Pactul Ribbentrop-Molotov

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Anexa secretă a Pactul Molotov-Ribbentrop care stabilea sferele de interes germane și sovietice. Documentul este semnat de către ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov și ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop, în prezența lui Stalin
Protocolul secret de la a doua semnare a Pactului germano-sovietic Ribentropp-Molotov în 28 septembrie 1939 - Tratatul privind frontierele și de prietenie. Fotografie din 1946 de origine germană (Documente folosite în Procesele de la Nürnberg de către apărarea germană a lui Ribentropp și Goring)
Caricatură poloneză în care Ribbentrop îi pupă mâna lui Stalin în fața lui Molotov care aplaudă.

Pactul Ribbentrop-Molotov, cunoscut și ca Pactul Stalin-Hitler, a fost un tratat de neagresiune încheiat între Uniunea Sovietică și Germania nazistă, semnat la Moscova, la 23 august 1939 de ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov și ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop, în prezența lui Stalin.

Scopul declarat al acestui pact era, din punctul de vedere oficial al Germaniei, ca cel de-al Treilea Reich să-și asigure flancul estic în perspectiva iminentei invadări a Poloniei, petrecută, de altfel, cu o săptămână mai târziu, la 1 septembrie 1939. Pe de altă parte, Uniunea Sovietică voia să câștige timp, să prevină temporar o invazie germană, întrucât Armata Roșie avea prea puțini ofițeri superiori, după executarea multora dintre ei din ordinul lui Stalin, în frunte cu mareșalul Tuhacevski, sub pretextul unui complot imaginar.

În realitate, ambele țări agresoare voiau să se asigure, cel puțin oficial, că vor avea spatele „acoperit” în procesul expansionist de împărțire în două a ceea ce rămasese neocupat și/sau neîmpărțit din Europa. Cruzimea și cinismul celor doi dictatori, Hitler și Stalin, s-au repercutat timp îndelungat, prelungind cel de-al Doilea Război Mondial cu Războiul Rece și cu scindarea Europei în două prin Cortina de fier între anii 1945-1989. În acești 45 de ani, Europa Occidentală a progresat prin practicarea democrației și a economiei libere în toate țările aflate la vest de Cortina de fier, în timp ce Europa de est, aflată la est de Cortina de fier, a avut parte de regimuri totalitare mai dure sau mai puțin dure, dar toate aservite Kremlinului, și cu economii centralizate, de stat.

Detalii[modificare | modificare sursă]

Momentul semnării este descris de istoricul Paul Johnson astfel:

Măcelarii Europei, amețiți de băutură, își jucau rolurile, îmbrățișându-se cu tandrețe și clătinându-se pe picioare. În întregime, ei se înfățișau ca un grup de gangsteri rivali, care avuseseră și înainte de împărțit ceva, și acum puteau să o ia de la capăt, fiind profesioniști ai acelorași afaceri.

Cu ocazia semnării tratatului de neagresiune din 1939 dintre Germania și URSS, semnatarii plenipotențiari au discutat în cadrul unor convorbiri strict confidențiale problema delimitării sferelor de interese în Europa răsăriteană. Convorbirile au dus la următorul rezultat, o înțelegere expansionistă secretă:

Protocolul adițional secret (nepublicat)[modificare | modificare sursă]

În cazul unor expansiuni teritoriale și / sau politice în teritoriile aparținând statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), frontiera nordică a Lituaniei va reprezenta frontiera sferelor de interese, atât pentru Germania, cât și a Uniunii Sovietice. În legătură cu aceasta, interesul Lituaniei față de teritoriul Vilno este recunoscut de ambele părți.

În cazul unor expansiuni teritoriale și/sau politice în teritoriilor aparținând Poloniei, sferele de interese, atât ale Germaniei, cât și ale Uniunii Sovietice, vor fi delimitate aproximativ pe linia râurilor Narev, Vistula și San. Problema dacă interesul ambelor părți face ca menținerea unui stat polonez independent să fie dorit și modul în care vor fi trasate frontierele acestui stat poate fi determinată în mod definitiv numai în cursul evenimentelor politice ulterioare. În orice caz, ambele guverne vor rezolva această problemă pe calea înțelegerii prietenești între Germania și Rusia (Uniunea Sovietică) .

Referitor la Europa de sud-est, partea sovietică își accentuează interesul pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres față de acest teritoriu, deci nu are obiecții față de eventuale schimbări de graniță în favoarea Uniunii Sovietice;

Acest protocol va fi considerat de ambele părți ca strict secret.

Teoria „spațiului vital” și cea a „revoluției mondiale”[modificare | modificare sursă]

Semnarea Pactului și aplicarea lui a avut grave repercusiuni asupra lumii. A început Al Doilea Război Mondial, cu un tribut de sânge nemaiîntâlnit în istorie, cu distrugeri irecuperabile ale unor valori universale, cu suferințe inimaginabile, cu pârjolirea unor întinse teritorii din Europa, Asia și Africa, cu desființarea unor state și uciderea în masă a unor populații nevinovate. Hitler și-a dorit războiul pentru obținerea așa-zisului spațiu vital („Lebensraum”), a supremației în Europa și dincolo de hotarele acestui continent. Stalin l-a vrut și el pentru declanșarea utopicei revoluții comuniste mondiale, asemănător acelui spațiu vital german. Deosebirile ideologice n-au constituit un obstacol în calea apropierii celor două regimuri politice, deși anterior încheierii pactului, URSS și Germania nazistă se criticaseră reciproc cu vehemență.

Între cei doi dictatori – Stalin și Hitler – a existat o stranie fascinație reciprocă, deși, la nivelul propagandei, regimurile lor s-au criticat cu înverșunare. Dacă însă regimul lui Hitler se manifesta direct față de obiectivele sale, Stalin avea asociată Internaționala a III-a Comunistă. Internaționala, deși obedientă față de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice și de guvernul de la Kremlin, era portița prin care încerca să-și ascundă reala sa politică externă. Stalin afirma mereu că politica guvernului este una și cea a Internaționalei este alta, când, în realitate, între cele două organisme nu era nici o deosebire privind intenția declanșării revoluției comuniste mondiale.

Regimurile instaurate în Rusia sovietică și în Germania național-socialistă erau, în general, antidemocratice, dictatoriale și totodată erau în particular, ostile regimurilor democratice din Occident. O motivație a apropierii dintre cele două regimuri totalitare este însuși Tratatul de pace de la Versailles, atât Germania fascistă, cât și Rusia sovietică considerându-se victime ale tratatului.

Ribbentrop-Molotov ro.svg

Documentele existente atestă că, în anii 19341936, Stalin sprijinea ideea unei apropieri și chiar a realizării unui acord cu Hitler. O cale pentru netezirea relațiilor bilaterale mai strânse a fost oferită de existența ca stat a Poloniei. Polonia renăscuse, în urma primului război mondial, după mai bine de 100 de ani de ocupație ruso-austro-germană. Din punct de vedere geografic, Polonia devenise stat tampon între Rusia și Germania. Inițiatorul unei apropieri germano-sovietice a fost ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop. Propunerile lui, acceptate de Hitler, au avut ecou la Moscova. Ca urmare, puterile occidentale au fost criticate aspru și etichetate drept „instigatoare la și profitoare de război”. Apropierea sovieto-germană din 1939 era urmarea unei conjuncturi favorabile statelor totalitare. Pentru Stalin, orientarea spre Hitler nu a fost determinată de doctrină, ci de considerente de circumstanță. Stalin se vedea în postura de realizator al vechiului Imperiu Rus, fapt care i-a umplut toată viața. Duplicitatea a fost caracteristica dominantă a tratativelor sovieto-germane; sovieticii tratau și cu Franța și Anglia – o măsură de prevedere pentru a evita izolarea în fața unei eventuale agresiuni germane. Pe de altă parte, diplomația nazistă tatona constant posibilitatea unei înțelegeri separate cu Marea Britanie și o reușită ar fi contracarat eșecul lui Ribbentrop la Moscova.

1942, relația de front între germani și ai lor aliați[modificare | modificare sursă]

Luna august 1942 a adus și primele sincope în relațiile româno-germane la nivel militar operativ. Fragmentarea marilor unități române și subordonarea directă către unități germane a nemulțumit Marele Cartier General român, care considera că „această practică are o influență dăunătoare atât asupra moralului comandanților cât și a moralului trupei, care își vede comandanții firești puși întotdeauna în stare de inferioritate față de comandamentele germane. Tot prin această practică comandanții români nu pot fi deprinși cu răspunderea pe câmpul de luptă și nici nu pot fi trași la răspundere, din moment ce alții (germanii), se amestecă în pregătirea execuției și conducerea operațiilor lor. De altfel, încercările lui Hitler de a ridica, în ochii comandanților săi, valoarea unităților aliate (inclusiv române) s-a lovit de un zid de neîncredere. În cartea sa despre Stalingrad, istoricul Antony Beevor subliniază opinia feldmareșalului germn von Rundstedt cu privire la această „armată a Societății Națiunilor”, opinie care era împărtășită de majoritatea covârșitoare a ofițerilor germani. Pentru el, italienii erau „teribili oameni”, soldații și ofițerii români – „deasupra oricărei descrieri”, iar ungurii „nu doreau decât să plece mai repede acasă”. Singurele excepții văzute erau slovacii, „excelenți, foarte modești” și trupele române de vânători de munte, ceea ce mai îndulcește amarul acesteiei păreri nu foarte măgulitoare la adresa aliaților Germaniei. Dincolo de aroganța cu care era exprimată opinia, ea corespundea totuși, în linii mari, adevărului. Și evenimentele nu aveau să aducă vreo schimbare de opinii. Dimpotrivă. În toamna anului 1942, lucrurile vor lua pe frontul de est o turnură accentuat negativă pentru Germania și aliații săi. Totusi adevarat fapt este, că Armata Germană a trădat toate tratatele și înțelegerile semnate cu România, în urma pactului germano-sovietic RIBBENTROP-MOLOTOV.

Preludiul dezastrului de la Stalingrad[modificare | modificare sursă]

Încă de la 31 august 1942, comandamentul Armatei 3 române, aflat în Kuban, a primit ordinul de a prelua de la trupele germane și italiene apărarea frontului situat în cotul Donului, acolo unde sovieticii dispuneau de un cap de pod cu o dezvoltare frontală de peste 70 km și o adâncime de 25 km, ce se va dovedi decisiv în bătălia Stalingradului. Intuind potențialul pericol, comandamentul român a cerut desfășurarea unei acțiuni militare care să ducă la lichidarea capului de pod, dar Înaltul Comandament al Armatei de Uscat germane (O.K.H.) a refuzat, invocând – logistic justificat – imposibilitatea asigurării sprijinului de aviație, care era întrebuințată cu precădere pe frontul de la Stalingrad. În aceste condiții, comandamentul român a devenit preocupat în legătură cu organizarea unui dispozitiv de luptă în concordanță cu capacitatea operativă a unităților române. La 18 septembrie, comandantul Armatei 3, generalul Petre Dumitrescu, însoțit de colonelul adjutant Socrate Mardari, s-a deplasat la Cartierul General al Grupului de armate „B” la Starobelsk, unde a prezentat generalului von Weichs situația dificilă a Armatei 3, dispusă pe un front de 160 de km la sud de Don; aceasta, în condițiile în care inamicul controla majoritatea trecerilor peste fluviu și deținea, între Armata 6 germană și Armata 8 italiană, acel cap de pod adânc de 25 km și larg de 70 km. Având în vedere că luptele deveneau tot mai dificile, germanii căutând soluții pentru obținerea unei victorii decisive înainte de instalarea iernii, generalul von Weichs a ridicat din umeri la solicitările comandantului Armatei 3, afirmând că „nu pot preciza ce vor face marile unități române care sosesc. Deocamdată se vor aduna în spatele frontului și vom vedea”. Petre Dumitrescu sublinia și alte disfuncționalități în relațiile de comandament româno-germane: „[…] Nu avem însă unde să ne instalăm. Nu ni s-a cedat până azi nici un local. Nu ni s-au pus la dispoziție transmisiunile să mă pot lega de marile unități și să le pot comanda. Peste câteva zile, Petre Dumitrescu avea să-i comunice generalului von Paulus, comandantul Armatei 6, la cartierul general al acesteia de la Golubinka, surprinderea că frontul pe care trebuia să-l ocupe Armata 3 nu se găsea pe Don, ci în proporție de două treimi la sud de fluviu. Paulus a fost de acord cu o eventuală ofensivă pentru lichidarea capului de pod, dar a făcut precizarea că decizia aparținea superiorilor săi, în speță von Weichs.

Inclusiv mareșalul Antonescu ceruse, la 14 septembrie, prin generalul Ilie Șteflea, șeful Marelui Cartier General, ca trupele române, „pe măsură ce se adună, în forță de cel puțin un corp de armată, împreună cu trupele germane aflate în sectorul de ocupat, să atace pe inamic și să-l respingă pe malul stâng al Donului”, făcând precizarea că „numai după ce s-a executat această operațiune, trupele noastre pot intra în sectoare de fronturi de capacitate”. Comandamentele germane, cele care aveau decizia, erau însă condiționate de vastitatea liniilor de comunicație, de limitarea capacităților operative spre obiectivele prioritare. Tot efortul era dirijat pentru cucerirea Stalingradului, noua obsesie ideologică și tactică a lui Hitler.

Urmări[modificare | modificare sursă]

Consecințele Pactului Molotov-Ribbentrop (sau Ribbentrop-Molotov) au fost practic continuate de Pactul Churchill-Roosevelt-Stalin, care a propus la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în 1945, o nouă diviziune a sferelor de influență în Europa, vestul urmând a se afla sub influența Statelor Unite ale Americii, iar estul sub influența a Uniunii Sovietice.

Adesea se susține că, dacă acest pact nu ar fi existat, cel de-al doilea război ar fi fost terminat mult mai curând sau poate chiar nici nu ar fi avut loc.[necesită citare]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Em. Bold, I. Ciuperca, Europa în derivă. Din istoria relațiilor internaționale, Iași, Ed. Demiurg, 2001.

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Nicolae Ciachir, Marile puteri și România (1856 – 1947), Editura Albatros, București, 1996
  • Aurică Simion, Dictatul de la Viena, Editura Albatros, București, 1996
  • Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol și mareșalul Antonescu, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994
  • Radu R. Rosetti, Pagini de jurnal, Editura Adevărul, București, 1993
  • Grigore Gafencu, Însemnări politice 1929-1939, Editura Humanitas, București, 1991
  • Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei, Editura Militară, București, 1992
  • Pamfil Șeicaru, Scrieri, vol. 2, Editura Victor Frunză, București, 2002; vol. 4, București, 2005-2006

Legături externe[modificare | modificare sursă]