Limba română

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
română
Pronunție /roˈmɨnə/
Vorbită în Austria
Canada
Israel
Italia
Germania
Republica Moldova
România
Rusia
Serbia
Voivodina
Spania
Statele Unite
Ucraina
Ungaria
Regiuni Europa de Sud-Est
Număr de vorbitori 23,6 milioane (limbă maternă) si 4 milioane (limbă străină)[1] (locul 40)
Limbă-mamă latină
Sistem de scriere alfabetul latin (variantă românească)
Tipologie lingvistică limbă flexionară
SVO
Clasificare
limbi indo-europene
Statut oficial și codificare
Limbă oficială în  România
 Republica Moldova
 Voivodina
 Uniunea Europeană,
Uniunea Latină
(v. Listă)
Organ de reglamentare Academia Română, Academia de Științe a Moldovei
ISO 639-1 ro
ISO 639-2 (B) rum
(T) ron
ISO 639-3 (pentru cel mai răspândit dialect) ron
Extras
Declarația Universală a Drepturilor Omului – articolul 1
Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității.
Răspândire în lume
Lumea românofonă națională   oficială   minoritate națională   minoritate   UE 
Lumea românofonă
 națională   oficială   minoritate națională   minoritate   UE 
Această pagină poate conține caractere Unicode.


Limba română este o limbă indo-europeană, din grupul italic și din subgrupul oriental al limbilor romanice. Printre limbile romanice, româna este a cincea după numărul de vorbitori, în urma spaniolei, portughezei, francezei și italienei. Din motive de diferențiere tipologică, limba română mai este numită în lingvistica comparată limba dacoromână sau dialectul dacoromân. De asemenea, este înregistrată ca limbă de stat atât în România cât și în Republica Moldova, unde circa 75% din populație o consideră limbă maternă.

Limba română este vorbită în toată lumea de 28 de milioane de persoane, dintre care cca. 24 de milioane o au ca limbă maternă [2]. Din numărul total de vorbitori, peste 17 milioane [3] se află în România, unde româna (dialectul dacoromân) este limbă oficială și, conform recensământului populației din 2011, este limbă maternă pentru peste 90% din populație). Limba română este una dintre cele șase limbi oficiale ale Provinciei Autonome Voivodina (Serbia). De asemenea este limbă oficială sau administrativă în câteva comunități și organizații internaționale, precum Uniunea Latină sau Uniunea Europeană (de la 1 ianuarie 2007).

Distribuție geografică[modificare | modificare sursă]

Limba română este limba oficială și națională în România. Însuși numele țării semnifică etimologic aria lingvistică a limbii române.

Idioma rumano.PNG
Țări și teritorii vorbitoare de limbă română
țară vorbitori
(%)
vorbitori populație
(2012)
Terra 0.33% 23 623 890 7 035 000 000
România, Republica Moldova și țările vecine
oficială:
România 90.65% 17 263 561 19 043 767
Republica Moldova 2 76,5% 2 588 355 (2004) 3 383 332
Transnistria 3 31,9% 177 050 (2004) 555 500
Voivodina (Serbia) 1,5% 29 332 (2011) 2 031 992
co-oficială la nivel regional:
Ucraina 5 0,8% 327 703 (2001) 48 055 439
neoficială:
Timoc (Serbia) 4 5,0% 35 330 (2011) 712 050
Ungaria 0,14% 13 886 (2011) 9 937 628
Europa de Vest
neoficială:
Italia 1,50% 997 000 (2011) 60 600 000
Spania 1,70% 798 104 (2011) 46 815 916
Germania 0,37% 300 000 (2010) 81 799 600
Marea Britanie 0,12% 67 586 (2011) 58 789 194
Portugalia 0,50% 52 898 (2011) 10 561 614
Franța 0,07% 50 000 (2010) 65 350 000
Belgia 0,45% 45 877 (2012) 10 296 350
Austria 0,45% 36 000 (2010) 8 032 926
Grecia 0,36% 35 295 (2006) 9 903 268
Cipru 2,91% 24 376 (2011) 838 897
Irlanda 0,45% 20 625 (2011) 4 588 252
Restul Europei 0,07% 75 000 (2010) 114 050 000
Asia
neoficială:
Israel 2,86% 212 000 (2012) 7 412 200
Emiratele Arabe Unite 0,10% 5 000 (2010) 4 106 427
Kazahstan 1 0,1% 14 666 (2011) 14 953 126
Rusia 1 0,12% 159 601 (2011) 142 856 536
Japonia 0,002% 3 000 (2010) 126 659 683
Corea de Sud 0,0006% 300 (2010) 50 004 411
America
neoficială:
Canada 0,2% 110 000 (2006) 32 207 113
Statele Unite 6 0,11% 367 269 (2001) 281 421 906
Argentina 0,03% 13 000 (2010) 40 117 096
Venezuela 0,036% 10 000 (2010) 27 150 095
Brazilia 0,002% 4 000 (2010) 190 732 694
Pacific
neoficială:
Australia 0,09% 10 897 (2010) 21 507 717
Noua Zeelandă 0,08% 3 100 (2010) 4 027 947
Africa
neoficială:
Africa de Sud 0,007% 3 000 (2010) 44 819 778

1 Mulți sunt moldoveni, inclusiv deportați
2 Datele se referă la raioanele din dreapta Nistrului (fără Transnistria și municipiul Tighina)
3 Independența Transnistriei nu este recunoscută
Oficial, aici limba se cheamă "moldovenească" și este scrisă în alfabetul chirilic
4 Împărțiți oficial în vlahi și români (v. Evoluția demografică a românilor din Serbia)
5 În nordul Bucovinei 170 000, Bugeac 78 300, în Transcarpatia 31 800, în teritorile de peste Nistru 48 000. [4]
6 U.S. Department of Commerce, Economics and Statistics Administration, U.S. CENSUS BUREAU

În afară de România, limba română se mai vorbește în:

Denumirea limbii în Republica Moldova[modificare | modificare sursă]

Deși limba română este denumită "moldovenească" în art. 13 din Constituția Republicii Moldova, Curtea Constituțională a statuat că textul Declarației de Independență — care denumește limba oficială ”română” — prevalează asupra celorlalte norme constituționale.[6]

În orice caz, identitatea limbii vorbite în România și Republica Moldova era recunoscută încă de la reintroducerea alfabetului latin în 1989.[7].

În URSS, limba română era numită moldovenească în documentele oficiale ale autorităților sovietice, lucru care a revenit parțial în vigoare în Republica Moldova și după 1994. Cei mai mulți lingviști nu recunosc existența unei limbi moldovenești de sine stătătoare,[8] deși au existat și voci venite în sprijinul moldovenismului (cf. Vasile Stati). Identitatea dintre limba română și limba moldovenească este recunoscută în legislația republicii Moldova.[9][10] De asemenea, Academia de Științe a Moldovei a afirmat în repetate rânduri că în Constituția Republicii Moldova trebuie să fie stipulată, ca limbă oficială, limba română.[11] Totuși, în ciuda faptului că termenul românește pentru limba română este atestat încă din secolul al XVI-lea în toate trei voievodatele Moldovei, Transilvaniei și Țării Românești de către Francesco della Valle și alții, Legea cu privire la concepția națională a Republicii Moldova (546/2003) sugerează că limba română comună celor două națiuni are la bază „izvorul viu al graiului popular din Moldova”.[10] Limba moldovenească a avut codurile proprii mo și mol în cadrul standardului ISO 639, dar ele au fost suprimate în noiembrie 2008.[12]

Româna ca a doua limbă și ca limbă străină[modificare | modificare sursă]

Limba română printre celelalte limbi romanice
Limba română ca limbă secundară în estul Europei

     maternă

     peste 3%

     1-3%

     sub 1%

     n/a

Folosirea românei ca a doua limbă este întâlnită între minoritățile etnice din România și Republica Moldova. În cadrul recensământului din 1979, desfășurat în RSS Moldovenească, aproximativ 4% din populație a indicat româna/moldoveneasca ca a doua limbă.[13] Rezultatele eurobarometrului de opinie 64.3/2005, desfășurat în perioada noiembrie-decembrie 2005, arată că 4% dintre cetățenii români vorbesc limba română ca limbă străină. Același sondaj arată că 1% din respondenții bulgari și ciprioți, și 3% din cei maghiari sunt capabili să desfășoare o conversație în limba română.[14]

Româna este studiată și predată în unele țări est-europene, în care există comunități semnificative românești, cum ar fi Serbia (Voivodina), Bulgaria, Ucraina și Ungaria. Institutul Cultural Român (ICR) organizează încă din 1992 cursuri de vară pentru perfecționarea cadrelor didactice care predau limba română în aceste țări.[15] În unele școli bilingve, învață și membri ai altor comunități etnice decât cea română, studiind româna ca limbă străină (de exemplu Liceul Nicolae Bălcescu din Gyula, Ungaria).

Circa 400 000 de evrei vorbitori de limba română din România și circa 40 000 de evrei din Republica Moldova au emigrat în Israel.

De asemenea 550.000-1.500.000 de germani originari din România, din care majoritatea încă sunt cunoscători ai limbii române, trăiesc astăzi în Germania.

Cursuri de limba română ca limbă străină sunt organizate în instituții de învățământ din 43 de țări ale lumii, cum ar fi Spania, Italia, Germania, Olanda, Statele Unite, Argentina, Mexic, Suedia, și altele.[16]

Româna pe Internet[modificare | modificare sursă]

Chiar dacă limba engleză rămâne predominantă pe Internet, statisticile arată un progres constant al principalelor limbi neolatine (franceza, italiana, portugheza, româna și spaniola) în rețea. Un studiu realizat de Fundația Rețele și Dezvoltare (Funredes) în colaborare cu Uniunea Latină,[17] arată că între 1998 și 2005, prezența limbilor neolatine pe Internet aproape s-a dublat, în timp ce engleza a scăzut de la 75% la 45%. În anul 1998, prezența limbii române pe Internet era cotată la 0,15%. Tendința limbii române a avut un parcurs neregulat, înregistrând o scădere dramatică de la 0,21% în 2000 la 0,11% în 2003 (acest fapt se datorează și anumitor schimbări operate în metodologia de realizare a studiului). Conform statisticii, între luna februarie a anului 2003 și mai a anului 2007, prezența limbii române pe Internet aproape s-a triplat atingând cota de 0,28%. Situația celorlalte limbi romanice este prin comparație mai bună: prezența spaniolei în Internet este de 3,80 la sută, a francezei de 4,41 la sută, a italienei de 2,66 la sută și a portughezei de 1,39 la sută.

Valorile de prezență absolută nu constituie un indicator perfect al vigorii unei limbi în cadrul rețelelor. Pentru a obține un rezultat semnificativ, valorile care exprimă prezența limbilor pe Internet trebuie adaptate la dimensiunile prezenței acestora în lumea reală. Astfel, luând în considerare numărul de vorbitori al limbii române (estimat la 30 de milioane de Uniunea Latină, adică 0,45% din populația mondială), se obține un coeficient de 0,62 pentru prezența ponderată a limbii pe Internet (dublu față de 2005), față de 0,45 pentru limba portugheză sau 0,63 pentru limba spaniolă.[18] Acest coeficient este mai mic decât 1 în toate cele trei cazuri, motiv pentru care este considerat redus.

Același studiu arată că există aproximativ 4,9 milioane de internauți românofoni, adică aproape o șesime din totalul vorbitorilor de română și 0,4% din totalul internauților. Potrivit Ministerului Dezvoltării Informaționale din Republica Moldova, la începutul anului 2005, erau înregistrate 85 000 de domenii .ro și 7 200 de domenii .md.[19][20]

Clasificare și limbi înrudite[modificare | modificare sursă]

Distribuţia mondială a vorbitorilor de limbă română după ţara în care locuiesc. Sunt luaţi în calcul numai vorbitorii nativi.

Limba română este o limbă romanică, din grupul italic al familiei de limbi indo-europene, prezentând multe similarități cu limbile franceză, italiană, spaniolă, portugheză, catalană și reto-romană.

Este general acceptată ideea că limba română s-a format atât la nord cât și la sud de cursul inferior al Dunării, înaintea sosirii triburilor slave în această zonă. Limba română vorbită în nordul Dunării, în România și Republica Moldova, este deseori numită limba dacoromână sau dialectul dacoromân, pentru a o deosebi de celelalte trei limbi romanice de est,[21] Însă opinia că idiomurile aromân, meglenoromân și istroromân ar fi limbi aparte și nu dialecte ale limbii române nu este acceptată de majoritatea comunității științifice a lingviștilor romaniști.[necesită citare] Din însăși cercetarea materialului lingvistic din cele patru dialecte reiese fără putință de tăgadă că nu poate fi vorba nici de „produsul” a două sau mai multe popoare diferite (cum au impresia unii comentatori și cercetători ai aromânilor), încît poate fi avansată cel puțin ipoteza originii aromânilor în același teritoriu etnogenetic, la nord de liniile lingvistice propuse de cercetătorii Skok și Jiřeček[necesită citare]. Cei mai mulți lingviști romaniști consideră aceste trei idiomuri a fi dialecte ale aceleiași limbi:[22]

  • aromâna (var. armâna) sau macedoromâna, vorbită pe arii relativ largi din Macedonia, Albania, Grecia, Bulgaria, Serbia și România, unde există importante comunități aromâne, mai ales în Dobrogea. Se presupune că despărțirea dintre limba aromână și dacoromână s-a produs între secolele al IX-lea și al XII-lea.
  • meglenita sau meglenoromâna, vorbită pe o arie relativ mică în regiunea Meglen din sudul Peninsulei Balcanice. Se crede că meglenoromâna s-a separat mai târziu decât aromâna, și anume aproximativ în secolul al XIV-lea, motiv pentru care asemănarea cu limba română actuală este mai pregnantă.
  • istroromâna, vorbită în câteva sate din nord-estul peninsulei Istria din Croația, geografic mult mai apropiată de Italia decât România, dar prezentând asemănări evidente cu limba română. Comunitatea de istroromâni se pare că există aici dinainte de secolul al XII-lea.

Toate aceste patru dialecte formează așa-numitul grup estic al limbilor romanice (dalmata, o altă limbă din acest grup balcanic, a dispărut în secolul al XIX-lea). Distincția dintre dialect și limbă este un subiect controversat în lingvistică, și foarte adesea influențat de interese politice. Din acest motiv nu există un consens în privința statutului celor patru limbi din grupul de est al limbilor romanice. Numeroși cercetători, printre care și majoritatea lingviștilor români, susțin că aceste limbi nu sunt altceva decât dialecte ale aceleiași limbi. Alți lingviști afirmă că este vorba de patru limbi înrudite, dar separate. Un mic număr de lingviști, mai ales din Grecia, susțin teoria potrivit căreia limba aromână nu s-a desprins din limba română, ci s-a format independent prin romanizarea unei populații grecești; această ipoteză este însă criticată de majoritatea lingviștilor, deoarece nu explică o serie întreagă de caracteristici ale limbii aromâne, ca de exemplu articolul hotărât enclitic[necesită citare]. Originea istroromânei nu este înțeleasă în termenii clasici ai latinității post-romane și continuă să provoace teoreticienii lingvisticii comparate indo-europene.

Vitalitatea limbilor înrudite[modificare | modificare sursă]

În timp ce limba română prezintă toate însușirile unei limbi de sine stătătoare cu șanse indiscutabile de a continua să fie transmisă generațiilor viitoare, celelalte trei limbi înrudite se află în diferite grade de pericol de dispariție:

  • Limba aromână se află în cea mai bună situație, având un număr relativ mare de vorbitori estimat astăzi la circa 250, 000 [5], dar duce lipsă de acceptarea ca limbă minoritară oficială, de învățământ în limba maternă, de un organism de reglementare echivalent Academiei Române, iar o mare parte din vorbitori sunt bilingvi, cu o proporție îngrijorătoare de vorbitori pasivi în rândul tinerilor.
  • Situația meglenoromânei (vorbită în prezent de un număr mic de persoane, între 5 000 și 12 000[necesită citare]) și cea a istroromânei (care are sub 1 000 de vorbitori[necesită citare]) este în schimb îngrijorătoare, lucru care a determinat UNESCO să le includă pe lista limbilor aflate în mare pericol de dispariție.[23]
Harta graiurilor româneşti

Graiuri[modificare | modificare sursă]

Unii lingviști consideră că există patru limbi romanice răsăritene: dacoromâna, aromâna, istroromâna și meglenoromâna. Alții consideră că ele formează o singură limbă, limba română, cu patru dialecte. Dacoromâna, fie că o socotim limbă în sine, fie că o socotim un dialect al limbii române, nu este împărțită în dialecte, ci cuprinde doar diverse graiuri, numite și subdialecte, cu diferențe minore de pronunție și vocabular, dar inteligibile între ele. Graiurile limbii dacoromâne, în afara românei standard, includ:


Istorie[modificare | modificare sursă]

Harta Balcanilor cu regiunile locuite de români (vlahi)

Limba română a evoluat din latina orientală, contactul prelungit cu populațiile slave fiind la originea unei părți importante din vocabular. În evul mediu și în perioada premodernă au intrat în limbă un număr limitat de cuvinte maghiare, turcice vechi, turcice otomane și grecești. O influență puternică a avut-o limba franceză în secolul al XIX-lea.

Primele atestări[modificare | modificare sursă]

Cel mai vechi document păstrat, scris în limba română, este Scrisoarea lui Neacşu de Câmpulung, datând din anul 1521. Folosește alfabetul chirilic greco-slavon specific al limbii românești (și diferit de cel rusesc).

Folosirea numelui de română pentru limba noastră cea frumoasă[24] precum și a numelui de români pentru a desemna vorbitorii acestei limbi, nu a așteptat întemeierea statului România. Deși supușii voievodatelor se desemnau ca "Ardeleni" (sau "Ungureni"), "Moldoveni" sau "Munteni", numele de "rumână" sau "rumâniască" pentru limbă este atestat în timpul secolului XVI la mai mulți călători străini[25] precum și în documente românești ca Palia de la Orǎștie sau în Letopisețul Țării Moldovei.

În 1534, Tranquillo Andronico notează că " Valachi nunc se Romanos vocant" ("se numesc români")[26]. Francesco della Valle scrie în 1532 că românii "se denumesc Romei în limba lor", iar mai departe el citează expresia : "Sti rominest ?"[27]. După o călătorie prin Țara Românească, Moldova și Transilvania Ferrante Capecci relatează prin 1575 că locuitorii acestor provincii se chiamă “românești” ("romanesci")[28]. Pierre Lescalopier scrie în 1574 că cei care locuiesc în Moldova, Țara Românească și cea mai mare parte a Transilvaniei, “ se consideră adevărați urmași ai romanilor și-și numesc limba “românește”, adică romana”[29]. Sasul ardelean Johann Lebel scrie în 1542« Vlachi » se numeau între ei « Romuini »[30] iar cronicarul polonez Stanislaw Orzechowski (Orichovius) notează în 1554în limba lor « walachii » se numesc « romini »[31]. Croatul Ante Verančić precizează în 1570« Vlahii » din Transilvania, Moldova și Țara Românească se desemnează ca « romani »[32] iar maghiarul ardelean Martinus Szent-Ivany în 1699 citează frazele: « Si noi sentem Rumeni » ("Și noi suntem români") și « Noi sentem di sange Rumena » ("Noi suntem de sânge român")[33].

În Palia de la Orǎștie (1581) scrie lămurit « ...că văzum cum toate limbile au și înfluresc întru cuvintele slǎvite a lui Dumnezeu numai noi românii pre limbă nu avem. Pentru aceia cu mare muncǎ scoasem de limba jidoveascǎ si greceascǎ si srâbeascǎ pre limba româneascǎ 5 cărți ale lui Moisi prorocul si patru cărți și le dăruim voo frați rumâni și le-au scris în cheltuială multǎ... și le-au dăruit voo fraților români,... și le-au scris voo fraților români »[34] iar în Letopisețul Țării Moldovei al cronicarului moldovean Grigore Ureche citim: «  În Țara Ardialului nu lăcuiesc numai unguri, ce și sași peste seamă de mulți și români peste tot locul... »[35].

Deși se pot aduce argumente în favoarea unei atestări indirecte anterioare, cel mai vechi document scris în limba română care ne-a parvenit este Scrisoarea lui Neacșu din 1521. În aceasta, Neacșu de Câmpulung îi scria judelui brașovean despre atacurile iminente ale turcilor. Scrisoarea era scrisă cu alfabetul chirilic românesc, care a fost în uz (simplificat în secolul XIX) până în 1860. O primă folosire a alfabetului latin este atestată printr-un document transilvănean, scris după convențiile alfabetului maghiar la sfârșitul secolului XVI.

Iată mai jos un text de la începutul secolului XIX, care folosește o versiune arhaică a alfabetului latin:

Liturgiariu:
"Santu esci cu adeveritu, si présantu, si nu este mesura maretîei santîei tale, si dreptu esci intru tóte lucrurile tale. Ca cu dreptate si cu multa sîlintia adeverita, ne ai adusu tóte. Ca plasmuindu pe omu, si luandu terana d'in pamentu, si cu tipulu teu cinstindulu, Dumnedieule, pusulu ai in raiulu resfaçului, fogaduindui intru padia porunciloru tale, vieati'a ceea fara de mórte si moscenirea bunatatîloru tale celoru vecinice..."
Transliterare:
"Sânt ești cu adevărat și preasânt, și nu este măsură măreției sânției tale, și drept ești întru toate lucrurile tale. Că cu dreptate și cu multă silință adevărată ne-ai adus toate. Că plăsmuind pe om, și luând țărână din pământ, și cu chipul tău cinstindu-l, Dumnezeule, pusu-l-ai în raiul răsfățului, făgăduindu-i, întru paza poruncilor tale, viața cea fără de moarte și moștenirea bunătăților tale celor veșnice..."

Influența altor limbi[modificare | modificare sursă]

Limba dacă[modificare | modificare sursă]

Limba dacă era o limbă indo-europeană, din ramura tracă (sau vice-versa)[36], vorbită în trecut pe părți a teritoriilor Bulgariei, României, Serbiei, Slovaciei, Ucrainei și Ungariei de astăzi[37]. Se presupune că ar fi fost prima limbă care a influențat latina vorbită în Dacia, însă se știu prea puține despre această limbă. S-au găsit aproximativ 300 de cuvinte pur românești (în toate dialectele) sau cu corespondente în limba albaneză, despre care se crede că ar putea fi moștenite din substratul limbii dace, multe dintre ele legate de viața pastorală (de exemplu: brânză, zer, mal, balaur; v. Listă de cuvinte dacice). Unii lingviști au avansat ipoteza că albanezii ar fi daci neromanizați, care au emigrat din interiorul arealului sud-est-european în regiunile de coastă. [38][39]

Potrivit unui alt punct de vedere, acest lexic nelatin (în mare parte având corespondență în lexicul albanez) nu este neapărat de origine dacă, ci ar fi fost adus pe teritoriul României de păstori romanizați proveniți din Albania, Serbia, Bulgaria și nordul Greciei, populația respectivă reprezentând stadiul incipient al poporului român. Această ipoteză este contrazisă de concluziile unor lingviști, după care limba de substrat din care provine acest grup lexical aparte va fi fost, din cauza unor elemente specifice, o limbă de tip satem, în timp ce limbile paleobalcanice vorbite în nordul Greciei erau de tip centum. Unii lingviști au fost de părere că și limba iliră vorbită în antichitate pe teritoriul Albaniei de astăzi era o limbă centum, însă cei mai mulți lingviști o clasifică astăzi drept limbă satem.[necesită citare]

Se consideră că, aidoma limbii trace, limba dacă era de tip satem. Materialul lingvistic constituit din denumiri și resturi lexicale este prea mic pentru a se trage o concluzie dacă era o limbă mai apropiată de limbile albaneze sau balto-slavice, ori dacă făcea parte dintr-o subfamilie indoeuropeană distinctă.

Uniunea lingvistică balcanică[modificare | modificare sursă]

Deși cea mai mare parte a gramaticii și morfologiei românești se bazează pe cea a latinei vulgare, limba română prezintă câteva trăsături specifice Balcanilor, care nu se găsesc în celelalte limbi romanice.

Limbile din această uniune lingvistică aparțin unor subfamilii distincte de limbi indo-europene: bulgara, slava, și sârba sunt limbi slave, conform unei ipoteze albaneza este probabil o limbă traco-iliră[40] iar limba greacă formează propria subfamilie.

Printre trăsăturile comune în cadrul acestei uniuni lingvistice se numără articolul hotărât enclitic, sincretismul cazurilor genitiv și dativ, formarea timpurilor viitor și perfect, precum și evitarea infinitivului.

Limbile slave[modificare | modificare sursă]

Influența slavă a fost prima survenită în timpul formării limbii române, datorită migrației triburilor slave (care traversau teritoriul României de astăzi). Este interesant faptul că slavii au fost asimilați la nord de Dunăre [41], în timp ce au asimilat aproape complet populația romanizată sud-dunăreană (vlahi).[42]

Influența slavă a continuat în Evul Mediu, în special prin folosirea limbii slavone bisericești, în scop liturgic și ca limbă de cancelarie, până în secolul al XVIII-lea. Celelalte limbi învecinate (toate slave, cu excepția limbii maghiare) au influențat româna.

Influența slavă se simte atât la nivel fonetic cât și lexical. Până la 20% din vocabularul limbii române este de origine slavă (a iubi[43], glas[44], nevoie[45], prieten[46]). Totuși, multe cuvinte slave sunt arhaisme și se estimează că doar 10% din lexicul românei moderne este de origine slavă.[47]

Alte influențe[modificare | modificare sursă]

Până în secolul al XIX-lea, româna a intrat în contact cu câteva limbi apropriate geografic de aceasta:

  • germană (de exemplu: cartof < Kartoffel; bere < Bier; șurub < Schraube)
  • greacă (de exemplu: folos < ófelos; buzunar < buzunára; proaspăt < prósfatos)
  • maghiară (de exemplu: oraș < város; a cheltui < költeni; a făgădui < fogadni; hotar < határ; chip < kép)
  • turcă (de exemplu: cafea < kahve; cutie < kutu; papuc < papuç)

Neologisme[modificare | modificare sursă]

Începând cu secolul al XIX-lea multe neologisme împrumutate din alte limbi romanice, în special din franceză și italiană, au pătruns în limba română (de exemplu birou, avion sau exploata). S-a estimat că aproximativ 38% din cuvintele românești sunt de origine franceză sau italiană.[necesită citare]

Câteva cuvinte de origine latină au pătruns în limba română de două ori, o dată în nucleul lexical (în vocabularul popular) și ulterior ca neologisme. De obicei cuvântul popular este un substantiv, iar neologismul este adjectiv (de exemplu: frate / fratern, apă / acvatic, deget/digital, simțământ/sentiment, înger/angelic, frig / frigid, ochi / ocular).

De aproximativ o sută cincizeci de ani au intrat în limbă și multe cuvinte împrumutate din engleză, precum gem (din jam), interviu (interview), meci (match), tramvai (tramway), manager (manager). Aceste cuvinte primesc gen gramatical și se acordă conform regulilor limbii române. Însă începând aproximativ din anul 1990, cuvintele englezești, în pofida recomandărilor Academiei Române și a "legii Pruteanu"[48], nu mai îmbogățesc limba română primind gen gramatical și acordându-se conform regulilor limbii[49], ci sunt folosite de mass-media și de populația din România în forma de origine, ca în limbile abstand nescrise, precum mall („galerie comercială”), service („deservire”), computer („ordinator, calculator”), forward („retransmitere”) sau attach („ataș”). Refuzul de a româniza cuvintele străine este socotit de autori precum George Pruteanu o formă de snobism, ce judecă greșit adoptarea cuvintelor în formele române ca fiind arhaică.

Vocabular[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Vocabularul limbii române

Structura etimologică a vocabularului românesc[modificare | modificare sursă]

Într-o lucrare de referință [50] echipa lui Marius Sala construiește vocabularul reprezentativ al limbii române[51], cuprinzând 2581 de cuvinte.

Vocabularul reprezentativ după Marius Sala

Structura etimologică a acestuia se prezintă astfel:

  • Elemente romanice 71,66%, din care
    • 30,33 % latinești moștenite
    • 22,12 % franceze
    • 15,26 % latinești savante
    • 3,95 % italiene
  • formații interne 3,91 % (majoritatea fiind bazate pe etimoane latine)
  • slave total 14,17 %, din care
    • 9,18 % slava veche
    • 2,6 % bulgărești
    • 1,12 % rusești
    • 0,85 % sârbo-croate
    • 0,23 % ucrainene
    • 0,19 % poloneze
  • germane 2,47 %
  • neogrecești 1,7 %
  • traco-dace de substrat 0,96 %
  • maghiare 1,43 %
  • turcești 0,73 %
  • englezești 0,07 % (în creștere)
  • onomatopee 0,19 %
  • origine incertă 2,71 %

Potrivit unei statistici anterioare, făcută de lingvistul Dimitrie Macrea, compoziția etimologică a 49.642 de cuvinte și variante înregistrate în DLRM (Dicționarul limbii romîne moderne, publicat în 1958) este clasificabilă în 76 de grupe, dintre care numai 14 depășesc procentajul de 1 %. Elementele latine 20,02 %, slave vechi 7,98 %, bulgare 1,78 %, bulgaro-sârbe 1,51 %, turce 3,62 %, maghiare 2,17 %, neogrecești 2,37 %, franceze 38,42 %, latine literare 2,39 %, italiene 1,72 %, germane 1,77 %, onomatopeice 2,24 %, de origine nesigură 2,73 %, de origine necunoscută 5,58 %. Din cele 9.920 cuvinte latine numai 1.849 sunt primite direct din latină, 8.071 constituie derivate pe teren românesc de la rădăcini aparținînd cuvintelor moștenite din latină.

Tot Macrea a făcut în 1942, în privința etimologiei, o analiză statistică a poeziilor lui Eminescu publicate antum. Elementele latine reprezintă 48 % din vocabularul folosit de poet, în circulație (sub raportul frecvenței) procentul crescând la 83 %. Elementele slave reprezintă 16,81 %, în circulație numai 6,93 %. Macrea a conchis că fizionomia lexicală este latină în proporție asemănătoare cu aceea a limbii franceze, după ce a comparat cu examenul statistic al vocabularului poetului Paul Verlaine.

Semnificativ pentru criteriul circulației cuvintelor este și studiul (din 1937) al lui D. R. Mazilu, Luceafărul lui Eminescu (Expresia gândirii, text critic și vocabular, în care autorul conchide că 13 din 98 de strofe ale poemului sunt alcătuite din cuvinte de origine latină. Întregul poem conține 529 de cuvinte-titlu sau unități lexicale distincte, dar multe se repetă sub diferite forme gramaticale. Numărul aparițiilor concrete (cuvinte-text) se ridică la cifra de 1.908, dintre care 1.688 de origine latină, 144 slave și 76 de origini diverse.[52] Elementul latin moștenit constituie baza lexicului românesc în circulație, elementul lui invariabil mai ales ca frecvență.[53]

Cercetări mai recente ridică procentajul elementelor autohtone în vocabularul reprezentativ al limbii române la 1,43% [54]

Gramatică[modificare | modificare sursă]

Substantivele românești se declină în funcție de gen (feminin, masculin și neutru), număr (singular și plural) și caz (nominativ/acuzativ, dativ/genitiv și vocativ). Articolul, asemenea adjectivelor și pronumelor, se acordă în gen și număr cu substantivul pe care îl determină.

Româna este singura limbă romanică în care articolul hotărât este enclitic, adică este atașat la sfârșitul substantivului. Articolele au evoluat din pronumele demonstrative din limba latină.

Româna are patru conjugări verbale. Verbele pot fi puse la patru moduri personale, și anume (indicativ, conjunctiv, condițional-optativ și imperativ și patru moduri impersonale (infinitiv, gerunziu, supin și participiu).

Sunete[modificare | modificare sursă]

Limba română folosește șapte vocale: /a/, /e/, /i/, /o/, /u/, /ə/ și /ɨ/. În plus, vocalele /ø/ și /y/ apar foarte rar în unele cuvinte de origine străină, încă neasimilate.

La sfârșitul cuvintelor, după consoane (rar în interiorul cuvintelor) poate apărea un /i/ scurt non-silabic, care se marchează în AFI cu /ʲ/ și este pronunțat ca o palatalizare a consoanei precedente. Un sunet similar, terminația u surd, exista în româna veche, dar a dispărut cu timpul în limba standard.

Există de asemenea patru semivocale și douăzeci de consoane.

Diftongi[modificare | modificare sursă]

  • Diftongi descendenți: ai, au, ei, eu, ii, iu, oi, ou, ui, ăi, ău, îi, îu
  • Diftongi ascendenți: ea, eo, ia, ie, io, iu, oa, ua, uă

Triftongi[modificare | modificare sursă]

  • cu vocala intercalată între două semivocale: eai, eau, iai, iau, iei, ieu, ioi, iou, oai.
  • cu două semivocale în fața vocalei: eoa, ioa.

Evoluții fonetice[modificare | modificare sursă]

Datorită izolării, evoluția fonetică a românei este diferită de a celorlalte limbi romanice, dar seamănă întrucâtva cu cea italiană, de exemplu prin evoluția grupării [kl] în (lat. clarus > rom. chiar, ital. chiaro) și cea dalmată, de exemplu prin evoluția grupării [gn] în [mn] (lat. cognatus > rom. cumnat, dalm. comnut).

Principalele schimbări fonetice constau în:

  • apariția diftongilor vocalelor e, i, o
    lat. cera > rom. cea
    lat. sole > rom. soare
  • iotacism [e] → [i]
    lat. herba > rom. iarbă
  • consoanele velare ([k], [g]) → consoane labiale ([p], [b], [m])
    lat. octo > rom. opt
    lat. lingua > rom. limbă
    lat. signum > rom. semn
    lat. coxa > rom. coapsă
  • rotacism [l] → [r]
    lat. caelum > rom. cer
  • consoanele alveolare [d] și [t] se palatalizează în [dz]/[z] și respectiv [ts] înainte sunetelor [e] și [i]
    lat. deus > rom. zeu
    lat. tenem > rom. ține

Ortografie[modificare | modificare sursă]

În principiu, limba română are o ortografie fonemică. Cu toate acestea, ortografia contemporană prezintă o serie de excepții de la principiul fonetic.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Limba română a fost scrisă în istoria sa cu răbojuri sau vechi „rune“ europene, alfabete latine, grecești, glagolitice, paleo-slave, alfabete de tranziție și în final din nou latine.

Despre epoca și formele adoptării alfabetului chirilic în scrierea limbii române, au existat multe păreri contradictorii. Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, scrisă în 1716 în limba latină, afirma că s-a scris cu litere latine până la Conciliul de la Florenta (1432), așadar încă peste 400 de ani după schisma de la 1054. Domnitorul Alexandru cel Bun, sfătuit de mitropolitul său, ar fi poruncit arderea cărților și textelor scrise până atunci cu litere latine, introducând, în loc, alfabetul chirilic și limba slavă, pentru a împiedica răspândirea catolicismului în țară. Mihail Kogălniceanu, un mare istoric și cărturar român, a susținut aceeași teză, la 1838, în revista Alăuta Românească.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, învățați ca Timotei Cipariu, episcopul Melchisedec Ștefănescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Dimitrie Onciul și alții au afirmat că limba slavă a fost introdusă în țările române înainte de Conciliul de la Florența, respectiv în secolele X-XII, după creștinarea bulgarilor, aducând în acest sens argumente și izvoare de ordin filologic și istoric.

Primele documente românești, care au ajuns până la noi, erau toate scrise cu ajutorul alfabetului chirilic, datorită influențelor limbii slavone (limba slavă bisericească), care era folosită ca limbă de cult și de cancelarie în spațiul balcanic în secolele XI - XVII. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, învățații Școlii Ardelene, remarcând originea latină a limbii române, au început implementarea alfabetului latin. Alfabetul chirilic a continuat să fie folosit până în anii 1860, când limba română a început să fie reglementată oficial.

Taste româneşti pe tastatura unui laptop Apple MacBook Pro

La început, alfabetul latin folosit pentru limba română avea ca litere cu diacritice următoarele: â, é, ó, î și ç.

  • á se folosea în cuvinte monosilabice de obicei, pentru a deosebi ă de a.
  • â se folosea doar în cuvintele în care sunetul â apărea în interiorul cuvintelor, în afara unei nazalizări, dar unde etimologic trebuia să apară un a. Astfel, se scria „câtu“, însă „cantecu“ (fără semn diacritic), căci e vorba de o vocală nazală.
  • î se folosea doar în cuvintele în care sunetul î apărea la începutul sau în interiorul cuvintelor, în afara unei nazalizări, dar unde etimologic trebuia să apară un i sau un e. Astfel, se scria „a urî“, însă „vent“ (nu „vînt“, nici „vânt“), căci e vorba de o vocală nazală.
  • é și ó apar ca vocale tipic ardelene, corespunzând lui è din limba franceză și respectiv lui å din limbile nordice. În alte regiuni acestea se pronunță drept diftongi ea și oa.
  • ç corespundea sunetului ț, atunci când acesta apărea independent de vocala i și etimologic provenea din c latinesc. Astfel, se scria „faça“ (față) și „Ióniçe“ (Ioniță) datorită formei latine Ioannicius, însă „tiéra“ (țară).

În rest, regulile de citire erau destul de simple.

  • Un a la capăt de cuvânt se citea ă.
  • Un an sau in sau en se citea în.
  • Pentru a citi a înaintea unui n, se scria nn. De pildă, „manna“ (pentru a citi „mană“), spre a se deosebi de „mana“ (mână).
  • Pentru a deosebi un ă final (forma feminină nearticulată) de un a final (forma articulată), se punea un apostrof: „viéti'a“ (viața), pentru a se deosebi de forma nearticulată „viétia“ (viață).
  • che și chi se citeau ca în ziua de azi, însă ch înaintea altor caractere decât e și i se citea ca în limba latină. Uneori, ch se scria din motiv pur etimologic, fără prea multă grijă de pronunțare. Astfel, se scria: „Christos“, „chrestin“, „chrisantéma“, „stich“.
  • di se citea z sau dz, ti se citea ț. La fel, existau ca în ziua de astăzi grupurile ce, ci, ge, gi.
  • k înlocuia uneori qu din latină, pentru numele proprii. Astfel se scria: „Kiriniu“ (Quirinius).
  • sc se scria etimologic, ceea ce corespunde pronunțărilor bănățene sau bistrițene. Exemplu: „Bucuresci“.
  • u final, mut sau citit, se scria, ca în siciliană și corsicană.
  • Etimologic, se folosea caracterul y pentru numele de orașe sau de persoane, însă nu și pentru substantive. Astfel, se scria: „Cyril“, „Myra“, dar totodată: „cirilic“, „santul mir“.
  • formele scurte ale pronumelui personal în acuzativ se lipeau de cuvântul precedent: „Apoilu intréba.“ (Apoi îl întreabă.)

Scrierile din acest timp, datorită rolului școlii ardelene, aveau forme tipice ardelene: „acmu“, „tipu“, „resfaçu“, pentru „acum“, „chip“, „desfătare“. Principiul ortografic era cel folosit în limba neerlandeză: scriem toți la fel, dar fiecare pronunță ca în regiunea sa.

Mai târziu s-au adăugat alte glife sau litere cu semne diacritice: ă, à, , ě, ê, ș, ț, ů, precum și diftongii ea și oa; s-au scos á, ç. S-au modificat și regulile ortografice.

Pe urmă, treptat, s-a scos ê, apoi ů. În cele din urmă s-a introdus ortografia fonetică.

Înainte de 1989, în RSS Moldovenească se folosea o versiune specială a alfabetului chirilic. Legea cu privire la folosirea limbilor pe teritoriul republicii (septembrie 1989) a confirmat revenirea la alfabetul românesc pe bază latină.

Româna liturgică[modificare | modificare sursă]

Anumite cuvinte creștine românești (Domn, „a mărturisi“, „a ierta“) sunt unice pentru română, între limbile romanice.[necesită citare]Crezul primelor sinoade ecumenice, cel din 325 de la Niceea, și cel din 381 de la Constantinopol este rostit până azi neschimbat, prin cuvinte cu etimologii latine. Mai concret, el nu a fost niciodată tradus în limba română, însă el a evoluat, deodată cu limba română[necesită citare].

Odată cu introducerea ritului bizantin și a limbii slavone în cult, prin anul 990[necesită citare], limba română liturgică s-a slavizat puternic, îndeosebi în terminologia oficială, dar anumite cuvinte vechi s-au păstrat în limbajul poporului. Românii au păstrat - în limbă - și anumite caracteristici ale vechiului rit galic în folosință până atunci. De aceea, diaconul Coresi, precum și episcopul de la Muncaciu, Vasile Tarascovici în 1646, au îmbogățit un lexic dogmatic și liturgic deja foarte amplu, tocmai pentru a ușura folosirea limbii române în biserică. Biblia de la București, sau Biblia lui Șerban, este un monument de limbă română liturgică. Totuși, dat fiind faptul că Ardealul a fost primul a fi săvârșit slujbele în limba română, aici s-a oprit pierderea termenilor vechi romani și înlocuirea lor cu termeni slavi[necesită citare]. Unirea bisericii din Transilvania cu Roma în 1698 a determinat o scindare între termenii liturgici folosiți în Vechiul Regat (de origine slavă) și cei folosiți în Transilvania (de origine latină).

Coduri internaționale SIL și ISO 639-x[modificare | modificare sursă]

Standardul internațional etnologic ISO 639 conferă limbii române codurile ro (ISO 639-1), rum (ISO 639-2/B), și mai recent ron (conform ISO 639-2/T). Limbii moldovenești i-au fost atribuite codurile mo și respectiv mol scoase din utilizare din 2008, fiind înlocuite cu codurile ISO românești.

Autori[modificare | modificare sursă]

Constantin Noica a elaborat o sinteză vastă și adâncă a limbii române ca limbaj al filozofiei, pornind de la Rostirea filozofică românească. Iată câteva exemple de autori:

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Wikţionar
Caută „română” în Wikționar, dicționarul liber.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Ethnologue raportează 23,6 milioane vorbitori (raportul de limbă), plasând limba română pe locul 40 („Summary by language size”). În schimb Uniunea Latină raportează 28 de milioane de vorbitori de limbă română, dintre care 24 milioane ca limbă maternă: Uniunea Latină - Odiseea limbilor: ro, es, fr, it, pt
  2. ^ Conform Statistical Abstract of Israel 1993 erau 250 000 de vorbitori de limbă română în Israel, la o populație de 5 548 523 de persoane (recensământ 1995).
  3. ^ Relatări despre aproximativ 300 000 de evrei care au părăsit România după al Doilea Război Mondial
  4. ^ Arabii din Romania, radiografie completa, 27 aprilie 2005, Evenimentul zilei, accesat la 7 iulie 2012
  5. ^ „Milioane de români pe drumul emigrării“, apărut în Evenimentul Zilei, pe 10 mai 2004.
  6. ^ Textul Declarației de Independență prevalează în raport cu textul Constituției (Sesizările nr. 8b/2013 și 41b/2013)”. Curtea Constituțională a Republicii Moldova. http://www.constcourt.md/libview.php?l=ro&idc=7&id=512&t=/Prezentare-generala/Serviciul-de-presa/Noutati/Textul-Declaratiei-de-Independenta-prevaleaza-in-raport-cu-textul-Constitutiei-Sesizarile-nr-8b2013-si-41b2013. Accesat la 5 decembrie 2013. 
  7. ^ LEGEA PARLAMENTULUI REPUBLICII MOLDOVA cu privire la functionarea limbilor vorbite pe teritoriul. RSS Moldovenesti Nr.3465-XI din 01.09.89 Vestile nr.9/217, 1989
  8. ^ Kogan Page 2004, p 291 ; IHT, 16 June 2000, p. 2 ; Dyer 1999 , 2005
  9. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru ref-urile numite Moldova
  10. ^ a b Legea nr. 546 privind aprobarea Concepției politicii naționale a Republicii Moldova”. Dispoziții generale. http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=312846&lang=1. 
  11. ^ Specialiștii spun: limba moldovenească nu există”. Adevărul. 8 septembrie 2009. http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Specialistii-moldoveneasca-exista-limba-nu_0_112788791.html. 
  12. ^ Gardianul: Limba moldovenească a fost scoasă de americani din codurile ISO” (în română). http://www.gardianul.ro/Limba-moldoveneasca-a-fost-scoasa-de-americani-din-codurile-ISO-s123976.html. Accesat la 8 noiembrie 2008. 
  13. ^ U.S. Library of Congress: Moldova - Language, religion, and culture (Moldova - Limbă, religie și cultură)
  14. ^ Special Eurobarometer 243 / Wave 64.3, Europenii și limbile lor; Tabelul D48T: „Limbi pe care le vorbiți îndeajuns de bine pentru a întreține o conversație, publicat în februarie 2006
  15. ^ Dan Chiachir: Cursuri de perfecționare publicat în Ziua, ediția de vineri, 19 august 2005
  16. ^ Institutul Limbii Române: Date referitoare la predarea Limbii române în străinătate
  17. ^ Uniunea Latină în colaborare cu Funredes: Limbile și culturile pe Internet 2007
  18. ^ Limbile și culturile pe Internet 2007”, tabelul 4 - Prezența ponderată 11/2007
  19. ^ Numărul domeniilor.ro s-a dublat, ajungând la 85 000, publicat pe situl web al Ministerului Dezvoltării Internaționale din Republica Moldova la 1 februarie 2005
  20. ^ 470 subdomenii au fost înregistrate, în domeniul .md, publicat pe situl web al Ministerului Dezvoltării Internaționale din Republica Moldova la 23 noiembrie 2005
  21. ^ Dumitru Piceava, Aromânii Documentar: „Limba aromână nu poate fi socotită ca un dialect al limbii daco-române. Ca să fie socotită ca dialect trebuie să îndeplinească cel puțin două condiții: dialectul aromân și cel daco-român trebuie să fie produsul unui singur popor și să trăiască în același loc; să aibă aceeași istorie[1]
  22. ^ Dicționar Enciclopedic, vol. I, Editura Enciclopedică București, 1993, p. 116: Aromân, -ă [...] (Substantivat, f.) Dialect al limbii române, vorbit de aromâni
    Hristu Cândroveanu: „Aromânii, prin urmare, sunt români si vorbesc un dialect românesc“
  23. ^ „UNESCO Red Book on Endagered Languages“ (Cartea Roșie UNESCO pentru limbi pe cale de dispariție)
  24. ^ "Limba noastră cea frumoasă" este imnul Republicii Moldova
  25. ^ Ștefan Pascu, Documente străine despre români, ed. Arhivelor statului, București 1992, ISBN 973-95711-2-3
  26. ^ Tranquillo Andronico în Endre Veress, Fontes rerum transylvanicarum: Erdélyi történelmi források, Történettudományi Intézet, Magyar Tudományos Akadémia, Budapest, 1914, S. 204
  27. ^ "...si dimandano in lingua loro Romei...se alcuno dimanda se sano parlare in la lingua valacca, dicono a questo in questo modo: Sti Rominest ? Che vol dire: Sai tu Romano ?..." în: Claudiu Isopescu, Notizie intorno ai romeni nella letteratura geografica italiana del Cinquecento, în Bulletin de la Section Historique, XVI, 1929, p. 1- 90
  28. ^ “Anzi essi si chiamano romanesci, e vogliono molti che erano mandati quì quei che erano dannati a cavar metalli...” în: Maria Holban, Călători străini despre Țările Române, București, Editura Stiințifică, 1970, vol. II, p.158 – 161
  29. ^ "Tout ce pays: la Wallachie, la Moldavie et la plus part de la Transylvanie, a esté peuplé des colonies romaines du temps de Trajan l’empereur… Ceux du pays se disent vrais successeurs des Romains et nomment leur parler romanechte, c'est-à-dire romain … " în Voyage fait par moy, Pierre Lescalopier l’an 1574 de Venise a Constantinople, în: Paul Cernovodeanu, Studii și materiale de istorie medievală, IV, 1960, p. 444
  30. ^ "Ex Vlachi Valachi, Romanenses Italiani,/Quorum reliquae Romanensi lingua utuntur.../Solo Romanos nomine, sine re, repraesentantes./Ideirco vulgariter Romuini sunt appelanti", Ioannes Lebelius, De opido Thalmus, Carmen Istoricum, Cibinii, 1779, p. 11 – 12
  31. ^ "qui eorum lingua Romini ab Romanis, nostra Walachi, ab Italis appellantur" St. Orichovius, Annales polonici ab excessu Sigismundi, in I. Dlugossus, Historiae polonicae libri XII, col 1555
  32. ^ „...Valacchi, qui se Romanos nominant...„ “Gens quae ear terras (Transsylvaniam, Moldaviam et Transalpinam) nostra aetate incolit, Valacchi sunt, eaque a Romania ducit originem, tametsi nomine longe alieno...“ De situ Transsylvaniae, Moldaviae et Transaplinae, in Monumenta Hungariae Historica, Scriptores; II, Pesta, 1857, p. 120
  33. ^ "Valachos...dicunt enim communi modo loquendi: Sie noi sentem Rumeni: etiam nos sumus Romani. Item: Noi sentem di sange Rumena: Nos sumus de sanguine Romano" Martinus Szent-Ivany, Dissertatio Paralimpomenica rerum memorabilium Hungariae, Tyrnaviae, 1699, p. 39
  34. ^ Palia de la Orǎștie (1581 – 1582), Bucuresti, 1968
  35. ^ Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, p. 133-134
  36. ^ Edwards, I. E. S.; Gadd, C. J.; Hammond, N. G. L. (1970). Cambridge ancient history. Cambridge [England]: Cambridge University Press. p. 840. ISBN 978-0-521-07791-0 
  37. ^ Bolovan & Treptow 1997, p. 10-11.
  38. ^ Milewski 1969, p. 306.
  39. ^ Antoniewicz 1966, p. 12.
  40. ^ http://en.wikipedia.org/wiki/Classification_of_Thracian#Albanian
  41. ^ http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Slavi#Asimilarea_slavilor_de_pe_teritoriul_Daciei
  42. ^ http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Slavi
  43. ^ http://dexonline.ro/definitie/iubi/15836
  44. ^ http://dexonline.ro/definitie/glas/10643
  45. ^ http://dexonline.ro/definitie/nevoie/50149
  46. ^ http://dexonline.ro/definitie/prieten/35786
  47. ^ Uwe Hinrichs: Handbuch der Südosteuropa-Linguistik
  48. ^ legea Pruteanu pruteanu.ro
  49. ^ Doar o vorbă să-ți mai spun - Aprecieri critice pruteanu.ro
  50. ^ Marius Sala (coord), Mihaela Bîrlădeanu, Maria Iliescu, Liliana Macarie, Ioana Nichita, Mariana Ploae-Hanganu, Maria Theban, Ioana Vintilă-Rădulescu Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988
  51. ^ Vocabularul reprezentativ diferă de vocabularul fundamental (VF) și de fondul principal lexical (FP). Cf. SCL (Studii și cercetări lingvistice), an XXVII (1976), nr. 1, p. 61-66 și SCL (1974) nr. 3, p. 247. Cf. Theodor Hristea, Structura generală a lexicului românesc, în: Theodor Hristea (coord.), Mioara Avram, Grigore Brâncuș, Gheorghe Bulgăr, Georgeta Ciompec, Ion Diaconescu, Rodica Bogza-Irimie, Flora Șuteu, Sinteze de limba română, București, 1984, p. 13
  52. ^ Theodor Hristea, Structura etimologică a lexicului românesc modern, în: Theodor Hristea (coord.), Mioara Avram, Grigore Brâncuș, Gheorghe Bulgăr, Georgeta Ciompec, Ion Diaconescu, Rodica Bogza-Irimie, Flora Șuteu, Sinteze de limba română, București, 1984, p.15-17
  53. ^ Constant Maneca, în: SCL XVII (1966), nr. 6, p. 631
  54. ^ Acad. Gheorghe Mihăilă despre cele patru dialecte ale limbii române în: Discurs de recepție la Academia Română

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Stelian Brezeanu (1999), Romanitatea orientală în Evul Mediu. De la cetățeni romani la națiunea medievală. Editura All Educational, Seria All Istoric, CIP Biblioteca Națională 94 (37)"04/14", ISBN 973-684-062-2
  • Michael Metzeltin, Gramatică explicativă a limbilor romanice. Sintaxă și semantică, Iași, Editură Unversității Alexandru Ioan Cuza, 2011
  • Introducere în fonetica istorică a limbii române, Florica Dimitrescu, 1967
  • Contribuții la istoria limbii române vechi, 1973
  • Introducere în morfosintaxa limbii române, Florica Dimitrescu, 1974
  • Istoria limbii române, Florica Dimitrescu, 1978
  • Testi romeni antichi, Florica Dimitrescu

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Istoria limbii române literare: De la origini pînă la începutul secolului al XIX-lea, Alexandru Rosetti, Boris Cazacu, Liviu Onu, Editura "Minerva,", 1971
  • Vocabularul autohton al limbii române, Grigore Brâncuș, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Graiuri

Presa în România

Dicționare[modificare | modificare sursă]