Petru Rareș

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol se referă la un domnitor medieval al Moldovei. Pentru alte sensuri, vedeți Petru Rareș (dezambiguizare).
Petru Rareș
Domn al Moldovei
Rares.jpg
Născut 1483
Decedat 1546
Suceava
Predecesor Ștefăniță Vodă
Succesor Ștefan Lăcustă
Căsătorit cu Doamna Elena
Tată Ștefan cel Mare

Petru Rareș (n. 1483 - d. 3 septembrie 1546, Suceava) a fost domn al Moldovei de două ori, prima dată între 20 ianuarie 1527 și 18 septembrie 1538, iar a doua oară între 19 februarie 1541 și 3 septembrie 1546. A fost fiul natural al lui Ștefan cel Mare cu o anume Răreșoaia, a cărei existență nu e documentată istoric. Păstra multe din calitățile tatălui său: ambiția, îndrăzneala, vitejia, religiozitatea, gustul artistic. Era în schimb o fire nestatornică și îi lipsea simțul politic.

Sigiliul lui Petru Rareș 1533

Viața înainte de domnie[modificare | modificare sursă]

Viața lui Petru Rareș înainte de domnie este destul de puțin cunoscută. A domnit în total 16 ani, cumulați din două domnii. Ion Neculce consemnează că Petru a fost în tinerețe negustor de pește în zona Galațiului, pe care îl transporta cu măji (maje), niște care mari, trase de patru sau șase boi. De aici și porecla de Petru Măjerul (Măjariul). S-a ridicat în domnie cu ajutorul micii boierimi, al târgoveților, al țărănimii dar și prin voința predecesorului său Ștefăniță Vodă, care, aflându-se, așa cum scria Ureche mai departe: „bolnav la Hotin au lăsat cuvântul, că dacă va săvârși el, să nu puie pre altul la domnie, ci pre Pătru Măjariul, ce l-au poreclit Rareș, despre numele muierii ce au fost după alt bărbat, târgoveț din Hârlău”.[1]

În momentul ocupării tronului, era căsătorit cu Maria, cu care a avut, se pare, cinci copii: Bogdan, menționat în sfatul domnesc între februarie 1528 și martie 1534, Chiajna, căsătorită în iunie 1546 cu Mircea Ciobanul, domnul Țării Românești, Ion, mort de copil, în 1532, Ana, căsătorită în 1531 cu Vlad Înecatul, domn al Țării Românești, și Maria, căsătorită (foarte probabil) cu logofătul Ion Movilă (mamă, prin urmare, a voievozilor Ieremia și Simion Movilă). După moartea Mariei, s-a căsătorit cu Elena (Jelena Branković), cu care a avut încă patru copii, Iliaș al II-lea Rareș, (n. 1531), prinț al Moldovei, Ștefan al VI-lea Rareș (n. 1532), prinț al Moldovei, Constantin (1542 – 1554) și Ruxandra (d. 1570), soția domnitorului Alexandru Lăpușneanu.[1]

Prima domnie[modificare | modificare sursă]

În luptele din Ungaria dintre Ferdinand de Habsburg și Ioan Zapolya, a luat la început partea lui Ferdinand, dar când turcii l-au recunoscut pe Zapolya, a trecut (în schimbul cetății Bistrita) de partea acestuia din urmă, a intrat în Transilvania și l-a zdrobit pe Ferdinand la Feldioara, în 22 iunie 1529. Zapolya i-a mai cedat în acel moment și Ungurașul, însă, în ciuda eforturilor depuse, nu a putut ocupa Bistrița. Nu a putut supune nici Brașovul, pe care l-a mai asediat câteva săptămâni în octombrie. Era deci departe de a-și realiza planul de a stăpâni și Transilvania. A trebuit să se mulțumească cu Ciceul și Cetatea de Baltă, stăpânite de tatăl său, și cu așezarea unui episcop în scaunul de la Vad.

Atunci și-a îndreptat privirile spre Polonia și, în 1530, a ocupat Pocuția. Generalul polonez Ioan Tarnowschi a recucerit-o curând, iar când Petru, intrat din nou în Pocuția, îl înfrânse cu tactica lui superioară la Obertyn în 22 august 1531.[1]

Evenimentele îl cheamă din nou în Transilvania. Aici, turcii îl trimiseseră pe un aventurier italian, Aloisio Gritti, să facă ordine. Voievodul transilvănean Ștefan Mailat și nobilii țării l-au silit să se închidă în Mediaș. Petru Rareș, primind poruncă de la sultan să-l elibereze, l-a trimis pe vornicul Huru. Acesta, în loc să-l ajute, l-a ispitit pe Gritti să iasă din cetate și l-a dat pe mâna dușmanilor. Aceștia l-au ucis pe loc, iar fiilor săi, duși în Moldova, Rareș le-a pregătit aceeași soartă. Turcii nu se puteau răzbuna acum, fiind ocupați în Persia, și astfel Petru putea să-și continue intrigile între Ferdinand și Zapolya. Polonezii au încercat zadarnic să-l înlocuiască în 1538, au cerut sultanului să îl pedepsescă.[2]

Campania turcească[modificare | modificare sursă]

Bustul lui Petru Rareș amplasat în incinta Mănăstirii Moldovița
Bustul lui Petru Rareș amplasat în Parcul Profesor Ioan Nemeș din Suceava
Mormântul lui Petru Rareș și al Doamnei Elena din biserica Mănăstirii Probota

Campania turcească de pedepsire a lui Petru Rareș, denumită oficial „Gazây-i Kara Boğdan” (războiul sfânt pentru Moldova) a început la 8 iulie 1538 și a fost condusă de sultanul Soliman Magnificul însuși. Plecat de la Edirne, odată ajuns în sudul Dobrogei, în luna august, sultanul a trimis o scrisoare ultimativă lui Petru, printr-un creștin renegat, Sinan Celebi, cerându-i domnului să presteze personal omagiul de credință. Deși a fost sfătuit de boierii săi să cedeze, Petru a refuzat și a decis să opună rezistență.

Oastea turcească avea aproximativ 200.000 de oameni, printre care se numărau și 3.000 de oșteni din Țara Românească, trimiși de domnul Radu Paisie. La 9 septembrie, în aproprierea Iașiului, trupele otomane au făcut joncțiune cu cele tătare, conduse de hanul Sahib Ghiray. În acest timp, Petru, care dispunea de o forță considerabilă, cifrată la circa 70.000 de soldați, a reușit să încheie pace cu polonezii și să se preagătească de luptă între dealurile împădurite de la Dracșani, de lângă Botoșani.

Bătălia decisivă nu a mai avut loc, deoarece boierii - circumspecți în fața forței otomane - și-au pus în aplicare planul de trădare. Îndată ce au început primele ciocniri, marii boieri, în frunte cu portarul Sucevei, Mihu, și cu logofătul Trotușanu, „lei sălbateci și lupi încruntați”, după cum îi numea Grigore Ureche, l-au părăsit pe domn și s-au retras cu cetele lor în tabăra de la Bădeuți.

La 17 septembrie 1538, sultanul a intrat în Suceava, unde a pus mâna pe tezaurul lui Petru, care includea, între altele, și spada lui Ștefan cel Mare. Pe tronul Moldovei a fost instalat Ștefan Lăcustă. Pentru prima dată, un domn a fost numit numai prin voința unilaterală a sultanului, în timp ce până la acel moment, alegerea domnului se făcea de către boieri. Tronul domnesc a fost pus sub paza permanentă a 500 de ieniceri. Tot la acea dată, Tighina și Bugeacul au fost rupte de Moldova și transformate în posesiuni turcești.

Condițiile impuse de otomani au fost consemnate într-un act oficial, care, pentru întâia dată, nu a mai avut valoare de tratat, ci de diplomă de numire: „berat”, act care a marcat supunerea efectivă a Moldovei față de Poarta otomană.[3][4]

În pribegie[modificare | modificare sursă]

Cu puțini însoțitori, domnul s-a îndreptat spre Piatra lui Crăciun, unde, potrivit tradiției înregistrate de Ion Neculce, a fost gonit de pietreni, fiind nevoit să tragă cu arcul într-un popă care-l ajunsese. Petru s-a îndreptat apoi spre mănăstirea Bistrița, dar și de acolo a fost nevoit să se refugieze. La 18 septembrie plecă peste Carpați, intrând la 28 septembrie în cetatea Ciceului, unde îl aștepta doamna sa, Elena-Ecaterina Brancovici, cu copiii Iliaș, Ștefan și Ruxandra.

Întrucât Petru considera că numai cu sprijinul sultanului își poate recăpăta domnia, i-a scris acestuia, cerându-i iertare. La începutul anului 1540, la invitația sultanului, Petru a plecat spre Constantinopol, unde, cu mari cheltuieli, a făcut demersuri pentru reînscăunarea sa în Moldova. Acțiunile sale pentru reluarea domniei au primit un sprijin neașteptat în decembrie 1540, prin asasinarea lui Ștefan Lăcustă de către boieri și înălțarea în domnie a lui Alexandru Cornea fără înștințarea sultanului.

În acest context, la 9 ianuarie 1541, după primirea steagului de învestitură din partea sultanului, Petru pornește spre Moldova. Întâmpinat de boieri la Brăila, Petru îl prinde pe Alexandru Cornea la Galați, unde acesta a fost executat. Principalii trădători din 1538, boierii Mihu, Trotușanu, Crasnăș și Cozma, au fost prinși în cetatea Romanului și ulterior au fost și ei executați (la 11 martie 1541), capetele lor fiind trimise sultanului.[5]

A doua domnie[modificare | modificare sursă]

După experiența pierderii domniei, Petru nu mai avea încrederea de a purta războaie, mai ales că nu mai avea nici legăturile de altădată cu Muntenia, căci ginerele său Vlad al VII-lea Vintilă fusese ucis. Nu a putut să recâștige nici Bugeacul, ocupat de Soliman și nici cetățile Ciceu și Cetatea de Baltă, decât ca simple feude (1544), căci zidurile au fost dărâmate de George Martinuzzi.

În 1541, din ordinul sultanului, l-a prins la Făgăraș pe voievodul Ștefan Mailat și l-a trimis la Constantinopol. În 1542 încearcă fără succes să ia Bistrița. Un eșec a fost și implicarea cu entuziasm în planul de cruciadă al principilor creștini împotriva turcilor. L-a împrumutat pe Ioachim al II-lea de Brandenburg, capul cruciadei, cu 200.000 de florini, însă inițiativa eșuează în momentul asedierii Budei, în 1542,[4] și Rareș moare tot ca vasal al turcilor, la 3 septembrie 1546, într-o vineri, la miezul nopții. Grigore Ureche consemnează despre el: „cu adevărat era ficior lui Ștefan vodă cel Bun, că întru tot simăna tătâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândiia, lucruri bune făcea, țara și moșiia sa ca un păstor bun o socotiia, judecată pre direptate făcea”. Este înmormântat la ctitoria sa, Mănăstirea Probota.

Ctitor de edificii religioase[modificare | modificare sursă]

Pe plan bisericesc și artistic, a continuat tradiția moștenită de la Ștefan cel Mare. Ajutat de soția sa, Elena Doamna, a ridicat sau a reparat mai multe bisericiși mănăstiri, așa cum sunt Mănăstirea Probota (sau Pobrata) (1530), Biserica Adormirea Maicii Domnului din Baia (1532), Biserica Sfântul Dumitru din Hârlău, Mănăstirea Moldovița (1537), Mănăstirea Humor (1535), Mănăstirea Rarău, Biserica Sfântul Dumitru din Suceava, Mănăstirea Caracalu din Muntele Athos,[6] Mănăstirea Râșca, precum și alte locașe din Botoșani, Târgu Frumos și/sau Roman.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Leon Șimanschi, Petru Rareș, Editura Academiei R.S.R., București, 1978.
  • Dan Ioan Mureșan,« Rêver Byzance. Le dessein du prince Pierre Rareș de Moldavie pour libérer Constantinople », Etudes byzantines et post-byzantines, IV, 2001, p. 207-265.
  • Maria Magdalena Sekely, Itinerarii domnești: Petru Rareș, în AIIX, XXVIII, 1991

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c [1] Moldova 650
  2. ^ R. W. Seton-Watson, Constantin Ardeleanu (Note și traducere): „O istorie a românilor – Din perioada romană până la desăvârșirea unității”, Editura Istoros, Brăila 2009, p. 45 pp.
  3. ^ [2] Petru Rareș
  4. ^ a b Mathias Bernath, Felix von Schroeder: „Biographisches Lexikon zur Geschichte Südosteuropas“, partea 3, Editura Oldenbourg Verlag GmbH, München 1978, p. 434 pp., ISBN 3-486-48991-7
  5. ^ Istoria Moldovei
  6. ^ Caracalu

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Petru Rareș: 1527-1538, 1541-1546, Ștefan S. Gorovei, Editura Militară, 1982
  • Petru Voievod Rareș, Dumitru Almaș, Editura Meridane, 1970
  • Moldova și Transilvania în vremea lui Petru Rareș: relații politice și miltare (1527-1546), Radu Constantinescu, Editura Direcția Generală a Arhivelor Statului din Republica Socialistă România, 1978

Legături externe[modificare | modificare sursă]



Predecesor:
Ștefăniță
Domn al Moldovei
(prima oară)

20 ianuarie 1527 - 18 septembrie 1538

Succesor:
Ștefan Lăcustă


Predecesor:
Alexandru Cornea
Domn al Moldovei
(a doua oară)

19 februarie 1541 - 3 septembrie 1546

Succesor:
Iliaș Rareș