Marea Neagră

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Marea Neagră
Harta
Harta
Tip Mare interioară
Suprafață 423.488 km²
Volum de apă 537.000 km³
Salinitate 22,03 g/l%
Adâncime maximă 2.211 m
Adâncime medie 1.271 m
Lungime 1.149 km
Lățime 630 km
Localizare Marea Mediterană, Europa de Sud-Est
Țări riverane Ucraina, România, Bulgaria, Turcia, Georgia, Rusia
Panorama asupra Mării Negre la Constanța.
În largul Mării Negre, septembrie 2006, 43,9°N, 30,8°E.

Marea Neagră este întinderea de ape din bazinul geomorfologic denumit pontic, unul din bazinele complexului tectonic tethysian, el însuși parte a orogenezei alpino-himalayene, din care fac parte și munții care o mărginesc la nord (în Crimeea), la nord-est (Caucazul) și la sud (lanțurile pontice). Este situată între Europa și Asia, având ca state riverane Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, Turcia și Georgia. Prin Strâmtoarea Cherci este legată de Marea Azov, prin Bosfor de Marea Marmara, iar prin strâmtoarea Dardanele de Marea Egee și deci de Marea Mediterană. Marea Neagră este, din punct de vedere hidrologic, un rest al Mării Sarmatice și prezintă o serie de aspecte unice în lume : ape salmastre (în medie 16-18 grame de sare pe litru față de 34-37 în în alte mări și oceane), stratificare între apele de suprafață oxigenate și cele adânci anoxice (fenomen denumit euxinism), limane la gurile fluviale, floră și faună cu multe specii-relicve. În zona litoralului românesc salinitatea scade și mai mult, în mod obișnuit fiind între 7 și 12 la mie.

Marea Neagră se întinde pe o suprafață de 423.488 km². Cel mai adânc punct se află la 2211 m sub nivelul mării în apropierea de Ialta. Mareele sunt în general de mică amploare (cca. 12 cm).

Hidrologie[modificare | modificare sursă]

Dispunerea circulară a surselor de apă și existența unei singure legături externe - prin Strâmtoarea Bosfor, Marea Marmara, Strâmtoarea Dardanele - cu Oceanul planetar, alături de încălzirea relativ moderată a apei de către Soare, determină lipsa aproape totală a curenților marini verticali și existența doar a curenților orizontali pe un imens traseu circular împotriva sensului acelor de ceasornic. Temperatura apei variază la suprafață: vara până la 29 de grade Celsius care ajung iarna până la 0 grade Celsius. Lumina pătrunde în largul mării la o adâncime de 150–200 m. Oxigenul este inexistent la adâncime [CO2,H2S]. Curenții au intensitate redusă pe verticală și mai mare pe orizontală; iarna sau în timpul unor variații ale stării vremii, pot apărea valuri care ating 5–10 m.

Fluvii și râuri care se varsă în Marea Neagră[modificare | modificare sursă]

Imagine din satelit a Mării Negre
Marea Sarmatică, după Grigore Antipa
Ridicarea nivelului mării Negre în -5600/5600 î.e.n., după Ryan și Pitman.
Modificările nivelului între marea Egee, Marmara și marea Neagră după modelizările actuale (2012)
Schema hidrologică a Mării Negre

Sunt mai multe fluvii și râuri care se varsă în Marea Neagră. În zona europeană principalele sunt Casimcea, Dunărea, Nistru, Nipru, Bugul de Sud și Cubanul. În Asia Mică principalele ape care se varsă în Marea Neagră sunt Scaria, Enige, Câzâl-Irmac și Ieșil-Irmac. Alte ape care se varsă în Marea Neagră sunt Cioruhul în Armenia turcească, Rionul în Gruzia, Provadia și Camcia în Bulgaria etc. Un aport mare de apă este primit de Marea Neagră de la Don, prin intermediul Mării Azov. Pe de altă parte, în august 2010, grup de cercetători britanici de la universitatea din Leeds au studiat sub partea de nord-vest a Mării Negre o importantă scurgere de apă freatică dulce, al cărei debit este de 350 de ori mai mare decât cel al Tamisei[1]. Scurgerea de apă freatică se găsește aproximativ sub valea Carasu, provine parțial și din Dunăre, și ajunge în mare, prin nisipul de la fund, în largul Constanței, oraș ale cărui puțuri de captare prelevează o parte din ea. Dacă s-ar afla la suprafață, această scurgere ar forma un fluviu care ar fi al șaselea din lume, din punctul de vedere al debitului.[1]. Scurgerea are loc la o adâncime de 35 de metri și pe o lărgime de peste 800 de metri[1], iar viteza apei ajunge la 6,5 kilometri pe oră.[1]

Salinitatea[modificare | modificare sursă]

Apa oxigenată din straturile superioare ale mării are o salinitate relativ mică: circa 17 la mie, datorată revărsării fluviilor, cu circa 600 Km³ de apă dulce pe an. În straturile mai adânci, mai jos de 150 de metri, conținutul de sare este mult mai ridicat, deoarece aceste ape provin, prin Strâmtoarea Bosfor, din Marea Mediterană. Anual se scurg prin Bosfor circa 450 Km³ de apă salmastră la suprafață dinspre Marea Neagră spre Mediterana, cu o concentrație a sării de 17-19‰, iar de-a lungul fundului circa 50 Km³ de apă cu o concentrație a sării de 38-39‰ dinspre Mediterana spre Marea Neagră[2], provocând în strâmtoare curenți primejdioși pentru navigație. Circa 200 Km³ de apă se evaporă anual.

Marea Neagră reprezintă cel mai mare bazin de apă salmastră al lumii, cu biotopi variați și cu o faună ce a fost supusă unor transformări continue datorate puternicelor influențe contrarii exercitate de apele dulci și de Marea Mediterană. Apele Mării Negre au toate caracteristicile apelor salmastre, au o mare variabilitate a salinității totale în corelație cu suprafața, adâncimea și sezonul, o puternică variabilitate ionică, nu numai față de Mediterana, dar și de diferitele sale părți[3]. Ecosistemul depinde de aceste condiții hidrologice.

Ecosistemul Mării Negre[modificare | modificare sursă]

Face parte din categoria ecosistemelor stătătoare de apă sărată. Din punct de vedere al salinității, Marea Neagră se împarte în:

  • zona de suprafață;
  • zona de adâncime;

Sub aspect biocenotic găsim trei zone:

  • zona litorală;
  • zona pelagică;
  • zona abisală.

Biocenoza cuprinde alge inferioare, alge verzi, brune și roșii. Animalele sunt reprezentate prin viermi, moluște, pești iar în atmosfera apropiată păsări și pescăruși.

Biotopul pontic[modificare | modificare sursă]

Biotopul pontic poate fi împărțit în 4 etaje principale.

Etajul supralitoral[modificare | modificare sursă]

Etajul supralitoral este format din zonele de țărm acoperite ori stropite de valuri în mod ocazional. Zona prezintă o umiditate accentuată, inundabilitate, o cantitate în general mare ori măcar semnificativă de materii organice aduse de valuri sau de origine locală. De obicei materiile organice se află în descompunere, formând depozite cu mirosde metan și sulfură de hidrogen. Flora este formată mai ales din anumite forme de alge - rar licheni cu rezistență la variații de mediu și hidrofile. Cu o frecvență mai redusă se întâlnesc și angiosperme, mai ales în partea dinspre uscat a etajului supralitoral. Pe lângă bacterii aerobe și - mai puțin - anaerobe, fauna include numeroase crustacee, insecte și viermi. Mare parte din aceste vietăți se hrănesc din depozitele de materie organică. O parte mai mică este formată din mici prădători. La acestea trebuie adăugate vietățile pasagere, în special păsările de mare.

Etajul mediolitoral[modificare | modificare sursă]

Etajul mediolitoral cuprinde zona de spargere a valurilor (între cca. 0 și -0,5 m altitudine). Etajul mediolitoral al lui Băcescu (1971) corespunde cu etajul mezolitoral al lui Peres și Picard (1958,1960) sau cu etajul talantofotic al lui Ercegovic (1957). După substratul solului se împarte în zone pietroase, respectiv nisipoase ori mâloase. Mediolitoralul ocupă în cadrul zonelor cu substrat dur o fâșie lată de 2–10 m în funcție de înclinația platformei stâncoase. Zonele mediolitorale pietroase (stâncoase) adăpostesc organisme capabile a rezista perioadelor scurte de deshidratare și care se pot fixa bine de substrat (de exempu midiile se fixează prin firele cu bissus). Aici intră unele specii de alge și scoici. Li se adaugă viețuitoare care vin periodic din etajul supralitoral sau infralitoral. În anumite condiții și în acest mediu apar depozite de materie organică, făcând legătura cu biotopul prezentat mai sus. Cele mai cunoscute viețuitoare ale etajului mediolitoral pietros sunt bancurile de midii și stridii. Etajul mediolitoral nisipos cuprinde în special animale capabile de îngropare rapidă în substrat. Biocenoza caracteristică zonei de spargere a valurilor pentru mediolitoralul nisipos de granulație medie și grosieră este cea a bivalvei Donacilla cornea și polichetului Ophelia bicornis, cărora li se mai asociază misidul Gastrosaccus sanctus și polichetele Nerine cirratulus, Pisione remota și Saccocirrus papillocercus (Băcescu. et al 1967). Mediolitoralul nisipurilor fine este caracterizat de predominarea populațiilor amfipodului Euxinia maeotica și turbelariatul Otoplana subterranea (Băcescu. et al 1971).

Etajul sublitoral[modificare | modificare sursă]

Etajul sublitoral (infralitoral) este aflat la adâncimi de 0,5 până la 12 (maximum 17,7) metri. Este zona cea mai favorabilă vieții, în care se află majoritatea speciilor de plante și cea mai mare parte a biomasei organismelor multicelulare. Etajul sublitoral cuprinde porțiunea de fund marin permanent imersată, situată între limita inundării permanente și adâncimea care permite existența organismelor fotosintetizante.

Etajul elitoral[modificare | modificare sursă]

Etajul elitoral se situează de la limita inferioară a algelor unicelulare sau pluricelulare (60 m) până la marginea platformei continentale.

În Marea Neagră, din cauza euxinismului, nu există etajele batial, abisal și hadal, apele adânci fiind anoxice.

Fauna[modificare | modificare sursă]

De la o anumită adâncime, apa mării nu mai conține oxigen decât în cantități neglijabile.[4] Există totuși microorganisme care folosesc sulfat pentru oxidarea hranei și produc hidrogen sulfurat și dioxid de carbon.[4] Ele formează un biosistem anaerob care se apropie tot mai mult de suprafață.[4] Biologii se tem că Marea Neagră ar putea deveni o mare moartă, sulfuroasă.[4]

Numărul delfinilor a scăzut de la 1,5 milioane de exemplare, în anii 1950, până la câteva zeci de mii de exemplare, în 2006.[4]

Aceste specii fac parte din fauna Mării Negre. Prin aceste imagini vă puteți da seama că Marea Neagră este un „paradis acvatic natural”.

Etimologie, istorie și alte caracteristici[modificare | modificare sursă]

Insula Șerpilor (Ucraina, la 44 km la est de Sulina): singura insulă pelagică stâncoasă din Marea Neagră.
Capul Caliacra (Bulgaria, la 80 km la sud de Constanța): ultimul sălaș al focilor dispărute Monachus monachus albiventer.

Cei mai dintâi menționați locuitori ai țărmurilor mării Negre, anume Cimerienii și Sciții (popoare indo-europene), o denumeau « Axaina », adică "albastru închis". În vremea colonizării grecești marea se numea « Pontos Euxeinos », adică "marea primitoare", poate prin preluare fonetică a denumirii « Axaina ». Romanii au transcris denumirea sub forma « Pontus Euxinus », folosind însă și « Mare Scythicum », iar ulterior, în vremea împărăției Bizantine, în Evul Mediu, apar denumirile de « Μεγάλη Θάλασσα » ("Megali thalassa" preluată în românește ca « Marea cea mare » din documentele lui Mircea cel Bătrân și în italiana genovezilor ca « Mare maggiore ») și de « Kαικίας Θάλασσα » ("Chechias thalassa", anume "marea crivățului", preluată în bulgărește ca « море Сесил » : "marea oarbă" sau "închisă"), denumiri prezente în hărțile venețiene precum și în cronicile lui Wavrin și lui Villehardouin.

Calificativul Neagră, apare în secolul XV e.n. odată cu extinderea Imperiului turcesc, și există trei ipoteze explicative, toate trei discutate :

  • Cea mai populară, dar neconfirmată de nicio sursă, afirmă că ar fi culoarea mării la vreme rea (de fapt, sub nori, toate mările sunt întunecate) ;
  • Teoria cea mai des citată în sursele anglo-saxone este că Neagră ar fi o traducere a cuvântului scitic axaïna ;
  • O altă ipoteză este că denumirea i-ar fi fost dată de Turcii Selgiuci (Selçuk Türklar) instalați în Anatolia din secolul XI, apoi generalizată de Otomani (Osmanlı Türklar) de jur împrejurul mării, și însfârșit tradusă în rusește, românește, bulgărește pe măsură ce aceste popoare au acces din nou la țărmurile Mării cea Mare. Această ipoteză este dezbătută inclusiv în rândurile turcologilor, dat fiind ca desemnarea tradițională a punctelor cardinale prin culori, la Turci, nu totdeauna folosește Kara (adică « întunecat ») pentru Miazănoapte și Ak (adică « luminos ») pentru Miazăzi, cum este cazul aici (Karadeniz fiind Marea Neagră, la nord de Turcia, iar Akdeniz fiind Marea Mediterană la sud de Turcia) : de obicei, se folosesc alte culori[5].

Ca urmare a poziției sale, țărmurile mării Negre au fost parcurse, colonizate șu sunt astăzi populate de numeroase popoare sosite din timpuri mai vechi sau mai noi. Cele mai vechi popoare pontice sunt Grecii pontici, Armenii, Românii, Lazii, Gruzinii și Abhazii. Alte popoare pontice sunt Bulgarii, Turcii și alte popoare turcice (de exemplu Găgăuzii și Tătarii) sau Mongolii (veniți în regiune în sec. XIII), Ucrainienii, Rușii (printre care Lipovenii) și alții. Toate aceste popoare prezintă astăzi o serie de tradiții, legende și alte forme de folclor legate de Marea Neagră.

Marea Neagră face legătura între Europa și Asia. Granița stabilită de geografi între cele două continente, pe Caucaz și strâmtoarea Bosfor taie această mare în două părți inegale, cea mai mare parte fiind europeană. Marea Neagră este săracă în insule, având un țărm puțin dantelat. Cele mai importante insule sunt Insula Șerpilor și cele formate de Dunăre, dincolo de vărsare, ca Insula Sacalinul Mare. Cea mai importantă peninsulă este Peninsula Crimeea, "împărțită" cu Marea Azov. Golfurile Mării Negre sunt fie largi, puțin prielnice adăpostirii vaselor pe furtună (ca Golful Burgas, Golful Varna, Golful Sinop, Golful Samsun și altele), fie separate de larg de de curenții transversali prin cordoane litorale (« grinduri ») și transformate astfel în limane (de exemplu Limanele Dobrogene sau Limanul Nistrului).

Etajul mediolitoral al Mării Negre, cuprinzând zona de spargere a valurilor (0-0,5 m adâncime), adăpostește în porțiunile pietroase organisme - animale și vegetale - care se fixează puternic și pot suporta unele perioade de uscare.

Câteva orașe importante se află la Marea Neagră, cum ar fi Burgas, Varna, Constanța, Odessa, Ialta, Sevastopol, Soci, Suhumi, Batumi și Trabzon. Un oraș care nu se află propriu-zis la Marea Neagră, dar este mult legat istoric și economic de această mare este orașul Istanbul (mai demult Constantinopol și capitala Imperiului Bizantin).

Ipoteza potopului pontic[modificare | modificare sursă]

Marea Neagră actuală (albastru deschis) şi lacul Pontic (albastru închis) în ipoteza Ryan-Pitman.

În 1997, hidrologul William Ryan și geologul Walter Pitman, americani, descoperă lucrările hidrologilor și sedimentologilor români, bulgari și ruși, publicate în analele institutelor de cercetări marine de la Constanța, Varna și Sevastopol, și relatând cercetările întreprinse prin anii 1970, îndeosebi analiza cu metoda carbon-14 a cochiliilor subfosile de moluște de apă dulce, prezente în straturile de sub sedimentele marine actuale de pe platforma continentală. Analizele concordă : cochillile respective au circa 7000 de ani. Cercetătorii români, bulgari și ruși conclud că acum 7000 de ani, Marea Neagră a cunoscut, cel puțin în straturile de ape superficiale, un episod ligohalin (adică de mare scădere a salinității), datorat, poate, scurgerii spre bazinul pontic a unei mase de apă de topire post-glaciară prin fluviile rusești. Dar Ryan și Pitman emit altă ipoteză, bazându-se pe legenda Potopului din Biblie, ea însăși moștenită din mitologia Sumeriană, anume din legenda lui Ghilgameș.

Ei presupun că bazinul pontic adăpostea de zeci de mii de ani un lac de apă dulce, pe care îl numesc Lacul Pontic, al cărui nivel era cu 180 m mai jos decât nivelul actual al mării, astfel că platforma continentală era la aer liber și adăpostea primii agricultori europeni (arheologia ne spune că Sud-Estul Europei a fost prima zonă în care s-a răspândit agricultura). Când nivelul apelor oceanice și ale Mediteranei au depășit altitudinea cea mai joasă a istmului Bosforului, apa marină a format o scurgere (actuala strâmtoare) care a umplut în mod catastrofal bazinul pontic, în câteva luni, printr-o cascadă gigantică, obligând agricultorii să-și părăsească brusc așezările.

Ryan și Pitman afirmă că aceste populații s-au răspândit, căutând alte câmpii de cultivat, în Anatolia și în Mesopotamia, vehiculând astfel legenda Potopului. Ei popularizează în S.U.A. această teorie, prin articole, cărți și filme documentare care au întâlnit un succes cu atât mai mare, cu cât cultura populară americană este în mod tradițional consumatoare de teorii care îmbină, într-un fel sau într-altul, Biblia cu știința.

Majoritatea cercetătorilor specialiști ai Mării Negre, însă, nu au admis ipoeza Ryan-Pitman, fiindcă aceasta lasă prea multe date ne-explicate și contrazice cunoștințele hidrologice relative la Euxinism[6]. În prezent există trei reconstituiri diferite ale istoriei Mării Negre:

  • ipoteza catastrofistă Ryan-Pitman, care a fost abandonată de aproape toți oamenii de știință (rămânând însă foarte populară în public),
  • ipoteza gradualistă, care presupune o schimbare lentă și imperceptibilă contemporanilor, a caracteristicilor hidrologice ale Mării Negre (mai are încă partizani),
  • ipoteza conform căreia nivelul și salinitatea au oscilat de mai multe ori în decursul perioadelor glaciare, inter-glaciare și în ultima perioadă post-glaciară, care are acum sprijinul majorității specialiștilor, fiindcă explică cel mai satisfăcător fenomenele observate.[7]

Orașe de coastă[modificare | modificare sursă]

Cele mai importante 20 orașe de pe coasta Mării Negre:

Spațiul maritim al României[modificare | modificare sursă]

În albastru închis, apele teritoriale și zona economică excluzivă a României în Marea Neagră.

Spațiul maritim al României are aproximativ 20.000 de kilometri pătrați, constând din:[8]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d Râu subacvatic cu debit impresionat, descoperit în Marea Neagră, 2 august 2010, cotidianul.ro, accesat la 3 august 2010
  2. ^ Oguz et al., 2000 ; Ozsoy & Unluata, 1997 citați pe Was die Welt bewegt: Wie hoch ist der Salzgehalt im Mittelmeer?
  3. ^ Pești la litoralul românesc al Mării Negre
  4. ^ a b c d e Amenintari - Trafic la Marea Neagra, 5 iunie 2006, Paul Cristian Radu, Jurnalul Național, accesat la 14 iunie 2013
  5. ^ Dictionnaire des noms de lieux - Louis Deroy, Marianne Mulon : Dictionnaires Le Robert, 1994, ISBN 2-85036-195-X, Mer Noire.
  6. ^ V.M. Sorokin și P.N. Kuprin : « On the character of Black Sea level rise during the Holocene » engleză On the character of Black Sea level rise during the Holocene, engleză Moscow University Geology Bulletin, 52,5, octombrie 2007, p. 334-341. sau P.A. Kaplin și A.O. Selivanov, « engleză Lateglacial and Holocene sea level changes in semi-enclosed seas of North Eurasia: examples from the contrasting Black and White Seas », engleză Palaeogeography, Palaeoclimatology, Palaeoecology Volum 209, Issues 1-4, 6 iulie 2004, pp. 19-36 Format:Vezi pe. Mai este și ici sau E. Larcenkov, S. Kadurin, «engleză Geological evidence for non-catastrophic sea level rise in the nortwestern Black Sea over the past 25 ky» comunicare rezumată în : engleză International Geological Congress Oslo 2008 Format:Vezi pe
  7. ^ en Valentina Yanko-Hombach, Allan S. Gilbert, Nicolae Panin și Pavel M. Doluhanov : The Black Sea Flood Question: Changes in Coastline, Climate, and Human Settlement, Springer, Olanda, 2007
  8. ^ Noi nave intrate în dotarea Poliției de Frontieră, în cadrul pregătirilor pentru aderarea la Spațiul Schengen

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Neal Ascherson: Schwarzes Meer. Berlin Verlag, Berlin 1996. ISBN 3-8270-0201-X.
  • Charles King: The Black Sea, a history. Oxford University Press, New York 2004, ISBN 0-19-924161-9
  • Walter H. Edetsberger: Ein Goldfisch im Schwarzen Meer – Eine Bootsreise von Sulina in die Ägäis, BOD. ISBN 3-8334-2745-0.
  • I. Mărculeț (coord.): Superlativele României. Mică enciclopedie, Ed. Meronia, București, 2010.
  • I.Mărculeț , Narcizia Ștefan (coord.), Mic dicționar geografic școlar, Colegiul Național „I. L. Caragiale”, ISBN 978-973-0-12042-4, București, 2012. (format electronic).
  • Christian Reder, Erich Klein (Hg.): Graue Donau, Schwarzes Meer. Wien Sulina Odessa Jalta Istanbul (Recherchen, Gespräche, Essays), Edition Transfer, Springer Wien–New York 2008, ISBN 978-3-211-75482-5
  • Rüdiger Schmitt: Considerations on the Name of the Black Sea, in: Hellas und der griechische Osten. Festschrift Peter Robert Franke. Saarbrücken 1996, 219–224
  • I. Mărculeț, Mihaela Petreanu: Marea Neagră – repere geoistorice și geopolitice, Magister, Nr. 10-11 aprilie-noiembrie 2010, Craiova, 2010.

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Din istoria Mării Negre, Ștefan Andreescu, Editura Enciclopedică, 2001
  • Seria Biblioteca de istorie: Marea Neagră, Institutul Cultural Român, 2005
  • Marea Neagră: de la origini pînă la cucerirea otomană, Vol. 2, George Ioan Brătianu, Victor Spinei, Editura Meridiane, 1988
  • Mongolii și Marea neagră în secolele XIII-XIV: contribuția cinghizhanizilor la transformarea bazinului Pontic în placă turnantă a comerțului euro-asiatic, Virgil Ciocîltan, Editura Enciclopedică, 1998
  • Marea Neagră, răspântie a drumurilor intercontinentale: 1204 - 1453, Șerban Papacostea, Virgil Ciocîltan, Editura Ovidius University Press, 2007
  • Marea Neagă. O călătorie printre culturi, Neal Ascherson, Editura Univers, București, 1999
  • Marea Neagră de la politica vecinătății europene la securitatea euroatlantică, Cătălin-Silviu Dumistrăcel, Editura Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, 2010
  • Marea Neagră de la "lacul bizantin" la provocările secolului XXI: culegere de studii, Mihail E. Ionescu, Editura Militară, 2006
  • Interferente geopolitice și geoculturale în Bazinul Mării Negre, Nicolae Mocanu, Editura Universității din București, 2005
  • Marea Neagră: puteri maritime--puteri terestre, Institutul Cultural Român, 2006
  • Dunărea, Marea Neagră și Puterile Centrale: 1878-1898, Șerban Rădulescu-Zoner, Editura Dacia, 1982
  • Geopolitică la Marea Neagră: relațiile dintre Rusia și Ucraina în contextul extinderii NATO spre est, Ion Puricel, Editura Univ. Naționale de Apărare "Carol I.", 2006
  • Considerații privind geopolitica spațiului Marea Neagră-Caucaz, Ion Preda, Elena Udrea, Editura Univ. Naționale da Apărare "Carol I", 2006
  • Coridorul de transport euroasiatic prin Marea Neagră: drumul mătăsii în secolul XXI, Gheorghe Floricel, Mihai Vasiliade, Gabriel I. Năstase, Editura Economică, 1998
  • Veneția și Genova în Marea Neagră. Nave și navigație (1204-1453), Andreea Atanasiu, Editura Muzeul Brăilei, 2008
  • Veneția și Marea Neagră în secolele XIII - XIV: contribuții la studiul politicii orientale venețienne, Ovidiu Cristea, Editura Muzeul Brăilei, 2004
  • Genovezii la Marea Neagră în secolele XIII-XIV, Academiei Republicii Socialiste Romania, Academia Nazionale dei Lincei (Italia), Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, 1977
  • Venetia in Marea Neagra, Nicolae Iorga, 1914
  • Marea Neagra in zona litoralului românesc: Monografie hidrologica, Constantin Bondar, Institutul de Meteorologie si Hidrologie (Bucarest), Editura Serviciul studii-documentare si publicatii tehnice al Institutului de meteorologie si hidrologie, 1973
  • Marea Neagra: 1 ; Oceanografia, Bionomia si Biologia generala a marii negre, Gr Antipa, Editura Monitorul oficial si Imprimerile Statului, 1941
  • Cartea pilot a Mării Negre, Ed. milit. a Min. forțelor armate ale R.P.R., 1958
  • Navgatia în Marea Neagră, prin strîmtori și pe Dunăre: contribuții la studiul dreptului riveranilor, G. G. Florescu, Editura Acad. Republicii Socialiste Româniă, 1975
  • Viața în Marea Neagră, Dan Manoleli, Teodor T. Nalbant, Editura științifică, 1976
  • Hidroavioanele Din Marea Neagra: Operațiunile Germano-române, 1941-1944, Ed. Modelism, 1995

Legături externe[modificare | modificare sursă]