Partidul Național Liberal (România)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Pentru alte sensuri, vedeți Partidul Național Liberal.
Partidul Național Liberal
Sigla PNL
Președinte Klaus Iohannis
Secretar general Marian Petrache
Purtător de cuvânt Alina Gorghiu
Președinte de onoare Mircea Ionescu-Quintus
Înființat 24 mai 1875
Organizație de tineret Tineretul Național Liberal
Număr de membri (2014) 208.543[1]
Ideologie oficială liberalism
Poziție politică centru-dreapta
Slogan politic Prin noi înșine!
Afiliere internațională Internaționala Liberală
Grup europarlamentar Grupul Partidul Popular European
Culori oficiale Galben și albastru
Website www.pnl.ro

Partidul Național Liberal (PNL) este unul din principalele partide politice din România, cu rol însemnat în modernizarea țării. A fost înființat sub acest nume în data de 24 mai 1875. Din cele 87 de cabinete ale României, 30 au fost conduse de premieri liberali.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Partidul Liberal din Principatele Române Unite a apărut ca formațiune politică în 1875, condus fiind Ion C. Brătianu și Constantin Rosetti, participanți la Revoluția de la 1848 din Țara Românească.

Până la cel de-al doilea război mondial[modificare | modificare sursă]

Ion C. Brătianu a fost primul președinte al PNL, până la moartea sa în 1891, urmat de Dumitru Brătianu (1891 - 1892), Dimitrie Sturdza (1892-1908), Ion I. C. Brătianu (1908-1927), Vintilă Brătianu (1927-1930), Ion G. Duca (1930-1933), care a fost asasinat de legionari, și Constantin I. C. Brătianu (1933-1950), care a fost întemnițat de comuniști la penitenciarul Sighet, unde a și murit.

PNL s-a aflat la guvernare între 1876-1888, după care a urmat lunga conducere conservatoare (1888-1895). Perioada Belle Époque s-a aflat din punct de vedere politic sub semnul rotativei guvernamentale, institută la inițiativa regelui Carol I. În timpul rotativei guvernamentale (1895-1916) la conducerea țării au alternat guverne liberale și conservatoare, pe câte o perioadă de patru ani. Sistemul rotativei nu a mai putut fi utilizat în perioada interbelică, când a avut loc o fărâmițare și radicalizare a scenei politice din România. PNL a format cele mai multe guverne din perioada interbelică și a fost promotorul Constituția din 1923. Liderul opoziției a fost Iuliu Maniu, fost președinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, apoi președinte al PNȚ.

Liberalii au continuat, în schimb, să joace un important rol politic, reprezentând în practică cel mai puternic partid politic al perioadei interbelice. Ei au condus neîntrerupt din 1914 și până în 1919 (cu o scurtă întrerupere între martie-noiembrie 1918), când, asemenea altor partide liberale europene, au pierdut alegerile organizate de ei pe baza votului universal.

După o scurtă perioadă de organizare și de extindere în teritoriile nou alipite, liberalii s-au reîntors la putere, și au guvernat între 1922-1928 (cu o întrerupere între martie 1926 și iunie 1927) și 1933-1937. În perioada 1922-1926 guvernul lui Ion I. C. Brătianu a unificat administrativ și centralizat Regatul României; au fost de asemenea anii refacerii economice și ai aplicării unor reforme, precum introducerea calendarului gregorian și în Vechiul Regat (1919), reforma agrară etc.

Perioada comunistă[modificare | modificare sursă]

Activitatea PNL a fost suspendată între 1938 și 1944, an în care și-a reluat activitatea, doar până la dizolvarea de către comuniști în noiembrie 1947. Membrii partidului au urmat să fie închiși la Sighet, Aiud, Jilava, Gherla, Botoșani, Râmnicu Sărat, sau în lagărele de muncă propagandistă de la Bicaz sau Canalul Dunăre-Marea Neagră.

PNL s-a implicat în istoria sa în mai multe evenimente ce aveau să devină semnificative pentru România, în special obținerea independenței în 1877, construirea Regatului României în 1881, războiul de reîntregire națională (crearea României Mari) în 1918, reforma agrară în 1921, relansarea economică după criza mondiala din 1929 - 1933 și intrarea României in Uniunea Europeană in 2007.

După 1989[modificare | modificare sursă]

După Revoluția din 1989 PNL a fost reînființat de Dan Amedeo Lăzărescu, Nicolae Enescu, Sorin Bottez ș.a., primul său președinte fiind Radu Câmpeanu. La alegerile din 20 mai 1990, PNL a obținut 39 de mandate parlamentare. La începutul anilor '90 partidul a cunoscut mai multe sciziuni. Prima s-a produs la 23 iulie 1990, când s-a creat Partidul Național Liberal - Aripa Tânără (PNL-AT), din comitetul de inițiativă făcând parte Horia Rusu, Călin Popescu Tăriceanu, Andrei Chiliman, Radu Boroianu, Dinu Patriciu etc. În aprilie 1991 PNL-AT a semnat Carta pentru Reformă și Democrație și a intrat în guvernul Roman remaniat, cu Dinu Patriciu ca ministru al lucrărilor publice.

Dupa căderea guvernului Roman (septembrie 1991), în perioada octombrie 1991-noiembrie 1992, PNL participă la guvernare cu FSN, sub conducerea independentului Theodor Stolojan. PNL a avut în Guvernul Stolojan 3 miniștri (George Danielescu - Ministrul Economiei și Finanțelor, Mircea Ionescu-Quintus - Ministrul Justiției și Dan Constantinescu - Ministrul Industriilor), un secretar de stat-membru al guvernului (Emil Tocaci - la Ministerul Învățământului și Științei) și 7 sub-secretari de stat.[2][3]

Pentru a contracara FSN, la 26 noiembrie 1991 s-a constituit Convenția Democratică din România (CDR), pe baza unui protocol semnat de PNȚ-CD, PNL, Partidul Social Democrat Român, Partidul Ecologist Român, Partidul Alianța Civică și UDMR, precum și de alte formațiuni politice și civice din cadrul Forumului Democratic Antitotalitar din România: Partidul Unității Democratice, Uniunea Democrat-Creștină, Alianța Civică, Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, Solidaritatea Universitară, Asociația „21 Decembrie”, Mișcarea România Viitoare, Sindicatul Politic „Fraternitatea”, Uniunea Mondială a Românilor Liberi.

În aprilie 1992 PNL a hotărât părăsirea CDR, ceea ce a prilejuit o nouă scindare a partidului, din care s-a desprins gruparea denumită Partidul Național Liberal – Convenția Democratică (PNL-CD), sub conducera lui Niculae Cerveni, care a rămas în cadrul alianței.

Consiliul pentru Refacerea PNL a reușit în anul 1993 înlăturarea lui Radu Câmpeanu de la conducerea partidului, considerat instrument al foștilor comuniști, respectiv întoarcerea PNL în Convenția Democrată Română. În fruntea partidului a fost ales Mircea Ionescu-Quintus. La alegerile din 1996 PNL a intrat în Parlamentul României cu 17 senatori și 27 de deputați.

În 1998 PNL a fuzionat cu Partidul Alianței Civice (PAC). În martie 1999 PNL a fost admis în Internaționala Liberală, iar președintele partidului devine vicepreședinte al Internaționalei.

Cu puțin înainte de alegerile din 2000, PNL se retrage din CDR, obligînd Convenția să intre în alegeri cu numele CDR 2000 și își prezintă un candidat propriu la alegerile prezidențiale - Theodor Stolojan. Această strategie a dat roade, PNL intrînd în parlament cu 13 senatori și 30 de deputați, spre deosebire de CDR, care a decontat nerealizările administrației CDR-PD-UDMR.

În 2003 PNL și PD au creat o alianță pentru alegerile din 2004 sub sigla D.A., Dreptate și Adevăr. Alianța l-a desemnat pe Theodor Stolojan drept candidat pentru președinția României. Pe 3 octombrie 2004, cu mai putin de două luni înainte de alegeri, Stolojan a declarat că se retrage din cursa electorală învocând probleme de sănătate, renunțând totodată și la președinția PNL. El a delegat atribuțiunile de președinte lui Călin Popescu Tăriceanu, vicepreședinte al partidului. Acesta a devenit prim-ministru pentru mai multe cabinete, pînă la alegerile parlamentare din 2008.[4]

În octombrie 2006, un grup de membri și foști membri ai partidului, condus de foștii președinți Theodor Stolojan și Valeriu Stoica, cunoscuți de presă ca apropiați ai președintelui Traian Băsescu și susținători ai apropierii de Partidul Democrat, au lansat așa-numita „Platformă liberală”, optând să înființeze o altă formațiune politică, PLD, care a avut o viață efemeră, fuzionînd cu PD.

La alegerile locale din 2008 s-a clasat pe locul al III-lea ca număr de voturi obținute (ca. 19%). PNL a obținut conducerea consiliilor județene în 5 județe (Bihor, Brașov, Călărași, Giurgiu și Hunedoara), respectiv mandate de primar în municipiile Bacău, Baia Mare, Câmpulung Moldovenesc, Vatra Dornei, Deva, Giurgiu, Roșiorii de Vede, Medgidia, Oradea, Zalău, Călărași și Oltenița (în alianță cu PNȚCD).[5]

La alegerile legislative din 2008 s-a clasat pe locul al III-lea ca număr de voturi și mandate (93 de mandate). În urma alegerilor și a negocierilor ce au urmat a intrat în opoziție.[6]

În martie 2009 Partidul Național Liberal și-a schimbat conducerea în cadrul unui congres extraordinar. Crin Antonescu a fost ales președinte ales al PNL. Prioritatea noii conduceri a fost constituirea unei alternative politice puternice la guvernul Boc (2) și la Guvernul Ungureanu, percepute drept instrumente ale președintelui Traian Băsescu. Pentru alegerile legislative din 2012 PNL a format Uniunea Social-Liberală (USL) împreună cu PSD, alianță electorală care a câștigat alegerile din 2012.

În luna februarie 2014 premierul Victor Ponta (PSD) a refuzat nominalizarea vicepreședintelui PNL Klaus Iohannis în funcția de vicepremier, ceea ce a dus la retragerea miniștrilor PNL din guvern și intrarea în opoziție. Crin Antonescu, președintele PNL, s-a retras de la conducerea Senatului. În urma rezultatului de doar 15% la alegerile europarlamentare din 2014, președintele Crin Antonescu și-a prezentat demisia din funcția de președinte al PNL.

Ultimul congres al PNL s-a desfășurat între 28-29 iunie 2014, la București. Klaus Iohannis a fost ales președinte al PNL.

Fuziuni[modificare | modificare sursă]

Alianțe[modificare | modificare sursă]

Pe 22 iulie 2014 s-a decis ca alianța PNL-PDL pentru alegerile prezidențiale să se numească Alianța Creștin-Liberală.[7]

Președinții PNL[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Cliveti, Gheorghe, Liberalismul românesc. Eseu istoriografic, Editura Fundației “AXIS”, Iași, 1996;
  • Istoricul PNL de la 1848 până astăzi, București, 1923;
  • Rădulescu – Zoner, Șerban (coord.), Cliveti, Gheorghe, Stan, Apostol, Onișoru, Gheorghe, Șandru, Dumitru, Istoria Partidului Național Liberal, Editura All, București, 2000;
  • A.N.P. ROMPRES, Partidele politice din România, București, 1991 și 1992;
  • Ștefănescu, Domnița, Cinci ani din istoria României, Editura Mașina de Scris, București, 1995
  • Stan, Apostol, Iosa, Mircea, Liberalismul politic în România. De la origini până la 1918, Editura Enciclopedică, București, 1996;
  • Naumescu, Valentin, Despre liberalism în România. Realități, dileme, perspective, EFES, Cluj-Napoca, 2001;
  • Șomlea, Vasile-Florin, Mișcarea liberală din România post'1989, Editura Ecumenica Press, Cluj-Napoca, 2006.
  • Ion Alexandrescu, Stan Stoica, România după 1989. Mică enciclopedie, Editura Meronia, București, 2005
  • Tom Gallagher, Furtul unei națiuni. România de la comunism încoace, Editura Humanitas, București, 2004
  • Dan Pavel, Iulia Huia, <<Nu putem reuși decît împreună.>> O istorie analitică a Convenției Democratice, 1989-2000, Editura Polirom, Iași, 2003
  • Mihai Sorin Rădulescu, „Elita liberală românească, 1860-1900”, Editura All, 1998

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Introducere în istoria liberalismului european și în istoria Partidului Național-Liberal din România, Dan A. Lăzărescu, Editura Viitorul Românesc, 1996

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]