Sârbii din România

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Sârbii din România (2002)

Sârbii din România sunt membrii unei minorități etnice, care numără, în conformitate cu rezultatele recensământului din 2002, 22.518 de persoane, adică 0,1% din populația țării. Recensământul din 1992 înregistra 29.408 de sârbi. [1] Sârbii locuiesc în principal în regiunile din sud-vestul României, unde constituie majoritatea absolută în două localități: Pojejena, județul Caraș-Severin, (52.09%) [2] Svinița, județul Mehedinți, (87.27%) [3], și majoritatea relativă într-o a treia, Socol, județul Caraș-Severin, (49.54%) [4]. Regiunea în care se află cele trei localități este cunoscută cu numele de Clisura Dunării (în limba sârbă: Банатска Клисура (Banațka Klisura).

Religia[modificare | modificare sursă]

Cei mai mulți sârbi din România sunt creștini ortodocși ținând de Eparhia ortodoxă sârbă a Timișoarei, în timp ce sârbii din Svinița sunt adepți ai ritului ortodox vechi. [5]

Istoric[modificare | modificare sursă]

Banat, Pomorišje și Transilvania[modificare | modificare sursă]

Locuitor al zonei de frontieră din Pomorišje, prima jumate a secolului al XVIII-lea.

Populația sârbească din România a fost mai numeroasă în trecut. Deși cei mai mulți sârbi locuiau în regiunea Banatului, mai existau comunități sârbești și în regiunea județului Arad, cunoscută în limba sârbă ca Pomorišje, dar și în alte localități ale Principatului Transilvaniei, bărbații servind ca soldați ai principilor Transilvaniei.

La începutul secolului al XVIII-lea, orașul Timișoara avea 600-700 de locuitori, din care 446 erau sârbi, 144 evrei și 35 armeni.

În 1720, populația orașului Arad cuprindea 177 familii românești, 162 sârbești și 35 maghiare. După ce secțiunea frontierei militare TisaMureș a fost desființată, foarte mulți sârbi din Pomorišje au părăsit regiunea și au emigrat în Imperiul Rus (în principal în Nova Serbia și Slavo-Serbia) în 1752.

După semnarea Tratatului de la Versailles (1919), care a definitivat granița dintre Regatul României și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, cam 65.000 de sârbi au rămas de partea românească a frontierei.

La începtul deceniului al șaselea al secolului trecut, regimul comunist din România, luând partea sovieticilor în criza Informbiroului, a intrat în conflict cu Republica Socialistă Federală Iugoslavia și a trecut la deportarea a numeroși sârbi din Banat în Bărăgan. (Vedeți și: Deportările din Bărăgan). Deportaților li s-a permis reîntoarcerea la casele lor după anul 1956.

Muntenia[modificare | modificare sursă]

Stăpânirea otomană la sud de Dunăre a făcut ca numeroase comunități ale slavilor sudici să caute refugiu în Valahia care, deși aflată sub suzeranitatea formală a turcilor, se bucura de o mare autonomie internă.

Aceste grupuri sunt trecute în sursele timpurii muntene ca "sârbe", un termen aplicat tuturor slavilor sudici, indiferent de naționalitatea lor sau de țara de origine. Această situație s-a schimbat doar în secolul al XIX-lea, în 1830 fiind evidențiat într-o statistică oficială care numără "câți sârbi locuiesc aici în orașul Ploiești, toți dintre ei fiind bulgari" (Giurescu, p.269).

Se presupune că sârbii au sonstituit marea majoritate a trupelor de mercenari cunoscute ca seimeni, dat fiind faptul că nucleele lor au fost atestate documetar ca fiind formate din "seimeni sârbi" în timpul unei revolte a lor din 1655, iar din timpul domniei lui Matei Basarab există mărturii ale sosirii în țară a unui mare grup de refugiați sârbi.

Mânăstirile sârbești din România[modificare | modificare sursă]

Listă a mânăstirilor sârbești din România:

Personalități sârbe[modificare | modificare sursă]

Sârbi născuți pe teritoriul României de azi[modificare | modificare sursă]

Cetățeni români de etnie sârbă[modificare | modificare sursă]

Carașovenii[modificare | modificare sursă]

Carașovenii reprezintă o populație vorbitoare a dialectul torlakian al limbii sârbe, locuitori ai județului Caraș-Severin, unde constituie majoritatea populație din localitățile Carașova (84,60%) și Lupac (93,38%).

Originile carașovenilor sunt considerate a fi cursul superior al râului Timoc din estul Serbiei, de unde au emigrat în Banat în secolul al XIV-lea. Dat fiind faptul că ei sunt de religie catolică, ei nu se consideră în ultima vreme ca fiind sârbi, cei mai mulți carașoveni declarându-se de etnie croată în ultimele recensăminte.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Milojko Brusin, Naša razgraničenja sa susedima 1919-1920, Novi Sad, 1998.
  • Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor. Din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre, București, 1966, pag.73, 268-270.
  • Dr. Aleksa Ivić, Istorija Srba u Vojvodini, Novi Sad, 1929.
  • Miodrag Milin, Vekovima zajedno, Temišvar (Timișoara), 1995.
  • Victor Neumann, Istoria evreilor din Banat, București, 1999.
  • Dr. Dušan J. Popović, Srbi u Vojvodini, knjige 1-3, Novi Sad, 1990.
  • Milan Tutorov, Mala Raška a u Banatu, Zrenjanin, 1991.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Etnografie