Nichita Stănescu
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Nichita Stănescu | |
|---|---|
 Membru postum al Academiei Române |
| Nichita Hristea Stănescu | |
 |
|
| Naştere – | 31 martie 1933 municipiul Ploieşti, judeţul Prahova |
|---|---|
| Deces – | 13 decembrie 1983 (50 ani) Spitalul Fundeni, municipiul Bucureşti, |
| Profesiune – | poet, eseist |
| Naţionalitate – | român |
| Perioadă activă ca scriitor – |
Literatura română post-belică 1957 - 1983 |
| Mişcare literară – | Neomodernism literar |
| Operă/e de debut – | Volumul Sensul iubirii 1960 |
| Influenţe – | poezia interbelică românească |
Nichita Stănescu, numele la naştere Nichita Hristea Stănescu, (n. 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din Bucureşti) a fost un poet, scriitor şi eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.
Considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea „Dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Ca orice mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decât cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu[1] şi Eugen Simion [2], un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici.
A fost laureat al Premiului Herder şi nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură (1980).
Cuprins |
[modifică] Poetul, în propriile sale cuvinte
„Poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală.” [3]
„Poetul nu are biografie; biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau mai rea, mai măreaţă sau mai puţin măreaţă.”
„Schimbă-te în cuvinte, precum îţi zic.” [4]
„Este foarte greu să translezi în noţiune ceea ce nu are caracter noţional. Poezia nu are caracter noţional, deşi foloseşte noţiunea ca şi cărămidă în construcţie. Sensul ei final este un sens emoţional, metaforic şi vizionar. A confunda materialul cu sensul materialului este un lucru foarte la îndemână şi foarte păgubitor.” [5]
[modifică] Familia
[modifică] Părinţii şi bunicii
— „Nichita, ce faci tu Nichita?”, m-a întrebat îngerul —
Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, — „Ochiul ca o frunză de leuştean, a tatălui meu ... ” — s-a născut la 19 aprilie 1908. Linia acestuia genealogică are la origine ţărani prahoveni veniţi la oraş, în Ploieşti, la începutul anilor 1800. Mai apoi, foştii ţărani prahoveni au devenit meşteşugari şi comercianţi ploieşteni, precum bunicul poetului, Hristea Stănescu, specializat în producerea şi comercializarea unor ţesături grele de tipul abalei.
Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, — „Mama mea, care m-a născut ... ” —, care era parte a unei familii nobile din Rusia, s-a născut în ziua de 16 februarie 1910, la Voronej. Tatăl Tatianei, fizicianul şi generalul Nikita Cereaciuchin, a fost, printre altele, şi decanul facultăţii de ştiinţe din cadrul Academiei Militare Imperiale Ruse.
Generalul Cereaciuchin, previzionând încă din 1915 „schimbarea lumii”, imensa turbulenţă ce urma a fi provocată de bolşevici în Rusia, se refugiază discret şi rapid împreună cu familia sa, formată din soţie şi două fete, în România, iniţial în Constanţa şi ulterior la Ploieşti, unde se stabilesc.
Aici, în oraşul petroliştilor dar şi al geniului român al „răsului-plânsului”, Ion Luca Caragiale, viitorii părinţi ai lui Nichita se vor întâlni şi căsători la 6 decembrie 1931.
Întâiul lor născut va purta, emblematic, prenumele ambilor bunici, al generalului-fizician rus şi al comerciantului român, Nichita (şi) Hristea Stănescu. Nimic, dar absolut nimic nu este întâmplător.
[modifică] Educaţie
În perioada 1944 - 1952 a urmat Liceul „Sf. Petru şi Pavel”, devenit „Ion Luca Caragiale” din Ploieşti, pentru ca ulterior, între 1952 - 1957 să urmeze cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.
[modifică] Iubirile lui Nichita
În 1952, s-a căsătorit cu a doua dragoste a sa din adolescenţă, Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărţi după un an. În 1962 s-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului O viziune a sentimentelor. Ulterior, fiind împreună cu poeta şi autoarea Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie şi a construi universuri abstracte. În 1982 se căsătoreşte cu Todoriţa (Dora) Tărâţă .
[modifică] Activitatea literară
- 1955 - Nichita şi-a adunat poeziile sale „băşcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, „fără mamă, fără tată”, într-un volum numit Argotice — cântece la drumul mare şi publicat foarte târziu, după moartea sa, în 1992, de Doinea Ciurea
- 1957 - În luna martie, Nichita Stănescu debutează simultan în revistele „Tribuna” din Cluj şi în „Gazeta literară” cu trei poezii.
- 1957-1958 - Este pentru scurt timp corector şi apoi redactor la secţia de poezie a Gazetei literare (director Zaharia Stancu).
- 1960 - La sfârşitul anului debutează cu volumul Sensul iubirii.
- 1963 - Are loc prima călătorie peste hotare a poetului în Cehoslovacia.
- 1964 - Apare la începutul anului O viziune a sentimentelor, un volum cu care poetul primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor. O cunoaşte pe poeta Gabriela Melinescu, şi în tensiunea relaţiei lor poetul creează cele mai explozive poeme ale sale.
- 1965 - Apare în martie volumul de poezii Dreptul la timp.
- 1966 - Publică la Editura Tineretului volumul 11 elegii. Elegiile vor aparea integral însă abia în anul următor, în prima sa antologie, Alfa.
- 1967 - Trei volume ale sale sunt tipărite: Roşu vertical, antologia Alfa şi volumul de poezii Oul şi sfera.
- 1969 - Tipăreşte Necuvintele, care primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor. Mai apare şi volumul de poezii Un pământ numit România. Este numit redactor-şef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu.
- 1970-1973 - Devine redactor-şef adjunct la „România literară”, revistă condusă de Nicolae Breban.
- 1970 - Publică volumul În dulcele stil clasic şi a doua antologie din opera sa cu un titlu neutru, Poezii. Susţine o rubrică lunară în revista „Argeş”.
- 1971 - Apar în Iugoslavia două cărţi traduse: Belgradul în cinci prieteni, ediţie bilingvă de poezii inedite şi Nereci (Necuvintele).
- 1972 - Publică două noi volume de poezii: Belgradul în cinci prieteni şi Măreţia frigului. Pentru volumul de eseuri Cartea de recitire obţine pentru a treia oara Premiul Uniunii Scriitorilor.
- 1973 - Scoate o antologie de poezii de dragoste Clar de inimă.
- 1974 - În martie, de ziua lui, are o revelaţie a morţii sub forma unui îngrozitor tunel oranj.
- 1975 - Obţine pentru ultima oară Premiul Uniunii Scriitorilor şi i se atribuie Premiul internaţional Johann Gottfried von Herder (a se vedea premiul Herder). Tipăreşte cea de-a patra antologie a sa, Starea poeziei, în populara colecţie Biblioteca pentru toţi. Devine publicist comentator la „România literară”. Se mută în ultima sa locuinţă, din Str. Piaţa Amzei nr. 9. În faţa geamului apartamentului său creşte celebrul salcâm Gică.
- 1977 - La 4 martie poetul încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu, şi este lovit de un zid care s-a prăbuşit după cutremur. În urma şocului suferă o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului care va lăsa ceva sechele şi după vindecare.
- 1978 - Publică volumul de poezii Epica Magna, care primeşte în acelaşi an premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române
- 1979 - Lansează volumul de poezii Opere imperfecte.
Editura Narodna Kultura din Bulgaria îi publică volumul Bazorelief cu îndrăgostiţi, traducător Ognean Stamboliev. - 1980 - Propus de Academia suedeză, poetul candidează la Premiul Nobel pentru literatură, alături de Elytis, Frisch, Senghor şi Borges. Premiul este acordat poetului grec Odysseas Elytis. Discul „Nichita Stănescu - o recitare”, realizat de Constantin Crişan in colaborare cu Augustin Frăţilă, este pus în vânzare de Casa de discuri Electrecord.
- 1981 - În august are prima criză hepatică. Aceste crize vor continua în toamnă şi poetul se internează la spitalul Fundeni.
- 1982 - În februarie moare tatăl poetului. Volumul Noduri şi semne, subintitulat Recviem pentru moartea tatălui este o selecţie din tot ce a scris poetul de la ultima sa apariţie editorială.
- În iulie se căsătoreşte cu ultima sa soţie, Todoriţa Tărâţă (Dora). Călătoreşte prin Macedonia şi Iugoslavia, înainte să-şi fractureze piciorul stâng în luna noiembrie în Vrancea, accident care-l va imobiliza în casă timp de şase luni.
- 1983 - La finele lunii ianuarie, Nichita Stănescu şi Aurelian Titu Dumitrescu solicită directorului Editurii Albatros, Mircea Sântimbreanu, publicarea între coperte a lucrării Antimetafizica, Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu.
- 1983 - Ascunde faţă de toţi semnele maladiei sale, afişându-se optimist, iar medicii se declară uimiţi de rezistenţa şi vitalitatea sa extraordinară. La 31 martie, la împlinirea a 50 de ani de viaţă, poetului i se organizează o sărbătorire naţională.
- Continuă să-i apară traduceri ale poeziilor peste hotare, în special în Iugoslavia. În timpul unei călătorii în această ţară va avea o criză foarte gravă, ce necesită intervenţia medicilor.
- Pe 12 decembrie, pe la miezul nopţii, durerile din zona ficatului devin îngrozitoare şi este adus cu salvarea la Spitalul de urgenţă unde crizele sunt extrem de violente şi poetul se stinge din viaţă fix la orele două şi zece minute. Ultimele sale cuvinte sunt: „Respir, doctore, respir”.
- 1985 - Apare volumul inedit Antimetafizica, Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu, Editura Cartea Românească, 1985, (iniţial Nichita Stănescu şi Aurelian Titu Dumitrescu au publicat în întregime Antimetafizica în suplimentul literar al „Scânteii Tineretului”, în 1983).
- 1992 - Este editată Argotice — cântece la drumul mare, subintitulată „poezii”, ediţie alcătuită, îngrijită şi prefaţată de Doina Ciurea, Bucureşti, Editura Românul, 1992.
- 2001 - În Bulgaria, la Editura Zaharie Stoyanov, apare O viziune a sentimentelor, traducător Ognean Stamboliev.
[modifică] Opera lui Nichita Stănescu
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
|
Evul mediu |
||
| Curente în literatura română | ||
|
Umanism - Clasicism |
||
| Scriitori români | ||
|
Listă de autori de limbă română |
||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
| Toate articolele din serie | ||
| editează | ||
[modifică] Critici despre Nichita Stănescu
[modifică] Alexandru Condeescu
| „ | Între ctitorii unei culturi sînt descoperitori, inventatori şi exploratori. Nichita Stănescu este un inventator, tip artistic la fel de rar ca întemeietorul. Experimentînd asupra lui însuşi, el creează un cu totul alt spaţiu al sentimentelor decît cel îndeobşte cunoscut, spaţiu al aventurii poetice unde limba se naşte din nou recreîndu-şi la rîndu-i vorbitorii. | ” |
-
- 1985 - Alexandru Condeescu, Antologia Ordinea cuvintelor, versuri (1957-1983), Cuvânt înainte
[modifică] Ştefan Augustin Doinaş
| „ | Nichita Stănescu se mişca într-adevăr într-o sferă superioară, siderată de valori exclusiv artistice. Cât despre gustul său pentru „compromis”, cred sincer că nu prea ştia ce înseamnă acest lucru, tocmai pentru că era un ingenuu. Dacă nu mi-ar fi teamă că devin prea ... doct, aş zice că spiritul său ludic îl făcea să plutească pe deasupra situaţiilor, pentru a căror substanţă tragică cred că nu avea „organ”: tălpile lui nu se atingeau nici de flori, nici de mocirlă. Singurul păcat al lui Nichita Stănescu a fost crima săvârşită faţă de sine însuşi: distrugerea sistematică a carcasei care-i asigura superbul exerciţiu al spiritului.
Nichita Stănescu este cel mai important poet român de după cel de-al doilea război mondial. Odată cu el, prin el, logosul limbii române ia revanşa asupra poeţilor ei. |
” |
[modifică] Eugen Simion
| „ | Ceea ce putem spune, până toate acestea se vor lămuri, este că poetul Nichita Stănescu continuă o serie mare de poeţi din secolul al XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) şi că el însuşi este un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările şi abilităţile lui a schimbat faţa poeziei româneşti. Un mare poet român într-o istorie imposibilă (epoca totalitarismului), un mare liric european aproape necunoscut ... | ” |
-
- 2002 - Eugen Simion, Antologia completă Nichita Stănescu - Opere, Prefaţă, pagina XXIX
[modifică] Note
- ^ Prefaţă la volumul Ordinea cuvintelor, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985
- ^ Prefaţă la Nichita Stănescu - Opere, vol. I, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002
- ^ Versuri din poezia Poetul ca şi soldatul, recitată de Ovidiu Iuliu Moldovan, secvenţă intercalată din interviul luat lui Nichita Stănescu de către Alexandru Stark Partea I a interviului, minutele 5:40 - 6:35
- ^ Versurile finale ale poeziei Daimonul meu către mine, o poezie de Nichita Stănescu, cea de închidere a volumului Epica Magna, apărut în 1978.
- ^ Interviu luat lui Nichita Stănescu de către Alexandru Stark - Partea I a interviului, minutele 6:45 - 7:15
[modifică] Referinţe critice
- Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. I, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1974; ediţia a doua, revăzută, 1978
- Ion Pop, Nichita Stănescu – spaţiul şi măştile poeziei, Bucureşti, Editura Albatros, 1980
- Alex. Ştefănescu, Introducere în opera lui Nichita Stănescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1986
- Daniel Dimitriu, Nichita Stănescu – geneza poemului, Iaşi, Editura Universităţii „Al. Ioan Cuza”, 1997
- Doina Uricariu, Nichita Stănescu – lirismul paradoxal, Bucureşti, Editura Du Style, 1998
- Corin Braga, Nichita Stănescu – orizontul imaginar, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Cluj, Editura Dacia, 2002
- Mircea Bârsilă, Introducere în poetica lui Nichita Stănescu, Piteşti, Editura Paralela 45, 2006
- George Pruteanu, Despre spiritul lui Nichita, în „Convorbiri literare”, nr. 3, 1986
[modifică] Legături externe
- Biografie
- Evanghelia după Nichita
- A treisprezecea elegie
- Elegii stănesciene
- La dixième élégie - trad. Linda Maria Baros în Bibliothèque ZOOM
- YouTube: Nichita Stănescu, scurt metraj TVR din 1983
