Gheorghe Gheorghiu-Dej

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol se referă la fostul lider comunist al României. Pentru alte sensuri, vedeți Gheorghe Gheorghiu-Dej (dezambiguizare).
Gheorghe Gheorghiu-Dej
Gheorghe Gheorghiu-Dej1.jpg

 Secretar General al PCR
În funcție
1944 – 1954
1955-1965
Precedat de Ștefan Foriș (1944)
Gheorghe Apostol (1955)
Succedat de Gheorghe Apostol (1954)
Nicolae Ceaușescu (1965)

În funcție
2 iunie 1952 – 2 octombrie 1955
Precedat de Petru Groza
Succedat de Chivu Stoica

Președinte al Consiliului de Stat al RPR
În funcție
21 martie 1961 – 18 martie 1965
Precedat de Ion Gheorghe Maurer
Succedat de Avram Bunaciu (interimar)

Născut(ă) 8 noiembrie 1901
Bârlad, Județul Tutova, astăzi Județul Vaslui
Decedat(ă) 19 martie 1965 (63 de ani)
București
Partid politic PCR
Soție Maria Alexe
Copii Vasilica („Lica”)
Constanța („Tanți”)
Profesie Electrician
Confesiune ateu
la naștere - creștin ortodox

Gheorghe Gheorghiu-Dej (pe numele original Gheorghe Gheorghiu,[1] n. 8 noiembrie 1901, Bârlad - d. 19 martie 1965, București) a fost liderul comunist al României din 1948 până la moartea sa și Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 - 18 martie 1965.

Tinerețea[modificare | modificare sursă]

Gheorghe Gheorghiu s-a născut într-o familie de muncitori, Tănase Gheorghiu și soția sa, Ana. Învățământul gimnazial l-a urmat în Moinești, la corpul vechi din actuala școală nr. 1 „Ștefan Luchian” (Moinești).[necesită citare] S-a calificat în meseria de electrician, iar apoi a lucrat la CFR[necesită citare].

În 1926 s-a căsătorit, la Galați, cu Maria Stere Alexe, fiica unui sifonar. Au avut două fiice: Vasilica (viitoarea actriță de cinema Lica Gheorghiu, n. 15 martie 1928) și Constanța („Tanți”), născută în 1931.[2]

În 1930 a intrat în rândurile Partidului Comunist Român. Este arestat între martie 1933 si august 1944, ca urmare a rolului jucat în organizarea grevei de la Atelierele Grivița, fiind condamnat în același an la închisoare, începându-și ispășirea pedepsei în închisoarea Doftana. În 1936 este ales membru al CC al PCR, devenind lider al facțiunii din închisori a partidului (termenul face distincția dintre comuniștii încarcerați în țară și cei aflați în exil în Uniunea Sovieticăfacțiunea moscovită).

Dat fiind statutul său de lider comunist de frunte, este transferat în lagărul de la Târgu Jiu în timpul regimului lui Ion Antonescu, aici petrecându-și cea mai mare parte a detenției în timpul celui de-al doilea război mondial. Închis în aceeași celulă cu Nicolae Ceaușescu, devine mentorul politic al acestuia din urmă. În august 1944, înainte de lovitura de stat, i se da drumul din inchisoare. Este ales Secretar General al Partidului Comunist Român în 1945, dar nu a reușit să dețină controlul asupra partidului până în 1952, când a epurat partidul de membrii facțiunii moscovite în frunte cu Ana Pauker, (liderul neoficial al partidului de la terminarea războiului, care s-a bucurat multă vreme de sprijinul lui Stalin).

În 1946-1947, el a fost membru al delegației române conduse de Gheorghe Tătărescu la tratativele de pace de la Paris.

Lider al României[modificare | modificare sursă]

Regimul Dej se caracterizează prin lupta pentru epurarea politică în interiorul partidului și eliminarea adversarilor, epurare care a cunoscut trei etape:[3]

Influența sovietică[modificare | modificare sursă]

Influența politică sovietică din timpul lui Stalin s-a exercitat prin liderii de partid în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej (perceput în toate mediile ca un lider animat de convingeri staliniste puternice). Influența economică sovietică s-a materializat prin crearea companiilor mixte SovRom, prin care economia română a fost transformată după modelul economiei planificate centralizate sovietice. La nivel politic, toate inițiativele românești trebuiau să aibă aprobarea lui Stalin. Gheorghiu-Dej a manevrat de așa natură tendințele antisemite ale liderului de la Kremlin din ultima parte a vieții sale, pentru a obține permisiunea de epurare din partid a liderilor de origine evreiască, acuzați de "cosmopolitism". În această acțiune, Gheorghiu-Dej s-a bazat pe Departamentul Securității Statului, creat cu sprijinul sovietic. Mișcarea lui politică s-a înscris în cadrul mai general al epurărilor Proceselor de la Praga și al Complotului doctorilor de la Kremlin. Gheorghe Gheorghiu-Dej nu poate totuși să fie considerat un antisemit. Deși cei mai mulți politicieni epurați erau evrei (în frunte cu Ana Pauker), în tabăra proprie se aflau în egală măsură evrei, așa cum a fost Gheorghe Gaston Marin. Gheorghiu-Dej a țintit în principal creșterea gradului de control asupra partidului și s-a folosit de naționalism și antisemitism pentru a câștiga simpatia populară. Până la moartea lui Stalin din 1953, Gheorghiu-Dej nu a schimbat cu nimic linia de represiune politică insuflată de la Moscova, represiune care viza întreaga societate românească. (În România fusese instaurat un regim penitenciar asemănător Gulagului sovietic, principalul lagăr fiind cel al Canalului, înființarea cărui fusese personal sugerată de Stalin). Pentru consolidarea puterii sale, Dej nu s-a dat în lături să elimine și lideri de etnie română, instigând la eliminarea fizică a lui Ștefan Foriș (1946) și la arestarea lui Lucrețiu Pătrășcanu (1948). Cel puțin în cazul celui din urmă, motivul înlăturării lui nu era nici cosmopolitismul, nici antisemitismul mascat – Pătrășcanu era unul dintre membrii facțiunii secretariatului și unul dintre naționaliștii fervenți ai partidului.

Stil de conducere[modificare | modificare sursă]

Gheorghiu-Dej a fost deranjat de reformele lui Nikita Hrușciov și de declanșarea procesului de destalinizare, care îi punea în primejdie poziția din fruntea partidului, dat fiind statutul său de până atunci de stalinist. Dej a devenit arhitectul unei noi politici externe și economice semiautonome în cadrul Pactului de la Varșovia și a CAER-ului la sfârșitul deceniului al șaselea. El a luat hotărârea creării unei industrii grele, inițiativă care contravenea planurilor moscovite care rezervaseră pentru România rolul de grânar al blocului comunist. Astfel, a fost creat Combinatul siderurgic de la Galați, a cărui producție se baza pe minereuri de fier importate din India și Australia). Deasemenea, în 1953 a fost datǎ în exploatare Întreprinderea de Rulmenți Bârlad, care ulterior s-a dezvoltat ajungând la un număr de cca. 9.000 de salariați, cam 1/9 din populația orașului (cca. 80.000 de locuitori la nivelul anului 1989)

Atitudinea politică a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalentă. Dacă în 1954 el hotăra eliberarea a numeroși prizonieri politici, în același an Securitatea organiza un nou val de arestări ale oponenților regimului și de noi epurări. Mulți dintre supraviețuitorii acestui nou val de arestări au fost eliberați în 1964, când Dej mai era încă în fruntea partidului și statului. Un nou val de represiune a fost inițiat după înfrângerea de către sovietici a revoluției maghiare din 1956. Unii dintre liderii acestei mișcări antisovietice în frunte cu Imre Nagy au fost deținuți de sovietici o vreme în România.

Perioada de după Stalin[modificare | modificare sursă]

În același timp, au fost inițiați numeroși pași pentru eliminarea influenței SovRomurilor și pentru eliminarea influenței culturale a URSS-ului, (desființarea editurii Cartea Rusă, de exemplu).

În 1958, Gheorghiu-Dej (secondat de mai vechiul său protejat, Nicolae Ceaușescu) a obținut o victorie politică importantă, reușind să determine guvernul sovietic să retragă ultimii militari ai Armatei Roșii de pe teritoriul României.[4] După această dată, Dej a încurajat sentimentele antisovietice. În scrierile istorice a început să se facă referiri la Basarabia românească, iar în ultimii ani ai regimului dejist au fost publicate textele lui Karl Marx care fuseseră cenzurate până atunci – cele care făceau referire la imperialismul țarist și la ocuparea teritoriilor românești care făceau parte în anii deceniul al șaptelea din Uniunea Sovietică.

În 1961, Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu, cu asentimentul lui Constantin Pârvulescu, au încercat destituirea lui Dej din funcția de prim-secretar al partidului, dar nu au reușit (datorită eșecului de a câștiga sprijinul lui Alexandru Moghioroș). "Deviaționiștii de dreapta" au fost apoi pe scurt epurați din organele de conducere.

În ultimii săi ani de conducere, Gheorghe Gheorghiu-Dej a luat hotărârea stabilirii de relații diplomatice cu statele occidentale capitaliste, inclusiv cu Statele Unite ale Americii. Astfel de inițiative au fost încurajate de SUA, președintele Lyndon B. Johnson considerând că România devenise un stat comunist prieten (friendly communist country) în contextul Războiului Rece. În acțiunile de strângere a relațiilor diplomatice, Dej a fost secondat de Gheorghe Gaston Marin, vicepremierul guvernului. Marin a fost ultimul colaborator al lui Dej care a fost îndepărtat de Nicolae Ceaușescu din guvernul comunist român în 1982. Gaston Marin avea să emigreze mai târziu în Israel.

Moartea și moștenirea politică[modificare | modificare sursă]

Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit în 1965 de cancer la ficat. Au existat numeroase zvonuri cu privire la o iradiere intenționată a liderului comunist în timpul ultimei sale vizite la Moscova, ca urmare a politicii sale tot mai independente. Ion Mihai Pacepa aducea un argument în favoarea teoriei iradierii lui Dej, reproducând afirmațiile lui Nicolae Ceaușescu, care îl informase despre cei "zece lideri internaționali pe care Kremlinul i-a ucis sau a încercat să-i ucidă". Gheorghiu-Dej ar fi fost unul dintre ei.[5]

Gheorghe Apostol susținea că el fusese numit personal de Dej ca succesor la conducerea partidului, dar Ion Gheorghe Maurer, care îl privea cu deosebită ostilitate, a manevrat în așa fel încât în fruntea partidului să fie ales Nicolae Ceaușescu, (unul dintre protejații liderului decedat și un personaj de prim-plan în partid).

Trupul îmbălsămat al lui Gheorghiu-Dej a fost depus într-un mausoleu din Parcul Libertății din București. După 1990, trupul său a fost exhumat și reînmormântat în cimitirul Bellu (Serban-Voda), câteva alei mai sus de mormântul lui Aurel Vlaicu și a câtorva mari generali români (intrarea dinspre Bd. Olteniței a cimitirului). Numele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost purtat o perioadă de timp de Universitatea Politehnica din București și de orașul Onești. De asemenea, orașul rusesc Liski a purtat, în perioada 1965-1990, numele de Georgiu-Dej (Георгиу-Деж).

Gheorghiu-Dej a avut două fiice cu soția sa, Maria Alexe: Vasilica (1928-1987) și Constantina (1931 - 2000).

Un amănunt picant este modul cum numeroși activiști importanți ai Partidului Comunist Român își botezau odraslele. Astfel Chivu Stoica, Leontin Sălăjan și Teohari Georgescu și-au botezat fiicele cu numele de Ana în privința considerației pe care aceștia o purtau Anei Pauker, ei considerând părerile și opiniile ei ca fiind infailibile. În mod similar Emil Bodnăraș, Gheorghe Apostol, Iosif Chișinevschi, Ghizela Vass, Alexandru Sencovici și Vasile Vîlcu și-au botezat băieții cu numele de Gheorghe în semn de apreciere a lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Nicolae Ceaușescu a fost o excepție deoarece și-a botezat copiii cu numele de Valentin, Zoe și Nicolae.[6]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Numele de Dej și l-a adăugat după ce fusese închis disciplinar în orașul Dej.
  2. ^ Biografie Lica Gheorghiu, accesat 22 ianuarie 2014.
  3. ^ Regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej
  4. ^ Johanna Granville, "Dej-a-Vu: Early Roots of Romania's Independence," East European Quarterly, vol. XLII, no. 4 (Winter 2008), pp. 365-404.
  5. ^ The Kremlin’s Killing Ways - de Ion Mihai Pacepa, National Review Online, 28 decembrie 2006
  6. ^ ro Raportul Tismăneanu pag. 45]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Editura Univers, 1995
  • Nicolescu, Nicolae C. (2006), Enciclopedia șefilor de guvern ai României (1862-2006), București: Editura Meronia, pp. 140-153 
  • Dennis Deletant - Teroarea comunistă în România: Gheorghiu-Dej și statul polițienesc, 1948-1965, Editura Polirom, 2001
  • Gheorghe Apostol - Eu și Gheorghiu Dej, Ediție de casă, 1998
  • Paul Sfetcu - 13 ani în anticamera lui Dej, Editura Fundației Culturale Române, 2000 - recenzie
  • Ștefan Bosomitu, Mihai Burcea - Spectrele lui Dej: incursiuni în biografia și regimul unui dictator, MintRight Inc, 2012

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Epoca Dej

Articole biografice

Gheorghiu-Dej și URSS

Vezi și[modificare | modificare sursă]


Predecesor:
Ștefan Foriș
Secretar General al PCR
1944–1954

Succesor:
Gheorghe Apostol


Predecesor:
Gheorghe Apostol
Secretar General al PCR
1955–1965

Succesor:
Nicolae Ceaușescu




Predecesor:
Petru Groza
Prim-ministrul României
2 iunie 19522 octombrie 1955

Succesor:
Chivu Stoica