariei recuperarea Cadrilaterului , totuși contribuția României de partea Aliaților nu rămâne total fără urmări. În ciuda încercărilor Ungariei de a conserva Oradea și Satu-Mare, nordul Transilvaniei a fost, din nou, recunoscut ca parte integrantă a României, până la frontiera trasată în 1918 de comisia internațională condusă de geograful francez Emmanuel de Martonne, care este frontiera actuală.

Nordul Bucovinei și partea de sud a Basarabiei au revenit RSS Ucrainene, iar restul Basarabiei, împreună cu o parte din fosta Republică Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească, a constituit o nouă republică a URSS denumită "RSS Moldovenească". Aceasta a devenit independentă în 1991, sub numele de Republica Moldova.

La 6 martie 1945, Iosif Stalin impune numirea guvernului Petru Groza, controlat de FND cu dominantă comunistă, care deținea 14 ministere. Pentru a-și atrage simpatia populației, acesta legiferează reforma agrară, prin care sunt expropriate peste 1.400.000 ha de pământ, care sunt date la 900.000 de familii de țărani. La 21 august 1945, Regele Mihai I începe "greva regală", adică refuză să mai promulge decretele-legi ale guvernului. În mod ilegal, însă, guvernul le aplică. Între 7 și 18 mai are loc procesul mareșalului Ion Antonescu și al principalilor săi colaboratori; condamnat la moarte, mareșalul va fi executat la 1 iunie 1946. Comuniștii asociază pe mareșal partidelor istorice pentru a le discredita pe acestea.

La 19 noiembrie 1946 au loc primele alegeri parlamentare postbelice. Cu toate că rezultatele reale indicau victoria decisivă a Partidului Național Țărănesc, rezultatele oficiale falsificate au prezentat victoria cu peste 70% a Blocului Partidelor Democratice (PCR, PSD, PNL-Gheorghe Tătărescu, PNȚ-Anton Alexandrescu, Frontul Plugarilor, Partidul Național Popular). La 30 iulie 1947, în urma înscenării de la Tămădău, liderii Partidului Național Țărănesc sunt arestați și trimiși în judecată (vor fi condamnați la 12 noiembrie 1947 la închisoare), iar partidul este dizolvat. La 6 noiembrie 1947, gruparea PNL-Gheorghe Tătărescu este eliminată din Parlament și Guvern.

Devenită ultima piedică în calea instaurării depline a comunismului, monarhia este abolită prin abdicarea silită a Regelui Mihai I la 30 decembrie 1947 și plecarea acestuia în exil forțat.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, 1975, Constantin C. Giurescu & Dinu C. Giurescu, p.740-741
  2. ^ Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, 1975, Constantin C. Giurescu & Dinu C. Giurescu, p.742
  3. ^ Nikolai Feodorovici Bugai: Deportarea popoarelor din Ucraina, Bielorusia și Moldova (în rusește), Ed.: Dittmar Dahlmann et Gerhard Hirschfeld, Essen, 1999, pp. 567-581: acest autor este singurul care a avut acces la arhivele NKVD
  4. ^ Un pas înainte și trei înapoi pentru economia de piață din Basarabia, prof. univ. Sergiu Ion Chircă
  5. ^ Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, 1975, Constantin C. Giurescu & Dinu C. Giurescu, p.775
  6. ^ Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, 1975, Constantin C. Giurescu & Dinu C. Giurescu, p.780
  7. ^ Evreii din România (1939-1944), Dinu C. Giurescu
  8. ^ Vohn, Cristina: Romanizarea României, „Jurnalul Național”, 21 noiembrie 2005, Romanizarea Romaniei accesat la 7 iulie 2012
  9. ^ Vlad Georgescu, Istoria românilor, Humanitas, pag.233
  10. ^ Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Univers Enciclopedic, pag. 390
  11. ^ Virgil Madgearu, cazut sub armele legionarilor, 8 martie 2004, Jurnalul Național, accesat la 7 iulie 2012
  12. ^ Pro Memoria, Rebeliunea legionară, Steliu Lambru
  13. ^ Magazin istoric, iunie 1991, România în al doilea război mondial, Alesandru Duțu, Mihai Retegan, Marian Stefan, p.35-37
  14. ^ Magazin istoric, iunie 1991, România în al doilea război mondial, Alesandru Duțu, Mihai Retegan, Marian Stefan, p.38
  15. ^ Magazin istoric, iunie 1991, România în al doilea război mondial, Alesandru Duțu, Mihai Retegan, Marian Stefan, p.39
  16. ^ http://www.worldwar2.ro/operatii/
  17. ^ SAMUEL ARONI,http://www2.aud.ucla.edu/aroni/kishinev/frame.html
  18. ^ Ottmar Trașcă - Ocuparea orașului Odessa de către Armata Română și măsurile adoptate față de populația evreiască, octombrie 1941 – martie 1942”. „Anuarul Institutului de Istorie «G. Barițiu» din Cluj-Napoca”, tom. XLVII, 2008, p. 377-425. http://docs.google.com/viewer?a=v&q=cache:OrEwDbR8lYgJ:www.history-cluj.ro/Istorie/anuare/AnuarBaritHistorica2008/20%2520OttmarTrasca.pdf+masacrul+de+la+dalnic&hl=fr&pid=bl&srcid=ADGEESin1jdCUeXZn76lJSvcYrjYuAyi6RtsB8aSbf7tkoiZ_98-WRxZndRHUlHfDz1sRD0GzOdpl3xc2FKR6jejkWZ_6EUOD4LDz0Zvzmw5mZdjtSAMxKzXy2Y6MiwMJNwApspmOR65&sig=AHIEtbRpJQtNdFXQRoLtNmJebOfoqjuwag. 
  19. ^ Bogdanovka”. Yad Vashem. http://www1.yadvashem.org/odot_pdf/microsoft%20word%20-%20103.pdf. 
  20. ^ Raport final al comisiei pentru studierea Holocaustului în România”. pp. 165. http://www.ushmm.org/research/center/presentations/features/details/2005-03-10/pdf/romanian/chapter_05.pdf. 
  21. ^ Regele Mihai va participa la parada militară de la Moscova din 9 mai, 27 aprilie 2010, Historia, accesat la 17 februarie 2011

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • „România în al doilea război mondial: (1939 - 1945)”, Dinu C. Giurescu, 1999, editura ALL Educational
  • „România în anii celui de-al doilea război mondial”, Ioan Scurtu, 1989

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Imagini