Feudalism
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Feudalismul este o formaţiune economico-socială, corespunzând Evului Mediu, caracterizată prin preponderenţa economiei naturale (închise), prin înzestrarea producătorului direct cu mijloace de producţie, în general şi cu pământ, în special, prin autoritatea cu caracter personal a stăpânului domeniului (boier, nobil) asupra producătorului direct, în virtutea căreia cel dintâi exercită asupra celui din urmă o constrângere extraeconomică, şi prin nivelul scăzut al tehnicii.
Mai pe scurt, feudalismul este un sistem de organizare a societăţii bazat pe proprietatea asupra pământului (feud = pământ) şi pe relaţiile de dependenţă între oameni. Termenul a apărut în secolul al X-lea, sub forma din limba latină feos/feus, care a evoluat la feodum/feudum. [1]
Cuprins |
[modifică] Geneza
Geneza acestei orânduiri a avut loc pe două căi:
- prin sinteza germenilor relaţiilor feudale - apărute în faza de destrămare a relaţiilor sclavagiste - cu germenii aceloraşi relaţii, constituiţi în procesul de descompunere a societăţii primitive, în care trăiau popoarele migratoare (barbare). Această sinteză a condus la rândul ei la două variante:
- cea dintâi a asociat în chip particular elementele romane şi cele barbare şi a fost caracteristică zonelor care au cunoscut formele clasice ale feudalismului din Europa apuseană şi centrală;
- în cea de-a doua, elementele romane au fost preponderente şi ea se mai întâlneşte în bazinul mediteranean, feudalismul bizantin fiind exemplul cel mai tipic;
- apariţia relaţiilor feudale în cazul procesului de dezagregare a structurilor societăţii primitive (elementele de „sinteză“ preluate din lumea romană fiind total absente sau cu o pondere neînsemnată). Acest tip de feudalism poate fi identificat în evoluţia popoarelor de origine celtă, germană şi slavă.
[modifică] Feudalismul românesc
Feudalismul românesc se încadrează în acest din urmă tip întrucât la nivelul relaţiilor de producţie care este definitoriu pentru o formaţiune economico-socială aparţia celor două clase fundamentale ale societăţii feudale - ţăranii dependenţi şi stăpânii de moşii - şi a relaţiilor dintre ele a fost rezultatul destrămării obştilor săteşti de origine autohtonă, elementele preluate din lumea romano-bizantină sau „barbară“ acţionând doar la nivelul instituţiilor.
Potrivit unei alte ipoteze, feudalismul românesc nu s-ar fi constituit decât mult mai târziu (după 1500) fiind precedat de orânduirea tributală. Cert este că şi în feudalismul clasic, dar şi cel românesc pot fi distinse două nivele:
- cel al bazei - relaţiile de producţie în cadrul senioriei în sensul de domeniu
- cel al suprastructurii - ansamblul de raporturi feudo-vasalice, întemeiate pe fidelitatea personală şi obligaţii contractuale.
Domeniul feudal este elementul definitoriu al feudalismului şi constituie principalul cadru de organizare şi desfăşurare a producţiei întemaiată pe relaţiile feudale. Raporturile feudo-vasalice au avut forme variate în diferite zone ale lumii, dar indiferent de instituţiile pe care le-au generat, ele au avut la bază un contract de vasalitate.
Periodizarea în cele trei faze ale feudalismului (timpuriu, dezvoltat, târziu) are la bată gradul de dezvoltare a relaţiilor de producţie feudale, dar limitele cronologice sunt deosebite în cuprinsul diverselor arii geografice.
[modifică] Vezi şi
| Note şi referinţe: |
|
|
|||||
