Ţara Românească

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

(Redirecţionat de la Valahia)

Acest articol sau această secţiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteţi ajuta găsind susţinere bibliografică pentru conţinutul paginii.

Harta României cu provincia istorică Ţara Românească delimitată de culoarea galbenă

Ţara Românească (denumită de străini Valahia) este o provincie istorică situată la nord de Dunăre şi la sud de Carpaţi, locuitorii folosind endonimul de rumâni, exonimele uzuale utilizate până în epoca modernă fiind valahi sau vlahi. Denumirea se referă exclusiv la această zonă geografică, corespunzătoare în linii mari fostului principat cu acelaşi nume şi care constituie sudul României moderne. Oficial, statul se numea Ţeara Rumânească.

[modifică] Istorie

Pentru detalii, vezi articolul Istoria Românieivezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Ţara Românească este statul întemeiat între Munţii Carpaţi şi Dunăre în secolul XIII - XIV. Străinii în general o denumeau Valahia (denumire de origine germanică). Mai era numită şi Ungro-Vlahia (adică Vlahia dinspre Ungaria), pentru a nu o confunda cu Moldova numită şi Ruso-Vlahia (adică Vlahia de lângă Rusia). În documentele latineşti era cunoscută ca Transalpina. După numele primului domnitor Basarab I, unii o numeau Basarabia sau Ţara Basarabească. Moldovenii o numeau Muntenia, iar turcii îi spuneau Iflak sau Kara-Iflak, în timp ce Moldovei îi spuneau Bogdan Iflak^[1], pe când Polonezii o numeau Basarabia, iar pe Moldova o numeau Valahia.

Reşedinţa principală a ţării a fost pe rând la Câmpulung, Curtea de Argeş, Târgovişte şi Bucureşti. În anumite perioade, domnii Ţării Româneşti, au stăpânit ca teritorii primite de la regii Ungariei: Făgăraşul, Amlaşul, Basarabia (cu garnizoana Chilia), sudul Moldovei de mai târziu (Vrancea - Putna spre Trotuş). Stăpânirea domnilor munteni s-a întins şi asupra unei părţi din Dobrogea până în a doua jumătate a secolului XV, astfel încât sub Mircea cel Bătrân (după 1406), ţara a ajuns la cea mai mare întindere a sa.

Valahia cca. 1390

Începând cu secolul XII-lea, Valahia este menţionată în izvoarele bizantine, bulgăreşti, maghiare şi slavone, iar mai târziu în cele occidentale, ca fiind regiunea unor state feudale locuite de vlahi şi conduse de cneji ( prinţ, conducător) şi voievozi (lideri militari), la sud şi est de Carpaţi. O caracteristică specifică istoriei românilor este că au trăit în trei principate, Moldova, Transilvania şi Ţara Românească, având acelaşi sânge, aceeaşi limbă şi cultură, aceleaşi tradiţii, fiind însă separaţi de Carpaţi.

Diploma acordată la 2 iunie 1247 Cavalerilor Ioaniţi,cunoscută ca Diploma Ioaniţilor, menţionează că pe teritoriul viitoarei Ţări Româneşti existau nu mai puţin de patru formaţiuni în limitele fostei provincii romane, Dacia Malvensis (Oltenia istorică) : Voievodatele lui Ioan şi Farcaş, Seneslau şi Litovoi. Litovoi si fratelui sau Bărbat (voievod), s-au luptat cu trupele maghiare la 1285, în urma luptei Litovoi moare, Bărbat este luat prizonier dar se răscumpără şi se întoarce la conducere. Pe fondul stingerii dinastiei arpadiene în Ungaria cnezatele de la sud de carpaţi se unesc.

Lupta de la Posada (Cronica pictată de la Viena)

Astfel Basarab I fiul lui Thocomerius este primul stăpânitor atestat al întregului teriotoriu al Ţării Româneşti. Basarab I refuză să mai plătească tribut şi se confruntă cu regele Carol Robert de Anjou. Lupta se dă în 9 - 12 noiembrie 1330, la Posada unde acesta zdrobeşte oastea maghiară condusă de Carol Robert de Anjou, care se salvează fugind travestit. Domnia lui Basarab I a durat până în 1352, fiind numit Mare Voievod şi Domn. Victoria de la Posada, semnează actul de naştere al ţării care va fi cunoscută sub numele de Ţara Românească, în următorii ani fiindu-i alipite şi teritoriul dinspre părţile tătăreşti de la nord de deltă.

Mircea cel Bătrân

Într-o hartă ipotetică a Rumâniei (României) din 1833, Valahia este denumită Ţeara Rumânească

Infanterie valahă în 1837

După multe războaie purtate cu Poarta, Ţara Românească a trebuit să accepte suzeranitatea acesteia, şi să plătească tribut. Ţara devine vasală faţă de turci în timpul lui Mircea cel Bătrân, pentru a evita o invazie a turcilor şi transformarea ţării în paşalâc. Până în secolul XVII-lea de fiecare dată când presiunea turcilor creştea, mulţi domnitori s-au răzvrătit sau nu au mai îndeplinit cererile Porţii:Mihai I, Dan al II-lea, Vlad Ţepeş, Radu de la Afumaţi, Mihai Viteazul sau Radu Şerban.

Tudor Vladimirescu

Legăturile politice cu Ungaria şi mai târziu cu Austria habsburgică urmăreau stoparea expansiunii turceşti şi eliberarea de sub dominaţia lor. Pentru o perioadă scurtă de timp, Mihai Viteazul a reuşit să unească cele trei ţări române (Unirea de la 1600).

După 1716, Imperiul Otoman a refuzat să mai accepte domnitori români şi a instituit Regimul Fanariot, alegând domnii dintre familiile influente de greci care locuiau in cartierul Fanar, din Constantinopol. Aceşti domnitori fanarioţi, pot fi consideraţi ca funcţionari ai Porţii.

Domnia fanariotă a încetat după Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821), când sunt acceptaţi din nou domnitori pământeni. În 1831 este adoptat Regulamentul Organic. În 1859, Ţara Românească şi Moldova se unesc în Principatele Unite Moldova şi Ţara Românească, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.