Țara Românească
 |
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea susținerii bibliografice pentru afirmațiile conținute. |
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||
.svg){kind=small}
Țara Românească, cunoscută și ca Valahia și scris și Țara Rumânească (sau Zemli Ungrovlahiscoi în actele slavone) în documente din epocă, a fost un stat apărut în Evul Mediu, al cărui teritoriu a fost de-a lungul istoriei sale limitat în mare de Dunăre (la sud și est), și o linie formată din Munții Carpați, și râurile Milcov, Putna și Siret la nord. Locuitorii săi foloseau endonimul de „rumâni”, exonimele uzuale utilizate până în epoca modernă fiind „valahi” sau „vlahi”. Denumirea se referă exclusiv la zona geografică corespunzătoare în linii mari acestui principat și care constituie sudul României moderne.
Țara Românească a existat ca stat în Europa între secolele al XIV-lea și secolul al XIX-lea timp de mai bine de 500 de ani, el încheindu-și existența la data de 5 februarie 1862, când, după trei ani de uniune personală cu Moldova, s-a unit cu această țară pentru a forma bazele României moderne.
Cuprins |
Istorie [modificare]
Țara Românească este statul întemeiat între Munții Carpați și Dunăre în secolele al XIII-lea–al XIV-lea. Străinii în general o denumeau Valahia: denumire de origine germanică, dar care nu desemna numai Țara Românească: Valahii erau denumite multe alte țări locuite de populații latinești în contact cu germanicii, de la Marea Nordului („Valcheren”) până la Marea Neagră (țările române) trecând prin sudul Germaniei („Walchengau”, „Walchensee”) și prin spațiul iliric („Vlasina”, „Vlahina”, „Vlaška”, ș.a.m.d.). Cărturarii și cartografii medievali deosebeau Ungro-Vlahia (adică Vlahia dinspre Ungaria, anume Țara Românească), pentru a nu o confunda cu Moldova numită și Bogdano-Vlahia (adică Vlahia întemeiată de voievodul Bogdan de Dolha al Maramureșului), sau cu Transilvania.
În documentele latinești era cunoscută ca Transalpina (adică dincolo de Alpii Transilvăneni, cum numesc occidentalii Carpații meridionali). După numele primului domnitor Basarab I, unii numeau Țara Românească: Basarabia sau Țara Basarabească, nume conservat de Moldoveni pentru regiunea malurilor Dunării și Mării Negre (numită de Turci Bugeac), când o căpătară sub domnia lui Alexandru cel Bun. Moldovenii numeau Țara Românească Muntenia, iar Turcii îi spuneau Iflak sau Kara-Iflak, în timp ce Moldovei îi spuneau Bogdan Iflak. Polonezii numeau Țara Românească Basarabia, iar pe Moldova o numeau Volohia[1].
Începând cu secolul XII-lea, Valahia este menționată în izvoarele bizantine, bulgărești, maghiare și slavone, iar mai târziu în cele occidentale, ca fiind regiunea unor state feudale locuite de vlahi și conduse de cneji (prinț, conducător) și voievozi (lideri militari), la sud și est de Carpați. O caracteristică specifică istoriei românilor este că au trăit în trei principate, Moldova, Transilvania și Țara Românească, având aceleași origini, limbă, cultură, tradiții și religie, dar fiind separați de Carpați.
Diploma acordată la 2 iunie 1247 Cavalerilor Ioaniți, cunoscută ca Diploma Ioaniților, menționează că pe teritoriul viitoarei Țări Românești existau nu mai puțin de patru formațiuni în limitele fostei provincii romane, Dacia Malvensis (Oltenia istorică): Voievodatele lui Ioan și Farcaș, Seneslau și Litovoi. Litovoi și fratelui sau Bărbat (voievod), s-au luptat cu trupele maghiare la 1285, în urma luptei Litovoi moare, Bărbat este luat prizonier dar se răscumpără și se întoarce la conducere. Pe fondul stingerii dinastiei arpadiene în Ungaria cnezatele de la sud de carpați se unesc.
Astfel Basarab I fiul lui Thocomerius, cunoscut și sub numele de Basarab I Întemeietorul, este primul domnitor atestat al întregului teritoriu al Țării Românești. Basarab I refuză să mai plătească tribut Ungariei și se confruntă cu regele acesteia Carol Robert de Anjou. Lupta se dă între 9 - 12 noiembrie 1330, la Posada unde acesta zdrobește oastea maghiară condusă de Carol Robert de Anjou, care se salvează fugind travestit. Domnia lui Basarab I a durat până în 1352, fiind numit Mare Voievod și Domn.
Victoria de la Posada, semnează actul de naștere al țării care va fi cunoscută sub numele de Țara Românească, în următorii ani fiindu-i alipite teritoriul dinspre părțile tătărești adică sudul Moldovei de mai târziu (Vrancea - Putna spre Trotuș) și nordul Deltei Dunării cu garnizoana Chilia (Basarabia, numită de Turci Bugeac) și însfârșit despotatul Dobrogei până în a doua jumătate a secolului XV, astfel încât sub domnia lui Mircea cel Bătrân (1386-1418]]), țara a ajuns la cea mai mare întindere a sa. În aceeași perioadă, navigatorii și negustorii genovezi întemeiază mai multe Scale (contoare) la Dunăre și în Marea Neagră: printre ele, două sunt pe teritoriul Țării Românești: San-Giorgio (azi Giurgiu) și Licostomo (azi Periprava). În anumite perioade, domnii Țării Românești au mai domnit ca fiefuri personale primite de la regii Ungariei, părțile Vâlcului în Banatul oriental, Făgărașul și Amlașul.
Reședința principală a țării a fost pe rând la Câmpulung, Curtea de Argeș, Târgoviște și București.
După multe războaie purtate cu Poarta, Țara Românească a trebuit să cedeze Dobrogea, să accepte suzeranitatea Otomană, și să plătească tribut. Țara devine vasală față de turci în timpul lui Mircea cel Bătrân, pentru a evita o invazie a turcilor și transformarea țării în pașalâc. Până în secolul XVII-lea de fiecare dată când presiunea turcilor creștea, mulți domnitori s-au răzvrătit sau nu au mai îndeplinit cererile Porții: Mihail I, Dan al II-lea, Vlad Țepeș, Radu de la Afumați, Mihai Viteazul sau Radu Șerban. Între 1538 și 1829, porturile Turnu-Măgurele și Giurgiu, precum și zona Brăilei, au aparținut direct Imperiului otoman.
Legăturile politice cu Ungaria și mai târziu cu Austria habsburgică urmăreau stoparea expansiunii turcești și eliberarea de sub dominația lor. Pentru o perioadă scurtă de timp, Mihai Viteazul a reușit să unească cele trei țări române (Unirea de la 1600).
Politica de echilibru a Țării Românești avea ca obiectiv câștigarea independenței în contextul declinului Imperiului Otoman (respingerea turcilor la Viena, 1683). Cu acest prilej începe expansiunea habsburgică, iar Rusia și Polonia se afirmă ca mari puteri în zonă. Unul dintre promotorii politicii de echilibru a fost chiar Constantin Brâncoveanu. Acesta era domnitor al Țării Românești (1688-1714). A fost primul domnitor român care a purtat tratative cu Sfântul Imperiu Roman condus de dinastia de Habsburg și a stabilit contacte cu Polonia în legătură cu emanciparea politică față de Imperiul Otoman. În final, el a fost detronat de turci și ucis la data de 15 august 1716.
După moartea lui Constantin Brâncoveanu (1716) Imperiul Otoman a început să evite să mai accepte domnitori români și a instituit, neoficial, Regimul fanariot, preferând o practică prin care domnii erau aleși în principal dintre familiile influente de greci care locuiau în cartierul Fanar din Constantinopol. Între 1718 și 1739 Oltenia a făcut parte a Austriei sub numele de Kleine Walachei (Mica Valahie, Muntenia fiind denumită la acea vreme în Sfântul Imperiu Roman Die Grosse Walachei adică Marea Valahie).
Domnia fanariotă a încetat după Revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821), când sunt acceptați din nou domnitori pământeni. În 1831 este adoptat Regulamentul Organic. La 24 ianuarie 1859, Țara Românească și Moldova se unesc în Principatele Unite Moldova și Țara Românească, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.
Note [modificare]
- ^ Enciclopedia Cugetarea, Lucian Predescu, p.833
Bibliografie [modificare]
- Enciclopedia Cugetarea (1940) de Lucian Predescu
- Bogdan Bucur, Devălmășia valahă. O istorie anarhică a spațiului românesc (1716-1828), Editura Paralela 45, București, 2008
Vezi și [modificare]
Galerie [modificare]
-
Steagul Țării Românești în 1600, după Ciro Spontone, La Metoposcopia, 1625.
-
Steagul Țării Românești pentru navigația pe Dunăre și mare (1836), după John B. Norie și J. S. Hobbs[1]
-
Țara Româneascǎ între secolele XIII - XVI
-
Valahia pe o harta olandeza de la 1650
-
Într-o hartă ipotetică a Rumâniei (României) din 1855, Valahia este denumită Țeara Rumânească
-
Infanterie valahă în 1837
Note [modificare]
- ^ John B. Norie et J. S. Hobbs: Flags of all Seafaring Nations, 1848, 73 pp. with 24 plates showing 306 illustrations in color, reeditat de Rudolf Hoffmann: Flaggen aller seefahrenden Nationen, Ed. Maritim, Hamburg, Germania, 1987, ISBN 3-89225-153-6
Legături externe [modificare]
- Cât de „cumani” sunt românii? - interviu cu Profesorul Neagu Djuvara, revista Contrafort
- Primul stat românesc, întemeiat de un cuman, 4 Decembrie 2009, Andreea Dogar, Evenimentul zilei
- Barbarii cumani, strămoșii noștri?, 18 August 2010, Răzvan Theodorescu, Historia
- Historia: De ce religia catolică a cumanilor nu i-a influențat pe români, 19 aprilie 2011, George Rădulescu, Adevărul
- Religia catolică a cumanilor nu i-a influențat pe români, 19 aprilie 2011, Neagu Djuvara, Historia
- Despre un popor asimilat: Cumanii. Originea poporului român
- Unibuc CLASSICA
- Monedele Moldovei și Țării Românești ro en
