Armata Roșie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Steagul de luptă al Armatei Roşii
Steagul Armatei Roşii

Armata Roșie a fost termenul folosit pentru forțele armate ale Uniunii Sovietice între 1918 și 1946. Denumirea datează din perioada războiului civil rus, când această armată era adversara „Armatei Albe”. Numele complet era Armata Roșie a Muncitorilor și Țăranilor. Din 1946 armata URSS primește oficial numele de Armata Sovietică; totuși, în vorbirea informală, continuă să fie adesea denumită „Armata Roșie”.

Formarea Armatei Roșii[modificare | modificare sursă]

Soldaţi din Armata Roşie, în anii 1920-1930

Armata Roșie a fost creată la 28 ianuarie 1918. La început, țăranii și muncitorii erau membri pe bază de voluntariat. Comandamentul a fost format din oficiali ai fostei armate imperiale care au hotărât să-și ocupe funcțiile și după Revoluția din Octombrie, în 1917. Deoarece războiul civil lua amploare, Lenin a hotărât să introducă recrutarea obligatorie. În timpul războiului civil, Armata Roșie ajunsese la 5 milioane de persoane.

Organizarea Armatei Roșii a revenit lui Lev Davidovici Troțki, care înainte de revoluție ocupase o funcție în comitetul militar revoluționar. Bolșevicii (comuniștii) aveau o influență notabilă în cadrul armatei. Primul Război Mondial a slăbit moralul armatei, producându-se dezertări zilnice. Comuniștii au încercat cu destul de mult succes să creeze o stare de spirit revoluționară în locul patriotismului care se afla în declin.

Noile organe de conducere, sovietele, trebuiau să fie formate din „muncitori, soldați și țărani”, după cum spunea Partidul Bolșevic (comunist). Cu câteva luni înainte de revoluție, sute de unități ale armatei au participat la un congres militar ținut la Petrograd (astăzi Sankt Petersburg).

După ce Armata Roșie a fost creată, politica încorporării voluntare avea ca rezultat o armată instabilă și indisciplinată. Troțki a susținut recrutarea obligatorie, păstrarea ofițerilor țariști în funcții și comisariatul politic. A restabilit disciplina militară și a făcut lucruri care au afectat tradițiile. A explicat că armata nu putea fi dirijată de comitete revoluționare alese de soldați și a terminat spunând că tactica luptelor de gherilă care era practicată în anumite regiuni ale Rusiei este inadecvată pentru o luptă de o amploare ca aceea ce urma să înceapă.

Troțki a traversat el însuși toate fronturile, cu un tren blindat, timp de peste de doi ani. Albii dominau regiunile meridionale ale fostului imperiu, o parte din Rusia și Siberia, iar o perioadă de timp au primit ajutor de la aliații care triumfaseră în Primul Război Mondial. Albii au ajuns să amenințe serios Moscova, dar au fost înfrânți.

Odată terminat războiul civil, Armata Roșie nu a mai evoluat până în anii ’30, când a început din nou să se dezvolte.

Marele Război pentru Apărarea Patriei[modificare | modificare sursă]

Lansatoare de rachete Katiușa în timpul bătăliei de la Stalingrad.

În timpul celui de-al doilea război mondial, perioadă numită oficial „Marele Război pentru Apărarea Patriei” (Marele Război patriotic), industria de război sovietică s-a dezvoltat enorm. Armata Roșie a fost dotatä cu noi tunuri antiaeriene, tunuri antitanc, alte tunuri de diferite calibre, și avioane foarte competitive: MIG, Yak și Il2. Lansatorul de rachete numit familiar „Katiușa” sau „orga lui Stalin” era o armă de o mare putere distructivă. De asemenea, marina avea o foarte bunǎ dotare. Comandantul suprem al Armatei Roșii era însuși Stalin, iar după el, în calitate de comisar al apǎrǎrii, Semion Timoșenko, considerat unul dintre cei mai mari strategi din istoria sovietică. Marele stat major era sub conducerea lui Gheorghi Jukov, care și-a început cariera în timpurile țariste și obținuse multe victorii contra Germaniei naziste.

Sub aspect tactic Armata Roșie a fost echipată prin masivele transporturi de arme americane, astfel încât, în 1942-1943, multe din armele sovietice erau de proveniență americană. Stalin s-a dovedit un slab conducător, știut fiind că, la asediul Stalingradului, soldații sovietici erau echipați cu pușcă din doi în doi, adică erau trimiși practic să lupte cu formidabila mașină militară germană cu mâinile goale. Cei mai importați aliați ai Armatei Roșii au fost, în mod evident, clima teribilă a stepelor rusești și starea deplorabilă a infrastructurii.

Al doilea Război Mondial a însemnat pentru Armata Sovietică un enorm triumf (datorat, în mare parte, norocului și armatelor aliate) și în același timp, o mare pierdere de vieți omenești (mai mult de 13 milioane). Aceste imense pierderi au avut loc în bătăliile de retragere duse pentru apǎrarea Stalingradului, (azi Volgograd) și a Moscovei, în luptele de la Kursk (Rusia, 1943), considerată a fi cea mai mare bǎtǎlie terestră din istorie, iar mai apoi în retragerea nemților pînă la Berlin. Armata Roșie a intrat prima în capitala germanǎ, iar soldații săi au arborat, simbolic, steagul roșu, pe clǎdirea parlamentului german (Reichstag).

Războiul Rece[modificare | modificare sursă]

În anii de după război, Armata Roșie a fost redenumită Armata Sovietică. După terminarea Celui de-al Doilea Război Mondial, Armata Sovietică a fost parte a Tratatului de la Varșovia, în care erau integrate și națiunile care au rămas sub influența sovietică în Europa de Est. Armamentul său nuclear a crescut proporțional cu cel al Statelor Unite ale Americii. A invadat Ungaria în 1956 și Cehoslovacia în 1968, pentru a înăbuși revoltele anticomuniste din aceste țări. Ultimul război la care a participat a fost cel din Afganistan, între 1980 și 1988, în sprijinul guvernului prosovietic din această țară, care lupta împotriva unei revolte armate.

Dupa căderea regimului sovietic în 1991, Armata Sovietică a suferit substanțiale modificări.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Critici