Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 Steagul Nato |
|
| Limbi oficiale | Engleză, Franceză |
| Secretar General' | Jaap de Hoop Scheffer(din 5 ianuarie 2004) |
| Înfiinţare | 4 aprilie 1949 |
| State membre | 28 |
| Sediul | Bruxelles, Belgia |
| Preşedintele Comitetului Militar | Giampaolo Di Paola |
| Site-ul oficial | www.nato.int |
| modifică | |
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO în engleză şi OTAN în franceză) este o alianţă politico-militară stabilită în 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat în Washington la 4 aprilie 1949. Actualmente cuprinde 19 state din Europa şi America de Nord.
Alianţa s-a format din state independente, interesate în mentinerea pacii si apararea propriei independenţe prin solidaritate politică şi printr-o forţă militară defensivă corespunzătoare, capabilă să descurajeze şi, dacă ar fi necesar, să raspundă tuturor formelor probabile de agresiune îndreptată împotriva ei sau a statelor membre. Iniţial, aceste state au fost: Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia, Olanda si SUA. La 18 februarie 1952, au aderat la tratat Grecia si Turcia, iar la 6 mai 1955, RFG a devenit membra NATO. Dintre actualii membri, ultima, a 16-a, care a intrat în alianţă a fost Spania, la 30 mai 1982.
La constituirea ei, ideea de baza a alianţei, menţinută timp de peste 50 de ani, era aceea a realizării unei apărări comune, credibile şi eficiente. În acest sens, în articolul 5 al Tratatului se specifica: „Partile convin ca un atac armat impotriva uneia sau a mai multora dintre ele in Europa sau in America de Nord va fi considerat ca un atac impotriva tuturor si, in consecinta, daca se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitand dreptul sau individual sau colectiv la autoaparare, recunoscut de articolul 51 al Cartei Natiunilor Unite, va da asistenta Partii sau Partilor atacate, prin luarea in consecinta, individual si concertat cu celelalte parti, a acelor masuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea fortei armate, pentru a restaura si a mentine securitatea zonei Nord-Atlantice.”
Această frază s-a referit la început la cazul în care URSS ar fi lansat un atac împotriva aliaţiilor europeni ai Statelor Unite, în urma căruia SUA ar fi trebuit să trateze Uniunuea Sovietică ca şi cum ar fi fost atacată ea însăşi. Totuşi temuta invazie sovietică din Europa nu a mai venit. În schimb, fraza a fost folosită pentru prima dată în istoria tratatului la 12 septembrie 2001 drept răspuns la Atentatele din 11 septembrie 2001.
Cuprins |
[modifică] State Membre
Grecia şi Turcia s-au alăturat alianţei în februarie 1952. Germania a aderat ca Germania de Vest în 1955, iar unificarea germană din 1990 a extins participarea Germaniei cu regiunile Germaniei de Est. Spania a fost admisă la 30 mai 1982, iar fostele ţări semnatare ale Pactului de la Varşovia au aderat fie la 12 martie 1999 (Polonia, Ungaria şi Cehia), fie în anul 2004 (România, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania şi Bulgaria). La 1 aprilie 2009 au aderat la NATO Albania şi Croaţia.
Franţa s-a retras din comanda militară în 1966, dar a revenit în 2009. Islanda, singura ţară membră NATO care nu are o forţă militară proprie, s-a alăturat organizaţiei cu condiţia de a nu fi obligată să participe la război.
[modifică] Istorie
La 17 martie 1948 Benelux, Franţa, şi Regatul Unit au semnat Tratatul de la Bruxelles care este o percuziune la înţelegerea NATO.
URSS şi statele aliate ei au format Pactul de la Varşovia în 1955 pentru a contrabalansa NATO. Ambele organizaţii au fost forţe oponente în războiul rece. După căderea Cortinei de Fier în 1989, Pactul de la Varşovia s-a dezintegrat.
NATO şi-a văzut primul angajament militar în Războiul din Kosovo, unde a pornit o campanie de 11 săptămâni împotriva statului Serbia şi Muntenegru între 24 martie şi 11 iunie 1999.
Trei foste ţări comuniste, Ungaria, Republica Cehă şi Polonia, s-au alăturat NATO în 1999 după ce au fost invitate, la 8 iulie 1997. La întâlnirea de vârf de la Praga (Republica Cehă) din 21 noiembrie-22 noiembrie 2002, şapte ţări au fost invitate spre a începe negocierile de aderare cu alianţa: Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia, Slovacia, Bulgaria şi România. Ţările invitate s-au alăturat NATO în 2004. Albaniei şi Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei li s-a comunicat că nu îndeplinesc criteriile economice, politice şi militare şi că vor trebui să aştepte. Croaţia a făcut o cerere abia în 2002.
Decizia lui Charles de Gaulle de a revoca comanda militară franceză în 1966 pentru a-şi dezvolta propriul program de descurajare nucleară, a necesitat relocarea Centralei NATO din Paris, Franţa la Bruxelles, Belgia până la 16 octombrie 1967. În timp ce centrala politică este amplasată în Bruxelles, centrala militară şi cea a Puterilor Aliate ale Europei (SHAPE) sunt localizate la sud de Bruxelles în oraşul Mons.
La 13 septembrie 2001, NATO a invocat, pentru prima dată în istoria sa, un articol din carta sa prin care se înţelege că orice atac asupra unui stat-membru este considerat un atac împotriva întregii alianţe. Asta a venit ca un răspuns la Atacul terorist de la 11 septembrie 2001.
La 10 februarie 2003 NATO a înfruntat o criză serioasă deoarece Franţa şi Belgia au împiedicat procedura de aprobare tacită în privinţa momentului la care s-ar lua măsuri protective pentru Turcia în cazul unui posibil război cu Irakul. Germania nu şi-a folosit dreptul de veto, însă a spus că susţinea vetoul.
La 16 aprilie 2003, NATO a fost de acord să preia comanda Forţei Internaţionale de Asistenţă pentru Securitate (ISAF) în Afganistan în august acelaşi an. Decizia a venit după cererea Germaniei şi Olandei, cele două naţiuni care conduceau ISAF la momentul înţelegerii. Ea a fost aprobată unanim de către toţi cei 19 ambasadori ai NATO. A fost prima oară în istoria organizaţiei când a avut loc o misiune în afara zonei atlantice. Canada a fost în original criticată pentru că i-a luat-o înainte ISAFei.
[modifică] Secretarii Generali ai NATO
| 1 | General Hastings Lionel Ismay |  Regatul Unit |
4 aprilie 1952 – 16 mai 1957 |
| 2 | Paul-Henri Spaak | .svg){kind=small} Belgia |
16 mai 1957 – 21 aprilie 1961 |
| 3 | Dirk Stikker |  Olanda |
21 aprilie 1961 – 1 august 1964 |
| 4 | Manlio Brosio |  Italia |
1 august 1964 – 1 octombrie 1971 |
| 5 | Joseph Luns | Olanda |
1 octombrie 1971 – 25 iunie 1984 |
| 6 | Lord Carrington | Regatul Unit |
25 iunie 1984 – 1 iulie 1988 |
| 7 | Manfred Wörner |  RFG |
1 iulie 1988 – 13 august 1994 |
| 8 | Sergio Balanzino | Italia |
13 august 1994 – 17 octombrie 1994 |
| 9 | Willy Claes | Belgia |
17 octombrie 1994 – 20 octombrie 1995 |
| 10 | Sergio Balanzino | Italia |
20 octombrie 1995 – 5 decembrie 1995 |
| 11 | Javier Solana |  Spania |
5 decembrie 1995 – 6 octombrie 1999 |
| 12 | George Robertson, Baron Robertson of Port Ellen | Regatul Unit |
14 octombrie 1999 – 1 ianuarie 2004 |
| 13 | Jaap de Hoop Scheffer | Olanda |
1 ianuarie 2004 – prezente |
| 14 | Anders Fogh Rasmussen |  Danemarca |
1 august 2009 (desemnat) |
| 1 | Sergio Balanzino | Italia |
1994 - 2001 |
| 2 | Alessandro Minuto Rizzo | Italia |
2001 - prezente |
[modifică] Aderarea României în NATO
România a solicitat formal aderarea la NATO în 1993. Un an mai târziu, România a fost primul stat care răspunde invitaţiei lansate de NATO de a participa la Parteneriatul pentru Pace, program destinat cooperării euro-atlantice în materie de securitate, cu rol major în procesul de includere a noi membri în NATO.
În aprilie 1999, NATO a lansat Planul de actiune în vederea admiterii de noi membri (Membership Action Plan - MAP). In cadrul acestui mecanism, România si-a elaborat propriul Plan national anual de pregătire pentru aderare (PNA), care stabileste obiective, măsuri si termene de realizare în vederea orientării, sustinerii si evaluării eforturilor făcute în pregătirea pentru aderarea la Aliantă.
La Summit-ul NATO de la Praga (21-22 noiembrie 2002), pe baza evaluării progreselor înregistrate de statele candidate, sefii de state si de guverne ai tărilor membre ale NATO au decis invitarea României, alături de alte sase state – Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, să înceapă convorbirile de aderare la Alianta Nord-Atlantică.
Ambasadorii statelor membre NATO au semnat Protocoalele de aderare la NATO pentru România si celelalte sase state invitate să adere, în cadrul unei ceremonii desfăsurate la Bruxelles la 26 martie 2003. După semnarea Protocoalelor, pentru acomodarea cu modul de lucru al NATO, statele invitate au fost implicate treptat în activitătile Aliantei, prin participarea, ca observatori, la lucrările majoritătii structurilor aliate.
La 29 martie 2004, România a aderat la NATO.
[modifică] Vezi şi
[modifică] Legături externe
- Site-ul oficial al NATO
- Forţa de Răspundere a OTAN - Articol
- Misiunea română la NATO
- Textul Tratatului Nord-Atlantic
[modifică] Note
- ^ Canada şi NATO (în engleză)(în franceză)
- ^ Francia y la OTAN (în fraceză)
- ^ [1]
- ^ Spania şi NATO
- ^ a b NATO Who's who? -Secretarii Generali ai NATO
|
||||||||||
