Sași

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Pagina „Sas” trimite aici. Pentru alte sensuri vedeți Sas (dezambiguizare)
Biserică fortificată săsească, Biertan

Sașii transilvăneni (în germană Siebenbürger Sachsen, colocvial Sachsen) sunt o populație de origine etnică germană, stabilită în sudul și în nord-estul Transilvaniei începând cu mijlocul secolului al XII-lea.

Colonizarea sașilor în Transilvania a fost inițiată de regele Géza al II-lea (1141-1162) al Ungariei, fiind justificată, în esență, prin rațiuni de ordin economic și militar. Timp de câteva decenii, sarcina principală a coloniștilor germani a fost apărarea graniței Regatului Ungar din sudul Transilvaniei. Procesul colonizării germane în Transilvania a continuat până spre sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul veacului următor.

Nume[modificare | modificare sursă]

Ţărani saşi din zona Sibiului în jurul anului 1900
Săsoaică din Hărman.
Începutul sec. XX

Originea numelui pe care l-au purtat locuitorii în urma colonizării Transilvaniei de către coloniștii germani a căror proveniență de bază a reprezentat-o regiunea Renania, este controversată și încă nelămurită în rândul cercetătorilor.[1] Deoarece un numar relativ mic al coloniștilor erau de origine saxonă, așa cum rezultă și din studiul dialectului săsesc, se constată într-un mod surprinzător și paradoxal, că numele de "sași" a fost preluat de ei înșiși începând cu secolul al XIV-lea. Primele mențiuni documentare din secolul al XII-lea și începutul secolului al XII-lea fac referire la „Flandrenses”, „Saxones” și „Theutonici”. Documentele din arhivele papale din aceeași perioadă preferă denumirea de „Theutonici”, iar documentele arpadiene îi numește „Saxones”.[2] Mult mai rar, documentele papale fac referire la „Flandrenses” sau „Saxones”. Wilfried Loth consideră ca și majoritatea cercetătorilor că numele folosite se referă la aceeași populație.[3]

Denumirea de "sași" (Saxones) dată coloniștilor este atestată documentar doar în 1206, cînd regele Andrei al II-lea al Ungariei (1205-1235) a conferit privilegii sașilor (în latină primi hospites regni) din Cricău (Krakau), Ighiu (Krapundorf) și Romos (Rumes) și le-a asigurat un statut juridic propriu. Deoarece în cancelaria regală s-a încetățenit denumirea de "sas", germanii din Ardeal au fost denumiți în mod unitar sași.[4] La începuturile colonizării, denumirea de "sași" era dată minerilor săraci și persoanelor condamnate din Saxonia. [5]

Limba vorbită de sași a fost numită de sași, în dialectul săsesc saksesch (în germană sächsisch) abia relativ de curând, în timp ce țăranii înșiși își desemnau modul de vorbire ca detsch (în germană deutsch), adică germană, în timp ce germana literară (în germană hochdeutsch) era denumită în dialectul săsesc muëseresch, adică „limba soldaților austrieci”, văzuți de ei ca străini.[6]

Karl Kurt Klein a avansat ideea că sașii nefiind „Saxones”, au primit numele de la cineva din afara Transilvaniei. În susținerea conceptului stau numele localităților întemeiate pe timpul colonizării, consemnate mai târziu, care conțin cuvântul „deutsch” (exemplu: Deutsch-Kreuz - Criț). Aceste nume au fost comparate cu „Sachsenhausen” (Săsăuși), în dialect „Sessenhousn”.[7] Cum termenul de „Sassen” este folosit în Saxonia Inferioară și îi desemnează pe saxoni, induce ideea că primii coloniști germani au fost saxoni și de aceea și-au dat ei înșiși numele de „sași” (Sassen). Cuvântul „Sassen”, în dialectul săsesc „Sessen”, înseamnă pe lângă numele lor și „locuitor” sau „încetățenit”. Cercetătoarea Annelise Thudt precizează în schimb că numele de „Untergesäss” și „Obergesäss” nu indică implicit că locuitorii acestor localități se considerau saxoni.

Cu mult timp după încheierea procesului de colonizare, s-a constatat că locuitorii au preluat numele de „sași” dintr-o pronunție nesaxonă „Sachsen”. Această proveniență a fost stabilită prin studierea foneticii dialectului săsesc, rezultând ideea că ar trebui să sune „Sasse” dar de fapt era pronunțat „Sachse”.[8] Alte ipoteze ar fi că:

  • germanii din Transilvania au preluat termenul de „Saxones” din cancelariile regale.
  • termenul de sas ar proveni de la particula „szász” pe care ungurii o atașau localităților locuite de către coloniști germani, chiar dacă la localitățile similare din Ungaria particula folosită era „németi”.[9]

Acest fapt susține ipoteza că în cancelaria maghiară se dorea o diferențiere netă între germanii din Transilvania și din Spiss față de cei așezați în Panonia. Această deosebire apare și în harta publicată de către Mályusz Elemér în 1939 în revista „Századok”.[10]

„...Explicația că, în ochii slavilor și maghiarilor, „sas” ar însemna „colonist german”, nu are niciun suport, germanii din Ungaria fiind și ei coloniști în aceeași măsură ca și sașii din Transilvania. Dacă cumva slavii de apus înțelegeau prin „sas” miner, lucru de altfel îndoielnic, această diferențiere frapantă rămâne fără explicație, deoarece numai o foarte mică parte a locuitorilor germani din Transilvania se ocupau într-adevăr cu mineritul. Numele de „sași” a fost folosit de toate popoarele din Transilvania, nu numai de germani. Dacă românii din Transilvania folosesc cu precădere acest nume, în Moldova și în Țara Românească s-a impus folosirea denumirii de neamț.”
Thomas Nägler - Așezarea sașilor în Transilvania, București, Editura Kriterion, 1992, p. 197.

Așezările medievale[modificare | modificare sursă]

Primii coloniști - germani (franci), valoni și flamanzi - au provenit din teritoriile situate în bazinele râurilor Rin și Mozela. Pe lângă coroana maghiară, un rol important în procesul colonizării germane în sudul Transilvaniei l-au jucat Ordinul cavalerilor teutoni, mănăstirea cisterciană Igriș, din Banat precum și abația cisterciană Cârța din Țara Făgărașului. Teritoriul din sudul Transilvaniei colonizat cu germani are o suprafață de aproximativ 30.000 km².

Sub aspect teritorial-administrativ, teritoriile locuite de sași au fost organizate în Comitatul Sibiului sau Provincia Sibiului. Ulterior, în prima jumătate a veacului al XIV-lea, în perioada guvernării regelui angevin Carol Robert de Anjou, probabil între anii 1325 - 1329, sașii se vor organiza in cadrul unor scaune săsești.

Sașii au trăit conform obiceiurilor lor vechi; se autoguvernau, organizați fiind într-o unitate administrativă mare numită Königsboden. Existau însă și numeroase așezări săsești situate în afara acestui areal. Microregiunile populate de sași erau:

  • În sudul Podișului Transilvaniei (de la Orăștie până la Drăușeni):
    • Altland (spațiul dintre Olt și Hârtibaciu),
    • Weinland (regiunea dintre cele două Târnave),
    • Waldland (spațiul dintre Hârtibaciu și Târnava Mare),
    • Zekeschgebiet (rom. Ținutul Secașelor)
    • Unterwald (spațiul din preajma Sebeșului și a Orăștiei)
  • La est de munții Perșani
  • În nordul Podișului Transilvaniei (în nordul Ardealului)

Biserici săsești[modificare | modificare sursă]

Stilurile arhitectonice ale bisericilor săseşti contemporane din Ţara Oltului (Altland)[11][12]

Multe din bisericile săsești care aparțin stilului romanic au fost ridicate în localitățile mai mici cam în aceeași perioadă și au fost construite pe baza unei idei unitare[12]. Analizând stilul arhitectonic, W.Horwath trage concluzia că edificiile așezărilor indică faptul că cele mai vechi construcții romanice au fost construite în capitulul Sibiului și Cincu, după care colonizarea s-a desfășurat „radial". Pe aceste teritorii, susține W.Horwath, se diferențiază două tipuri de biserici romanice, care ar putea corespunde la două etape de colonizare, bineînțeles, făcute de două grupuri de coloniști distincte. Grupul bisericilor cu turn vestic și plan alungit (Sibiu, Șelimbăr, Cisnădie, Cisnădioara, Hosman și eventual Bradu) și bazilicile de dimensiuni mici, fără turn (Cașolț, Vurpăr, Daia, Roșia, Nocrich, Alțâna și eventual Marpod). Al doilea grup se extinde la est până la Alțâna, de unde colonizarea s-a făcut spre nord(Gușterița, Șura Mică, Șura Mare, Hamba, Slimnic, Cristian, Rusciori), la est de Alțâna facându-și apariția formele sobre ale romanicului. De asemenea poate fi urmărită răspândirea stilului romanic spre est până în capitulul Rupea și pe Valea Homorodului.

Walter Horwath este de părere că în scaunele Miercurei și Sebeșului colonizarea a început mai târziu, având ca punct de plecare cetatea Sibiului spre cursul mijlociu al Mureșului și că bisericile ridicate la Drăușeni și Orăștie, au fost făcute de abia în perioada gotică. Ca direcție principală, analizele lui W.Horwath făcute pe baza arhitecturii ecleziastice se suprapun în linii mari peste mențiunile din diploma andreană. Datările lui W.Horwath, corectate parțial de Virgil Vătășianu[13], trebuiesc privite cu o oarecare prudență, deoarece nu se știe de fapt cam câte generații de locuitori au contribuit la construirea acestor biserici.[14]

În prezent, cercetările specialiștilor au conturat ideea că edificarea bazilicilor romanice din provincia Sibiului nu poate precede anul 1200, chiar și în zonele în care colonizarea a fost timpurie. Conform acestei afirmații, dacă stabilirea unor coloniști s-ar fi făcut de exemplu în anul 1150, începerea edificării unei biserici de piatră romanice putea fi demarată abia de la a treia generație de locuitori. Este adevărat că au fost și biserici care au fost construite în deceniile 2 și 3 ale secolului al XIII-lea. Un exemplu edificator fiind biserica de la Cisnădioara a cărei datare este plasată la începuturile arhitecturii ecleziastice săsești. Conform cercetărilor făcute de arheologul Radu Heitel, această biserică care a fost donată de Gocelinus cistercienilor din Cârța în 1223, era abia începută la momentul donării sale, construite fiind doar corul și fundația navelor[15]. Bazilica din Cisnădioara a fost cel mai probabil terminată la începutul deceniului 8 al secolului al XIII-lea, iar detaliile stilistice din ultima fază a construcției nu pot da indicii la întemeierea așezării, datată de altfel în secolul al XII-lea.

Cercetările arheologice făcute la Mediaș, Gîrbova, Sebeș, Viscri și Drăușeni, au evidențiat prezența unor întreruperi în construcția bisericilor săsești timpurii, precum și mai multe faze ale edificarii acestora. Încercarea lui Horwath de etapizare a colonizării săsești pe baza studierii clădirilor ecleziastice va putea fi fundamentată de abia la încheierea investigațiilor arheologice a tuturor bisericilor din provincia Sibiului(multe dintre ele precedate de bazilici romanice), inclusiv a celor gotice.

Thomas Nägler susține că încheierea colonizării săsești în Transilvania s-ar fi produs în jurul anului 1224 și că ulterior acestei date doar un numar minor de așezări au mai fost întemeiate prin fenomenul de roire.[14]

Organizarea medievală[modificare | modificare sursă]

Organizarea legală[modificare | modificare sursă]

Drepturile și obligațiile coloniștilor germani au fost incluse în așa-numitul Andreanum (în germană, Goldener Freibrief der Siebenbürger Sachsen), act emis în anul 1224 de regele Andrei al II-lea al Ungariei. Prin acest important document erau confirmate populației germane, așezată pe teritoriul cuprins intre Drăușeni și Orăștie, autonomia teritorial-administrativă, jurisdicțională și bisericească, fiind stipulate concomitent și obligatiile sale față de regii Ungariei. Comunitățile sătești erau conduse de un primar (în germană Honn, Hann, Ortsvorstand, Dorfrichter).[16]

O dată cu introducerea regimului dualist austro-ungar și cu desființarea Universității Națiunii Săsești (Sächsische Nationsuniversität) sașii și-au pierdut baza autonomiei lor. Practic, începând cu 1867 principala instituție reprezentativă pentru sași a fost Biserica Luterană, care a preluat, printre altele, administrarea învățământului săsesc. Din acest punct de vedere, situația nu s-a schimbat în 1918, când Transilvania a devenit parte componentă a României Mari. Statul român nu recunoștea drepturi corporative minorităților, astfel că Biserica Luterană a trebuit să facă mari eforturi pentru a putea susține financiar învățământul săsesc. Această situație a durat până în 1940, când autoritatea asupra școlilor a fost preluată de Grupul Etnic German din România, recunoscut ca persoană juridică în urma unui decret-lege emis la 28 noiembrie 1940 de mareșalul Ion Antonescu. O dată cu instaurarea comunismului, întreg sistemul școlar, inclusiv școlile cu predare în altă limbă decât cea română, a fost administrat exclusiv de statul român.

Organizații religioase[modificare | modificare sursă]

Pe lângă Ordinul Cavalerilor Teutoni, alte organizații religioase importante dezvoltării comunităților germane erau abațiile cisterciene de la Igriș, din Banat și Cârța din Făgăraș. Cea mai timpurie formă de organizare a sașilor a vizat viața religioasă, Prepozitura Sibiului fiind fondată încă înainte de 20 decembrie 1191. În primii săi ani de existență, prepozitura includea teritoriile capitlurilor de Sibiu, Nocrich și Brașov, adică zonele de colonizare primară a sașilor pe teritoriul Transilvaniei.

Învățământul[modificare | modificare sursă]

Încă din secolul al XIV-lea, sașii din Transilvania au început să înființeze școli primare, astfel că la începutul secolului al XVI-lea exista câte o școală primară în aproape fiecare comună săsească.

În 1541 s-a înființat primul gimnaziu săsesc, iar în anul 1722 s-a introdus învățământul obligatoriu pentru națiunea săsească. [1]

Regionalismele limbii săsești (germană: siebenbürgisch-sächsiche Mundart) au dus de la începutul istoriei sașilor la necesitatea unei limbi scrise care a fost și este până azi limba germană.

Fortificarea orașelor[modificare | modificare sursă]

Invazia mongolă din 1241 - 1242 a distrus în mare parte regatul ungar. Deși sașii au făcut tot ce au putut pentru a rezista, multe așezări ale lor au fost distruse. Înaintea invaziei multe orașe transilvănene au fost fortificate și erau dezvoltate economic. Multe erau apărate de către Kirchenburgen - biserici fortificate cu ziduri masive. Expanisunea rapidă a orașelor populate de sași a dat Transilvaniei numele german de Siebenbürgen (în latină Septem Castra), făcându-se referire la șapte din orașele fortificate:

Nu se știe cu exactitate care șapte localități săsești au stat la originea denumirii „Siebenbürgen”, cele "Șapte Cetăți", existând azi opinii diferite asupra statutului pe care l-au ocupat așezările săsești care au alcătuit inițial numele (lipsesc dovezi scrise în acest sens).

Clasă privilegiată[modificare | modificare sursă]

Așezarea germanilor în regatul medieval al Ungariei
(după Wilfried Krallert)
Cărămiziu: zone colonizate în evul mediu cu germani, încă locuite de aceştia în secolul XX;
Haşurat vertical cu roşu: zone colonizate în evul mediu cu germani, depopulate în secolele XVI-XVII.
Biserica evanghelică şi şcolile sale în anul 1904

Împreună cu nobilimea din Transilvania, cu cler și cu secui, sașii au fost membri ai Unio Fraterna, cunoscută mai ales (în mod greșit) ca Unio Trium Nationum, încheiată în 16 septembrie 1437 în contextul Răscoalei de la Bobâlna conduse de Antal Nagy Budai. Prin această înțelegere cele patru națiuni (în sensul medieval al termenului) și-au promis sprijin mutual împotriva primejdiilor din afară (expansiunea otomană) și dinăuntru (răscoalele țărănești), fapt care a dus la excluderea tacită a românilor, evreilor, grecilor și armenilor de la viața politică a Transilvaniei.

De-a lungul reformei protestante, majoritatea sașilor au trecut la Lutheranism. Principatul Transilvaniei fiind unul dintre cele mai tolerante state europene în privința religiei, sașii și-au putut păstra religia. Habsburgii au promovat catolicismul în țările controlate de ei, însă în rândul sașilor nu au avut loc treceri semnificative spre acea confesiune. În schimb au avut loc treceri ale unor comunități săsești la calvinism, ceea ce a dus pe termen lung la introducerea limbii de cult maghiare și asimilarea comunităților săsești respective (ex. la Cluj, Dej, Lona Săsească, Feneșu Săsesc etc).

Războaiele purtate de Ungaria și Monarhia Habsburgică împotriva Imperiului Otoman în secolele XVI-XVIII au dus la scăderea numărului sașilor transilvăneni și depopularea unor zone locuite anterior de sași (vezi harta alăturată). Odată cu intrarea Principatului Transilvaniei sub conducere habsburgică, grupul sașilor a început să se revitalizeze. Pe de altă parte, în sec. al XVIII-lea, Curtea de la Viena a colonizat în fundus regius, protestanți austrieci, așa numiții landleri. Dintre sașii transilvăneni numeroși au făcut carieră ca ofițeri și înalți funcționari ai Imperiului Austriac și, apoi ai Austro-Ungariei.

Pierderea statutului de clasă privilegiată[modificare | modificare sursă]

Aşezări săseşti în Transilvania (recensământul din 1890)

Împăratul Iosif al II-lea a încercat să desființeze Unio Trium Nationum la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, în efortul său de modernizare a imperiului și de înlăturare a organizării medievale. Deși acțiunile sale nu au avut efectul scontat, la intelectualitatea săsească a apărut conștiința minorității, ponderea numerică plasându-i pe sași într-o poziție de inferioritate față de naționaliștii unguri și români, care începeau să afirme argumentul demografic.

Pe durata Revoluției de la 1848 unii intelectuali sași au sprijinit încercările românilor de a obține drepturi politice. Astfel pastorul Stephan Ludwig Roth, care sprijinea idealurile române de obținere a unor drepturi politice, a fost executat de revoluționarii maghiari în timpul revoluției.

Deși încercarea forțelor maghiare de a obține un control mai mare asupra Transilvaniei a fost înfrântă de forțele austriece și ruse în 1849, Ausgleich-ul dintre Austria și Ungaria din 1867 a avut efecte negative asupra drepturilor politice ale sașilor. Pe perioada Austro-Ungariei, burghezia maghiară a declanșat o vastă politică de maghiarizare pentru a combate naționalismul tuturor celorlate grupuri etnice din partea maghiară a regatului.

La finalul primului război mondial, majoritatea sașilor au sprijinit unirea Transilvaniei cu Regatul României.

Al doilea război mondial și urmările sale[modificare | modificare sursă]

Aşezări germane în Transilvania de Sud şi Banat în 1940

Politica celui de-al Treilea Reich față de România a avut o influență nemijlocită asupra sorții populației germane trăitoare aici. Ca urmare a semnării Pactului de neagresiune germano-sovietic, pe 26 iunie 1940 Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia și Bucovina de Nord, incluse de Hitler într-un protocol secret spre a intra în sfera de influență sovietică. Înainte de intrarea trupelor sovietice, mulți germani din aceste teritorii au fost strămutați forțat în teritorii ale Reichului (Danzig din Prusia Răsăriteană - în prezent Gdańsk în Polonia -, Wartheland, Silezia Superioară, grupuri mai mici în Protectoratul Boemia și Moravia (Protektorat Böhmen und Mähren), Regiunea Sudetă, și în Lorena- Luxemburg (Lothringen-Luxemburg), în cadrul programului numit Heim ins Reich. Ulterior, guvernul de la Berlin a convenit cu cel din București și strămutarea germanilor din Bucovina de Sud și din Dobrogea, precum și din Vechiul Regat al României. Au fost afectate, în total, 214.630 persoane.

Ca urmare a Dictatului de la Viena, Transilvania de Nord a fost anexată Ungariei. Cu această ocazie, pentru prima dată în istorie, teritoriile locuite de sașii transilvăneni au fost despărțite și circa 70.000 de germani au (re)devenit cetățeni ai Ungariei. În urma tuturor acestor schimbări teritoriale, și prin strămutarea populației, numărul de etnici germani care locuiau în România a scăzut cu mai mult de o treime.

În februarie 1942, respectiv în mai 1943, Germania a încheiat înțelegeri cu Ungaria, respectiv cu România, în urma cărora etnicii germani apți pentru serviciul militar, deși cetățeni ungari (în Transilvania de Nord, intrată în componența statului ungar prin Dictatul de la Viena) sau cetățeni români (în Transilvania de Sud, rămasă în componența României), au putut fi încorporați în unități militare germane regulate, în Waffen-SS, în întreprinderi cu producție de război ori în Organizația Todt (o unitate specială care a avut în timpul războiului misiunea de a construi buncăre și de a executa alte lucrări de geniu). Ca urmare a acestor acorduri, mulți dintre etnicii germani din România (sași transilvăneni și șvabi bănățeni) s-au înrolat voluntar în unitățile Waffen-SS (în total, aproximativ 63.000 persoane), câteva mii servind în unitățile speciale de intervenție ale Serviciului de Securitate SS (SD-Sonderkommandos ), dintre care cel puțin 2000 etnici germani s-au înrolat în unitățile de pază ale lagărelor de concentrare (KZ-Wachkompanien ), dintre care unii au servit în lagăre de exterminare, preponderant în Auschwitz și Lublin.[17] Aproximativ 15% din etnicii germani din România care au servit în armata germană au murit în război. Din supraviețuitori s-au întors în România numai câteva mii.

Biserica fortificată din Felmer și ruinele fostei școli luterane

După 23 August 1944, când trupele sovietice au ocupat România, mulți din sașii din Transilvania de Nord, în special cei din Țara Năsăudului, ca și șvabii din Banat, au fost evacuați de Germania, astfel că circa 100.000 dintre ei au fugit din calea Armatei Roșii.

Pentru cei rămași în România au urmat încadrarea în Detașamente de muncă obligatorie [18] și deportări în Uniunea Sovietică și în Bărăgan. Sașii rămași nu au fost expulzați de guvernarea comunistă. Statul român s-a remarcat însă prin așa-numită "vindere" a minorităților, care i-a afectat pe etnicii germani din România, ca și pe evrei. Practic, guvernul federal german plătea o anumită sumă de bani pentru fiecare etnic german care primea acordul autorităților de la București de a emigra.

Fiind considerați Auslandsdeutsche ("germani din străinătate") de către guvernul german, sașii din Transilvania au primit dreptul la cetățenie germană. Cei mai mulți dintre ei au emigrat în Germania, atât înainte de căderea comunismului, cât și în primii ani de după 1989. Ca urmare a emigrărilor masive, numărul sașilor din România a scăzut foarte mult.

În general, ajunși în Germania, sașii veniți din Ardeal s-au așezat compact, în zone care seamănă cu Transilvania. Lângă Köln există o zonă deluroasă similară cu relieful ardelean, iar acolo s-a stabilit o comunitate destul de mare de sași. La fel s-a întâmplat și în alte părți din Germania. Mulți sași emigrați se întorc să viziteze zona din care au plecat. Deoarece vin mai ales în timpul concediilor de vară, s-au ales cu supranumele de Sommersachsen (sași de vară).[19]

Evoluția demografică a sașilor transilvăneni de-a lungul secolului XX[modificare | modificare sursă]

Conform datelor recensământului din 1930 unitățile administrative cu pondere săsească importantă au fost:

Întâlnirile anuale ale sașilor transilvăneni[modificare | modificare sursă]

Întâlnirile tradiționale ale sașilor transilvăneni au loc de Rusalii la Dinkelsbühl (începând din anul 1951), respectiv toamna la Biertan (din 1990). În anul 2008 întâlnirea sașilor a fost inițial programată să aibă loc la Mediaș, însă ca urmare a trecerii primarului Mediașului de la FDGR la PDL,[20] întâlnirea avut loc pe 20 septembrie 2008 tot la Biertan.[21]

Personalități[modificare | modificare sursă]

în ordine alfabetică:

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Gündisch, Konrad. Siebenbürgen und die Siebenbürger Sachsen (Bonn: Langen Müller, 1998)
  • Mărculeț, I., & Mărculeț, C. (2009). Germans in Romania between the 1930s and the 2002s – Geographical Aspects. Forum geografic, VIII(8), 146-151 (http://forumgeografic.ro/wp-content/uploads/2009/8/Marculet.pdf).
  • Milata, Paul. Zwischen Hitler, Stalin und Antonescu: Rumäniendeutsche in der Waffen-SS (Köln, Weimar, Wien: Böhlau Verlag, 2007)
  • „Geschichte der NordsiebenburgSachsen” (Istoria sașilor din nordul Transilvaniei), Michael Kroner, 2009 - [2] [3]

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Așezarea sașilor în Transilvania: studii, Thomas Nägler, Editura Kriterion, 1981
  • Românii și sașii până la 1848: relații economice, sociale și politice, Thomas Nägler, Editura Thausib, 1997
  • Transformări sociale la sașii ardeleni după 1945, Rudolf Poledna, Presa Universitară Clujeană, 2001

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ G.D.Teutsch - Über den Namen der Siebenbürger Sachsen, în: Archiv, vol.I, 1845, p.13-177; A.Scheiner - Sachse, sächsisch, în: (Kbl- Korrespondenzblatt des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, vol.I-53, 1884-1929.), vol.9, 1886, p.127-128; K. K. Klein - Saxones vel Teutonici, în: Kbl, vol.53, 1930, p.78-83 și A.Scheiner - Die Entstehung des Namens der Siebenbürger Sachsen, în: Siebenbürgische Vierteljahrsschruft, continuarea lui Kbl, vol.54-64, 1931-1941(Sieb), vol. 60, 1937, p.104-105.
  2. ^ W.Loth - „Theutonici” în Siebenburgen. Zum Problem des Namens der deutschen Einwanderer, în:(Sbg)Siebenbürgisches Archiv(editura Böhlau, Köln-Wien, vol.I,1962 și urm.), Archiv, vol.8, 1971, p.250-259.
  3. ^ Ibidem.
  4. ^ Sándor Vogel: Autonomia săsească în Transilvania
  5. ^ K. Gündisch, Autonomie de stări și regionalitate în Ardealul medieval, în: Transilvania și sașii ardeleni în istoriografie, Asociația de Studii Transilvane Heidelberg, Sibiu, Heidelberg, 2001, p. 33-53.
  6. ^ Die Sprache des siebenbürgisch-sächsischen Volkes
  7. ^ K. K. Klein, Der Volksname der Deutschen in Siebenbürgen, în: Transylvanica, p. 145.
  8. ^ K. K. Klein, Der Volksname der Deutschen in Siebenbürgen, în: Transylvanica, p. 145-146.
  9. ^ Ibidem; K.K.Klein - Németi-Orte in Ungarn und Siebenburgen, în:Transzlvanica, p.159-166.
  10. ^ E.Mályusz - Aközépkori magyar nemzetiségi politika în: Századok, vol.73, 1939, planșa XXII.
  11. ^ Dupa analiza făcută de către Thomas Nägler asupra rezultatelor cercetărilor arheologice din această zonă. Vezi Thomas Nägler - Așezarea saşilor în Transilvania, Bucureşti, 1992, Editura Kriterion, pag.141-143 şi planşa grafică XVII.
  12. ^ a b Walter Horwath Die Landnahme des Altlandes im Lichte der Kirchenbauten, în: Sieb. Vjschr., vol. 59, 1936, p.171-180.
  13. ^ V.Vătășianu - Istoria artei feudale în țările române, vol.I București, 1959, p.7-98.
  14. ^ a b Th. Nägler - Așezarea sașilor în Transilvania, București, 1992, Kriterion, p.142.
  15. ^ R.Heitel - Das romanische Baudenkmal von Cisnădioara(Michelsberg), în FoVLk., 17-2, 1974, p.49-59.
  16. ^ Siebenbürgisch-Sächsisches Wörterbuch. Bearb. von Adof Schullerus u.a. Bd. 1-8. 1924-2002. Berlin u.a.
  17. ^ Paul Milata: Zwischen Hitler, Stalin und Antonescu. Rumäniendeutsche in der Waffen-SS, Böhlau Verlag Köln, Weimar, Wien 2007, ISBN 978-3-412-13806-6
  18. ^ Detașamente de muncă obligatorie pentru germani, în județul Hunedoara, 1945-1948
  19. ^ Germania- Un brand mondial - Supliment al ziarului Cotidianul nr 195 (5147) 3-5 octombrie 2008
  20. ^ SbZ - Sachsentreffen wieder in Birthälm - Informationen zu Siebenbürgen und Rumänien
  21. ^ SbZ - 18. Sachsentreffen in Birthälm: "Lebendige Gemeinschaft“" - Informationen zu Siebenbürgen und Rumänien

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Biserici săsești

Etnografie

Istorie

Sașii în perioada comunistă