Ion Iliescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Ion Iliescu
Ion Iliescu (2004).jpg

În funcție
20 mai 1990 – 29 noiembrie 1996
20 decembrie 200020 decembrie 2004
Precedat de Nicolae Ceaușescu (1989)
Emil Constantinescu (2000)
Succedat de Emil Constantinescu (1996)
Traian Băsescu (2004)

 Senator de București
În funcție
1996 – 2000
2004 – 2008

Președinte de Onoare al PSD

Secretar General al CC al UTC

Născut(ă) 3 martie 1930 (1930-03-03) (84 de ani)
Oltenița
Partid politic PSD
Alte afilieri PCR, FSN, FDSN, PDSR,
Soție Nina Iliescu
Părinți Alexandru Iliescu și Maria Dumitru Toma (naturală), Maria P. Iliescu
Profesie Hidrolog
Naționalitate română
Confesiune Liber-cugetător[1]
Semnătură Signature of Ion Iliescu.png

Ion Iliescu (n. 3 martie 1930, Oltenița) este un politician român, care a condus statul român în trei rânduri, ca președinte al CFSN între 22 decembrie 1989-1992, apoi ca președinte ales al României între anii 1992-1996 și 2000-2004. Între 1996-2000 și 2004-2008 a fost senator din partea PSD. Din (2006) este președinte de onoare al PSD.

A intrat în Partidul Comunist Român în 1953 și a devenit membru al Comitetului Central al PCR în 1965, însă, începând cu 1971, a fost treptat marginalizat de Nicolae Ceaușescu. A avut un rol foarte important în Revoluția română din 1989, devenind președintele Frontului Salvării Naționale, ulterior al Consiliului Frontului Salvării Naționale. Ion Iliescu fost primul președinte post-comunist al României și a servit în două mandate constituționale, 1992-1996, și 2000-2004, separate de mandatul lui Emil Constantinescu. În timpul celui de-al doilea mandat al său, România a aderat la NATO și a încheiat negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană.

În 2005 a fost începută o anchetă pentru a stabili rolul lui Ion Iliescu în mineriadele din 1990, în care minerii din Valea Jiului, sub conducerea lui Miron Cozma, au descins în București pentru a înăbuși manifestațiile antiguvernamentale. În replică, Iliescu a declarat că scopul anchetei este „răzbunarea” împotriva sa. Pe 13 octombrie 2008 Biroul de presă al Ministerului Public a emis un comunicat de presă în care se arată că președintele Ion Iliescu nu va fi urmărit penal în dosarul mineriadei din 1990. Procurorii au hotărât că nu sunt suficiente și concludente probe pentru ca Iliescu să fie pus sub urmărire penală.[2] În iunie 2009, Ion Iliescu a fost scos definitiv de sub urmărire penală în dosarul „Mineriada 13-15 iunie 1990”, în care era acuzat de genocid, complicitate la tortură, propagandă pentru război, tratamente neomenoase, distrugere, favorizarea infractorului și complicitate la rele tratamente[3].

Familia[modificare | modificare sursă]

Alexandru, tatăl lui Ion Iliescu, s-a născut în Oltenița, și a fost un comunist ilegalist. În decembrie 1931 a plecat clandestin în URSS, unde a participat la lucrările Congresului al V-lea al Partidului Comunist Român ținut la Gorikovo (lângă Moscova). La acest congres a semnat o declarație care prevedea că România contemporană nu reprezintă prin sine o unire a tuturor românilor, ci este un stat tipic cu mai multe națiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine și pe baza înrobirii unor popoare străine. A mai rămas în Uniunea Sovietică încă patru ani. La întoarcerea în țară a fost condamnat la închisoare, unde a și murit.

La vârsta de un an, Ion Iliescu a fost abandonat de mama lui naturală, Maria Dumitru Toma (de origine bulgăroaică), care nu s-a interesat niciodată de soarta lui.[4] La scurt timp, Alexandru Vasile Iliescu s-a recăsătorit, cu Maria P. Iliescu, care l-a crescut pe Ion Iliescu.[4]

Viața[modificare | modificare sursă]

Ion Iliescu şi Nicolae Ceauşescu.

Născut în Oltenița, Iliescu, după absolvirea liceului Spiru Haret din București în 1949, a studiat mecanica fluidelor la Institutul Politehnic București, iar apoi cu sprijinul Anei Pauker la Institutul Energetic din Universitatea din Moscova. În timpul șederii sale la Moscova a fost secretar al „Asociației studenților români”. Se credea că îl cunoștea pe Mihail Gorbaciov, cu toate că atât Ion Iliescu cât și Gorbaciov au negat în repetate rânduri acest lucru.[5][6] Cu toate acestea, în 1990, în revista Paris Match s-a speculat că Nicolae Ceaușescu credea că ar fi existat o conexiune între cei doi, deoarece în timpul vizitei lui Gorbaciov în România din iulie 1989, Iliescu a fost trimis în afara Bucureștiului pentru a preveni orice contact între cei doi.[7] Iliescu este căsătorit din 1951, dar nu au avut niciun copil pentru că soția sa a avut 3 pierderi de sarcină.[8]

Activitatea în organizațiile comuniste[modificare | modificare sursă]

A intrat în Uniunea Tineretului Comunist în 1944 și în Partidul Comunist Român în 1953 unde a avansat în carieră devenind secretar al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist din 1956 și membru al Comitetului Central al PCR.

Ion Iliescu în 1976 împreună cu Elena Ceauşescu
Ion Iliescu şi Nicolae Ceauşescu în timpul unei vacanțe a familiei Ceaușescu din 1976, când Iliescu era vicepreședinte al CJ Iași

La 19 august 1956 a fost ales președinte al Comitetului de organizare a Asociațiilor Studențești, apoi al Consiliului (martie 1957). Ulterior a devenit șef de secție la CC al PCR (1965), prim-secretar al CC al UTC.

La un moment dat a ocupat funcția de sef al Departamentului de propaganda al Comitetului Central al PCR.[5] A servit mai târziu ca ministru pentru problemele legate de tineret între 1967 și 1971.

Cu toate acestea, în 1971, Ceaușescu se simțea amenințat de Iliescu (era văzut ca moștenitorul lui Ceaușescu) și a fost marginalizat de către acesta și îndepărtat din toate funcțiile politice majore, fiindu-i atribuită funcția de vice-președinte al Consiliului Județean Timiș între 1971 și 1974, după care a ocupat funcția de președinte al Consiliului Județean Iași (1974-1979). În 1984 a fost exclus din PCR și până în decembrie 1989 a fost director la Editura Tehnică. [5]

Revoluția din 1989[modificare | modificare sursă]

Ion Iliescu la Televiziunea Română în timpul Revoluției din 1989

În timpul revoluției din decembrie 1989, Iliescu și o parte a disidenților politici au constituit Frontul Salvării Naționale, care a preluat puterea cu sprijinul forțelor armate conduse de Gen. Stănculescu. Iliescu a fost recunoscut ca lider al FSN și , prin urmare, al autorității provizorii a statului până la alegerile din 1992. Calitatea de lider provizoriu a statului a fost recunoscută și de Consiliul Frontului Salvării Naționale care s-a constituit ulterior din membrii FSN si a partidelor noi create.

Un document descoperit în arhiva Ministerului de Afaceri Externe polonez confirmă că, la 23 decembrie 1989, Ion Iliescu și Silviu Brucan au rugat Moscova- prin intermediul ambasadei- să trimită un ajutor militar „pentru că singuri nu se pot descurca”, potrivit formulării din document. Răspunsul URSS a fost că „sunt gata să trimită orice fel de ajutor cu excepția intervenției trupelor”, se precizează în document. Solicitarea de către Iliescu a intervenției militare rusești este confirmată de mărturiile unor personaje-cheie ale Revoluției române. Este vorba de cele ale lui Dumitru Mazilu, fost prim-vicepreședinte al Consiliului FSN, ale generalului Ion Hortopan, fost comandant al Infanteriei și Tancurilor (decedat în 2000), ale viceamiralului (în rezervă) Ștefan Dinu, care în decembrie 1989 era șef al Direcției de Informații a Armatei (DIA) și ale lui Ștefan Gușă Șef al Marelui Stat Major General în decembrie 1989, care s-a opus fățiș și vehement acestei inițiative. Conform declarațiilor lui Hortopan în fața Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989 , acesta a fost de față când Iliescu a dat acel telefon. [9]

Iliescu a propus o democrație originală cu alegeri la care puteau participa mai multe partide. Iliescu a susținut mai degrabă adoptarea la scară larga a reformelor în stil Perestroika decât eliminarea completă a instituțiilor existente. A avut o legătură puternică cu puterea de la Moscova care a fost dovedită de primirea călduroasă a noului regim de către conducerea URSS, precum și faptul că primul acord internațional post-revoluționar a fost semnat cu URSS.[necesită citare]

Iată ce declara Iliescu în decembrie 1989, vorbind despre soții Ceaușescu: „s-au autointitulat comuniști, nu au nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu idologia comunismului științific. Au întinat numai numele Partidului Comunist Român, au întinat numai memoria celor care și-au dat viața pentru cauza socialismului în această țară.”[10].

Aceste idei au fost susținute și de alți membri ai FSN, cum ar fi Silviu Brucan, care a susținut, la începutul anului 1990, că revoluția a fost împotriva lui Ceaușescu nu împotriva comunismului. Iliescu a evocat mai târziu posibilitatea de a încerca modelul de socialism „suedez”.[necesită citare] Mulți români cred că Revoluția Română a fost, de fapt, o revoltă populară asimilată de o lovitură de stat militară întreprinsă de Gen. Stănculescu care a predat puterea lui Ion Iliescu.[necesită citare]

După Revoluția din 1989[modificare | modificare sursă]

După revoluție, Iliescu a fost membru fondator al Frontului Salvării Naționale (FSN), urmând transformările sale în FDSN (Frontul Democrat al Salvării Naționale), apoi în Partidul Democrației Sociale din România (PDSR) și în final în Partidul Social Democrat (PSD).

Consiliul Frontului Salvării Naționale s-a prezentat poporului ca organizator al primelor alegeri libere, după care urma să se autodizolve. O dată cu dizolvarea acestuia, mare parte din membrii au format FSN, care a candidat în primele alegeri și le-a câștigat cu 70% din voturi.[necesită citare]

Ca membru fondator, Iliescu a rămas în FSN, organizația trecând prin câteva scindări politice care au dus la formarea FDSN-ului (aripa Iliescu) ulterior schimbându-și denumirea prin diferite fuziuni în Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), apoi Partidul Social Democrat (PSD)

Sub presiunea evenimentelor care au condus la mineriade, atitudinea lui politică a virat cu timpul de la un susținător al Perestroikăi, la social-democrație, aliniindu-se spectrului politic occidental de stânga. România, și în special aripa naționalistă, a fost dur criticată pentru faptul că, în comparație cu celelalte state din blocul comunist, a avut tendința de a reține elementele de bază comuniste diferit (uneori exprimate cu trăsături scandaloase — unul dintre sloganele susținătorilor lui Iliescu de la începutul anului 1990 a fost „Nu ne vindem Țara!”).[necesită citare]

Interimatul la președinția României[modificare | modificare sursă]

La sfârșitul anului 1989, Frontul Salvării Naționale a preluat puterea și a constituit un guvern provizoriu, în frunte cu Petre Roman, și l-a numit pe Ion Iliescu președinte-interimar al României, ei urmând să preia autoritatea executivă până la următoarele alegeri.

În ianuarie 1990, FSN, inițial, la nivel declarativ, organizat ca organism provizoriu al exercitării puterii, a hotărât să se transforme în partid politic. Întrucât acesta era format în principal din al doilea eșalon al fostului PCR, au izbucnit proteste anti-FSN, aprobate de partidele politice de opoziție Partidul Național Liberal (PNL) și Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD). În replică, Iliescu a lansat o chemare către „clasele muncitoare” să sprijine FSN împotriva „forțelor fasciste, care încearcă să destabilizeze țara”. Acest îndemn a dus la declanșarea Primei Mineriade, atunci când minerii din Valea Jiului, conduși de Miron Cozma, au sosit în București și au reprimat demonstrațiile opoziției democratice.

Cu toate acestea, liderii FSN au acceptat să împartă puterea cu partidele de opoziție până la alegeri. Astfel, la 13 februarie 1990, Iliescu este ales Președinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională, un organism creat pentru a prelua puterile prezidențiale în stat și în care au fost incluși reprezentanți ai tuturor partidelor politice apărute după Revoluție (dar în care FSN rămânea însă majoritar), preluând de facto interimatul la Președinția României.

Primul mandat (1990-1996)[modificare | modificare sursă]

La alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, primele alegeri de după înlăturarea de la putere a PCR, și singurele de până acum cu un singur tur de scrutin, este ales președinte al României, pe durata unui mandat de 2 ani. După instalarea în funcție și victoria FSN în alegerile legislative, l-a numit prim-ministru pe Petre Roman, la început considerat un acolit politic al noului președinte. În urma unor conflicte între grupările formate în interiorul partidului, autoritățile au făcut apel la mineri pentru a veni în București să intimideze protestatarii anti-comuniști și să protesteze împotriva guvernului. Aceste evenimente au degenerat în ceea ce s-a numit Mineriada din septembrie 1991. În urma acesteia, Roman a demisionat din funcția de prim ministru.

În 1991, este formulată și adoptată prin referendum noua Constituție. În 1992, în urma primelor alegeri prezidențiale desfășurate în prevederile constituționale, Ion Iliescu a câștigat alegerile cu 61% din voturile exprimate în al doilea tur. Potrivit unor analiști politici români, cum ar fi Daniel Barbu sau Dan Pavel, alegerea sa s-a bazat aproape exclusiv pe voturile populației din zona rurală, a muncitorilor din clasa de jos care au fost manipulați și dezorientați de mass-media controlată de stat (Televiziunea Română a fost singurul post TV până în 1993).

În timpul primului mandat constituțional al lui Iliescu, România s-a stabilizat și democratizat parțial, trecând, lent, de la economia dirijată spre o economie de piață; a reluat relațiile externe cu țările din Uniunea Europeană și NATO, și s-au introdus reforme sociale și economice incipiente care au demarat o îndelungată perioada de tranziție a țării spre democrație. Iliescu a beneficiat de sprijinul guvernului, dominat de Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), aflat într-o coaliție cu câteva grupări comuniste și naționaliste (PRM, PUNR, PSM — denumite de presa de opoziție „Patrulaterul Roșu” pentru rezistența opusă oricăror reforme profunde). În 1996, candidează pentru un nou mandat, din partea PDSR. În turul 1 s-a clasat pe primul loc, cu 47,34% din opțiunile de vot, fiind depășit în turul 2 de Emil Constantinescu, candidatul CDR, cu 8,82% de voturi diferență.

Perioada de opoziție (1996-2000)[modificare | modificare sursă]

La alegerile parlamentare din 1996, Iliescu a obținut un mandat de senator în circumscripția electorală București și a condus grupul parlamentar al PDSR din Senat în perioada 1996-2000. Ales președinte al PDSR în urma Conferinței Naționale din 1997, a adoptă modelul european al social-democrației și a cerut aderarea formațiunii sale la Internaționala Socialistă. În 1999, PDSR a semnat o alianță cu Partidul Social-Democrat Român (PSDR) și cu Partidul Umanist Român (PUR), care a dus la crearea Polului Social Democrației din România.

La 29 iunie 1999, guvernul a adoptat un proiect pentru Legea privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de șef de stat: foștii președinți ai României urmau să primească pe toată durata vieții o indemnizație lunară echivalentă cu cea a presedintelui în funcție, o mașină gratuită, o locuință de protocol gratuită, pază și protecție permanente. Iliescu a folosit ocazia pentru a-l ataca pe fostul suveran, Mihai al României, care ar fi beneficiat de asemenea de drepturile izvorâte din această lege: a anunțat că refuză aceste avantaje, că prioritățile guvernului ar trebui să fie altele și că scopul acestui proiect este să acorde avantaje regelui Mihai.[11]

Al doilea mandat (2000-2004)[modificare | modificare sursă]

În alegerile din 2000 a candidat din nou și a câștigat în turul al doilea în fața ulta-naționalistului Corneliu Vadim Tudor. Și-a început al doilea mandat constituțional și al treilea de facto la 20 decembrie 2000 și l-a încheiat la 20 decembrie 2004 când Traian Băsescu a devenit președinte. A câștigat alegerile din 2000 în urma nemulțumirilor populației față de reformele economice dure din precedenții patru ani duse de guvernarea de centru precum și de instabilitatea politică și de luptele interne din coaliția de guvernare. Populația urbană având de ales între Vadim Tudor și Iliescu a preferat să se abțină sau să voteze cu Iliescu.[necesită citare]

Guvernul Năstase, venit la putere în acest mandat al lui Iliescu, a continuat o parte din șirul reformelor începute de guvernele anterioare între 1996 și 2000. În timpul celui de-al doilea mandat al lui Ion Iliescu, România a aderat la NATO și a finalizat negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană. Una dintre acțiunile instituției prezidențiale în timpul celui de al doilea mandat al lui Ion Iliescu a fost înființarea „Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România”, în urma unor incidente diplomatice cauzate de negaționismul Holocaustului practicat de figuri importante din conducerea țării. Comisia, condusă de laureatul Premiului Nobel pentru Pace Elie Wiesel a întocmit un raport privind Holocaustul în România, raport asumat și declarat „document de stat” de către Ion Iliescu.

După președinție[modificare | modificare sursă]

La alegerile parlamentare din 2004, obține un nou mandat de senator în circumscripția electorală București și revine în fruntea grupului parlamentar al PSD.

La alegerile interne din PSD din 21 aprilie 2005, Iliescu a pierdut în fața lui Mircea Geoană, dar a fost ales președinte de onoare al partidului în 2006, o poziție fără autoritate executivă în cadrul formațiunii, creată special pentru el.

În 2009 a apărut într-o scenă a filmului Medalia de onoare.[12]

Controverse[modificare | modificare sursă]

Grațieri[modificare | modificare sursă]

Prin Decretul-Lege nr. 3 din 4 ianuarie 1990, când încă nu fusese ales președinte, Ion Iliescu a amnistiat toate infracțiunile săvârșite care se încadrau la mai puțin de 3 ani pedeapsă[13]. Astfel au scăpat de pușcărie toți cei care au bătut revoluționarii arestați[14].

Ion Iliescu a grațiat și pe membrii C.P.Ex. al C.C. al P.C.R. care fuseseră condamnați pentru că au aprobat, în ședința din 17 decembrie 1989, reprimarea revoluției române din 1989[15]. De asemeni a grațiat ofițerii condamnați pentru deschiderea focului în zona Calea Lipovei din Timișoara[16] și a protestat la condamnarea generalilor Victor Atanasie Stănculescu și Mihai Chițac, care fuseseră de asemeni găsiți vinovați de reprimarea revoluției, dar fuseseră numiți membri în primul guvern FSN de Iliescu. După ce Iliescu a reajuns în 2001 la conducerea României, noul procuror general numit de el, Tănase Joița, a făcut recurs în anulare împotriva sentințelor de condamnare a celor doi generali, care astfel au scăpat de detenție[15].

În decembrie 2003, Ion Iliescu l-a grațiat pe Iosif Veverca, un milițian care a ucis o persoană în revoluția din 1989 la Timișoara[17][18].

În același decret prin care l-a grațiat pe Miron Cosma, Ion Iliescu l-a grațiat și pe Ioan Corpodean, ofițer de miliție implicat în reprimarea revoluției de la Timișoara[19].

Pe data de 15 mai 2007, fiind invitat în emisiunea "Tu decizi" difuzată de postul de televiziune "Realitatea TV", Ion Iliescu a afirmat că " [... minerii] au făcut un act civic."

Decorarea lui Vadim Tudor[modificare | modificare sursă]

În ultimele zile ale mandatului de președinte, i-a acordat lui Corneliu Vadim Tudor, Ordinul Național Steaua României (în rang de cavaler), un gest care a atras critici în presă și i-a determinat pe Elie Wiesel, câștigătorul Premiului Nobel pentru Pace, cincisprezece jurnaliști de la Radio Europa Liberă, primarul Gheorghe Ciuhandru al Timișoarei și pe istoricul Randolph Braham să returneze, în semn de protest, onorurile și distincțiile primite. Președintele Traian Băsescu a revocat atribuirea distincției oferite lui Vadim la 24 mai 2010. În acest moment are loc un proces prin care Vadim Tudor vrea anularea decretului lui Băsescu, deși CCR a decis că decretul a fost constituțional.[necesită citare]

Pretinse conexiuni cu KGB-ul[modificare | modificare sursă]

În 1995, ziarul Ziua a publicat un interviu cu un ex-ofițer KGB care a declarat că Ion Iliescu a fost un infiltrat KGB. Iliescu a negat afirmațiile ofițerului, totuși Ziua a continuat să investigheze subiectul în detaliu. Câteva zile mai tâziu, „Ziua” a susținut că angajații săi au fost plasați sub supravegherea Serviciului Român de Informații. Scandalul privind presupusa legătură cu KGB a continuat în perioada 2003-2008, atunci când disidentul rus Vladimir Bukovski a declarat că Iliescu și majoritatea membrilor FSN ar fi fost agenți acoperiți ai KGB, că Iliescu ar fi avut relații puternice cu Gorbaciov, și că revoluția română din 1989 ar fi fost un complot organizat de KGB pentru a recâștiga controlul politic asupra țării.[20]

Lucrări publicate[modificare | modificare sursă]

  • Revoluție și reformă, Editura redacției publicațiilor pentru străinătate 1993
  • Revoluție și reformă (ediție revizuită), Ed. Enciclopedică 1994
  • Revoluția trăită, Editura redacției publicațiilor pentru străinătate 1995
  • Momente de istorie, Editura Enciclopedică 1995, ISBN 973-45-0109-7
  • Fragmente de viață și istorie trăită, Editura Litera, 2011 [21][22]

Ordine și distincții[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ La 80 de ani, Ion Iliescu este în continuare un ateu convins: «Iisus a fost un rebel» Mai mult: La 80 de ani, Ion Iliescu este în continuare un ateu convins: «Iisus a fost un rebel»”. Libertatea. 05 iunie 2010. http://www.libertatea.ro/detalii/articol/la-80-de-ani-ion-iliescu-este-in-continuare-un-ateu-convins-iisus-a-fost-un-rebel-290773.html. Accesat la 13 iunie 2012. 
  2. ^ Ministerul Public: Ion Iliescu nu va fi urmărit penal în dosarul Mineriadei din '90, 13 octombrie 2008, Antena 3, accesat la 15 iulie 2013
  3. ^ Iliescu, scăpat de dosarul „Mineriada 13-15 iunie”, 19 iunie 2009, Amalia Derscariu, evz.ro, accesat la 18 decembrie 2011
  4. ^ a b Care este adevărata mamă a președintelui României, 10 august 2012, Alina Dan, Evenimentul zilei, accesat la 8 martie 2013
  5. ^ a b c New York Times, "Upheaval in the East: A Rising Star; A Man Who Could Become Rumania's Leader", 23 decembrie 1989, p. 15
  6. ^ Neagu, Alina (14 aprilie 2010). „Mihail Gorbaciov: Iliescu nu a telefonat la Moscova pentru a cere interventia armatei sovietice, in timpul Revolutiei”. Hotnews.ro. http://www.hotnews.ro/stiri-politic-7132737-mihail-gorbaciov-iliescu-nu-telefonat-moscova-pentru-cere-interventia-armatei-sovietice-timpul-revolutiei.htm. Accesat la 28 aprilie 2010. „In ceea ce il priveste pe Ion Iliescu, Mihail Gorbaciov spune ca l-a cunoscut pe acesta in ultima etapa a desfasurarii evenimentelor din Rusia si din Europa:"Nici nu l-am cunoscut inainte".” 
  7. ^ România Liberă. „Gura lumii despre România”, 8 mai 1990, citând Paris Match
  8. ^ "De ce nu a avut Ion Iliescu urmasi", Ziua, 5 septembrie 2008
  9. ^ Un adevăr crunt: Iliescu a chemat trupele sovietice!, 7 martie 2010, Ana-Maria Onisei, Adevărul, accesat la 15 iulie 2013
  10. ^ http://www.youtube.com/watch?v=lczbyzZruJo
  11. ^ Guvernul asigură o batrînețe liniștită foștilor șefi ai statului”, Evenimentul zilei, 30 iunie 1999, http://www.evz.ro/detalii/stiri/guvernul-asigura-o-batrinete-linistita-fostilor-sefi-ai-statului-568119.html, accesat la 22 martie 2014 
  12. ^ Filmul Medalia de onoare
  13. ^ Monitorul Oficial din 4 ianuarie 1990
  14. ^ Lucia Hossu-Longin - "Memorialul Durerii", serial TV, episodul referitor la Revoluția de la Timișoara
  15. ^ a b În ce stadiu mai sunt dosarele decembrie 1989?, 19 decembrie 2005, Corneliu Miclescu], BBC
  16. ^ Decretul 727 din 2002, publicat în Monitorul Oficial nr. 589 din 8 august 2002
  17. ^ Iosif Veverca, membru în lotul Timișoara, a fost grațiat, articol în "Curierul Național" din 29 decembrie 2003
  18. ^ Dragoș Bota - Revoluționarii timișoreni, dezamăgiți de lipsa de curaj a lui Ion Iliescu, articol în "Adevărul" din 29 decembrie 2003
  19. ^ Ultima apariție publică a lui Ion Iliescu ca președinte al României, comentariu al Radio France Internațional relatat pe pagina "Revista presei internaționale" a sitului Senatului României
  20. ^ Russian dissident who copied the Gorbachev Foundation's archive: Mitterrand and Gorbachev wanted the European Socialist Union, Thatcher opposed Germany’s reunification
  21. ^ Iliescu și-a lansat cartea "Fragmente de viață și de istorie trăită, 22 iulie 2011, Andra Dumitru, România liberă, accesat la 15 iulie 2013
  22. ^ Ion Iliescu își lansează volumul "Fragmente de viață și de istorie trăită", 19 iulie 2011, Mediafax, accesat la 15 iulie 2013
  23. ^ Iliescu si Constantinescu au primit Emblema de Onoare a Armatei, 24 octombrie 2012, Madalina Mitan, Ziare.com, accesat la 15 iulie 2013
  24. ^ Vivat Academia, vivat impostores!, 5 mai 2010, Academia Cațavencu, accesat la 17 iulie 2013

Iliescu în enciclopedii[modificare | modificare sursă]

  • Enciclopedia marilor personalități din istoria , știința și cultura românească de-a lungul timplului. B., Ed. Geneze. vol.IY, 2003
  • Dicționar enciclopedic ilustrat Junior. Nume Proprii, Ed. Cartier, 2004
  • Bol'shoi Rossiskii Entsikllopedicheskii Slovar., M.Ed. Drofa, 2009
  • Enciclopedia Universală Britannica, B.-Ch.,Ed. Litera, 2010
  • Calendar Național. Ed. Biblioteca Națională a Republicii Moldova, Chișinău

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Ion Alexandrescu, Stan Stoica, România după 1989. Mică enciclopedie, Editura Meronia, București, 2005
  • Tom Gallagher, Furtul unei națiuni. România de la comunism încoace, Editura Humanitas, București, 2004
  • Ion Iliescu, în dialog cu Vladimir Tismăneanu, Marele șoc. Din finalul unui secol scurt. Despre comunism, postcomunism, democrație, prefață de prof. Dinu C. Giurescu, Editura Enciclopedică, București, 2004
  • Dan Pavel, Iulia Huia, <<Nu putem reuși decît împreună.>> O istorie analitică a Convenției Democratice, 1989-2000, Editura Polirom, Iași, 2003
  • Vladimir Alexe - Ion Iliescu: biografia secretă : candidatul manciurian, Editura Australian Romanian Association, 2003

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Ion Iliescu
Wikicitat
La Wikicitat găsiți citate legate de Ion Iliescu.

Eseuri

Activitatea în perioada comunistă

Articole biografice

Interviuri

Iliescu și Revoluția

Iliescu și Mineriadele

Critici



Funcții politice
Predecesor:
Nicolae Ceaușescu
Președinte al României
(primul mandat)

20 mai 1990 - 1992
Succesor:
Ion Iliescu
Predecesor:
Ion Iliescu
Președinte al României
(al doilea mandat)

1992 - 29 noiembrie 1996
Succesor:
Emil Constantinescu
Predecesor:
Emil Constantinescu
Președinte al României
(al treilea mandat)

20 decembrie 2000 - 20 decembrie 2004
Succesor:
Traian Băsescu