Războiul de Independență al României

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Războiul de Independență al României
Parte a Războiului Ruso-Turc (1877-1878)
Nicolae Grigorescu - Atacul de la Smardan.jpg
„Atacul de la Smârdan”, tablou de Nicolae Grigorescu
Informații generale
Perioadă 1877 – 1878
Loc Balcani
Rezultat Victoria ruso-română
Tratatele de la
San Stefano și Berlin
Modificări teritoriale Dobrogea cedată României
Basarabia de sud
cedată Rusiei
Combatanți
România Principatul României
Imperiul Rus Imperiul Rus
Samara flag.png Voluntari bulgari
Imperiul Otoman Imperiul Otoman
Conducători
România Carol I al României
Imperiul Rus Marele Duce Nicolae
Imperiul Otoman Ahmet Muhtar Pașa
Imperiul Otoman Osman Nuri Pașa
Efective
România 66.000 de soldați[1]
190 tunuri
Imperiul Rus 280.000 de soldați pe frontul din Europa
802 tunuripe frontul din Europa[2][3]
Bulgaria 7.000 de voluntari [4]
Imperiul Otoman 186.000 de soldați[5]
210 tunuri
Pierderi
România 4.302 morți și dispăruți
3.316 răniți
19.904 bolnavi[6]
Imperiul Rus 27.512 morți sau dipăruți
49.828 răniți
46.000 morți de boală
(de-a lungul întregului război ruso-turc)[7]
Imperiul Otoman151.750 morți răniți și prizonieri
(de-a lungul întregului
război ruso-turc)
Independenţa României (1912 film)
Istoria României
Stema României
Acest articol este parte a unei serii
Preistoria pe teritoriul României
Epoca pietrei
Epoca bronzului
Epoca fierului
Dacia
Cultura și civilizația dacică
Războaiele daco-romane
Dacia romană
Originile românilor
Formarea statelor medievale
Țările Române în Evul Mediu
Țara Românească
Principatul Moldovei
Dominația otomană
Țările Române la începutul epocii moderne
Epoca fanariotă
Modernizarea țărilor române
Regulamentul Organic
Revoluția Română de la 1848
Principatele Unite
Războiul de Independență
Regatul României
Primul Război Mondial
Unirea Basarabiei cu România
Unirea Bucovinei cu România
Unirea Banatului cu România
Unirea Transilvaniei cu România
Al Doilea Război Mondial
Comunismul
R.P. Română/R.P. Romînă
R.S. România
Revoluția Română din 1989
România Contemporană
Vezi și
Istoria românilor
Istoria militară a României
Istoriografia română

Portal România
 v  d  m 

Războiul de Independență al României este numele folosit în istoriografia română pentru participarea Principatelor Unite la Războiul ruso-turc din 1877 – 1878. În urma acestui război, România a obținut independența față de Imperiul Otoman. Pe 4 (sv),/ 16 aprilie (sn) 1877, Principatele Unite și Imperiul Rus au semnat un tratat la București care permitea trupelor ruse să traverseze teritoriul tării în drumul spre Balcani, cu condiția respectării integrității teritoriale a României. În România a fost declarată mobilizarea trupelor. Aproximativ 120.000 de soldați au fost masați de-a lungul Dunării pentru apărarea țării în fața unui eventual atac al turcilor. Imperiul Rus a declarat război Imperiului Otoman pe 12 (sv) / 24 aprilie (sn) 1877, iar trupele ruse au intrat în România pe la Ungheni, pe la nou construitul pod de peste Prut.

Contextul politic[modificare | modificare sursă]

La începutul domniei principelui Carol I, România era un stat mic, cu o suprafață de 121.000 km2 și cu o populație de circa 5 milioane de oameni. Încă aproximativ 5 milioane de români trăiau în pronvinciile istorice ocupate de imperiile vecine. Dezvoltarea economico-socială ca și aspirațiile naționale ale României erau grav afectate de statutul de vasal al Imperiului Otoman.

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, statul român trecuse printru-un amplu proces de modernizare economică, socială și politică. Aceste transformări au contribuit la consolidarea luptei pentru independență, atât față de puterea suzerană, cât și de limitările impuse de marile puteri europene. Atât în timpul domniei lui Cuza cât și după abdicarea sa, s-a desfășurat o amplă activitate propagandistică de către românii aflați în diferite state europene, în încercarea de influențare a opiniei publice internaționale în favoarea intereselor românești. După abdicarea lui Cuza, prin variate forme politice si diplomatice, s-a desfasurat prin intermediul românilor din străinătate o ampla activitate propagandistica pentru influențarea opiniei publice internaționale și crearea unui curent favorabil intereselor românești. În același timp, oamenii politici români au întărit legăturile cu reprezentanții mișcărilor de eliberare națională din Balcani.

Viața politică internațională din perioada de dinaintea izbucnirii războiului a cunoscut o readucere în primul plan al discuțiilor a așa-numitei „Chestiuni Orientale”. Puterile europene au fost obligate să concentreze din nou asupra Imperiului Otoman și a situației națiunilor care încercau să-și câștige independența, având de optat între păstrarea integrității teritoriale a imperiului sau reîmpărțirea sferelor de influență în Balcani În iulie 1875 a izbucnit răscoala din Herțegovina. În august același an s-au ridicat la luptă bosniecii. În aprilie 1876 s-au răsculat bulgarii, iar în iunie Serbia și Muntenegru declanșau războiul împotriva Imperiului Otoman. Marile puterei aveau interese diferite în regiune. La începtul anului 1877, după eșecul conferințelor internaționale de la Constantinopol (decembrie 1876 și ianuarie 1877) și de la Londra (martie 1877, soluția militară părea de neevitat.

În aceste condiții, guvernul român a luat măsuri hotărâte începând cu 1876 pentru întărirea armatei. A fost decretată o mobilizare parțială, a fost creat corpul de observație de la Gruia, au fost executate lucrări de fortificare a mai multor puncte strategice. Toate aceste măsuri s-au luat într-o atmosferă de susținere din partea populației și cu un moral ridicat al armatei.

Guvernul român a adoptat la început o politică de neutralitate față de conflictele sudul Dunării și a depus eforturi diplomatice pentru recunoașterea independenței țării pe cale pașnică. Premierul român Lascăr Catargiu a trimis o notă diplomatică către puterile garante prin care afirma că Principatele Unite sunt separate de Turcia și nu fac parte din Imperiul Otoman. În aceeași notă, premierul român el declara că România se va opune armat oricărei încercări de violare a teritoriului național iar, într-un conflict general, România urma să coopereze cu puterile care îi vor garanta integritatea și drepturile statale.

Iminența declanșării unui nou război între ruși și otomani a determinat guvernul român să negocieze cu reprezentanții Imperiului Rus la Livadia în septembrie 1876 condițiile trecerii armatei imperiale pe teritoriul național în drumul lor spre Dunăre. Cele două guverne au semnat la București la 4 aprilie 1877 convenția prin care românii acordau „liberă trecere” trupelor țariste, în condițiile în care Imperiul Rus garanta apărarea și menținerea integrității teritoriale a României.

Guvernul român a hotărât pe 6 aprilie 1877 să mobilizeze preventiv armatel permanentă și teritorială cât și cea de rezervă. Pe 25 aprilie, mobilizarea armatei a fost încheiată, iar organizarea trupelor s-a făcut conform planurilor de război. România a mobilizat peste 125.000 de oameni, din care efectivele armatei operative a fost de 66.000 de soldați, 12.300 de cai și 190 de tunuri. Au fost mobilizați în vederea instruirii aproximativ 14.000 de tineri din contingentul anului 1877 și membrii ai milițiilor – aproximativ 33.000[1].

Organizarea apărării strategice[modificare | modificare sursă]

Dispozitivul de acoperire a Dunării
Podul Eiffel de peste Prut, cca 1880

Imediat după mobilizare s-a trecut la organizarea armatei în două corpuri în vederea apărării strategice a malului românesc al Dunării și respingerii la nevoie a unui atac otoman. Cele mai amenințate puncte au fost considerate Calafatul și Bucureștiul. Comandamentul român a hotărât ca două divizii care formau Corpul 1 de armată să asigure apărarea în cazul unui atac otoman dinspre Vidin, iar Corpul 2 e armată format tot din două divizii să asigure apărarea capitalei împotriva unui eventual atac dinspre Rusciuk și Turtucaia. Principalele rezerve ale armatei erau concentrate în regiunea Bucureștiului și constau în două regimiente de dorobanți, un regiment de roșiori și alte câteva formațiuni auxiliare. În această desfășurare, armata română a asigurat apărarea liniei Dunării pe un front de 650 km, până la sosirea trupelor țariste. Armata rusă a început traversarea Prutului pe la Ungheni, pe la nou construitul pod „Eiffel”, în noaptea de 11 – 12 aprilie 1877.

Proclamarea independenței[modificare | modificare sursă]

Imperiul Otoman a reacționat la acțiunile politice și militare ale românilor și a luat o serie de măsuri de descurajare: suspendarea diplomaților români de la Constantinopol, sechestrarea unor nave românești încărcate cu cereale, bombardarea orașelor Brăila și Reni, atacarea pichetelor de frontieră, șa. Ministrul de război român Alexandru Cernat a ordonat în această situație trupelor române să riposteze ferm față de orice tentativă otomană de traversare a Dunării. În cadrul sesiunii Adunării Deputaților din 29 aprilie și a Senatului de a doua zi, Parlamentul României declara rupte legăturile diplomatice cu Imperiiul Otoman și recunoștea existenței stării de război dintre cele două state.

Pe 9 (sv)/21 mai (sn) 1877, Mihail Kogălniceanu a proclamat independența României. A doua zi, 10 (sv)/22 mai (sn), actul a căpătat putere de lege prin semnarea lui de către principele Carol I. Guvernul român a hotărât încetarea plății tributului de 914.000 lei, suma fiind direcționată către bugetul apărării. Tot cu această ocazie a fost instituit ordinul național Steaua României cu 5 clase, care trebuia să fie acordat tururor cetățenilor care se distingeu pe timp de pace sau război. Dacă puterile europene au primit cu rezervă Proclamați de Independență (Franța) sau chiar ostilitate (Imperiul Otoman și Regatul Unit), opinia publică internațională a fost favorabilă luptei poporului român.


Mai înainte de începerea luptelor, Imperiul Rus nu s-a arătat deloc interesat să coopereze activ cu România în acțiunile de război, ceea ar fi îndreptățit Principatele Unite să participe și la tratativele de pace care ar fi pus capăt conflictului.

Luptele[modificare | modificare sursă]

Harta asediului Plevnei
Faza finală a bătăliei de la Plevna
Cucerirea redutei de la Griviţa de către trupele române

Imperiul Rus a concentrat pentru luptele din Balcani 260.000 de soldați cu 802 tunuri , iar Imperiul Otoman 186.000 de soldați cu 210 tunuri. Acțiunile armatei țariste au început în iunie, când trupele ruse au traversat Dunărea în Dobrogea. Traversarea fluviului s-a făcut în parte sub protecția flotilei românești (vedetele „România”, „Ștefan cel Mare”, „Fulgerul” și „Rândunica”). După câteva zile, rușii au trecut la forțarea fluviului cu gruparea principală, care fusese concentrată în zona Roșiorii de VedeAlexandriaZimniceaTurnu Măgurele. Armata română a asigurat siguranța traversării Dunării de către ruși prin bombardamentele din 14-16 iunie asupra pozițiilor otomane. Tot pentru asigurarea siguranței armatei ruse, românii au organizat posturi de supraveghere la vărsare Oltului în Dunăre. Pentru facilitarea mișcărilor trupelor ruse și împiedicarea manevrelor otomane, bateriile românilor de la Calafat, Corabia, Bechet au executat bombardamente intense a căilor de comunicație turcești. Rușii au beneficiat din plin de sprijinul artileriei române și, după un atac energic au cucerit pe 4 iulie cetatea Nicopol.

Trecerea Dunării de către armata română[modificare | modificare sursă]

Marele cartier general român a hotărât pe 11 iulie să răspundă cererilor rușilor și să faciliteze concentrarea de trupe țariste la Plevna prin trimiterea unei brigăzi de infanterie și a alteia de cavalerie la Nicopol. Pe 16 iunie primele unități române au traversat Dunărea și controlul orașului Nicopol a fost preluat în întregime de români.

Marele duce Nicolae a hotărât să atace cu toate forțele Plevna. Atacurile rușilor au fost respinse cu pierderi foarte mari de apărarea foarte hotărâtă a turcilor[8]. . Într-o telegramă cifrată, marele duce Nicolae s-a adresat princepelui Carol I cerându-i ajutorul: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunarea cu armata după cum dorești. Între Jiu și Corabia demonstrațiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mișcșrilor mele” [8]

Principele Carol I a acceptat propunerea marelui duce Nicolae să devină comandantul suprem al trupelor ruse și române de la Plevna. Condițiile de cooperare urmau să fie discute ulterior. În seara zilei de 19 iulie, noi unități române au traversat Dunărea, iar artileria de pe malu stâng al fluviului și-a intensificat bombardamentele. În plus, armata română a fost reorganizată pe 23 iulie în vederea îndeplinirii noilor sarcini. Astfel, a fost creată Armata de operațiuni de sub comanda generalui Alexandru Cernat, (43.414 militari, 7.170 cai, 110 tunuri). Pentru apărarea frontierei dunărene a fost creat Corpul de observație 11.380 militari, 1.350 cai, 74 tunuri), iar milițiile din Oltenia au fost mobilizate.

În urma discuțiilor celor două părți, s-a hotărât ca la baza cooperării să fie pusă respectarea unității de comandă a armatei române, iar la Plevna să se constituie o sungură grupare ruso-română numită „Armata de vest”, pusă sub comanda principelui Carol I. Până pe 25 august, trei divizii române s-au alăturat Armatei de vest. În această zi, consiliul de război aliat a hotărât ca să fie lansat un al treilea asalt asupra Plevnei pe 30 august 1877.

Asediul Plevnei și bătălia de la Rahova[modificare | modificare sursă]

Fortificațiile de la Plevna ocupau o poziție strategică extrem de importantă. Aici se încrucișau mai mult căi de comunicație importante care legau Nicopole, Rusciuk, Sofia, Tîrnovo și Philippopolis. Asalturile Armatei de vest s-au desfășurat în condiții extrem de grele: în afara terenului accidentat, a fortificațiilor foarte puternice, serviciile de contrainformații nu obținuseră toate datele necesare despre plasarea în teren a redutelor otomane. La sfârșitul primei zile a celui de-al treilea asalt al Plevnei singurul câștig a fost ocuparea redutei Grivița 1 de către români.

Consiliul de război din 1 septembrie a tras învățămintele necesare din eșecul celui de-al treilea atac al Plevnei. La acest consiliu au participat pe lângă principele Carol I, țarul Alexandru, marele duce Nicolae, ministrul rus de război și o serie de generali ruși. S-a hotărât să se înceteze orice atac direct, în schimb urmând să se întărească încercuirea fortificațiilor otomane și împiedicarea aprovizionării celor asediați. Rusia urma de asemenea să aducă în zonă trupe proaspete. După două zile de lupte, fortificațiile de la Rahova au fost cucerite, aceasta fiind o victorie fiind obținută cu participarea exclusivă a militarilor români.

Odată cu întărirea încercuirii Plevnei, situația trupelor otomane a devenit foarte critică. Osman Pașa a refuzat oferta aliată de capitulare. În schimb, în condițiile crizei de muniție, alimente și furaje, comandamentul otoman a hotărât părăsirea Plevnei și retragerea spre Sofia. În noaptea de 27 – 28 noimebrie, otomanii au încercat să părăsească Plevna la adăpostul întunericului și ceței. Manevrele unei mase de oameni de aproximativ 50.000 de oameni (militari și civili care doreau să plece odată cu armata) nu au rămas neobservate. Românii au fost cei care au remarcat primii că otomanii au părăsit reduta Grivița 2. După acest moment a urmat o avalanșă de evenimente, care au culminat cu capitularea necondiționată a lui Osman Pașa în fața colonelului Mihail Cerchez. Gruparea otomană care a capitulat în frunte cu Osman Pasa mai număra 10 generali, peste 130 de ofițeri superiori, 2.000 de ofițeri inferiori și aproximativ 40.000 de soldați. Au fost capturate peste 70 de tunuri și un mare număr de arme de infanterie. [9]

Bătăliile de la Vidin și Smîrdan[modificare | modificare sursă]

Pentru a exploata rapid și hotărâtor victoria de la Plevna, s-a luat hotărârea ca armata română să se deplaseze în regiunea Vidinului, pentru zdrobirea forțelor otomane din nord-vestul Bulgariei, care amenințau flancul drept al rușilor. Pentru continuarea acțiunilor la sud de Balcani cu forțe sporite, trupele ruse care staționau în Nicopol și Rahova au fost înlocuite cu unități române. Pentru nimicirea gruparii turcesti de la Vidin si cucerirea acestei cetati, ,a fost destinat Corpul de vest. Trupele romane de pe malul stang al Dunarii au primit ordin sa se concentreze in Oltenia, cu fortele principale in zona Calafat, si sa intervina cu artileria in sprijinul marilor unitati care urmau sa atace Vidinul; ele aveau, totodata, misiunea de a participa la lichidarea unor eventuale incercari otomane de fortare a fluviului in aceasta zona.

Deplasarea trupelor române spre Vidin s-a făcut în condiții forte grele, pe un ger de până la -25 grade, pe drumuri troienite și sub atacul continuu al cavaleriei otomane. Vidinul reprezenta un centru de comunicații important, care asigura accesul spre interiorul Peninsulei Balcanice. Otomanii au construit o serie de poziții întărite pentru a-și asigura legătura cu exteriorul la Tatargik, Novoselce, Rupcea, Rainovcea, Inova si Kapitanovcea,aliniament care constituia centura principala exterioara de aparare a Vidinului. Astfel organizata pentru aparare, cetatea Vidin dispunea de 12 000 de militari bine inarmati, aflati sub comanda lui Izzet pasa, cunoscut ca un general energic si inteligent. Garnizoana otomana era pregatita pentru o rezistenta de lunga durata, dispunand de suficiente cantitati de alimente si munitii; pozitiile inaintate, mai ales cele de la Smardan si Inova, scoteau practic Vidinul de sub bataia artileriei adverse amplasata dincolo de centura fortificatiilor exterioare. Comandamentul român a hotărât să atace pentru început centura de fortificații din jurul Vidinului. Pe 9 ianuarie, toate satele întărite din jurul Vidinului (Tatargik, Novoselce, Rupcea, Rainovcea, Inova și Kapitanovcea ) au fost atacate și cucerite concomitent. În sprijinul atacului trupelor terestre de pe malul drept al Dunării au intervenit unitățile de artilerie de la Calafat și Ciuperceni. Vidinul era apărat pe peste 15.000 de infanteriști, peste 2.100 de cavaleriști și artileriști cu 84 de tunuri. După cucerirea centurii de fortificații exterioare, armata română s-a pregătit pentru asaltul final al Vidinului. Artileria română a bombardat neîncetat pozițiile otomane până pe 22 ianuarie, când s-a comunicat încheierea unui armistițiu ruso-turc. Pe 12 februarie 1878, trupele române au pătruns în Vidin, iar a doua zi în cetatea Belogradcik. Cucerirea Vidinului a încheiat participarea victorioasă a armatei române la Războiul de Independență. Armata română avea să-și facă intrarea triumfală în București pe 8 octombrie 1878. Independența României a fost recunoscută de marile puteri pe 13 iulie 1878.

Urmări[modificare | modificare sursă]

Tratatul de pace dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman a fost semnat la San Stefano pe 3 martie 1878. Imperiul Rus nu s-a arătat dispus să-și respecte promisiunile făcute în tratatul semnat pe 4 aprilie 1877 de consulul rus Dimitri Stuart (cu aprobarea țarului Alexandru al II-lea) și de premierul român de la acea dată, Mihail Kogălniceanu. La conferința de pace de la Berlin din 1878 s-a decis ca Rusia să recunoască României independența, să cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării, inclusiv portul Constanța, și mica Insulă a Serpilor. În schimb, Rusia ocupa pe post de „compensație” județele din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad), care reintraseră în componența Moldovei după Războiul Crimeii prin prevederile Tratatului de la Paris din 1856. Principele Carol I a fost profund nemulțumit de impunerea acestor cedări, care contravenea în mod flagrant cu tratatul ruso-român de pe 4 aprilie 1877. Otto von Bismarck a reușit să-l convingă pe principe să accepte acest aranjament, care oferea noi oportunități României din punct de vedere economic datorită accesului la Marea Neagră și controlului asupra traficului pe Dunăre[10].

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară, Istoria Militară a Poporului Român, Editura Militară, București, 1987, p.825
  2. ^ Мерников А. Г., Спектор А. А. Всемирная история войн. — Минск: 2005. — С. 376.
  3. ^ Efectivele armatei imperiale ruse în luna mai 1877 pe frontul din Europa
    GRUPĂRI DE FORȚE Forțe
    Batalioane de infanterie Escadroane de cavalerie Sotnii cavalerie Baterii de artilerie
    Corpul 4 armată Diviziile 16 și 30 infanterie
    Divizia 4 cavalerie
    25 12 6 18
    Corpul 8 armată Diviziile 9 și 14 infanterie
    Divizia 8 cavalerie
    24 12 6 18
    Corpul 9 armată Diviziile 5 și 31 infanterie
    Divizia 9 cavalerie
    24 12 6 18
    Corpul 11 armată Diviziile 1 și 2 infanterie
    Divizia 11 cavalerie
    24 12 6 18
    Corpul 13 armată Diviziile 1 și 35 infanterie
    Divizia 13 cavalerie
    24 12 6 18
    Corpul 14 armată Diviziile 17 și 16 infanterie
    Divizia 8 cavalerie
    24 _ 24 19
    Alte unități și mari unități
    Divizia de cazaci de Caucaz _ ½ 20 4
    Brigada 4 vânători 4 _ _ 2
    Brigada 3 săpători 5 (geniu, pontonieri.
    căi ferate
    _ _ _
    Brigada 4 săpători 5 (geniu, pontonieri.
    căi ferate
    _ _ _
    9 regimente cazaci de pe Don _ _ 54 _
    1 sotnie cazaci din Caucaz _ _ 1 _
    Artilerie de asediu 1 _ _ 9 companii
    Rezerva de infanterie 10 _ _ _
    Total 25 ½ 75 Echivalentul a
    9 baterii
    TOTAL GENERAL 193 (182 infanterie) 72 ½ 135 136
    Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară, Istoria Militară a Poporului Român, Editura Militară, București, 1987, pp. 612-613
  4. ^ Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară, Istoria Militară a Poporului Român, Editura Militară, București, 1987, p 826,
  5. ^ Efectivele armatei otomane pe frontul din Europa
    GRUPĂRI DE FORȚE Forțe Raion de dispunere
    Batalioane de infanterie Escadroane de cavalerie Baterii de artilerie
    Corpul de la Vidin 44 6 10 Vidin-Lom
    Palanka-Belogradcik
    Corpul de la Rusciuk 30 2 2 Rahova-Nicopol
    Șiștov-Rusciuk
    Plevan
    Gruparea de la Silistra 30 4 1 Turtucaia-Silistra
    Gruparea din Dobrogea 24 12 7 Medgidia-Hârșova
    Tulcea-Babadag
    Constanța
    Gruparea Sofia-Târnovo 42 9 3 Sofia-Zlatița
    Tânovo-Pasul Șipka
    Armata de Șumla 50 31 17 Razgrad-Șumla-Iambol
    Divizia de la Varna 12 2 2 Varna
    Total 234 66 42 186.000 de soldați

    Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară, Istoria Militară a Poporului Român, Editura Militară, București, 1987, p. 616

  6. ^ Scafes, Cornel, et. al., Armata română în războiul de independență 1877–1878. București, Editura Sigma, 2002, p. 149
  7. ^ Новосельский С.А., Каминский Л.С. Потери в прошлых войнах (1756-1918). Medgiz, Moscova, 1947, pp. 36, 37
  8. ^ a b http://www.archive.org/stream/reminiscencesofk00kremiala "Reminiscences of the KING OF ROMANIA", Edited from the original with an Introduction by Sidney Whitman, Authorized edition, Harper& Brothers: New York and London, 1899
  9. ^ Tabel comparativ al efectivelor otomane și ruso-române în luptele pentru cucerirea Plevnei
    Faze ale operației pentru ocuparea Plevnei Trupe otomane Trupe ruse Trupe române Total trupe aliate Raport de forțe
    A doua bătălie 24.000 30.000 _ 30.000 1/1,23
    A treia bătălie 35.000 52.100
    58,3%
    38.000 91.000 1/2,6

    Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară, Istoria Militară a Poporului Român, Editura Militară, București, 1987, p. 611

  10. ^ http://www.archive.org/stream/reminiscencesofk00kremiala "Reminiscences of the KING OF ROMANIA", Edited from the original with an Introduction by Sidney Whitman, Authorized edition, Harper& Brothers: New York and London, 1899, pp.15-20.