Drapelul României

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Drapelul României

Utilizare	Drapel şi pavilion naţional.
Proporţii	2:3
Adoptat	26 iunie 1848 1 iulie 1866 27 decembrie, 1989
Design	Tricolor roşu-galben-albastru cu benzile de lăţime egală dispuse vertical şi albastrul lângă hampă.

Drapelul naţional al României este un tricolor cu benzi verticale, începând de la lance, albastru, galben şi roşu. Are o proporţie de 2:3 între lăţime şi lungime.

Constituţia României^[1] prevede la articolul 12, alineatul 1 că „Drapelul României este tricolor; culorile sunt aşezate vertical, în ordinea următoare începând de la lance: albastru, galben, roşu”. Proporţiile, nuanţele culorilor precum şi protocolul drapelului au fost stabilite prin Legea nr. 75 din 16 iulie 1994^[2].

Drapelul este foarte asemănător cu drapelul civil al Andorrei şi cel de stat al Ciadului, neavând însă nici o legătură cu acestea. Asemănarea cu drapelul Ciadului, care diferă de drapelul românesc doar prin nuanţa uşor mai închisă a fâşiei albastre (indigo, în loc de cobalt la noi), a stârnit discuţii la nivel internaţional. Ambasada Ciadului de la Moscova a înaintat Organizaţiei Naţiunilor Unite un protest oficial, prin care cerea ca drapelul României să nu mai fie arborat la ONU^[3]. Tricolorul românesc este de asemena înrudit cu cel al Republicii Moldova, acesta din urmă având însă o proporţie diferită (1:2 în loc de 2:3 la noi), un albastru mai deschis şi stema ţării în centru.

Cuprins 1 Culori 2 Istoric 2.1 Legenda contopirii culorilor principatelor 2.2 Drapelele Principatelor Unite 2.2.1 Drapelul princiar 2.2.2 Drapelul de luptă 2.3 Drapelele României până la 1918 2.3.1 Pavilionul princiar/regal 2.3.2 Drapelul de luptă 2.3.3 Drapelele româneşti din Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia 2.4 Drapelele României Mari 2.4.1 Pavilioanele regale 2.4.2 Steaguri şi pavilioane ale autorităţilor 2.4.3 Drapelele de luptă 2.4.4 Mărcile navelor 2.4.5 Mărcile navelor în Al Doilea Război Mondial 2.5 Drapelele Republicii Populare Române 2.5.1 Drapelele de luptă. Pavilioane 2.6 Drapelele Republicii Socialiste România 2.6.1 Pavilionul preşedintelui şi al primului-ministru. Steaguri ale autorităţilor 2.6.2 Drapelele de luptă. Pavilioane 2.6.3 Mărcile navelor 2.7 Drapelul Revoluţiei din Decembrie 1989 2.8 Depozitarea, restaurarea şi conservarea drapelelor vechi 2.9 Fapte de eroism sub drapel 3 Drapelele actuale ale României 3.1 Drapelul preşedintelui şi cel al primului ministru 3.2 Steaguri ale autorităţilor 3.3 Drapelul de luptă al României. Pavilioane 3.4 Mărcile navelor 4 Protocolul drapelului 5 Ziua Drapelului 6 Note 7 Bibliografie 8 Legături externe 9 Vezi şi

[modifică] Culori

Acest articol face parte din seria Însemnele României

Drapelul României

Stema României

Imnul României

Heraldica României

Decoraţiile României

Timbrele României

Leul românesc

Însemnele regalităţii române

Legea nr. 75/1994 precizează că fâşiile drapelului naţional au culorile albastru cobalt, galben crom şi roşu vermion. Publicaţia Album des pavillons nationaux et des marques distinctives (2000) propune echivalarea culorilor drapelului naţional al României cu următoarele nuanţe Pantone:

Spaţiu de culoare	Albastru	Galben	Roşu
Pantone	280c	116c	186c
CMYK	100-70-0-10	0-10-95-0	0-90-80-5
RGB	0-43-127	252-209-22	206-17-38
Web	#002B7F	#FCD116	#CE1126

[modifică] Istoric

Culorile roşu, galben şi albastru au fost utilizate din vechime de către români ca simbol al lor sau de alţii pentru a-i desemna pe aceştia. Cea mai veche mărturie în acest sens datează din 14 aprilie 535, când împăratul Justinian stabileşte simbolul teritoriilor supuse arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea părţi din Panonnia Secunda, Dacia Cisdanubiană şi Dacia Transdanubiană: „Din partea dreaptă, în prima diviziune, scut roşu, în mijlocul căruia sunt văzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo, în a doua diviziune, scut ceresc cu semnele tribului burilor ale cărui două laturi sunt albe, iar mijlocul — auriu”^[4]. Aceste culori se regăsesc mai târziu şi pe diplomele emise de Mihai Viteazul, pe scuturi şi pe lambrechini^[5]. În fine, este de remarcat prezenţa celor trei culori în canafii şi pe pânza drapelului răscoalei lui Tudor Vladimirescu în cadrul căreia li se atribuie pentru prima oară semnificaţia: "Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor), Frăţie (roşul sângelui)"^[6].

Tricolorul a fost adoptat întâi în Ţara Românească, în 1834, când domnitorul reformator Alexandru D. Ghica a supus aprobării sultanului Mahmud al II-lea modelele pavilioanelor navale şi a drapelelor de luptă. Acesta din urmă era un „steag cu faţa roşie, albastră şi galbenă, având şi acesta stele şi pasăre cu cap în mijloc^[7]”. Curând, ordinea culorilor a fost schimbată, astfel încât galbenul să apară în centru. La înmânarea drapelelor, domnitorul a spus, printre altele^[8]:

În 1840, ca să diferenţieze drapelul de luptă de cel de război, domnitorul Ghica a adoptat un nou model pentru cel dintâi: tricolor roşu-galben-albastru, cu roşul în partea superioară şi lăţimi egale ale benzilor. În centru se afla un scut alb bordac cu aur şi mobilat cu acvila valahă, încoronată princiar şi cruciată^[9].

În 1848, steagul adoptat de către revoluţionari ca drapel al Ţării Româneşti a fost tricolorul albastru-galben-roşu (cu albastrul sus, deci, conform semnificaţiei „Libertate, Dreptate, Frăţie”). Încă din 26 aprilie 1848, conform Gazetei Transilvaniei^[10], studenţii români din Paris salutau noul guvern cu un steag naţional având culorile albastru, auriu şi roşu, „ca semn al unirii moldovenilor cu muntenii”^[11][12]. Decretul nr. 1 din 14/26 iunie 1848 al Guvernului provizoriu menţiona că „Steagul Naţional va avea trei culori: albastru, galben, roşu”, urmând ca deviza scrisă pe flamuri să fie „DPEПTATE ФPЪЦIE” („Dreptate, Frăţie”). Diferenţa faţă de modelele anterioare ale tricolorului constau în plasarea fâşiei albastre în partea superioară, eliminarea cifrului domnesc de la colţuri şi a coroanei de pe capul acvilei ce se găsea în vârful hampei, precum şi prezenţa unei devize^[13]. Aceste steaguri au fost sfinţite la 15/27 iunie 1848, fiind destinate Gardei Naţionale^[14]. Astăzi se mai păstrează doar steagul gărzii orăşeneşti din Slatina. Pe fâşia albastră e scrisă deviza („Frăţie Dreptate”), pe galben — („Judeţul Oltŭ”), iar pe roşu — („Oraşul Slatina”)^[15]. Dimensiunile drapelului sunt de 124 cm lungime şi 110 cm lăţime. Existenţa altor drapele de acest fel e confirmată de acte, care menţionează în unele cazuri chiar şi preţul de fabricare a lor. Astfel, drapelul observatorului poliţiei (confecţionat din şalon) şi cel al detaşamentului de dorobanţi din Bucureşti (din tibet) au costat împreună 192 de lei şi 10 parale^[16]. Decretul nr. 5 din 18 iunie solicita garnizoanelor să retragă în magazii drapelele vechi: „trebuinţa fiind a se schimba steagurile, vi se vor trimite peste puţin timp alte steaguri noi”. Cele vechi urmau a fi transferate mai apoi către Arsenalul armatei^[17]. Pe 25 iunie, generalul Christian Tell solicita aprobarea Guvernului provizoriu pentru confecţionarea a şase steaguri (trei pentru infanterie şi trei pentru cavalerie), urmând „a le supune Guvernului provizoriu spre decretare”. Cererea i-a fost aprobată la 11 iulie; totuşi drapelele au fost distribuite abia la 11 septembrie, în cadrul unei ceremonii solemne. Pe 30 iunie, mitropolitul Neofit, în calitate de prim-ministru, dădea următoarea dispoziţie: „stindardele libertăţii se vor ridica pe toate edificiile, iar cocardele se vor repurta”^[18]. Aceste simboluri au fost larg utilizate la manifestaţii şi au fost arborate pe clădirile publice, pe nave şi bastimente etc^[19].

Totuşi, decretul nr. 252 din 13/25 iulie 1848, motivat prin faptul că „nu s-a înţeles [încă] cum trebuiesc făcute stindardele naţionale”, definea steagul ca având culorile dispuse pe verticală, posibil sub influenţa modelului francez^[20]. Nuanţele erau „albastru închis, galben deschis şi roşu carmin”. În ceea ce priveşte ordinea, „lângă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi roşu fâlfâind”^[21].

Petre Vasiliu-Năsturel observă că din punct de vedere heraldic, atât la steagul Franţei cât şi la cel al Ţării Româneşti revoluţionare, banda din mijloc reprezintă un metal (argint, respectiv aur)^[22]. Alţi cercetători sunt de părere că tricolorul nu fusese imitat după modelul francez, ci reprezenta o veche tradiţie românească, ipoteză sprijinită de o notă a ministerului de externe revoluţionar către Emin Paşa: „colorile eşarfului ce purtăm noi diriguitorii, precum şi toţi impegaţii, nu sunt de datină modernă. Noi le-am avut încă de mai înainte pe steagurile noastre. La primirea dar a cocardei şi a eşarfelor tricolore nu am urmat duhul de imitaţie sau de modă”^[23].

Şi revoluţionarii din Transilvania adoptaseră mai înainte, cu prilejul Conferinţei de la Sibiu din 26 aprilie/8 mai 1848, tricolorul albastru-alb-roşu (vertical, după amintirile lui George Bariţ^[24]) ca drapel naţional. Acesta avea înscrisă pe flamură deviza „VIRTUTEA ROMANĂ REÎNVIATĂ”^[25]. Mai multe surse ale vremii atestă cele trei culori (ziarul „Organul naţionale” scos în acea vreme la Blaj, Al. Papiu Ilarian în a sa „Istorie a românilor din Dacia superioară” etc.). Semnificaţia lor este dublă: ele predomină în portul popular românesc şi totodată înmănunchează vechile culori ale principatului Transilvaniei (albastru şi roşu) cu albul păcii^[26]. Se pare că cele două exemplare^[27] având fâşii albastru-galben-roşu care se păstrează astăzi la Muzeul Naţional de Istorie al României sunt de factură ulterioară, comemorativă, a evenimentelor de la Blaj. Culoarea galbenă a înlocuit-o astfel pe cea albă pentru a simboliza dorinţa de unire a transilvănenilor cu România^[28].

După înfrângerea revoluţiei, se va reveni la vechile steaguri, iar revoluţionarii vor fi persecutaţi pentru vina de a fi purtat însemnele tricolore revoluţionare^[29]. În 1849 domnitorul Barbu Ştirbei a adoptat un nou model pentru drapelele de luptă, păstrând însă dispoziţia orizontală a culorilor şi schimbând doar elementele decorative. Acest model, asemănător ca aspect cu cel din 1834, va fi în vigoare până în 1856.

În timpul căimăcămiei de trei, locţiitorii neavând dreptul de a-şi inscripţiona iniţialele pe drapelele militare, monogramele domnitorilor munteni au fost înlocuite cu acvile^[30].

Drapelul de război al Ţării Româneşti, model 1834 (o altă imagine mai clară aici).	Drapelul de luptă al Ţării Româneşti, 1840 - 1848	Drapelul de luptă al dorobanţilor din judeţul Argeş, model 1852. Drapelului de luptă al ţării îi lipsea doar stema districtuală din ghearele acvilei centrale.	Pictură de epocă reprezentând Adunarea de la Blaj (3/15 mai 1848)
România revoluţionară. Pictură de C. D. Rosenthal.	România rupându-şi cătuşele pe Câmpia Libertăţii. Pictură de C. D. Rosenthal. Steagul este în variantă verticală.

[modifică] Legenda contopirii culorilor principatelor

Legenda formării tricolorului naţional prin contopirea culorilor drapelelor Moldovei şi al Ţării Româneşti s-a născut după 1860, probabil din dorinţa de a împăca pe toată lumea în privinţa alegerii steagului revoluţionar muntean de la 1848 ca drapel al întregii Românii. Această legendă a fost favorizată şi de potrivirea coloristică a drapelelor atribuite celor două principate române la acel moment (roşu şi albastru pentru Moldova şi albastru şi galben pentru Ţara Românească)^[31].

Legenda a inspirat mai multe lucrări artistice, printre care şi un tablou al lui Constantin Lecca. Acesta, vrând să înfăţişeze înfrăţirea dintre moldoveni şi munteni a ales un pasaj istoric din Letopiseţul de la Bistriţa: „În anul 7015 (1506), octombrie în 28, intrat-au domnul Ioan Bogdan Voievod în ţara muntenească cu toate oştile la locul Rătezaţii, lângă movila Căiata, pe cea parte a Râmnicului; şi acolo au venit de la Radul Voievod un sol [...] şi au rugat pe domnul Bogdan Voievod cu multă rugăminte să se împace cu Radul Voievod, fiindcă «sunteţi creştini şi de acelaşi neam» (zicea el); şi multe vorbe s-au schimbat între dânşii şi multă rugăminte s-au făcut [...] iar domnul Bogdan Voievod, văzând atâta rugăminte, făcu pe voia lui şi se-mpăcă”^[32]. Pictura lui Lecca îi are în centru pe cei doi domni care îşi strâng mâinile. De asemenea, se pot observa şi steagurile Moldovei (albastru-roşu) şi al Munteniei (galben-albastru). Aceste combinaţii de culori nu au fost atestate însă înainte de 1832-1834^[33].

P. V. Năsturel combate această legendă, arătând că tricolorul roşu-galben-albastru era anterior unirii principatelor şi că cele trei culori, în dispoziţia verticală, reprezintă drapelul naţionalităţii române din toate teritoriile locuite de români^[34].

De altfel, tricolorul a fost prezent în 1848 şi la Focşani şi Râmnicu Sărat, cu prilejul unor manifestaţii de înfrăţire între moldoveni şi munteni^[35], iar în preajma Adunării ad-hoc din Moldova, în 1857, populaţia civilă a adoptat tricolorul ca simbol al unirii, fapt constatat şi de contele Alexandre Walewski, ministrul de externe al Franţei^[36].

Nu în ultimul rând, ministrul de externe al Guvernului provizoriu al Ţării Româneşti îl asigura în 1848 pe trimisul extraordinar al Porţii, Suleiman Paşa, de faptul că cele trei culori ale drapelului sunt „de demult, străbunii noştri le purtau pe pavilionul lor şi pe steagurile lor. Deci ele nu sunt un împrumut şi o imitaţie din prezent sau o ameninţare pentru viitor”^[37].

Un alt tablou al lui Constantin Lecca înfăţişează uciderea lui Mihai Viteazul. În această compoziţie apare şi stindardul unit al celor trei provincii, cu galben în partea superioară (Ţara Românească), roşu la mijloc (Moldova) şi albastru în partea inferioară (Transilvania). Această ipoteză a unirii celor trei culori a fost emisă în literatura de specialitate, generând însă şi rezerve în ceea ce priveşte argumentaţia adoptată^[38].

[modifică] Drapelele Principatelor Unite

La 6 februarie 1859, în primul său drum său către Bucureşti de când fusese ales domnitor al Ţării Româneşti, Alexandru Ioan Cuza a fost întâmpinat la marginea oraşului Buzău de către comandantul dorobanţilor, care purta un steag tricolor. Acest fapt l-a mişcat pe Cuza foarte tare^[39].

Până în 1861 au fost utilizate simultan atât vechile steaguri ale principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti, cât şi tricolorul. La 22 iunie 1861, Alexandru Ioan Cuza a decretat tricolorul ca fiind drapelul civil oficial al Principatelor Unite^[40].

Drapelul este tricolorul românesc, roşu-galben-albastru, având benzile dispuse orizontal. Nu se cunosc nici ordinea benzilor, nici proporţiile însemnului civil^[41]. Abia în „Almanahul român din 1866” acesta este descris: „drapelul tricolor, împărţit în trei făşie, roşiu, galben şi albastru aşezat orizontal: roşiu sus, albastru jos şi galben la mijloc”^[42]. Anumite surse consideră că până în 1862 banda de sus a fost albastră — precum la tricolorul muntean din timpul revoluţiei de la 1848 — urmând ca din din 1862 culoarea superioară să devină roşu^[43]. În legătură cu proporţia, unii cercetărori au apreciat-o ca fiind aproximativ 1:3^[44], cu toate că drapelul princiar şi cele ale armatei, care s-au păstrat, au proporţia 2:3.

În legătură cu semnificaţia drapelului, Petre Vasiliu-Năsturel este de părere că „de la 1859 până la 1866 el nu a reprezentat decât ceea ce reprezenta la 1848: libertate, dreptate, frăţie”^[45].

Drapelul a dobândit o recunoaştere şi pe plan extern. Astfel, relatând călătoria din mai-iunie 1864 a principelui Cuza la Constantinopol, doctorul Carol Davila precizează: „Steagul românesc a fost ridicat la catargul cel mare, caiacurile Padişahului ne aşteptau, garda sub arme, marele vizir la uşă... Principele, liniştit, demn, concis în cuvintele lui, a petrecut 20 de minute cu Sultanul, pe urmă acest mare Padişah a venit să ne treacă în revistă... Din nou, marele vizir a condus pe Principe până la poarta principală şi ne-am întors la Palatul Europei, tot cu steagul român fâlfâind la catart...”^[46].

[modifică] Drapelul princiar

Un drapel tricolor destul de uzat se află astăzi în colecţiile Muzeului Naţional de Istorie a României, având numărul de inventar 75045. De formă dreptunghiulară (proporţia 2:3), acesta este alcătuit din trei fâşii tricolore din mătase, cu dispunere orizontală (roşul în partea de sus). În centrul steagului se află pictate acvila valahă la dextra, cruciată şi purtând însemnele puterii domneşti, şi bourul moldovean la senestra, purtând o stea cu şase raze între coarne. Cele două simboluri sunt flancate de şase drapele tricolore înclinate, dispuse trei la dreapta şi trei la stânga, a căror hampe se încucişau probabil în partea inferioară a steagului. Drapelele au fiecare câte o cravată albastă deasupra iar în vârful hampelor lor se regăsesc, de fiecare grup, câte o acvilă valahă, un vârf de lance şi un bour moldovean. Pe fâşia roşie se află brodate o coroană princiară, situată în centru pentru a timbra cele două steme, şi deviza „UNIREA PRINCIPATELOR — FERICIREA ROMÂNILOR. TRĂIASCĂ A. IOAN I!” dispusă de-o parte şi de alta a coroanei, care însă nu se mai distinge decât parţial. Vârful hampei acestui drapel poartă un glob metalic pe care se găseşte o acvilă^[47][48].

Cercetătorii sunt de păreri diferite în ceea ce priveşte atribuirea şi datarea acestui steag.

Astfel, col. dr. Alexandru Vasile^[49] şi dr. Maria Ioniţă^[50] consideră că acesta era steagul oficial al Principatelor Unite. Ultima cercetătoare datează steagul ca fiind din 1859. Tot din 1859, perioada imediat următoare Unirii principatelor, îl datează şi Dan Cernovodeanu^[51]. Mario Fabretto^[52] îl consideră drapel de luptă, folosit între anii 1859 şi 1861.

Cercetătoarele Elena Pălănceanu şi Cornelia Apostol^[53] îl socotesc însă ca fiind un drapel princiar confecţionat în 1862, după unirea deplină a celor două principate, proclamată la 11/24 decembrie 1861. Într-adevăr, Alexandru Ioan Cuza nu şi-a luat titulatura de „Alexandru Ioan I” decât după această dată^[54][55].

După abdicarea lui Cuza, steagul a fost păstrat la Arsenalul Armatei din Bucureşti până în 1919, când a fost transferat la Muzeul Militar Naţional. Din 1971 se găseşte la Muzeul Naţional de Istorie a României^[56].

Acest exemplar se pare că a fost precedat de un altul, datând 1859, care are o pânză tricoloră ceva mai mică în dimensiuni. Fâşia albastră se află de data aceasta în partea de sus, iar stemele celor două principate nu mai sunt înconjurate de steaguri. Inscripţia de pe fâşia albastră este astăzi ilizibilă, însă era diferită de cea a drapelului princiar din 1862^[57].

Un alt drapel domnesc, oarecum diferit faţă de modelele din epocă, este un tricolor din mătase cu fâşiile dispuse vertical şi albastrul lângă hampă, având pictată în mijloc o coroană princiară. Acest drapel era arborat la castelul de la Ruginoasa ori de câte ori domnitorul era prezent acolo^[58]. Steagul se regăseşte azi la Muzeul de Istorie din Suceava, din cadrul Complexului Muzeal Bucovina.

[modifică] Drapelul de luptă

Convenţia de la Paris prevedea la articolul 45 că „oştirile ambelor ţări vor păstra steagurile lor actuale; dar aceste steaguri vor purta, în viitor, o banderolă de culoare albastră, conform cu modelul alăturat la prezenta Convenţie”^[59].

Ministrul de război, generalul Ioan Emanoil Florescu, solicită domnitorului la 18 martie 1863 aprobarea în ceea ce priveşte modelul drapelelor armatei, hotărât de către guvern în şedinţa sa din 12 martie^[60]. Drapelele înfăţişau tricolorul ţării (cu benzile dispuse orizontal şi roşul sus) peste care era aplicată acvila romană cu crucea în clonţ. Printr-un înalt ordin de zi din 19 martie, Cuza hotărăşte: „Considerând că armata, în urma unirii nu trebuie să aibă decât un singur drapel; având în vedere că adevărata emblemă a României nu poate fi alta decât acvila romană, [...] am decretat şi decretăm ce urmează: acvila romană cu crucea în gură se va pune, ca emblema României, d-asupra drapelelor armatei [...]”^[61].

Modelele efective, împărţite la 1 septembrie 1863, diferă întrucâtva de cele legiferate în martie. Astfel, acvila romană în zbor larg deschis, încoronată princiar, poartă sceptrul domnesc la dextra şi sabia la senestra; pe piepul ei figurează un scut despicat şi încoronat princiar ce conţine la stânga, peste azur şi aur, acvila Ţării Româneşti (cruciată, conturnată şi încoronată princiar), iar la dreapta, peste roşu şi azur, bourul Moldovei purtând o stea între coarne. În jurul atributelor puterii domneşti se află înfăşurată o eşarfă roşie conţinând deviza cu litere de aur: „HONOR ET PATRIA” (adică „Onoare şi Patrie”)^[62]. În colţurile flotante ale drapelelor este cusută cifra domnitorului, înconjurată de o ghirlandă de lauri, toate aurii. Pe fiecare drapel se mai află inscripţionată şi unitatea care îl purta^[63]. Flamura drapelului are 122 cm lungime şi 100 cm lăţime^[64]. În vârful hampei a fost plasată o acvilă romană, din metal^[65]. Deşi din înaltul ordin din 19 martie reiese că simbolul Moldovei ar fi trebuit să se regăsească la dextra, totuşi prima în scut este acvila valahă. Modelul a fost adoptat cel mai probabil datorită uzanţei care a survenit după stabilirea capitalei unice la Bucureşti, în februarie 1862^[66].

Aceste drapele au fost împărţite următoarelor unităţi:

Regimentul I de infanterie Regimentul II de infanterie Regimentul III de infanterie Regimentul IV de infanterie Regimentul V de infanterie Regimentul VI de infanterie Regimentul VII de infanterie Regimentul I de lăncieri Regimentul II de lăncieri

Regimentul I de artilerie Batalionul I de vânători Batalionul I de geniu Batalionul I de pompieri Legiunea I de grăniceri, linia Dunării Legiunea II de grăniceri, linia Munţilor Legiunea I de dorobanţi Legiunea II de dorobanţi

Cu prilejul înmânării drapelelor, Alexandu Ioan Cuza a ţinut următorul discurs^[67]:

Aceste drapele vor fi folosite până în 1866, când, după abdicarea lui Cuza, vor fi schimbate. Astăzi se mai păstrează doar patru drapele ale armatei, model 1863^[68].

[modifică] Drapelele României până la 1918

Constituţia din 1866 a României prevedea la articolul 124: „colorile Principatelor-Unite urmează a fi Albastru, Galben şi Roşu”^[69]. Ordinea şi dispoziţia culorilor au fost stabilite de către Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 26 martie 1867. Astfel, potrivit propunerii lui Nicolae Golescu, ele au fost aşezate întocmai ca la 1848^[70]. Lucrările comisiei au continuat şi în ziua de 30 martie şi, în urma votului pozitiv al Senatului, s-au soldat cu adoptarea „Legii pentru fixarea armelor României”, la 12/24 aprilie 1867.

Potrivit acesteia, culorile drapelului trebuie aşezate vertical, în ordinea următore: albastru la hampă, galben la mijloc, iar roşul la margine, flotând. Stema ţării era aşezată doar pe drapelele armatei şi cele princiare, în centru, cele civile rămânând fără stemă.^[71]. Aceeaşi diferenţiere era făcută şi pentru pavilioanele marinei de război şi a celei civile.

Raportorul Mihail Kogălniceanu, reprezentând şi opinia lui Cezar Bolliac, Dimitrie Brătianu, Constantin Grigorescu, Ion Leca, Nicolae Golescu şi Gheorghe Cantacuzino a subliniat semnificaţia noului stindard^[72]:

Legea pentru modificarea armelor ţării din 11/23 martie 1872 nu a schimbat aceste prevederi^[73], doar modelul stemei, fiind adoptat proiectul propus de Ştefan D. Grecianu^[74].

[modifică] Pavilionul princiar/regal

Potrivit legilor din 1867 şi 1872, pavilionul princiar (mai târziu regal) era identic cu cel al armatei, purtând în centru stema ţării^[75].

Totuşi, la confecţionarea acestora s-a adoptat un model puţin diferit, dându-se culorii galbene o lăţime dublă faţă de cele roşie şi albastră şi adoptându-se o proporţie a pânzei de 1:1. La colţurile pavilionului s-a cusut câte o coroană regală de argint. Pavilionul principelui moştenitor era identic, însă fără a avea coroanele de la colţuri^[76].

Un album de la sfârşitul secolului al XIX-lea^[77] şi numărul din octombrie 1917 al revistei „National Geographic”^[78] prezintă pavilioanele ca având o proporţie a benzilor de 1:3:1.

Pavilionul regelui

Pavilionul principelui moştenitor

[modifică] Drapelul de luptă

Imediat după detronarea lui Alexandru Ioan Cuza, drapelele de luptă ale unităţilor militare au fost schimbate cu unele noi, model 1866, pe stindard apărând în loc de stemă numele companiei. Acvila va fi păstrată, totuşi, în vârful hampelor^[79][80].

Este de precizat însă că drapelele distribuite Gărzii Civice, reînfiinţată în martie 1866, prezentau un model diferit; anume culorile erau dispuse vertical, pe pânză se găsea stema oraşului şi nu a ţării, iar acvila din vârful lăncii avea dimensiuni mai mari şi purta pe piept ecusonul Principatelor Unite.^[81]. P. V. Năsturel le clasează ca fiind drapele model 1867 şi le descrie amănunţit^[82]: dimensiunea pânzei era de 114 cm lungime şi 95 cm lăţime (deci proporţie de 5:6) şi avea pictată în centru stema oraşului respectiv, timbrată cu o coroană murală de aur. În colţuri, încadrat de ghirlande de lauri, era brodat numărul legiunii cu cifre romane. Pânza este tivită cu franjuri aurii şi are în colţurile libere ciucuri din acelaşi material. Acvila din vârful hampei are zborul jos, este încoronată princiar şi poartă la dextra sceptrul iar la senestra sabia, toate din aur. Pe pieptul acvilei se regăseşte un scut tăiat, cu acvila Munteniei în cartierul prim şi capul de bour al Moldovei în cartierul secund. Peste sabie şi sceptru trece o panglică pe care scrie deviza „Honor et Patria”. Pe 11 septembrie 1867 aceste drapele au fost înmânate Gărzilor Civice în cadru solemn, de către prinţul Carol I^[83].

În 1873^[84] se va hotărî înlocuirea drapelelor militare model 1866 cu altele model 1872, care să corespundă legii pentru modificarea armelor ţării din 1872^[85]. Din punct de vedere al designului, acestea se împart în mai multe generaţii.

Drapelele confecţionate în 1873 (24 drapele şi 10 stindarde), din care, la 1900, se mai păstra doar unul, acel al Pompierilor, erau de formă pătrată cu latura de 150 cm. În centrul ei era pictată, pe un fundal vişiniu înconjurat cu o ghirlandă închisă din lauri argintii, stema mijlocie a ţării. În colţuri se regăsea cifrul prinţului Carol, încadrat de o coroană de lauri, iar hampa drapelului se termina cu acvila de metal purtând deviza „Onóre şi Patria” precum şi numărul şi numele unităţii^[86]. Drapelele cavaleriei aveau pânza de dimensiuni mai reduse (45 cm), iar elementele decorative erau brodate cu fir, şi nu pictate. Toate aceste însemne au fost împărţite unităţilor la 14 octombrie 1874, pe câmpul de la Băneasa^[87][88].

Drapelele confecţionate între 1877 şi 1882 Diferă cu puţin faţă de cele precedente. Doar 10 unităţi create după 1874 au primit acest model, la cartierul general de la Poiana, pe 17 iulie 1877. Cu acest prilej, domnitorul Carol le-a adresat ostaşilor următoarele cuvinte^[89]:

Aceste două categorii de drapele au fost schimbate cu altele noi în 1902, cu prilejul împlinirii a 25 de ani de la Războiul de Independenţă^[90].

Drapelele confecţionate între 1882 şi 1897 se deosebesc faţă de precedentele prin mici detalii. Pânza drapelului era pătrată, cu latura de 156 cm; cravata era realizată din fir tricolor, având ciucuri. Leii susţinători aveau de data aceasta dinţi şi unghii de aur, iar eşarfa cu deviza ţării nu mai era căptuşită cu roşu. În centrul scutului, armele casei de Hohenzollern erau înconjurate cu o bordură de aur^[91].

Aceste trei generaţii au fost realizate de către statul român la casa Collani et Comp. din Berlin. În 1896 ministrul de război Anton Berindei, observând că „modul cum [drapelele] sunt lucrate şi materialele întrebuinţate lasă de dorit, căci pânza lor se taie şi se rupe”, adresează un ordin generalului Ioan Argetoianu, preşedintele comisiei mixte şi inspector general al geniului: „am onoarea a vă ruga să luaţi dispoziţiuni ca comisiunea ce prezidaţi să facă o descriere detaliată asupra drapelelor şi stindardelor existente, asupra materialelor din care trebuiesc confecţionate, dimensiuni, etc. În lucrările de făcut se va avea în vedere şi legea din 8 martie 1872 [...] prin care se hotărăşte marca şi drapelul ţării”^[92].

Astfel, începând cu drapelele model 1897, ele vor avea proporţia 2:3, în mijloc va apărea stema întreagă a ţării (cu modificările de după 1881), iar ghirlanda care o înconjoară va fi uneori deschisă.

Drapelele unităţilor care au participat în Primul Război Mondial au fost înmânate în majoritate în anul 1902 sau în perioada 1908-1916, şi au fost utilizate până în 1929 când au fost transferate la Muzeul Militar^[93]. Acestea sunt asemănătoare ca design celor model 1897, cu menţiunea că, după decesul regelui Carol (10 octombrie 1914), la colţuri a apărut monograma regelui Ferdinand. Dimensiunea flamurilor variază între 90 × 65 cm şi 115 × 73 cm.

În paralel cu drapelul de luptă, prin Înaltele decrete nr. 355 din februarie 1871^[94] şi nr. 1467 din 21 august 1873^[95] au fost stabilite jaloane pentru fiecare corp de infanterie, precum şi modelul fanioanelor de batalion. Acestea din urmă ţineau locul drapelului de luptă, acolo unde era necesar (exista un singur drapel la fiecare regiment), şi reprezentau tricolorul cu benzi verticale, potrivit legilor din 1867 şi 1872 privitoare la armele României.

Un drapel a fost instituit şi pentru paza de coastă a României. Potrivit ediţiei amintite a revistei „National Geographic”^[96], acesta era identic drapelului românesc, pe fâşia galbenă regăsindu-se o ancoră albastră cu otgon, încoronată cu o coroană regală de argint.

Tot în această perioadă s-au creat legi şi regulamente care să abordeze modalităţile de manipulare, pază şi salut ale drapelului de luptă. Astfel, prin Înaltul decret nr. 1451 din 18 august 1873^[97] se hotăra ca drapelul să fie purtat de către adjutantul subofiţer al regimentului, el fiind asistat de către ofiţerul port-drapel. De asemenea, se reglementa componenţa gărzii drapelului la infanterie. Aceasta era alcătuită din cinci sergenţi, dintre care doi în primul şir, flancând adjutantul subofiţer şi având în dreapta pe ofiţerul asistent, şi trei în al doilea şir, în spatele celor dintâi. „Regulamentul asupra exerciţiului şi manevrelor de infanterie” prevedea ca în timpul manevrelor militare drapelul (ori fanionul) să se afle în centrul batalionului al doilea dacă regimentul era compus din trei batalioane sau în centrul primului batalion dacă regimentul avea numai două. Port-drapelul, ales de către colonel, nu era integrat nici unei subdivizi a batalionului. Acelaşi regulament prevedea în cuprinsul său onorurile cuvenite drapelului, precum şi modalitatea de salut cu drapelul, cu precizarea că era destinat doar familiei domnitoare^[98].

Drapelul de luptă model 1897, cu cifrul regelui Carol I	Drapelul de luptă model 1914, cu cifrul regelui Ferdinand I.	Un drapel de luptă model 1902 aflat la MNIR	Planşă prezentând stema şi steagurile României, stabilite prin legea pentru modificarea armelor din 1872.
Prinţul Carol înmânând drapelele Gărzii Civice (11 septembrie 1867). În fundal se pot observa drapelele de luptă model 1866.	Maiorul Valter Mărăcineanu înalţă drapelul românesc pe reduta Griviţa (1877)	Cucerirea Plevnei, dioramă la Muzeul Militar din Bucureşti	Armata Română trece în Dobrogea (1878)

[modifică] Drapelele româneşti din Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia

În 1918, în Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia s-a creat împrejurări favorabile manifestării deschise a năzuinţei românilor către unirea cu „Patria Mamă”.

În Basarabia, la 2 decembrie 1917 s-a constituit Republica Democratică Moldovenească, urmând ca pe 24 ianuarie 1918 aceasta să-şi proclame independenţa. Heraldistul Paul Gore redactase în mai 1917 un studiu în limba rusă intitulat „Culorile naţionale ale românilor din Basarabia”, care îşi propunea să demonstreze că basarabenii trebuie să utilizeze în mod firesc tricolorul românesc^[99]:

Din această perspectivă, heraldistul Silviu Andrieş-Tabac îl consideră pe Gore drept autor moral al drapelului Republicii Democratice Moldoveneşti^[100]. Acesta era un tricolor albastru-galben-roşu, cu fâşiile plasate orizontal, având stema în centrul câmpului galben şi inscripţia „Republica Democratică Moldovenească şi Independentă” în centrul câmpului albastru. Drapelul Sfatului Ţării era asemănător, însă pe albastru era scris „Sfatul Ţării” iar stema, de dimensiuni mai mari, era plasată la mijloc, peste galben şi roşu^[101].

Drapelele de luptă ale republicii au fost confecţionate „cu câteva săptămâni înainte de 6 decembrie [1917], când s-a făcut parada ostaşilor moldoveni din Basarabia”. Acestea erau tot tricolore, având scris pe o parte, cu fir argintiu, regimentul, iar pe cealaltă, pe toată întinderea steagului, literele „R M”^[102].

În Transilvania, multe drapele româneşti au fost confecţionate în perspectiva Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. Acestea reprezentau tricolorul albastru-galben-roşu dispus orizontal, ca amintire târziue a revoluţiei paşoptiste^[103]. Imaginile surprinse atunci pe sticlă de către fotograful Samoilă Mârza arată o mulţime nesfârşită de oameni, deasupra cărora fâlfâie numeroase astfel de drapele, unele având înscrisă pe pânză şi o deviză.

Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti deţine trei drapele ale participanţilor la adunare şi stema unui al patrulea, care a aparţinut gărzii naţionale din Alba Iulia. Primul tricolor are dimensiunea de 235 × 100 cm, iar fâşiile sale se termină fiecare la partea flotantă printr-un unghi cu vârful în afară. Hampa sa este din lemn vopsit în negru. Al doilea tricolor, cu dimensiunea de 130 × 75 cm mai păstrează doar fâşiile galben şi roşu, ambele terminate în unghi cu vârful în exterior. Al treilea drapel este confecţionat din lână şi are dimensiunea de 190 × 120 cm. Fâşiile de culoare se termină fiecare printr-un unghi ascuţit cu vârful în afară, de care este cusut câte un ciucure în culoarea respectivă. Hampa are drept cravată o panglică tricoloră având la fiecare capăt câte un ciucure^[104].

Drapelul Republicii Democratice Moldoveneşti

Drapelul Sfatului Ţării

Drapelul de luptă al Republicii Democratice Moldoveneşti

Unul dintre steagurile participante la Alba Iulia, în decembrie 1918.

[modifică] Drapelele României Mari

După înfăptuirea României Mari, drapelul oficial va rămâne în continuare cel tricolor, cu fâşiile dispuse vertical şi fără stemă în centru.

[modifică] Pavilioanele regale

La 24 aprilie 1922^[105] au fost adoptate noi modele ale pavilioanelor regale.

Pavilionul regelui consta dintr-un drapel pătrat de culoare roşie-vişinie, bordat cu o fâşie galbenă cu colţi albaştri. Aceştia din urmă erau în număr de treisprezece pe fiecare latură, plus încă patru la colţuri. În mijlocul drapelului se afla stema cea mică a ţării, sub care era plasată crucea ordinului „Mihai Viteazul”. După venirea sa la putere, regele Carol al II-lea a plasat crucea pe toată suprafaţa pavilionului, „ca un simbol al regalităţii eroice”, peste ea aplicând stema cea mică a României^[106]. La venirea rămăşiţelor sale pământeşti în ţară, Carol al II-lea a avut sicriul acoperit cu acest pavilion.

Pavilionul reginei era asemănător cu cel al regelui, acestuia lipsindu-i însă crucea ordinului.

Pavilionul principelui moştenitor era de culoare albastru închis, având bordură roşie cu colţi galbeni, iar în mijloc stema cea mică a ţării.

Pavilionul principilor regali se deosebea de cel al principelui moştenitor prin faptul că nu avea bordură.

În 1940 a fost instituit şi pavilionul reginei mame, o dată cu reîntoarcerea Reginei Elena în ţară. Acesta se asemăna cu pavilionul reginei, însă nu avea bordură.

Pavilionul Reginei

Pavilionul Reginei mame

Pavilionul principelui moştenitor

Pavilionul principilor regali

[modifică] Steaguri şi pavilioane ale autorităţilor

Albumele vexilologice contemporane (spre exemplu „Flaggenbuch”, ediţia 1939^[107]) prezintă mai multe steaguri şi pavilioane ale autorităţilor româneşti din perioada interbelică.

Astfel, drapelul ministrului de război consta dintr-un părtrat tricolor pe albastrul căruia se găsea litera „M” de culoare albă. Ceilalţi miniştri aveau un drapel asemănător, dar fără litera „M”.

Geacul naveor româneşti era un pătrat galben bordat cu roşu în centrul căruia se găsea stema României Mari.

Pavilionul căpitanilor de navă era compus din tricolorul ţării în mijocul căruia se afla o coroană regală.

Pavilionul navelor pilot era reprezentat prin tricolorul ţării bordat cu alb. Dimensiunile drapelului erau de 3:6, iar grosimea bordurii de 2. Cu totul, proporţia pavilionului era de 10:13.

Pavilionul poliţiei fluviale era un pătrat albastru în centrul căruia se afla litera albă „P”.

Pavilionul serviciului poştal al S.M.R. era oarecum diferit faţă de celelalte. Flamura sa era albă, în proporţie de 4:5, cu partea flotantă terminată în unghi ascuţit înspre interior. În canton se afla tricolorul ţării, de formă pătrată, în centrul căruia era plasată o coroană regală. De tricolor atârna un şnur albastru care prindea un corn poştal de aur.

Pavilionul ministrului de război	Pavilionul celorlalţi miniştri	Geacul navelor Marinei Militare	Pavilionul căpitanului de navă comercială
Pavilionul navelor pilot	Pavilionul poliţiei fluviale	Pavilionul poştal al S.M.R.

[modifică] Drapelele de luptă

Drapelele militare erau tricolore şi aveau pictată în centru stema României Mari. În colţuri se găseau monogramele aurite ale regilor Ferdinand I, Carol al II-lea (2 modele) sau Mihai I (2 modele), încoronate şi înconjurate cu o coroană de frunze de stejar din aur. Hampa drapelelor avea în vârf o acvilă de metal cu zbor jos, încoronată şi purtând în cioc o cruce.

Modelul Ferdinand I

Modelul Carol al II-lea

Modelul Mihai I

Modelul Ferdinand I în Al Doilea Război Mondial

Modelul Carol al II-lea în Al Doilea Război Mondial

Modelul Mihai I în Al Doilea Război Mondial

[modifică] Mărcile navelor

Mărcile amiralilor (inclusiv vice- sau contra-) indicate în amintitul album „Flaggenbuch”^[108], aveau o formă pătrată şi prezentau tricolorul românesc. Şeful Statului Major al Forţelor Navale avea drept însemn specific pe fâşia albastră două stele albe şi două ancore albe încrucişate, aceste trei elemente fiind plasate unul sub altul. Pavilionul viceamiralului nu avea ancorele mai sus descrise, iar pavilionul contraamiralului prezenta pe fâşia albastră doar o stea.

Pavilionul căpitanilor şi comandanţilor de nave prezenta o fâşie roşie mai lungă, terminată în unghi ascuţit cu vârful în interior. Astfel, proporţia însemnului ajungea la circa 11:13. Locţiitorii-comandanţi ai navelor aveau drept marcă un triunghi tricolor de proporţie 2:3.

Viceamiral comandant al Marinei	Viceamiral	Contraamiral	Căpitan sau Comandant
Locţiitorul comandantului

[modifică] Mărcile navelor în Al Doilea Război Mondial

În preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, mărcile navelor militare au fost schimbate. Noile mărci aveau un design specific, culoarea galbenă având formă de cruce cu braţe lărgite. Următoarele modele sunt indicate în albumul „Flaggenbuch”^[109], ediţia 1939:

Ministrul Marinei şi Transportului Aerian

Subsecretar de stat la Ministerul Marinei

Viceamiralul comandant al Marinei