Pactul Ribbentrop-Molotov

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Pactul Ribbentrop-Molotov, cunoscut şi ca Pactul Stalin-Hitler, a fost un tratat de neagresiune încheiat între Uniunea Sovietică şi Germania nazistă, semnat la Moscova la 23 august 1939 de ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov şi ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop, în prezenţa lui Stalin.

Scopul declarat al acestui pact era, din punctul de vedere oficial al Germaniei, ca cel de-al Treilea Reich să-şi asigure flancul estic în perspectiva iminentei invadări a Poloniei, petrecută de altfel cu o săptămână mai târziu, la 1 septembrie 1939. Pe de altă parte, Uniunea Sovietică voia să câştige timp, să prevină temporar o invazie germană, întrucât Armata Roşie avea prea puţini ofiţeri superiori, după executarea multora dintre ei din ordinul lui Stalin, în frunte cu mareşalul Tuhacevski, sub pretextul unui complot imaginar.

În realitate, ambele ţări agresoare voiau să se asigure, cel puţin oficial, că vor avea spatele „acoperit” în procesul de împărţire în două a ceea ce rămasese neocupat şi/sau neîmpărţit din Europa. Cruzimea şi cinismul celor doi dictatori, Hitler şi Stalin, s-au repercutat timp îndelungat, prelungind cel de-al doilea război mondial cu războiul rece şi cu scindarea Europei în două prin cortina de fier între anii 1945-1989. În aceşti 45 de ani, Europa Occidentală a progresat prin practicarea democraţiei şi a economiei libere în toate ţările aflate la vest de cortina de fier, în timp ce Europa de est, aflată la est de cortina de fier, a avut parte de regimuri totalitare mai dure sau mai puţin dure, dar aservite Kremlinului, şi de economii centralizate, de stat.

[modifică] Detalii

Momentul semnării este descris de istoricul Paul Johnson astfel:

„

Măcelarii Europei, ameţiţi de băutură, îşi jucau rolurile, îmbrăţişându-se cu tandreţe şi clătinându-se pe picioare. În întregime, ei se înfăţişau ca un grup de gangsteri rivali, care avuseseră şi înainte de împărţit ceva, şi acum puteau să o ia de la capăt, fiind profesionişti ai aceloraşi afaceri.

”

Cu ocazia semnării tratatului de neagresiune dintre Germania şi URSS, semnatarii plenipotenţiari au discutat în cadrul unor convorbiri strict confidenţiale problema delimitării sferelor de interese înn Europa răsăriteană. Convorbirile au dus la următorul rezultat:

În cazul transformării teritoriale şi politice a teritoriilor aparţinând statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), frontiera nordică a lituaniei va reprezenta frontiera sferelor de interese, atât pentru Germania, cât şi a Uniunii Sovietice. În legătură cu aceasta, interesul Lituaniei faţă de teritoriul Vilno este recunoscut de ambele părţi. În cazul unor transformări teritoriale şi politice ale teritoriilor aparţinând Poloniei, sferele de interese, atât a Germaniei, cât şi a Uniunii Sovietice, vor fi delimitate aproximativ pe linia râurilor Narev, Vistula şi San. Problema dacă interesul ambelor părţi face ca menţinerea unui stat polonez independent să fie dorit şi modul în care vor fi trasate frontierele acestui stat poate fi determinată în mod definitiv numai în cursul evenimentelor politice ulterioare. În orice caz, ambele guverne vor rezolva această problemă pe calea înţelegerii prieteneşti.

Referitor la Europa de sud-est, partea sovietică îşi accentuează interesul pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres faţă de acest teritoriu;

Acest protocol va fi considerat de ambele părţi ca strict secret.

Semnarea Pactului şi aplicarea lui a avut grave repercusiuni asupra lumii. A început al doilea război mondial, cu un tribut de sânge nemaiîntâlnit în istorie, cu distrugeri irecuperabile ale unor valori universale, cu suferinţe inimaginabile, cu pârjolirea unor întinse teritorii din Europa, Asia şi Africa[[]], cu desfiinţarea unor state şi uciderea în masă a unor populaţii nevinovate. Hitler a vrut războiul pentru obţinerea aşa-zisului spaţiu vital („Lebensraum”), a supremaţiei în Europa şi dincolo de hotarele acestui continent. Stalin l-a vrut şi el pentru declanşarea utopicei revoluţii comuniste mondiale, un fel de variantă sovietică a concepţiei de spaţiu vital. Deosebirile ideologice n-au constituit un obstacol în calea apropierii celor două regimuri politice, deşi anterior încheierii pactului, URSS şi Germania nazistă se criticaseră reciproc cu vehemenţă.

Între cei doi dictatori – Stalin şi Hitler – a existat o stranie fascinaţie reciprocă, deşi, la nivelul propagandei, regimurile lor s-au criticat cu înverşunare. Dacă însă regimul lui Hitler se manifesta direct faţă de obiectivele sale, Stalin avea asociată Internaţionala a III-a Comunistă. Internaţionala, deşi obedientă faţă de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi de guvernul de la Kremlin, era portiţa prin care încerca să-şi ascundă reala sa politică externă. Stalin afirma mereu că politica guvernului este una şi cea a Internaţionalei este alta, când, în realitate, între cele două organisme nu era nici o deosebire privind intenţia declanşării revoluţiei comuniste mondiale.

Regimurile instaurate în Rusia şi în Germania erau, în general, antidemocratice şi erau ostile şi regimurilor democratice din Occident, în particular. O altă cauză a apropierii dintre cele două regimuri totalitare este însuşi Tratatul de pace de la Versailles, atât Germania, cât şi Rusia considerându-se victime ale tratatului.

Documentele existente atestă că, în anii 1934 – 1936, Stalin sprijinea ideea unei apropieri şi chiar a realizării unui acord cu Hitler. O cale pentru netezirea relaţiilor bilaterale mai strânse a fost oferită de existenţa ca stat a Poloniei. Polonia renăscuse, în urma primului război mondial, după mai bine de 100 de ani de ocupaţie ruso-austro-germană. Din punct de vedere geografic, Polonia devenise stat tampon între Rusia şi Germania. Iniţiatorul unei apropieri germano-sovietice a fost ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop. Propunerile lui, acceptate de Hitler, au avut ecou la Moscova. Ca urmare, puterile occidentale au fost criticate aspru şi etichetate drept „instigatoare la şi profitoare de război”. Apropierea sovieto-germană din 1939 era urmarea unei conjuncturi favorabile statelor totalitare. Pentru Stalin, orientarea spre Hitler nu a fost determinată de doctrină, ci de considerente de circumstanţă. Stalin se vedea în postura de realizator al vechiului Imperiu Rus, fapt care i-a umplut toată viaţa. Duplicitatea a fost caracteristica dominantă a tratativelor sovieto-germane; sovieticii tratau şi cu Franţa şi Anglia – o măsură de prevedere pentru a evita izolarea în faţa unei eventuale agresiuni germane. Pe de altă parte, diplomaţia nazistă tatona constant posibilitatea unei înţelegeri separate cu Marea Britanie şi o reuşită ar fi contracarat eşecul lui Ribbentrop la Moscova.

[modifică] Urmări

Consecinţele Pactul Molotov-Ribbentrop (sau Ribbentrop-Molotov) au fost practic continuate de pactul Churchill-Roosevelt-Stalin, care a propus la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în 1945, o nouă reîmpărţire a sferelor de influenţă în Europa, vestul urmând a se afla sub influenţa Statelor Unite ale Americii, iar estul sub influenţa a Uniunii Sovietice.

Din păcate, pentru zeci de milioane de oameni din Albania, Belarus, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană (sau RDG), Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România şi Ungaria, ceea ce au hotărât câţiva politicieni, iniţial Hitler şi Stalin, în 1939, apoi Churchill, Roosevelt şi, din nou, Stalin, în 1945, dintr-o simplă trăsătură de condei, avea să fie tragedia lor pentru două sau trei generaţii, între 1945 şi 1989.

Adesea se susţine că, dacă acest pact nu ar fi existat, cel de-al doilea război ar fi fost terminat mult mai curând sau poate chiar nici nu ar fi avut loc.

[modifică] Bibliografie

Em. Bold, I. Ciuperca, Europa in deriva. Din istoria relatiilor internationale, Iasi, Demiurg, 2001.