Partidul Național Liberal (România)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Pentru alte sensuri, vedeți Partidul Național Liberal.
Partidul Național Liberal
Sigla PNL
Secretar general Eduard Hellvig
Purtător de cuvânt Mihai Alexandru Voicu
Lider în Senat
Lider în Camera Deputaților Andrei Dominic Gerea
Înființat 24 mai 1875
Organizație de tineret Tineretul Național Liberal
Număr de membri  ~130.000[1]
Ideologie oficială liberalism
Poziție politică centru - dreapta
Slogan politic Prin noi înșine!
Afiliere națională Uniunea Social-Liberală
Afiliere internațională Internaționala Liberală
Grup europarlamentar ALDE
Culori oficiale Galben și albastru
Website www.pnl.ro

Partidul Național Liberal (PNL), este unul din principalele partide politice din România, cu rol însemnat în modernizarea țării. A fost înființat sub acest nume în data de 24 mai 1875. Din cele 87 de cabinete ale României, 30 au fost conduse de premieri liberali. Din martie 2009 președintele partidului este Crin Antonescu.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Partidul Liberal din Principatele Române Unite a apărut ca formațiune politică în 1875, condus fiind de Dumitru și Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti și frații Golescu, participanți activi la Revoluția de la 1848 din Țara Românească.

Perioada de început[modificare | modificare sursă]

Curentul care a dus la apariția acestui partid pe scena politică românească a fost liberalismul secolului al XIX-lea. În Europa occidentală liberalismul s-a dezvoltat concomitent cu ascensiunea orașelor si a burgheziei, cu lupta acesteia, inclusiv a profesiunilor liberale, împotriva privilegiilor nobiliare și a restricțiilor din calea comerțului și industriei. Acestui fundal social-economic al începuturilor lui i se asociază o ideologie politică specifică apărută în rândul intelectualității și al unor exponenți ai mișcărilor contestatare, ai revoltelor și ai revoluțiilor din Europa occidentală. Începute în secolele al XVI-lea și al XVII-lea în Țările de Jos și Anglia, schimbările revoluționare atingeau apogeul în Franța care, la 1789, deschidea o întreaga epocă de abolire a vechiului regim feudal la scara continentului, un proces care include și războaiele napoleoniene, transformate în instrument de expansiune a noilor idei.

Deși în Moldova și Țara Românească fondul social-economic purtător al liberalismului, burghezia și locuitorii orașelor în general, era slab dezvoltat și constituit din alogeni, negustori și meșteșugari care de regulă erau supuși ai Curților străine, marile schimbări europene nici aici nu rămân fără ecou. Acesta se resimte în rândul unor cărturari, dar și al unei părți a boierimii care receptează îndeosebi idei iluministe și raționaliste, aparținând lui Rousseau, Voltaire, Klopstock, Leibniz, Fénelon, Descartes, Locke etc. Impactul acesta survine atât înainte de revoluția franceză din 1789, cât și după data menționată, contactul în cazul din urma fiind mediat și de emigrația nobiliara care, deși relativ mica și de pe poziții contestatare, contribuia la impulsionarea spiritului public modern în Moldova și Țara Românească. Influența filozofiei luminilor a survenit în cele două principate și prin intermediul Școlii Ardelene.

Ascensiunea liberalismului era facilitată de instituționalizarea învățământului public elementar, dar mai ales de dezvoltarea unei intelectualități de largă orientare europeană. Și dacă românii din Austria, prin școlile și universitățile de la Viena îndeosebi frecventate de unii dintre ei, se puneau în contact cu valorile europene de sorginte germană, cei din Moldova și Țara Românească, prin elevi și studenți trimiși mai ales în Franța, se arătau animați de aceleași aspirații europene.

Revoluția din Țara Românească constituie un apogeu al înfăptuirilor românești din 1848. "Constituția" - cum era intitulat programul în 22 de puncte proclamat la Islaz și consacrat la București la 9 si 11 iunie - preconiza un regim liberal-democrat bazat pe un șir de libertăți individuale și de grup, precum și pe abolirea unor privilegii social-economice, asigurând emanciparea și împroprietărirea clăcașilor. Prin instituțiile concepute se tindea spre o forma de stat republicană, cu o riguroasă separație a atribuțiilor politice, dar cu un corp legiuitor rezultat din votul universal.

Pe parcursul celor trei luni de conducere de către un guvern provizoriu, în ciuda amenințării Rusiei, o parte din aspirațiile programatice s-au înfăptuit: constituirea unei noi administrații provizorii; organizarea armatei, a gărzilor naționale și a unei tabere militare; abolirea privilegiilor feudale si convocarea unei Comisii a proprietății; deschiderea unei campanii electorale pentru o Adunare constituantă; desființarea cenzurii si o libertate deplină a presei si tipăriturilor; relații cu guvernele revoluționare europene, etc.

Prin propaganda politica erau răspândite o serie de noțiuni liberale chiar în rândul maselor populare. Încă în preambulul "Proclamației" din 9 iunie se decreta "tipar liber, cuvântare liberă, adunări libere, spre a vorbi, a scrie cele de folos, spre a arata adevărul". Atmosfera liberal-democrată instaurată de noul regim în Țara Românească a generat o atitudine modernă a cârmuitorilor politici. Guvernul provizoriu n-a manifestat niciodată tendința de a acapara puterea, considerându-se depozitar al acesteia, cu o funcție tranzitorie spre organisme legal constituite.

Revoluția din Țara Românească și Moldova afirma în diferitele ei faze de desfășurare un grup de tineri intelectuali aparținând boierimii mici si mijlocii îndeosebi. Unitatea dintre aceste elemente o reprezenta doctrina liberal-democrată, inspirata parțial din realitățile social-politice ale principatelor, din încercările anterioare eșuate de schimbare, dar mai ales din contactul direct sau mediat cu Europa occidentală, cu Franța în primul rând, al cărei sistem de organizare politică si social-economică era asimilat și transpus pe plan programatic, în timpul revoluției. Grupurile de fruntași ai revoluției în ambele principate, formați la școli și universități occidentale, franceze îndeosebi, cu legaturi externe puternice, inclusiv cu cercurile masonice, s-au constituit în comitete naționale sau revoluționare.

În prima fază a acțiunii de schimbare, grupurile au apărut sub numele de partid liberal, denumire concordantă cu programul lor reformator formulat atât la Iași, în martie 1848, cât și la București, în răstimpul iunie-septembrie. Denumirea de partid liberal apare și în acte publice, inclusiv în cele semnate de moldoveni. Dar tot în acele împrejurări, calificativul liberal purtat de conducătorii revoluției din cele două principate alterna cu acela național. Mihail Kogălniceanu își intitula programul de reforme liberal-democrate cu numele de Dorințele partidei naționale în Moldova. Se remarca faptul ca numele de partid național consacrat în deceniile anterioare nu era abandonat, ci preluat în 1848. Dar, pentru ca direcția de schimbare din acel moment era radicală, noii conducători cumulează ambele nume de național și liberal.

Într-un cadru de largi libertăți politice, națiunea română din cele doua principate era chemată, prin Adunările ad-hoc, sa se pronunțe cu privire la viitoarea lor organizare internă. Se deschideau astfel porțile pentru reîntoarcerea proscrișilor de la 1848, care, reveniți în țara, se lansau în lupta pentru unire de pe pozițiile libertății si egalității politice. Desemnarea deputaților pentru acele adunări consultative de la București si Iași, în cursul anului 1857, prilejuia o puternica înfruntare a elementelor liberale care se înfiripau rapid si puternic, cu boierii conservatori preocupați ca procesul unionist sa nu le afecteze privilegiile social-politice. Campania politică pentru organizarea Adunărilor ad-hoc în Țara Românească este un excelent prilej de înființare a primelor nuclee liberale la nivel central și județean. Ca președinte al Comitetului central unionist, Constantin Crețulescu, un liberal moderat, folosea acea poziție pentru dezvoltarea noilor principii de libertate și egalitate politică, atacând deschis restricțiile pe care autoritățile conservatoare încercau sa le impună dezbaterilor din opinia publică. Prin sprijinul Comitetului central unionist, un număr apreciabil de liberali erau trimiși în Adunarea ad-hoc de la București. Printre aceștia figurau: Gheorghe Magheru și Zamfir Brosteanu în Gorj, Grigore Ghica în Ilfov, Constantin Butculescu și Heliodor Lapati în Teleorman, Ion C. Brătianu în Argeș, Ștefan Golescu și Nicolae Rucăreanu în Muscel, Eugen Predescu în Dâmbovița, Ioan Cantacuzino în Prahova, Nicolae Pâcleanu și Scarlat Voinescu în Buzău, Grigore Marghiloman și Constantin Robescu la Focșani, Constantin Crețulescu și Grigore Filipescu la Brăila.

Acești deputați liberali din județele menționate reprezentau pe proprietarii mijlocii, cei mari trimițând de regulă oameni cu idei conservatoare. Deputații liberali, numiți de contemporani și progresiști, sunt legați de revoluția pașoptistă și de exilul european. Ion C. Brătianu, Ștefan Golescu și Nicolae Rucăreanu erau considerați ultraprogresiști sau liberal radicali. Ei erau temuți nu numai de conservatori, ci și de liberalii moldoveni, Mihail Kogălniceanu dorind ca ei să-și modereze ideile sociale îndeosebi. Repartizarea geografica a deputaților proprietari din Țara Românească atesta că procentul cel mai mare de liberali îl dădea Muntenia, în timp ce Oltenia era dominata de conservatori. În Moldova, după reconstituirea listelor electorale, triumfau elementele moderate.

În faza luptei politice în cadrul Adunărilor ad-hoc, liberalii din ambele principate nu scapă din vedere faptul ca misiunea lor prioritara era exprimarea unor doleanțe generale, iar nu trasarea unui cadru instituțional-politic al statului. Liberalii munteni, învățând din experiența revoluției de la 1848, n-au insistat asupra dezbaterii unor chestiuni interne, mai ales asupra acelora sociale, pentru care nici n-ar fi avut cădere. Deși unele revendicări țărănești sunt aduse în forul consultativ al Moldovei, discuțiile au fost suspendate, în final. În Moldova și Țara Românească, deopotrivă liberali și conservatori, cu sprijinul deputaților țărani, și-au unit forțele sub forma partidei naționale, reînviată astfel într-un consens asupra celor patru revendicări fundamentale ale românilor: unire, autonomie, guvernare constituțională și domnitor străin.

O schimbare sensibilă în conduita liberală survine în etapa următoare a luptei pentru unire, declanșată efectiv după ce Poarta și Puterile Garante, prin Convenția din 7/19 august 1858, elaborau un așezământ constituțional pentru Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei. Liberalismul politic, în ciuda principiilor generale formulate prin Convenție, era atenuat de o lege electorală cenzitară în care accentul era pus pe marea proprietate, favorizându-se astfel conservatorismul.

Liberalismul radical promovat de Ion C. Brătianu și C.A. Rosetti se izbea de o puternică contestație conservatoare, acțiunea de zăgăzuire a lui fiind susținută de înseși autoritățile caimacămești. Dar, susținuți de presa și de manifestații publice, liberalii atacau puternic autoritarismul și reacționarismul, difuzând, totodată, concomitent cu ideile liberal-constituționale, pe acelea de reformă socială. În ambele principate, mai ales în Moldova, colegiile electorale județene au devenit teatrul unor înfruntări viguroase între liberali și conservatori. În ciuda unei campanii politice desfășurată îndeosebi de liberalii munteni în spiritul elanului și doctrinei pașoptiste, cele două Adunări elective de la Iași și București erau dominate de forțe conservatoare și moderate. Liberalii înșiși erau divizați, radicalii munteni, cu Nicolae Golescu plasat în frunte, dar mai ales cu Ion C. Brătianu și C.A. Rosetti din spate - ca elemente diriguitoare - sunt o grupare politică relativ bine închegată, cu o puternică aderență în mediile unor profesiuni liberale și burgheziei din orașe și târguri. Ei sunt repudiați de moderații de toate nuanțele, inclusiv de A.G. Golescu care încerca să se asocieze cu Mihail Kogălniceanu.

Deși luptele politice de la finele lui 1858 și începutul lui 1859 se dădeau în sânul celor două Adunări elective de la Iași și București în jurul candidatului la domnie, înfruntarea însemna, în esență, un autentic program politic pentru fiecare parte. De aici o trăsătură comună între liberalii munteni și moldoveni, anume promovarea pe tron a unui "progresist", adică liberal, căci domnia - prin întinsele ei prerogative date de Convenție - devenea o garanție de succes nu numai pentru programul unionist, ci și pentru schimbările social-politice aferente.

Confruntarea dintre liberali și conservatori în jurul desemnării șefilor de stat ai Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei, după o primă fază acerbă a unor dispute partizane de pe poziții ideologice, era deplasată pe terenul interesului național, urmărit deopotrivă de ambele curente politice. Consecința era că, după ce moldovenii, la 5 ianuarie 1859, promovau pe tron pe Alexandru Ioan Cuza, un moderat, liberalii radicali și conservatorii renunțau deopotrivă la proprii candidați, cu șansa de reușita însă nu liberalul Nicolae Golescu, ci unul din foștii domnitori Bibescu sau Știrbei, reprezentanții forțelor conservatoare. La București, se refăcea astfel partida națională care, la 24 ianuarie 1859, înfăptuia dubla alegere a aceluiași Cuza. O asemenea clarviziune politica aducea, în ultima instanță, o uniune personala a celor doua principate, în spiritul principiului unionist care însuflețea pe români, opus aceluia federalist trasat de Poartă și Puterile Garante prin Convenția de la Paris. În acel mod, se deschideau auspicii extrem de favorabile pentru crearea unui stat român unitar.

Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, liberalismul parcurge două etape distincte de afirmare. Între anii 1859–1864 el se definește și se întregește în toate direcțiile de acțiune. După 2 mai 1864, când se înfăptuia o domnie personală, Cuza impunea un fel de tutelă politico-instituțională, suprimând presa autonomă, grupurile și reuniunile politice. Dar dacă liberalismul politic se cantonează în cercuri relativ restrânse, cel intelectual și cultural se dezvoltă fără nici o restricție. Tot astfel, sub raport economic, societatea românească se află sub impactul liberei inițiative și al concurenței, acestea împingând-o într-un accelerat proces de dezvoltare. Situația aceasta permitea cristalizarea și aprofundarea unor concepte specifice economiei de piață.

Dezvoltarea și, într-o oarecare măsură, geneza liberalismului românesc ar trebui privită în funcție de această tensionare tot mai accentuată a raportului dintre organizarea de stat și aspirațiile care existau la începutul epocii moderne. Liberalismul nu poate fi privit doar ca ideologie sau politică “de clasă”, ci ca principal curent de gândire și acțiune al celei mai dinamice părți a elitei românești.

Factorul care dădea unitate liberalilor era doctrina politică. Ea era inspirată din principiile revoluției franceze dar cu deosebire din practica liberalismului occidental. Aceeași doctrină se întemeia pe tradițiile național – culturale și politice. Afirmarea liberalismului în România după 1859 se face în condiții speciale. Principalul beneficiar al noului regim politic al Convenției nu sunt elemente de origine burgheză, ci, dimpotrivă, acelea care-și trăgeau puterea din marea proprietate funciară, moșierimea.

O trăsătură caracteristică a liberalismului este naționalismul. Cei mai avântați liberali, radicalii, se numesc ei înșiși partid național. Ca atare, ei se identifică cu interesele majore ale poporului român în raport cu dominația străină sub forma suzeranității otomane și protectoratului rusesc, dar și cu aceea a impunerii numeroșilor străini din economie sub jurisdicția românească. Deși apare drept prima trăsătură specifică încă de la finele secolului al XVIII-lea, naționalismul dobândea noi întregiri. Printre acestea, în prim plan se află ideea dobândirii suveranității depline a statului român, sub raport politic și economic, precum și desăvârșirea unității în spațiul etnic.

Promovând naționalismul, constituționalismul și pluralismul politic, doctrina liberală se interferează în aceste aspecte cu cea conservatoare. Concepția politică conservatoare posedă și ea o anumită doză de liberalism, dar chiar în punctele de tangență cu aceasta surveneau deosebiri de pondere. În timp ce liberalii vor să extindă principiile de libertate și egalitate până la baza societății, conservatorii se limitează la vârful acesteia, inclusiv al elitelor intelectuale. Liberalii își propuneau să emancipeze masele populare de orice servitute, înzestrându-le totodată cu drepturi politice. De aici ideea lor de extindere a drepturilor electorale. Curentul liberal sub Cuza este un tot doar ca tendință politică, sub forma unor idei relativ similare în unele probleme fundamentale, dar neomogen din cauza coexistenței diferitelor nuanțe, unele chiar opuse. Ceea ce le dădea liberalilor o deplină unitate consta în admirația față de modelul occidental de organizare instituțional-politică. Semn de unitate era și hotărârea de a imprima procesului de dezvoltare politică un ritm rapid, considerat singura modalitate de sincronizare europeană. Promovarea liberalilor la guvernare până la 24 ianuarie 1862 a fost sporadică și neconcludentă din cauza incapacității de a alcătui majorități datorită nu numai legii electorale restrictive și dezbinărilor dintre ei, ci și lui Cuza care concepea a conduce țara în afara partidelor politice.

După abdicarea silită a lui Cuza din 11 februarie 1866, radicalii lui Ion C. Brătianu și moderații lui Ion Ghica, precum și o parte a conservatorilor se dedică unei febrile activități de făurire a unui regim politic monarhic – constituțional. Ca un rezultat al acestei activități, la data de 18 noiembrie 1868 a apărut pe scena politică românească un guvern de centru, format din conservatori moderați și liberali moderați. Conducătorii acestui guvern erau Dimitrie Ghica (care deținea externele și Lucrările publice) și Mihail Kogălniceanu (ministru de Interne). Ei trebuiau sa constituie axul unui guvern alcătuit din oameni moderați, luați atât din stânga cât și din dreapta spectrului politic , ambii având menirea de a liniști temerile Puterilor Garante privitoare la o eventuală politică externă de întregire a suveranității statale. Se convenise inițial cu domnitorul Carol I ca respectiva schimbarea guvernului să fie doar o schimbare de personalități, noilor miniștri promițându-li-se sprijinul corpurilor legiuitoare cu majorități radicale.

Acest guvern nu avea o bază parlamentară proprie, corpurile legiuitoare fiind dominate de elementele radicale. Din acest motiv, președintele camerei devenea I.C. Brătianu, fostul ministru “principal” înlăturat. Acesta promisese guvernului sprijin parlamentar cu condiția să îi fie urmată politica. În Cameră, la finele lui decembrie 1868 survenise un conflict între minoritatea aflată la putere și majoritatea îndepărtată din guvern.

Contradicțiile dintre corpurile legiuitoare și guvern provoacă dizolvarea Camerei și organizarea de alegeri în martie 1869, conduse de ministrul de interne, Mihail Kogălniceanu. El a considerat că acest prilej era favorabil concretizării unui plan al său, anume acela de a întemeia un partid politic care să ralieze toate elementele moderate din țară, organizându-le ca o forță politică importantă menită să neutralizeze atât liberalismul radical cât și conservatorismul retrograd. Bizuindu-se pe concursul administrației, Kogălniceanu reușise să-și asigure o majoritate în cameră, dar nu a zdrobit complet opoziția, lăsându-i și acesteia un anume rol de jucat.

Poziția importantă dobândită în Cameră de acești moderați părea să indice că M. Kogălniceanu va folosi împrejurările pentru a constitui în jurul lui un mare partid liberal. El încerca să realizeze o alianță cu “roșii”, să-și extindă baza politică, constituind astfel un veritabil partid liberal cu care să guverneze țara. Carol I însuși îl considera pe Kogălniceanu omul capabil să aducă unitate în tabăra liberală prin excluderea radicalismului și înclinațiilor revoluționare dovedite de fruntași ca I.C. Brătianu și C.A. Rosetti, fapt pentru care sprijinea eforturile lui de a constitui un partid care să guverneze cu prudență și moderație.

Având în vedere ponderea foarte mică din cadrul Camerei, liberalii radicali au recurs la organizarea unei vii opoziții extraparlamentară, demonstrând că reprezentau o forță politică greu disociabilă. I.C. Brătianu și C.A. Rosetti, folosind reuniunile politice și presa, raliază în jurul lor nu numai partizani politici, dar creează o stare de spirit de nemulțumire în cercuri largi ale opiniei publice, inclusiv în cadrul armatei. Observând acest lucru, Kogălniceanu încercă să și-l apropie pe Ion Ghica în vederea eliminării elementelor conservatoare din guvern. De data aceasta însă, Ghica refuză o colaborare care să nu îi aibă în vedere și pe radicali.

În ianuarie 1870, prin revenirea în cameră a lui I.C. Brătianu și C.A. Rosetti se părea că și radicalii aspirau spre o fuziune liberală, într-un moment când contradicțiile dintre elementele conservatoare din guvern și cele liberale atingeau apogeul. Aceste neînțelegeri au dus la schimbarea guvernului, în fruntea celui nou format fiind numit A.G. Golescu, guvern care a rezistat doar de la data de 3 februarie până la 20 aprilie 1870, fiind înlocuit de unul compus dintr-o formațiune de tineri conservatori avându-l în frunte pe moderatul M.E. Epureanu.

Exceptând Senatul, unde se asigurase o majoritate conservatoare, noua Cameră era dominată din punct de vedere numeric de liberali. Numai că ambițiile și rivalitățile fruntașilor liberali din principalul corp legiuitor al țării erau atât de puternice încât au exclus o platformă comună de guvernare.

Deoarece guvernul Epureanu nu reușise să-și găsească o majoritate în Cameră, la 14 decembrie 1870 își prezintă demisia. A urmat formațiunea guvernamentală condusă de Ion Ghica, impusă domnitorului de corpurile legiuitoare și reprezentând o coaliție a tuturor tendințelor din Cameră. Ion Ghica a părăsit puterea în martie 1871, urmându-i un guvern conservator care va guverna țara până în 1876, aruncându-i pe liberali în opoziție.

Roșii, fracționiștii, adepții lui M. Kogălniceanu și partizanii lui Ion Ghica – cele patru grupări distincte aparținând curentului liberal - dovediră atunci că erau animate de aceeași dorință. Deși reduși la neputință în corpurile legiuitoare, liberalii radicali mai ales își făceau simțită prezența în instituții sau în eșaloane inferioare ale puterii. Alungați din corpurile legiuitoare, din consiliile comunale și din unele instituții, liberalii își intensificau activitatea în direcția constituirii de structuri organizatorice în diverse centre importante ale țării. I.C. Brătianu, M. Kogălniceanu, Ion Ghica și N. Ionescu, fruntașii celor patru grupări politice liberale, manifestau o voință ardentă de fuziune organizatorică.

Momentul constituirii partidului[modificare | modificare sursă]

Un moment decisiv de raliere liberală l-a constituit campania pentru alegerile parlamentare din aprilie 1875. Încă de la 4 ianuarie 1875, liberalii alcătuiseră un Comitet Central Electoral, cu scopul de coordona activitatea politică în întreaga Românie. Campania politică a liberalilor coalizați nu le-a adus rezultatele scontate în Parlament. Rămași în opoziție, liderii lor s-au convins că, pentru succesul politic, trebuia să se mai facă un pas înainte spre a se ajunge la fuziune. La data de 24 mai 1875, Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, A.G. Golescu, Gh. Vernescu, Tache Anastasiu, C. Fusea, Al. Candiano-Popescu, Anastase Stolojan, Gh. Chițu, C.G. Peșacov și N.C. Furculescu, printr-un program întărit de semnături puneau bazele Partidului Național Liberal. Programul menționat, publicat la data de 4 iunie 1875 în “Alegătorul liber”, nu era o expunere de principii doctrinare, ci o consemnare a unor obiective concrete din perspectiva unei succesiuni guvernamentale. Se accentua astfel dezvoltarea “bunei stări a claselor muncitoare” prin ocrotirea muncii și avutului acestora, combaterea legii tocmelilor agricole spoliatore pentru țărănime, împroprietărirea însurățeilor de la sate și a “mahalagiilor” din orașe, dezvoltarea învățământului public, autonomie comunală. Reuniunile de la Mazar Pașa depășeau cadrul unor contacte dintre parlamentarii liberali, aceștia vizând crearea unei atmosfere favorabile în opinia publică pentru ca, prin presiune, să se forțeze îndepărtarea conservatorilor de la putere.

Liderii liberalismului român deschiseseră, între timp, în coloanele “Românului” o listă de adeziune la partidul constituit. La 5 iunie se insera numele a 25 de membri care alcătuiau Comitetul director. În ordine alfabetică aceștia erau: V. Arvanezu, D. Berindei, Pană Buescu, Ion C. Brătianu, Dumitru Brătianu, dr. Niculae Kalinderu, Dimitrie Cariagdi, Ion Câmpineanu, M.C. Epureanu, Nicolae Fleva, Mihail Pherekyde, Ion Ghica, Dimitrie Gianni, A.G. Golescu, C. Grădișteanu, Mihail Kogălniceanu, Al. Lupescu, C. Nacu, Remus Opran, Pache Protopopescu, C. A. Rosetti, Eugeniu Stătescu, Dimitrie A. Sturdza, George Vernescu. Numele menționate reprezintă principalele nuanțe liberale care sub raport organizatoric se bazau îndeosebi pe structurile partidului radical al lui I. C. Brătianu și C. A. Rosetti. În lunile iunie și iulie 1875 rețeaua de organizații liberale se diversifica și întindea în întreaga țară, afiliindu-se grupului central inclusiv fracționiștii lui Nicolae Ionescu.

În titulatura partidului se îngemănau două concepte, național și liberal, care expuneau însuși sensul dezvoltării societății și statului român. Termenul “național” semnifica continuarea procesului de recuperare identitară nu numai sub raportul întregirii statului în atributele suveranității și independenței depline, ci și sub acela al dezvoltării economice, culturale, intelectuale și educaționale. Cuvântul “liberal” exprima natura regimului social – economic și politic instituțional bazat pe proprietate și libertate, prin căutarea permanentă a unui echilibru între diferitele clase ale societății. Denumirea partidului reprezintă deci o chintesență istorică a două curente de gândire politică românească din care s-a întrupat statul român modern, ele contopindu-se și regăsindu-se in ideologia și practica unui partid care, după 1866, a devenit vehiculul politic al procesului de modernizare a României. S-a ajuns la promovarea la cârma țării a guvernului M.C. Epureanu, cu Kogălniceanu la externe, Gh. Vernescu la interne, I.C. Brătianu la Finanțe, Gh. Chițu la Culte și instrucțiune Publică, colonelul Slăniceanu la Război.

Guvernul liberal era o expresie a coaliției de la Mazar Pașa, în care președintele de Consiliu, Manolache Costache Epureanu, un conservator moderat, avea rolul de garant al unei tranziții line dinspre conservatorismul cu multe înfăptuiri restaurator-regulamentare spre un liberalism ponderat. Prin acest guvern România intra într-o fază decisivă a dezvoltării sale social-economice și politic-instituționale.

Conducători[modificare | modificare sursă]

Ion C. Brătianu a fost primul președinte al PNL, până la moartea sa în 1891, urmat de Dumitru Brătianu (1891 - 1892), Dimitrie Sturdza (1892 - 1908), Ion I. C. Brătianu (1908 - 1927), Vintilă Brătianu (1927 - 1930), Ion G. Duca (1930 - 1933), care a fost asasinat de legionari, și Constantin I. C. Brătianu (1933 - 1950), care a fost întemnițat de comuniști la penitenciarul Sighet, unde a și murit.

Liberalii au avut relativ o perioadă lungă de conducere între 1867 și 1937, guvernare întreruptă în principal de Partidul Conservator, pana in 1918 iar apoi de Partidul Național Țărănesc.

Perioada interbelică[modificare | modificare sursă]

Liberalii au continuat, în schimb, să joace un important rol politic, reprezentând în practică cel mai puternic partid politic al perioadei interbelice. Ei au condus neîntrerupt din 1914 și până în 1919 (cu o scurtă întrerupere între martie-noiembrie 1918), când, asemenea altor partide liberale europene, au pierdut alegerile organizate de ei pe baza votului universal. După o scurtă perioadă de organizare și de extindere în teritoriile nou alipite, liberalii s-au reîntors la putere, cârmuind cu autoritate între 1922-1928 (cu o întrerupere între martie 1926 și iunie 1927) și 1933-1937. Perioada 1922-1926 a fost probabil epoca celor mai mari succese liberale, guvernul lui Ion I. C. Brătianu rezolvând cu pricepere problemele dificile ale organizarii noului stat întregit, ale unificării celor 4 regiuni, atât din punct de vedere administrativ cât și cel legislativ; au fost de asemenea anii refacerii economice și ai aplicării reformelor; s-a adoptat o nouă constituție. Se poate socoti că, în 1926, Partidul Liberal se află în culmea puterii și influenței sale, încheindu-și o misiune istorică începută în 1848.

Perioada comunistă[modificare | modificare sursă]

Activitatea PNL a fost suspendată între 1938 și 1944, an în care și-a reluat activitatea, doar până la dizolvarea de către comuniști în noiembrie 1947. Membrii partidului au urmat să fie închiși la Sighet, Aiud, Jilava, Gherla, Botoșani, Râmnicu Sărat, sau în lagărele de muncă propagandistă de la Bicaz sau Canalul Dunăre-Marea Neagră.

PNL s-a implicat în istoria sa în mai multe evenimente ce aveau să devină semnificative pentru România, în special obținerea independenței în 1877, construirea Regatului României în 1881, războiul de reîntregire națională (crearea României Mari) în 1918, reforma agrară în 1921, relansarea economică după criza mondiala din 1929 - 1933 și intrarea României in Uniunea Europeană in 2007.

După 1989[modificare | modificare sursă]

După Revoluția din 1989, PNL a fost reînființat de Dan Amedeo Lăzărescu, Nicolae Enescu, I.V. Săndulescu, Sorin Bottez ș.a., primul său președinte fiind Radu Câmpeanu. La alegerile din 20 mai 1990, PNL a obținut 39 de mandate parlamentare. La începutul anilor '90 partidul a cunoscut mai multe sciziuni. Prima s-a produs la 23 iulie 1990, când s-a creat Partidul Național Liberal - Aripa Tânără (PNL-AT), din comitetul de inițiativă făcând parte Călin Popescu Tăriceanu, Andrei Chiliman, Radu Boroianu, Dinu Patriciu etc. În aprilie 1991, PNL-AT semnează Carta pentru Reformă și Democrație, intrând în guvernul Roman remaniat (Dinu Patriciu fiind Ministrul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului).

Dupa căderea guvernului Roman (septembrie 1991), în perioada octombrie 1991 - noiembrie 1992, PNL participă la guvernare cu FSN sub conducerea independentului Theodor Stolojan. PNL a avut în Guvernul Stolojan 3 miniștri (George Danielescu - Ministrul Economiei și Finanțelor, Mircea Ionescu-Quintus - Ministrul Justiției și Dan Constantinescu - Ministrul Industriilor), un secretar de stat-membru al guvernului (Emil Tocaci - la Ministerul Învățământului și Științei) și 7 sub-secretari de stat.[2][3]

Pentru a contracara FSN, la 26 noiembrie 1991 s-a constituit Convenția Democratică din România (CDR), pe baza unui protocol semnat de partidele membre ale Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (PNȚ-CD, PNL, Partidul Social Democrat Român, Partidul Ecologist Român, Partidul Alianța Civică și UDMR), precum și de alte formațiuni politice și civice din cadrul Forumului Democratic Antitotalitar din România: Partidul Unității Democratice, Uniunea Democrat-Creștină, Alianța Civică, Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, Solidaritatea Universitară, Asociația „21 Decembrie”, Mișcarea România Viitoare, Sindicatul Politic „Fraternitatea”, Uniunea Mondială a Românilor Liberi.

În aprilie 1992 PNL a hotărât părăsirea CDR, ceea ce a prilejuit o nouă scindare a partidului, din care s-a desprins gruparea denumită Partidul Național Liberal – Convenția Democratică, sub conducera lui Niculae Cerveni, care a rămas în cadrul alianței. Pe 14 septembrie 1992, 3 senatori și 11 deputați înființează Consiliul pentru Refacerea PNL, cu sediul la Iași, militând pentru unitatea forțelor liberale. Opțiunea PNL de părăsire a CDR s-a dovedit o eroare strategică, consecința ei fiind un rezultat sub pragul electoral și rămânerea în afara Parlamentului în intervalul 1992-1996.[4][5]

În 1993, în fruntea partidului este ales Mircea Ionescu-Quintus. După alegerile din 1996, PNL, revenit în Convenția Democrată Română, a intrat în Parlamentul României cu 17 senatori și 27 de deputați.

În 1998, PNL fuzionează cu Partidul Alianței Civice (PAC). În martie 1999, Partidul Național Liberal este admis în Internaționala Liberală, iar președintele partidului devine vicepreședinte al Internaționalei.

Cu puțin înainte de alegerile din 2000, PNL se retrage din CDR, obligînd Convenția să intre în alegeri cu numele CDR 2000 și își prezintă un candidat propriu la alegerile prezidențiale - Theodor Stolojan. Această strategie a dat roade, PNL intrînd în parlament cu 13 senatori și 30 de deputați, spre deosebire de CDR, care a decontat nerealizările administrației CDR-PD-UDMR.

În 2003, PNL și PD au creat o alianță pentru alegerile din 2004 sub sigla D.A., Dreptate și Adevăr. Alianța l-a desemnat pe Theodor Stolojan drept candidat pentru președinția României. Pe 3 octombrie 2004, cu mai putin de două luni înainte de alegeri, Stolojan a declarat că se retrage din cursa electorală învocând probleme de sănătate, renunțând totodată și la președinția PNL. El a delegat atribuțiunile de președinte lui Călin Popescu Tăriceanu, vicepreședinte al partidului. Acesta a devenit prim-ministru pentru mai multe cabinete, pînă la alegerile parlamentare din 2008.[6]

În octombrie 2006, un grup de membri și foști membri ai partidului, condus de foștii președinți Theodor Stolojan și Valeriu Stoica, cunoscuți de presă ca apropiați ai președintelui Traian Băsescu și susținători ai apropierii de Partidul Democrat, au lansat așa-numita „Platformă liberală”, optând să înființeze o altă formațiune politică, PLD, care a avut o viață efemeră, fuzionînd cu PD.

La alegerile locale din 2008 s-a clasat pe locul al III-lea ca număr de voturi obținute (ca. 19%). PNL a obținut conducerea consiliilor județene în 5 județe (Bihor, Brașov, Călărași, Giurgiu și Hunedoara), respectiv mandate de primar în municipiile Bacău, Baia Mare, Câmpulung Moldovenesc, Vatra Dornei, Deva, Giurgiu, Rosiorii de Vede, Medgidia, Oradea, Zalău, Calarași si Oltenița (în alianta cu PNȚ-CD)[7]

La alegerile legislative din 2008 s-a clasat pe locul al III-lea ca număr de voturi și mandat(93 de mandate). În urma alegerilor și a negocierilor ce au urmat a intrat în opoziție.[8]

În martie 2009 Partidul Național Liberal și-a schimbat conducerea în cadrul Congresului Extraordinar, președintele ales al PNL fiind Crin Antonescu. In condițiile in care în 2011-2012, fostul aliat politic redenumit PDL, aflat la guvernare, devenise tot mai impopular ca urmare a modului de gestionare a crizei economice, acuzațiilor de coruptie si subordonării de facto față de acțiunile politice ale președintele Băsescu (fost PD-ist), prioritatea noii conduceri a PNL a devenit constituirea unei alternative politice puternice la guvernările Boc și Ungureanu, care să poată câștiga alegerile pentru Parlament din 2012. Acest fapt este concretizat în Februarie 2011 cand PNL formeaza Alianța de Centru-Dreapta (ACD) împreuna cu Partidul Conservator iar aceasta alături de PSD (la care ulterior s-a alăturat și UNPR) formează Uniunea Social-Liberală - prescurtat USL, devenind în scurt timp cea mai puternică construcție politică curentă, cotată în sondaje cu un procentaj de peste 55-60% din voturi la următoarele alegeri locale și parlamentare din acest an (2012).

Fuziuni[modificare | modificare sursă]

Structură și prevederi de statut[modificare | modificare sursă]

La nivel național, potrivit dispozițiilor Statutului, organismele de conducere ale Partidului Național Liberal sunt:


Congresul (Adunarea Generală a delegaților membrilor partidului) este forul suprem de conducere și decizie la nivel național al PNL;

Delegația Permanentă (DP) exercită conducerea partidului în intervalul dintre congrese;

Biroul Politic Central (BPC) propune strategia politica a partidului si coordonează aplicarea ei;

Consiliul Național (CN) este forul de dezbatere al Partidului Național Liberal la nivel național;

Președintele este garantul înfăptuirii Programului politic, al respectării și aplicării Statutului și al păstrării unității si prestigiului partidului.

Secretarul General asigură comunicarea dintre organismele de conducere la nivel central și filialele teritoriale, asigură gestiunea patrimoniului partidului, raspunde de sistemul informațional și de aparatul de lucru.În activitatea sa, Secretarul General este ajutat de Secretari Generali Adjuncți numiți de Biroul Permanent Central la propunerea Secretarului General.

De asemenea, la nivel național functionează, pe baza propriilor regulamente, următoarele structuri:

Senatul partidului - organism consultativ al președintelui cu privire la păstrarea și continuarea tradițiilor și la dezvoltarea concepțiilor liberale;

Curtea de Onoare si Arbitraj - instanța supremă a partidului;

Comisia Centrala de Cenzori - verifică gestiunea partidului;

Comisia de Etică - analizează candidaturile propuse pentru Alegerile Parlamentare și pentru funcțiile în Guvern și în administrația publică centrală;

Tineretul Național Liberal - coordonează activitatea specifică a structurilor de tineret constituite la nivelul filialelor teritoriale;

Liga Alesilor Locali - coordonează metodologic activitatea membrilor PNL din administrația publică locală;

Organizația Femeilor Liberale - coordonează activitatea specifică a organizațiilor de femei constituite la nivelul filialelor teritoriale;

Cluburile Studențești Liberale - promovează ideile liberale și programul PNL in mediul studențesc, militează pentru implicarea studenților in viața politică.

Comisiile de specialitate - concep programul de politici publici al partidului
Organizațiile locale ale Partidul Național Liberal au următoarele organisme de conducere:

Adunarea Generală a membrilor organizației aplică la nivel local măsurile necesare realizării Programului și strategiei partidului;

Biroul Permanent - al secției de votare, de cartier, comunal, orașenesc sau municipal - planifică, conduce, coordonează și monitorizează activitatea organizației locale în intervalul dintre adunările generale.

Președinții PNL[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Cliveti, Gheorghe, Liberalismul românesc. Eseu istoriografic, Editura Fundației “AXIS”, Iași, 1996;
  • Istoricul PNL de la 1848 până astăzi, București, 1923;
  • Rădulescu – Zoner, Șerban (coord.), Cliveti, Gheorghe, Stan, Apostol, Onișoru, Gheorghe, Șandru, Dumitru, Istoria Partidului Național Liberal, Editura All, București, 2000;
  • A.N.P. ROMPRES, Partidele politice din România, București, 1991 și 1992;
  • Ștefănescu, Domnița, Cinci ani din istoria României, Editura Mașina de Scris, București, 1995
  • Stan, Apostol, Iosa, Mircea, Liberalismul politic în România. De la origini până la 1918, Editura Enciclopedică, București, 1996;
  • Naumescu, Valentin, Despre liberalism în România. Realități, dileme, perspective, EFES, Cluj-Napoca, 2001;
  • Șomlea, Vasile-Florin, Mișcarea liberală din România post'1989, Editura Ecumenica Press, Cluj-Napoca, 2006.
  • Ion Alexandrescu, Stan Stoica, România după 1989. Mică enciclopedie, Editura Meronia, București, 2005
  • Tom Gallagher, Furtul unei națiuni. România de la comunism încoace, Editura Humanitas, București, 2004
  • Dan Pavel, Iulia Huia, <<Nu putem reuși decît împreună.>> O istorie analitică a Convenției Democratice, 1989-2000, Editura Polirom, Iași, 2003
  • Mihai Sorin Rădulescu, „Elita liberală românească, 1860-1900”, Editura All, 1998

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Introducere în istoria liberalismului european și în istoria Partidului Național-Liberal din România, Dan A. Lăzărescu, Editura Viitorul Românesc, 1996

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]