Insula Șerpilor

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Cscr-star piece.png
Statutul de calitate al acestui articol este în curs de reevaluare, pentru a verifica dacă acesta mai îndeplinește standardele articolelor de calitate. Vă rugăm să lăsați un comentariu pentru a ajuta în luarea unei decizii, sau fiți curajos și îmbunătățiți articolul chiar dumneavoastră. Dacă un articol a fost retrogradat, puteți contesta decizia, pornind un nou proces de reevaluare.
Insula Șerpilor
Insula Serpilor.png
Poziționare geografică
Geografie
Poziție Europa de est
Mare Marea Neagră
Coordonate 45°15′N 30°12′E / 45.250°N 30.200°E / 45.250; 30.200
Suprafață 0.17 km²
Țară
Ucraina Ucraina
Demografie
Populație 100

Insula Șerpilor (în limba ukr. Острів Зміїний, în rus. Остров Змеиный, în gr. veche Λευκός [Leukos], în gr. Φίδονισι [Fidonisi], în tur. Yilan Adası) este o insulă din Marea Neagră care aparține Ucrainei.

Ea se găsește în Marea Neagră, la 45 de km de țărmurile României și Ucrainei. Insula a fost ocupată de URSS la sfârșitul celui de-al doilea război mondial și anexată în cursul anului 1948 (vezi secțiunea specifică din articol). În prezent este parte a raionului Chilia al regiunii Odessa din Ucraina.

Pe 3 februarie 2009, delimitarea zonei (marine) economice exclusive și a platformei continentale ale României și Ucrainei în jurul insulei au fost definite de Curtea Internațională de Justiție de la Haga.[1]

Localizare[modificare | modificare sursă]

Insula Șerpilor este o formațiune de roci localizată la circa 45 km la est de Delta Dunării (44.814 m de orașul Sulina), pe coordonatele 45°15'15" latitudine nordică și 30°12'12" longitudine estică.

Stânca este apropiată de partea ucraineană a Deltei Dunării. Cel mai apropiat punct de pe țărm este Insula Kubanskyi (Cobana) din Delta Chiliei, parte ucraineană a Deltei Dunării, localizată între Canalul Bâstroe și Canalul Vostocinoi. Cea mai apropiată localitate românească este orașul Sulina, aflat la 45 km. Cel mai apropiat oraș ucrainean este orașul Vâlcov, aflat la 50 km de insulă.

Stânca are forma unui X, de 662 metri pe 440 metri, acoperind o suprafață de 0,17 km2. Cel mai înalt punct de pe insulă este situat la 41 m deasupra nivelului mării.

Geografia[modificare | modificare sursă]

Harta altimetrică a Insulei Șerpilor
Schiță a insulei

Suprafața insulei este de 170.000 m2, adică 17 ha, perimetrul ei neregulat, având o lungime de 1.973 m, poate fi parcurs în circa 40 minute. Lungimea insulei, aproximativ în zona centrală, de la N la S, este de 440 m, iar de la E la V de 414 m. Urmând direcția NE-SV, inclusiv prin peninsula aflată în NE, avem cel mai lung diametru al insulei, de 662 m.

Altitudinile cresc, în general, dinspre zonele marginale către zona centrală unde se conturează un platou, relativ neted, pe care se înregistrează cota maximă de circa 40 m. Țărmurile înalte, terminate cu faleze dau insulei aspectul unei cetăți, înconjurată de ziduri înalte din piatră. Uscatul dobrogean nu poate fi zărit de pe insulă, dată fiind înălțimea redusă atât a ei, cât și a zonei continentale.

Înălțimea maximă a țărmurilor atinge 21 m, mai ales în S și E unde se termină cu faleze, având pante abrupte, prăpăstioase chiar. Atât țărmul de S, cât și cel de E are o linie sinuoasă, cu pătrunderi notabile în uscat, formând fiecare câte un golf, cu deschideri largi. Țărmul estic împreună cu cel nordic se prelungesc în mare, alcătuind în NE insulei o peninsulă, considerată a fi restul unei terase litorale, a cărei altitudine este de 12 m.

Țărmurile de N și de V sunt mult mai joase, abia dacă stâncile se ridică deasupra apelor mării. Țărmul nordic este sinuos, prezentînd un golf cu o mare deschidere, iar cel vestic are o sinuozitate foarte restrânsă, fiind aproape rectiliniu.

Adâncimile apei mării în apropierea țărmurilor sunt în general reduse: în Nord ele sunt de 5–6 m, în Sud de 13–23 m, în Est de 9–19 m, iar în Vest de 10–16 m.

Insula Șerpilor nu a avut în trecut o importanță deosebită din punct de vedere economic. Ea este formată din gresii silicoase, dure, conglomerate și cuarțite, care îi dau un aspect stâncos, la care se adaugă o vegetație de stepă și o floră sărace. În plus, nu dispune nici de surse de apa potabilă, ceea ce face imposibilă locuirea ei permanentă.

Șarpele de apă, care a dat numele insulei, avea o lungime de maximum 2 metri și era complet inofensiv, dar cu o înfățișare dezagreabilă. El a dispărut complet de pe insulă la mijlocul secolului al XX-lea, din cauza amplelor lucrări secrete desfășurate de sovietici.

Singura utilizare a Insulei Șerpilor în trecut era ca bază de pescuit. Importanța sa economică a crescut la începutul anilor 1980 odată cu descoperirea unor importante rezerve de petrol și gaze naturale în subsolul platoului continental din jurul insulei.

În noiembrie 2003, autoritățile ucrainiene au declarat Insula Șerpilor zonă de rezervație naturală, ca să demonstreze că locul poate oferi condiții pentru turism.

Eroul Achile după o sculptură de Lycomedes Borghese.

Legenda lui Achile[modificare | modificare sursă]

Insula a fost denumită de către greci cu numele de Insula Leuce - Λευκός („Insula Albă”). O denumire similară a fost dată de către romani care i-au spus Insula Alba, probabil din cauza faptului că au fost găsite pe insulă ruine de marmură albă.

Insula este pomenită pentru întâia oară în anul 777 înainte de Hristos. După mitologia greacă, zeița Thetis s-a rugat de Neptun (zeul mărilor) să scoată din adâncul mării o insulă pentru fiul ei Achile, erou al Troiei. În conformitate cu un poem epic despre războiul troian al lui Arctinus din Milet, rămășițele pământești ale lui Achile și Patrocle au fost aduse în această insulă de către zeița Thetis, pentru a fi puse într-un sanctuar.

Conform legendelor, în antichitate, grecii au construit aici un templu măreț în cinstea lui Ahile - erou al aheilor. De asemenea, aici ar fi fost și alte edificii în care locuiau preoții. Cercetările efectuate pe insulă în secolul al XIX-lea confirmă legendele, deoarece, în anul 1823, ruinele vestitului templu închinat lui Achile și alte vestigii din insulă au fost descoperite de căpitanul rus Kritzki. Alte descrieri ale templului le avem de la germanul Kohler. Vestigiile descoperite de cei doi au fost ulterior expuse în muzeele din țările lor.

Edificiul antic ar fi avut un diametru foarte mare, de formă pătrată, fiecare latură având 29,87 m. În partea de est a sanctuarului se afla templul închinat eroului Achile. Arhitectura templului și a altor vestigii din insulă era specifică epocii numită ciclopeană, asemănătoare celor din Tesalia și Tracia: ziduri formate din blocuri mari de piatră îmbinate fără ciment, iar calcarul din care au fost fasonate conferea construcției o culoare albă. Pe baza fragmentelor de construcție descoperite, templul lui Achille a fost un monument de artă, având lângă el mai multe camere, pentru funcționarea oracolului, precum și pentru depozitarea ofrandelor ce se aduceau eroului.

Acest templu este menționat de poetul roman Publius Ovidius Naso (care fusese exilat la Tomis) în versurile sale, precum și de geograful grec Ptolomeu și de istoricul grec Strabon. Filozoful grec Maximus din Tir (care a trăit în secolul al II-lea după Hristos), afirmă în lucrarea sa “Discuții“ că: “Achile locuiește într-o insulă drept în fața Istrului, în Marea Pontică. Acolo se află templul și altarele lui Achile...“

Geograful grec Ptolomeu (care a trăit în secolul I după Hristos) menționează în opera sa “Îndreptar geografic“ că: “Insulele situate în vecinătatea Moesiei Inferioare, în acea parte a Pontului pe care am pomenit-o, sunt: Boristene (la gurile Niprului, n.n.):57 grade, 15 minute - 47 grade, 40 minute și insula lui Achile sau Leuce (“Albă“)“.

Mai multe inscripții antice au fost găsite pe insulă, inclusiv un decret olbiopolitan (din orașul Olbia) datând din secolul al IV-lea înainte de Hristos care cere tuturor locuitorilor cetății Olbia să apere insula și să-i alunge pe pirații care locuiau pe „insula sacră”.

Istoricul Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), în lucrarea sa “Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană“ (2 vol., București, 1988), afirma prezența unor civilizații antice (ionieni, milesieni) pe litoralul Mării Negre. “Unul din popasurile cele mai vechi este cel din “insula Albă“, Leuke sau Achilleis, mică stâncă ce se înalță în plină mare în largul gurilor Dunării, și se numește astăzi Insula Șerpilor. Acest punct de escală al milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarches, protectorul navigației și al comerțului. (...) Istoria lor, trasată cu ajutorul numeroaselor inscripții scoase la lumină de săpături, indică strânse contacte între aceste porturi ale litoralului, care păstrează caracterele principale ale civilizației urbane a Greciei antice și populației indigene ale hinterland-ului, geți sau sciți.“

O altă legendă se referă la faptul că în mitologia grecească Insula Leuke era considerată un loc paradisiac, o lume în care se refugiau sufletele morților. Astfel, o altă denumire atribuită de grecii antici este de Insula Makaron, adică “A fericiților“. Unii cercetători au mers și mai departe cu speculațiile, traducând termenul Atlantis prin Fericire. Această speculație a fost alimentată de faptul că nu departe de Insula Șerpilor, arheologii sovietici au descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite atlanților, dar care, ca în multe alte părți ale Mării Negre (inclusiv în dreptul cazinoului din Constanța) sunt de fapt digurile porturilor antice, submerse de ridicarea nivelului mării.[2]

Istoria insulei[modificare | modificare sursă]

Din punct de vedere istoric, apartenența Insulei Șerpilor la o țară sau alta a urmat, de regulă, soarta gurilor Dunării.

După perioadele de stăpânire grecească, bastarnă, persană, romană și bizantină, Insula Șerpilor va ajunge în stăpânirea themei Paradunavon, mai apoi a genovezilor, iar ulterior a lui Dobrotici și a lui Mircea cel Bătrân.

În Cronica de la Nürnberg se afirmă că „românii locuiau în insula Peuce vestită de cei vechi”.[3] Prin termenul de Peuce se înțelegea și Delta Dunării.

În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), puterea domnitorului muntean s-a întins de-a lungul ambelor maluri ale Dunării, până la gurile de vărsare și coastele Mării Negre, inclusiv asupra Insulei Șerpilor. În anul 1484 Insula Șerpilor va intra sub stăpânire otomană.

Din unele cronici ale vremii ce prezintă raporturile lui Ștefan cel Mare cu o serie de colonii genoveze situate pe coastele Mării Negre, reiese că această parte a mării era un “lac moldovenesc“, domnitorul stăpânind și insula. De mai multe ori, corăbiile domnitorului moldovean au capturat, în dreptul Insulei Șerpilor, vase tătărești ce duceau în robie tineri genovezi și avuții prădate la Caffa (colonie genoveză din Crimeea, de unde era originară soția domnitorului). Dar, în 1484, insula a fost cedată turcilor odată cu Chilia și cu Cetatea Albă, iar Moldova și-a pierdut flota.

Multe balade și poezii românești, dar și bulgărești sau rusești, conțin mărturii că românii au stăpânit Gurile Dunării, fiind prezenți în Dobrogea și la țărmul Mării Negre. Astfel, într-un cântec căzăcesc despre domnitorul Petru Rareș, se povestește că acesta avea legături cu “frații săi de la Dunăre/Care stăpâneau bălțile și Marea“.

Istoricul Nicolae Iorga a afirmat că la gurile Dunării a fost locul unde “judele“ Athanaric al goților, înfrânt de împăratul Valens (367-389), a venit pe o insulă pentru a întări, prin jurământ, un nou tratat; “încă o dată, Dunărea urma să fie hotărâtă prin graniță“.[4]

În cursul secolelor XVIII-XIX, au avut loc numeroase războaie între Imperiul Otoman și Rusia țaristă care au avut ca rezultat trecerea Dobrogei și a gurilor de vărsare ale Dunării sub dominația unei țări sau a alteia.

În perioada Imperiului Otoman, grecii au redenumit-o sub numele de Fidonisi (care înseamnă în limba greacă "Insula Șerpilor"); insula a dat numele Bătăliei navale de la Fidonisi. Bătălia între flotele maritime ale Imperiului Otoman și Rusiei au avut loc în apropiere de insulă în anul 1788 în decursul războiului ruso-turc din perioada 1787-1792.

Situația insulei în epoca modernă[modificare | modificare sursă]

Deși Tratatul de pace de la București din anul 1812 (prin care a fost anexată Basarabia) prevedea că insulele dunărene să nu fie ocupate și luate în stăpânire, Rusia țaristă va anexa și acest teritoriu. Granița dintre Rusia și Turcia a fost fixată pe Brațul Chilia.

Pacea de la Adrianopol din 2-14 septembrie 1829, încheiată între Rusia și Turcia după Războiul Ruso-Turc (1828–1829), mută frontiera dintre Basarabia și Dobrogea de pe brațul Chilia (Canalul Oceacov), fixată prin Tratatul ruso-turc de la 1812, pe brațul Sfântu Gheorghe (art. 3). Astfel, Rusia țaristă își asigura controlul asupra Dunării, încorporând gurile Dunării. Deși în textul tratatului nu există nici o referire directă la Insula Șerpilor, ea este anexată de către Rusia, care apelează la britanici pentru a construi aici în anul 1842 un far pentru dirijarea navigației pe Marea Neagră.

În urma Războiului Crimeii, prin Tratatul de pace de la Paris din 26 decembrie 1856, Rusia a pierdut Delta Dunării și partea de sud a Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail). Inițial Turcia revendicase o eventuală cedare a Akkermanului (Cetatea Albă) Moldovei de către Rusia, dacă Moldova renunța la Insula Șerpilor și la Delta Dunării. În final Turcia reluă în stăpânire Delta Dunării fără ca Moldova să recapete Cetatea Albă.

Deși aceste teritorii trebuiau să revină la statul român la 6 ianuarie 1857, s-a încheiat un protocol la Paris între miniștrii plenipotențiari ai puterilor care au luat parte la încheierea Tratatului de la Paris (1856), care hotăra alte măsuri.

Prin acel protocol s-a stabilit că Insula Șerpilor va aparține statului care stăpânește Delta Dunării, respectiv Imperiul Otoman, care urma să întrețină pe insulă un far pentru asigurarea navigației vaselor ce treceau pe Dunăre spre portul rusesc Odessa. Tratatul adițional de la Paris din 19 iunie 1857 a confirmat această situație.

Prin Tratatul preliminar de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878), încheiat în urma războiului româno-ruso-turc din anul 1877, Rusia a cerut Turciei, împotriva voinței marilor puteri europene și a României, ca, pentru despăgubirile de război care se cifrau la 410 milioane ruble, să i se cedeze și sandjacul Tulcei (districtele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârșova, Constanța și Medgidia), insulele Deltei Dunării, precum și Insula Șerpilor. Ulterior Rusia își exprimă dorința de a le schimba cu România pe partea din Basarabia (județele Cahul și Izmail), mărginită la sud prin talvegul Chiliei până la gura de vărsare a brațului Stambul (art. 19, alin. a-d, a).

Insula Șerpilor în anul 1896

Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878 a confirmat retrocedarea către Rusia a sudului Basarabiei (cele două județe parte din Principatul Moldovei în anul 1856), mărginit la vest de talvegul Prutului, la sud de talvegul brațului Chilia și de vărsarea brațului Stambul. Prin art. 45, sudul Dobrogei la est de Silistra până la Yilanlîk, la sud de Mangalia, erau reunite României (frontiera actuală). De asemenea, la art. 46 se preciza că “Atât insulele formând Delta Dunării, cât și Insula Șerpilor și sandjacul Tulcei sunt adăugate României” (art. 45 si 46, Anexa 1).

În primul război mondial, în anul 1917, nava de război germană Breslau a bombardat Insula Șerpilor, distrugând farul britanic (care a fost reconstruit de România în anul 1922).

Tratatul de pace de la Versailles din 28 octombrie 1920 a întărit dreptul de stăpânire românească asupra Insulei Șerpilor. Situația juridică a Insulei Șerpilor a rămas neschimbată până la începutul celui de-al doilea război mondial. Conferința din data de 18 august 1938 de la Sinaia a trecut sectorul Dunării maritime inclusiv Insula Șerpilor sub administrația deplină a României.

Ultimatum-urile sovietice prin care se anexau la URSS Basarabia și nordul Bucovinei din 26 iunie și, respectiv 28 iunie 1940, precum și discuțiile care au avut loc în cadrul Comisiei Mixte pentru stabilirea frontierei pe Dunăre între delegațiile română și sovietică (septembrie-octombrie 1940), nu au făcut nici o referire la Insula Șerpilor. S-a revenit astfel în ceea ce privește frontiera sudică a Basarabiei, la prevederile Tratatului de la Berlin din anul 1878, când județele Cahul și Ismail au fost anexate Rusiei. Deși acordul sovieto-român era în realitate un ultimatum (prin definiție unilateral) formulat pe baza Pactului Ribbentrop-Molotov, semnat la Moscova în anul 1939, el lăsa implicit Insula Șerpilor statului român.

Din august 1941 până în august 1944, Insula Șerpilor s-a aflat în administrarea Comandamentului german „Schwarzes Meer”, însă la data de 28 august 1944 un detașament de marinari sovietici a ocupat Insula Șerpilor, făcând doi prizonieri germani.

La Conferința de Pace de la Paris din 29 iulie-15 octombrie 1946, delegația sovietică a prezentat, în contextul discuțiilor asupra frontierei cu România, o hartă tipărită la Moscova, la o scară foarte mică de 1/1.500.000, care cuprindea și o serie de inexactități. La insistențele delegației române, partea sovietică a schimbat harta, corectând doar inexactitățile de la granița româno-iugoslavă, lăsând de partea sovietică o serie de insule aflate pe brațul Chilia (Tătarul, Coasta Dracului, Dalerul Mare, Dalerul Mic s.a.). Insula Șerpilor, potrivit hărții mai sus amintite, rămânea în continuare României.

Tratatul de pace dintre România și Puterile Aliate și Asociate semnat la Paris în data de 10 februarie 1947, perecedea la art. 1, alineatul 2, că „frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940...” Tratatul de pace de la Paris, fixa frontiera conform hărții agreate la conferința de pace din 1946, Insula Șerpilor rămănând României.

Anexarea Insulei Șerpilor de către URSS în anul 1948[modificare | modificare sursă]

La data de 4 februarie 1948, prim-ministrul Republicii Populare Române, dr. Petru Groza și ministrul de externe al URSS, Viaceslav Molotov, au semnat la Moscova „Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România și URSS”, care, cu toate că invoca Tratatul de pace din 1947, stabilește, contrar prevederilor acestui Tratat, că „Insula Șerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în componența URSS” (art. 1, lit. b).

În cursul acțiunii de delimitare pe teren a frontierei, mergându-se pe talvegul brațului Chilia, în mai multe rânduri s-a luat ca frontieră nu talvegul, ci brațe laterale pe partea dreaptă, incluzând de partea sovietică nu numai ostroavele Coasta Dracului (Tătarul mic), Dalerul mare și Dalerul mic, ci și Ostrovul Limba de la gurile brațului Chilia, ceea ce prelungea linia frontierei de la Golful Musura la sud de Insula Șerpilor, iar în procesul-verbal de descriere a traseului s-a menționat trecerea acesteia la fosta U.R.S.S. (în același mod s-au mai pierdut și insulița Maican de pe brațul Chilia). În schimb, ostroavele Tatomirului (Tătarul mare sau Tatanir) și Cernofcăi, și ele ocupate în 1944, sunt oficial recunoscute ca aparținând României, grănicerii sovietici retrăgându-se din ele.

Acest protocol nu a fost niciodată ratificat de către România. Cu toate acestea, la data de 23 mai 1948, reprezentanții ministerelor de externe din cele două țări (Nikolai P. Șutov, prim-secretar la Ambasada U.R.S.S. din București și Eduard Mezincescu, ministru plenipotențiar) au semnat chiar pe Insula Șerpilor (Zmeinâi) un proces-verbal de predare a insulei care mai departe va face parte din RSS Ucraineană. În acel document, se afirma că “Insula Șerpilor a fost înapoiată U.R.S.S. de către R.P.România și încadrată în teritoriul U.R.S.S.“, deși aceasta nu aparținuse niciodată Uniunii Sovietice:

Noi, subsemnații Nikolai Pavlovici Sutov, prim secretar de ambasadă, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al Uniunii Republicelor Sovietice Socialiste și Eduard Mezincescu, ministru plenipotențiar, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al Republicii Populare Române, în virtutea și executarea protocolului Sovieto-Român semnat la Moscova la 4 februarie 1948, am încheiat prezentul Proces-Verbal, constatând că astăzi la ora 12 (ora locală), Insula Șerpilor sau Zmeinoi, situată în Marea Neagră, la 45 de grade, 15 minute, 18 secunde latitudine nord și 30 de grade, 19 minute, 15 secunde longitudine est de Greenwich, a fost înapoiată Uniunii Sovietice de către Republica Populară Română și încadrată în teritoriul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. Prin semnarea prezentului Proces-Verbal s-au îndeplinit formele legale de predarea insulei. Făcut pe Insula Zmeinoi în 2 exemplare, fiecare în limbile rusă și română. 28 mai 1948.

La data de 25 noiembrie 1948, printr-un alt proces-verbal, s-a stabilit frontiera româno-sovietică pe Canalul Musura, aflat la vest de Ostrovul Limba și de Brațul Chilia.

Aceste documente au fost păstrate mult timp secrete astfel că în martie 1949, căpitanul Copaciu, membru al comisiei de delimitare a frontierelor, a fost arestat pentru că nu recunoștea URSS-lui Insula Șerpilor și nici alte 5 insule de pe Brațul Chilia. În august 1949 nave militare sovietice, au somat pe românii ce păzeau farul, i-au arestat și i-au debarcat în orașul Sulina.[5]

Imediat după ocuparea Insulei Șerpilor, sovieticii au instalat aici o importantă bază militară de supraveghere maritimă și aeriană, cu scopul de a controla gurile Dunării, precum și sisteme radar care supravegheau întreaga zonă a Balcanilor. În mai multe rânduri, pescarilor români care au fost surprinși de furtună pe mare nu li s-a permis să se adăpostească pe insulă, fiind refuzați de către autoritățile militare sovietice, incidentele încheindu-se, de mai multe ori, cu victime.

Posesia sovietică asupra Insulei Șerpilor a fost confirmată prin Tratatul încheiat între Guvernul Republicii Populare Române și Guvernul Uniunii Sovietice cu privire la regimul frontierei româno-sovietice, de colaborare și asistență mutuală, semnat la București la 27 februarie 1961.

Documentele din anii 1948-1949 au fost ratificate la data de 20 iunie 1961 la propunerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (pe atunci președinte al Consiliului de Stat) doar de către Consiliul de Stat al Republicii Populare Romîne.[6]

Din punct de vedere juridic, cele două înțelegeri bilaterale (protocolul și procesul verbal de predare) semnate între România și URSS sunt neconstituționale, fiind astfel nule și neavenite pentru dreptul internațional. Orice înțelegere bilaterală prin care se cedau porțiuni din teritoriul românesc, nu putea să intre în vigoare, fără ratificarea ei de către Parlamentele celor două țări (în acele vremuri Sovietul Suprem al URSS, respectiv Marea Adunare Națională a României), lucru care nu s-a întâmplat. Astfel, se consideră conform dreptului constituțional că Insula Șerpilor nu a fost înstrăinată niciodată de jure.

În perioada 1948-1990, cartografia sovietică a menționat insula respectivă sub jurisdicția fostei U.R.S.S., în timp ce cartografia românească a evitat diplomatic, prin mijloace tehnice, menționarea sa în hărțile publice. În hărțile tipărite la Chișinău Insula Șerpilor apărea fără a se specifica însă cărei țări aparține.

Încorporarea Insulei Șerpilor la URSS a determinat diminuarea întinderii platoului maritim teritorial al României; din aceste cauze nu s-a putut ajunge la un acord privind delimitarea platoului continental și a zonei economice exclusive din Marea Neagră, partea sovietică pretinzând ca această delimitare să se facă între Insula Șerpilor și țărmul românesc, ceea ce nu corespunde principiilor dreptului maritim, așa cum au fost consacrate la Convenția de la Geneva (1958) și reluate mai târziu în Convenția de la Montego Bay asupra dreptului maritim din anul 1982. (Partea VIII, Regimul insulelor, Art. 121, pct. 3, Anexa 2).

Delegația guvernamentală română a pus din nou în discuție problema Insulei Șerpilor la rundele de negocieri la nivel de experți privind fixarea limitei apelor teritoriale a platoului continental al Mării Negre și a zonei economice exclusive din anii 1967, 1975, 1976, 1978, 1980, 1986 și 1987, Uniunea Sovietică opunându-se cu totul oricărei rectificări.[7] Partea română a refuzat în anul 1987 oferta sovietică de a-i ceda 4000 km2 din cei 6000 km2 din jurul insulei.[8]

Importanța strategică a Insulei Șerpilor[modificare | modificare sursă]

Insula văzută din larg.

Insula Șerpilor, cu o suprafață de doar 17 hectare, nu prezintă o importanță prea mare din punct de vedere teritorial și economic, în schimb are o foarte mare importanță din punct de vedere strategico-militar.

După destrămarea Uniunii Sovietice în anul 1991, Insula Șerpilor împreună cu baza militară, de control naval și aerian, de apărare antiaeriană și maritimă, a trecut în administrarea Ucrainei.

Stațiile de radiolocație aflate pe insulă execută o cercetare aeronavală la mare distanță, într-un perimetru ce cuprinde Marea Neagră și Marea Mediterană, până la coastele Libiei, rezultatele cercetării fiind transmise unui punct de conducere. Pe insulă sunt stocate informațiile nucleare intercontinentale de pe teritoriul ucrainean. De asemenea, aici sunt amplasate stații de bruiaj și ascultare atât a convorbirilor în fonie, cât și a celor prin cablu.

Pe insulă a fost dislocată o garnizoană militară cu mai multe subunități independente, care deservesc un heliodrom, un miniport militar, stații de radiolocație, depozite, instalații energetice, un far și sistemul de pază și apărare a granițelor de stat ale Ucrainei. Apărarea bazei militare ucrainiene de pe insulă se realiza printr-o navă de tip fregată, o navă de patrulare și unul sau două submarine.

În prezent pe insulă locuiesc aproape 100 de persoane, în majoritate grăniceri, împreună cu familiile lor și un personal tehnic. Din anul 2003 este localizată pe insulă o expediție științifică permanentă a Universității Naționale din Odessa.

Insula în prezent este demilitarizată și se află într-o dezvoltare rapidă. În conformitate cu Tratatul româno-ucrainean din anul 1997, autoritățile din Ucraina și-au retras divizia militară, au demolat radarul militar și au transferat celelalte infrastructuri în mâinile civililor.

În afară de platforma de elicoptere, în anul 2002 a fost construit un debarcader pentru vapoare de până la 8 metri adâncime și urmează să fie construit un port maritim. Insula este aprovizionată cu echipament de navigație, inclusiv un far vechi de 150 ani. Energia electrică este furnizată printr-un generator cu motor diesel și/sau un generator ce exploatează forța eoliană. Insula are și o infrastructură civilă cum ar fi un oficiu poștal, o filială de bancă (a băncii ucrainene "Aval"), un punct de prim-ajutor, televiziune prin satelit, rețea de telefonie, un turn de telefonie mobilă și o rețea Internet.

Ucrainenii pretind că insula este locuită. Președintele Ucrainei, Leonid Kucima a făcut o vizită fulger în iunie 2003 pe insulă. A fost deschisă și o sucursală a băncii Aval pe această stâncă de 0,17 kmp. Aceste acțiuni au avut loc ca urmare a faptului că dacă o insulă este locuită atunci legile internaționale îi dau și dreptul la platou continental de 20 km.

La 5 iulie 2006, la inițiativa consiliilor regionale Vâlcov și Chilia Nouă, Parlamentul regional din Odessa a adoptat în unanimitate o decizie privind înființarea localității Belîi pe Insula Șerpilor, hotărâre care trebuie aprobată de Rada Supremă a Ucrainei. În documentul adoptat cu acest prilej s-a menționat că apariția acestei localități pe Insula Șerpilor va permite "crearea condițiilor necesare în vederea dezvoltării turismului științific și a pescuitului, precum și crearea unor condiții optime de viață persoanelor care se află permanent pe insulă". S-a decis de asemenea, alocarea a 200.000 de grivne (aproximativ 40.000 $) în scopul amenajării noii localități. Alte 300.000 de grivne (60.000 $) ar putea să fie alocate din bugetul de stat în același scop.

Crearea unei comunități permanente ar putea ajuta Ucraina în revendicarea Insulei Șerpilor. România susține că Insula Șerpilor are statutul de stâncă, deoarece nu este locuită permanent și nu are surse de apă potabilă. În disperare de cauză, autoritățile ucrainiene au deschis pe insulă, în ultimii ani, un hotel fără canalizare și un cabinet medical, însă aprovizionarea cu apă se face tot prin intermediul elicopterelor.[9]

Disputele dintre România și Ucraina[modificare | modificare sursă]

Fișier:Insula Serpilor (delimitarea platoului continental).jpg
Variantele de delimitare a zonelor economice

Statul ucrainean susține că Insulei Șerpilor trebuie să i se acorde pe lângă ape teritoriale, platou continental și zonă economică exclusivă în Marea Neagră, reprezentanții români afirmând că Insula nu se încadrează în normele de drept pentru a i se acorda platou și zonă economică.

La data de 2 iunie 1997 s-a semnat la Constanța un tratat între România și Ucraina prin care ambele state „au reafirmat că frontiera existentă între ele este inviolabilă”. Semnarea acestui tratat era o condiție a aderării la NATO (care cerea României să aibă tratate încheiate cu toate țările vecine). Cu toate acestea, ambele părți au fost de acord că dacă nu se ajunge la nici un consens în următorii doi ani cu privire la frontiera maritimă, fiecare parte se poate adresa pentru arbitraj Curții Internaționale de Justiție de la Haga. În larg, limita revendicărilor Ucrainei la vest era mult mai apropiată de coastele României decât de ale sale, ceeace a adus suprafața zonei în litigiu la 12.200 km[1].

La data de 16 septembrie 2004, partea română a adus această dispută privind delimitarea platoului maritim dintre cele două țări în fața Curții Internaționale de Justiție de la Haga.[10] La 15 august 2005 România a depus un memoriu referitor la delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive din Marea Neagră. România a apelat la o astfel de sesizare unilaterală, după ce timp de șapte ani negocierile cu Kievul nu au dus la nici un rezultat în ceea ce priveste delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive, precum și a statutului Insulei Șerpilor din Marea Neagră. Ucraina trebuia să-și prezinte poziția până la data de 19 mai 2006.[11]

După anul 1980, o dată cu descoperirea de rezerve considerabile de țiței și gaze naturale în Marea Neagră, interesul pentru această insulă a crescut mult. Convenția O.N.U. asupra mării de la Montego Bay recunoaște dreptul statelor să-și extindă apele teritoriale la 12 mile, și în zona de exclusivitate economică, la 200 de mile marine.

Recent, au fost descoperite zăcăminte de petrol (10 milioane de tone) și de gaze naturale (1 miliard m³) în apropierea insulei. Resursele naturale nu sunt semnificative, dar urmează să se facă prospectări în următorii 2-3 ani.

Companiile petroliere British Petroleum (BP) și Royal Dutch Shell au semnat contracte de prospecțiuni cu Ucraina, iar compania Total cu România. Compania austriacă OMV (proprietara celei mai mari companii petroliere din România, Petrom) a semnat un contract cu un consorțiu format din Naftogaz Ukrainy și Chornomornaftogaz pentru a participa împreună la licitația pentru concesionarea respectivei suprafețe.

Delimitarea frontierei maritime în Marea Neagră între România și Ucraina conform deciziei CIJ.

Platoul continental din jurul Insulei Șerpilor a fost subiect al unei dispute între România și Ucraina, litigiu care s-a judecat la Curtea Internațională de Justiție (CIJ) de la Haga. Zona în dispută cuprindea un areal de 12.000 km² deoarece partea ucraineană își fixase revendicările mult la apus de linia echidistantă între coastele sale și cele ale României. Miza disputei româno-ucrainene a fost în primul rând strategică — accesul în apele teritoriale — și economică — posibilitatea explorării și, eventual, exploatării resurselor de hidrocarburi. Ambele părți au declarat, înaintea pronunțării deciziei finale a Curții, că o vor respecta, indiferent care va fi aceea.[12]

CIJ, prin decizia nr. 2009/9 din 3 februarie 2009 a acordat 79,34% din zona în dispută României, anume 9.700 km² cu o adâncime medie de peste 50 m, iar Ucrainei 20,26% din zona în dispută anume 2.300 km² cu o adâncime medie sub 50 m.[13][14][15]

Imagini recente din Insula Șerpilor[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Maritime delimitation in the Black Sea (Romania v. Ukraine), 3 februarie 2009
  2. ^ Prof. Dr. Aurelian Teodorescu - Insula Șerpilor - între forța dreptului și dreptul forței (1999)
  3. ^ A. Rădulescu, I.Bitoleanu - Dobrogea (București, 1979), pag. 197
  4. ^ Nicolae Iorga - Istoria Poporului Român, p.86-89
  5. ^ D.I. Pădureanu - Insula Șerpilor (Revista Istorică, nr.9-10/1995, pag.16)
  6. ^ P. Dogaru, Insula Șerpilor în calea rechinilor (București, 1996), pag. 81
  7. ^ Dilema lui Ceaușescu: cum a ajuns insula la sovietici?”. Evenimentul Zilei. 4 septembrie 2008. http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/819316/Dilema-lui-Ceausescu-cum-a-ajuns-insula-la-sovietici/. Accesat la 7 aprilie 2012. 
  8. ^ D.I. Pădureanu - Insula Șerpilor (Revista Istorică, nr.9-10/1995, pag.840)
  9. ^ Culmea urbanismului: Ucraina vrea să înființeze o localitate pe Insula Șerpilor”. Gardianul. 7 iulie 2006. http://www.gardianul.ro/2006/07/07/externe-c3/culmea_urbanismului_ucraina_vrea_sa_infiinteze_o_localitate_pe_insula_serpilor-s81352.html. Accesat la 7 iulie 2006. 
  10. ^ Romania brings a case against Ukraine...” (în English). International Court of Justice. 16 septembrie. http://www.icj-cij.org/icjwww/ipresscom/ipress2004/ipresscom2004-31_ru_20040916.htm. Accesat la 27 iulie 2006. 
  11. ^ Maritime Delimitation in the Black Sea (Romania v. Ukraine)” (în English). International Court of Justice. 19 noiembrie. http://www.icj-cij.org/icjwww/ipresscom/ipress2004/ipresscom2004-34_ru_20041119.htm. Accesat la 27 iulie 2006. 
  12. ^ Alina Neagu (3 februarie 2009). „Verdict favorabil Romaniei la Curtea Internationala de Justitie: Insula Serpilor nu are statut juridic de insula, ci de stinca”. Hotnews.ro. http://www.hotnews.ro/stiri-esential-5383108-verdict-favorabil-romaniei-curtea-internationala-justitie-insula-serpilor-nu-are-statut-juridic-insula-stinca.htm. 
  13. ^ en Maritime Delimitation in the Black Sea (Romania v. Ukraine)”. icj-cij.org. http://www.icj-cij.org/docket/files/132/14985.pdf?PHPSESSID=87e357fcf3c2d689819cbb3c1b658684. Accesat la 3 februarie 2009. 
  14. ^ Comunicat de presă din 3 februarie 2009”. mae.ro. http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=38128&idlnk=2&cat=4. Accesat la 4 februarie 2009. 
  15. ^ Verdict la Haga: România a câștigat 9.700 km pătrați de platou continental, 79 % din suprafața disputată”. antena3.ro. http://www.antena3.ro/stiri/justitie/procesul-dintre-romania-si-ucraina-privind-insula-serpilor-se-incheie-marti_63647.html. Accesat la 7 aprilie 2012. 

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Insula Șerpilor

Coordonate: 45°15′15″N 30°12′12″E / 45.25417°N 30.20333°E / 45.25417; 30.20333