Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la NATO)
Salt la: Navigare, căutare
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (OTAN)

Drapelul OTAN[1]

Statele OTAN în verde
Înființare 4 aprilie 1949
Tip Alianță militară
Sediu Bruxelles, Belgia
Apartenență
Limbi oficiale engleză
franceză
Secretar General al NATO Anders Fogh Rasmussen
Președintele Comitetului Militar NATO Giampaolo Di Paola
Website nato.int

Coordonate: 50°52′34.16″N 4°25′19.24″E / 50.8761556°N 4.4220111°E / 50.8761556; 4.4220111 Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO în engleză și OTAN în franceză și spaniolă) este o alianță politico-militară stabilită în 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat la Washington la 4 aprilie 1949. Actualmente cuprinde 28 state din Europa și America de Nord.

Alianța s-a format din state independente, interesate în mentinerea pacii si apararea propriei independențe prin solidaritate politică și printr-o forță militară defensivă corespunzătoare, capabilă să descurajeze și, dacă ar fi necesar, să raspundă tuturor formelor probabile de agresiune îndreptată împotriva ei sau a statelor membre. Inițial, aceste state au fost: Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia, Olanda si SUA. La 18 februarie 1952, au aderat la tratat Grecia si Turcia, iar la 6 mai 1955, RFG a devenit membra NATO.

La constituirea ei, ideea de baza a alianței, menținută timp de peste 50 de ani, era aceea a realizării unei apărări comune, credibile și eficiente. În acest sens, în articolul 5 al Tratatului se specifica: „Partile convin ca un atac armat impotriva uneia sau a mai multora dintre ele in Europa sau in America de Nord va fi considerat ca un atac impotriva tuturor si, in consecinta, daca se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitand dreptul sau individual sau colectiv la autoaparare, recunoscut de articolul 51 al Cartei Natiunilor Unite, va da asistenta Partii sau Partilor atacate, prin luarea in consecinta, individual si concertat cu celelalte parti, a acelor masuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea fortei armate, pentru a restaura si a mentine securitatea zonei Nord-Atlantice.”

Această frază s-a referit la început la cazul în care URSS ar fi lansat un atac împotriva aliațiilor europeni ai Statelor Unite, în urma căruia SUA ar fi trebuit să trateze Uniunea Sovietică ca și cum ar fi fost atacată ea însăși. Totuși temuta invazie sovietică din Europa nu a mai venit. În schimb, fraza a fost folosită pentru prima dată în istoria tratatului la 12 septembrie 2001 drept răspuns la Atentatele din 11 septembrie 2001.

State membre[modificare | modificare sursă]

Grecia și Turcia s-au alăturat alianței în februarie 1952. Germania a aderat ca Germania de Vest în 1955, iar unificarea germană din 1990 a extins participarea Germaniei cu regiunile Germaniei de Est. Spania a fost admisă la 30 mai 1982, iar fostele țări semnatare ale Pactului de la Varșovia au aderat fie la 12 martie 1999 (Polonia, Ungaria și Cehia), fie în anul 2004 (România, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania și Bulgaria). La 1 aprilie 2009 au aderat la NATO Albania și Croația.

Franța s-a retras din comanda militară în 1966, dar a revenit în 2009. Islanda, singura țară membră NATO care nu are o forță militară proprie, s-a alăturat organizației cu condiția de a nu fi obligată să participe la război.

Data Țara Expansiunea (Etapa) Note
4 aprilie 1949 Belgia Belgia Fondatori
4 aprilie 1949 Canada Canada [2]
4 aprilie 1949 Danemarca Danemarca
4 aprilie 1949 Statele Unite ale Americii Statele Unite
4 aprilie 1949 Franţa Franța Franța s-a retras din structurile NATO în 1966, în timpul mandatului lui Charles de Gaulle,[3] și a revenit în 2009 în timpul președinției lui Nicolas Sarkozy.[4]
4 aprilie 1949 Islanda Islanda Islanda este singura țară membră care nu deține forțe militare (apărarea este asigurată de Forțele de Apărare Islandeze, care sunt conduse de Statele Unite și își au baza la Keflavík); ea s-a aliat cu condiția de a nu participa la niciun conflict armat.
4 aprilie 1949 Italia Italia
4 aprilie 1949 Luxemburg Luxemburg
4 aprilie 1949 Norvegia Norvegia
4 aprilie 1949 Olanda Olanda
4 aprilie 1949 Portugalia Portugalia
4 aprilie 1949 Regatul Unit Regatul Unit
18 februarie 1952 Grecia Grecia Prima Grecia și-a retras trupele din structurile NATO între 1974 și 1980 din cauza tensiunilor dintre Grecia și Turcia din 1974.
18 februarie 1952 Turcia Turcia
9 mai 1955 Germania Germania A doua Germania s-a numit Republica Federală Germania din 1955 și până la unificarea din 1990 cu Republica Democrată Germană.
30 mai 1982 Spania Spania A treia La 12 martie 1986 a avut loc referendumul popular pentru aderarea la NATO.[5]
12 martie 1999 Ungaria Ungaria A patra
12 martie 1999 Polonia Polonia
12 martie 1999 Republica Cehă Cehia
29 martie 2004 Bulgaria Bulgaria A cincea
29 martie 2004 Slovacia Slovacia
29 martie 2004 Slovenia Slovenia
29 martie 2004 Estonia Estonia
29 martie 2004 Letonia Letonia
29 martie 2004 Lituania Lituania
29 martie 2004  România
1 aprilie 2009 border Croaţia Croația A șasea
1 aprilie 2009 Albania Albania

Istorie[modificare | modificare sursă]

La 17 martie 1948 Benelux, Franța, și Regatul Unit au semnat Tratatul de la Bruxelles care este o percuziune la înțelegerea NATO.

URSS și statele aliate ei au format Pactul de la Varșovia în 1955 pentru a contrabalansa NATO. Ambele organizații au fost forțe oponente în războiul rece. După căderea Cortinei de Fier în 1989, Pactul de la Varșovia s-a dezintegrat.

NATO și-a văzut primul angajament militar în Războiul din Kosovo, unde a pornit o campanie de 11 săptămâni împotriva statului Serbia și Muntenegru între 24 martie și 11 iunie 1999.

Trei foste țări comuniste, Ungaria, Republica Cehă și Polonia, s-au alăturat NATO în 1999 după ce au fost invitate, la 8 iulie 1997. La întâlnirea de vârf de la Praga (Republica Cehă) din 21 noiembrie-22 noiembrie 2002, șapte țări au fost invitate spre a începe negocierile de aderare cu alianța: Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia, Slovacia, Bulgaria și România. Țările invitate s-au alăturat NATO în 2004. Albaniei și Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei li s-a comunicat că nu îndeplinesc criteriile economice, politice și militare și că vor trebui să aștepte. Croația a făcut o cerere abia în 2002.

Decizia lui Charles de Gaulle de a revoca comanda militară franceză în 1966 pentru a-și dezvolta propriul program de descurajare nucleară, a necesitat relocarea Centralei NATO din Paris, Franța la Bruxelles, Belgia până la 16 octombrie 1967. În timp ce centrala politică este amplasată în Bruxelles, centrala militară și cea a Puterilor Aliate ale Europei (SHAPE) sunt localizate la sud de Bruxelles în orașul Mons.

La 13 septembrie 2001, NATO a invocat, pentru prima dată în istoria sa, un articol din carta sa prin care se înțelege că orice atac asupra unui stat-membru este considerat un atac împotriva întregii alianțe. Asta a venit ca un răspuns la Atacul terorist de la 11 septembrie 2001.

La 10 februarie 2003 NATO a înfruntat o criză serioasă deoarece Franța și Belgia au împiedicat procedura de aprobare tacită în privința momentului la care s-ar lua măsuri protective pentru Turcia în cazul unui posibil război cu Irakul. Germania nu și-a folosit dreptul de veto, însă a spus că susținea vetoul.

La 16 aprilie 2003, NATO a fost de acord să preia comanda Forței Internaționale de Asistență pentru Securitate (ISAF) în Afganistan în august același an. Decizia a venit după cererea Germaniei și Olandei, cele două națiuni care conduceau ISAF la momentul înțelegerii. Ea a fost aprobată unanim de către toți cei 19 ambasadori ai NATO. A fost prima oară în istoria organizației când a avut loc o misiune în afara zonei atlantice. Canada a fost în original criticată pentru că i-a luat-o înainte ISAFei.

Structura NATO[modificare | modificare sursă]

Cartierul General al NATO se află la Bruxelles, Belgia. Un nou sediu pentru Cartierul General este în construcție începând cu anul 2010, iar finalizarea lui este prevăzută în anul 2015.[6]

Consiliul NATO[modificare | modificare sursă]

Consiliul NATO sau Consiliul Atlanticului de Nord(CAN/NAC) este instanța superioară a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. Acesta se poate întruni la nivelul Reprezentanților Permanenți sau poate fi constituit din Miniștrii de Stat, ai Apărării ori din Primii-miniștri ai statelor membre. Consiliul are aceeași autoritate indiferent de nivelul de reprezentare al componenților și se întrunește de două ori pe săptămână, astfel: în fiecare marți pentru discuții informale, și în fiecare miercuri pentru ședințe ce vizează decizii.

Adunarea Parlamentară a NATO[modificare | modificare sursă]

Adunarea Parlamentară a NATO (NATO Parliamentary Assembly, NATO PA / Assemblée parlementaire de l'OTAN, AP OTAN) a fost înființată în anul 1955 sub denumirea de North Atlantic Assembly (Adunarea Atlanticului de Nord) este un organism consultativ interparlamentar format din membri ai parlamentelor naționale ale statelor membre, numărul reprezentanților naționali fiind proporțional cu numărul populației statelor membre și reprezintă distribuția politică a parlamentelor naționale. Președintele în funcție al AP OTAN este Karl A. Lamers.

Structuri militare[modificare | modificare sursă]

Unitățile și formațiunile militare ale NATO consituie organismul operațional al NATO.

Secretarii Generali ai NATO[modificare | modificare sursă]

Secretari Generali[7]
1 General Hastings Lionel Ismay Regatul Unit Regatul Unit 4 aprilie 195216 mai 1957
2 Paul-Henri Spaak Belgia Belgia 16 mai 195721 aprilie 1961
3 Dirk Stikker Olanda Olanda 21 aprilie 19611 august 1964
4 Manlio Brosio Italia Italia 1 august 19641 octombrie 1971
5 Joseph Luns Olanda Olanda 1 octombrie 197125 iunie 1984
6 Lord Carrington Regatul Unit Regatul Unit 25 iunie 19841 iulie 1988
7 Manfred Wörner RFG RFG 1 iulie 198813 august 1994
8 Sergio Balanzino Italia Italia 13 august 199417 octombrie 1994
9 Willy Claes Belgia Belgia 17 octombrie 199420 octombrie 1995
10 Sergio Balanzino Italia Italia 20 octombrie 19955 decembrie 1995
11 Javier Solana Spania Spania 5 decembrie 19956 octombrie 1999
12 George Robertson, Baron Robertson of Port Ellen Regatul Unit Regatul Unit 14 octombrie 19991 ianuarie 2004
13 Jaap de Hoop Scheffer Olanda Olanda 1 ianuarie 2004 – 1 august 2009
14 Anders Fogh Rasmussen Danemarca Danemarca 1 august 2009 - prezent
Vice-secretari generali[8]
# Nume Țară Durată
1 Jonkheer van Vredenburch  Olanda 1952–1956
2 Baron Adolph Bentinck  Olanda 1956–1958
3 Alberico Casardi  Italia 1958–1962
4 Guido Colonna di Paliano  Italia 1962–1964
5 James A. Roberts  Canada 1964–1968
6 Osman Olcay  Turcia 1969–1971
7 Paolo Pansa Cedronio  Italia 1971–1978
8 Rinaldo Petrignani  Italia 1978–1981
9 Eric da Rin  Italia 1981–1985
10 Marcello Guidi  Italia 1985–1989
11 Amedeo de Franchis  Italia 1989–1994
12 Sergio Balanzino  Italia 1994–2001
13 Alessandro Minuto Rizzo  Italia 2001–2007
14 Claudio Bisogniero  Italia 2007–prezent

Aderarea României la NATO[modificare | modificare sursă]

România a solicitat formal aderarea la NATO în 1993. Un an mai târziu, România a fost primul stat care răspunde invitației lansate de NATO de a participa la Parteneriatul pentru Pace, program destinat cooperării euro-atlantice în materie de securitate, cu rol major în procesul de includere a noi membri în NATO.

În aprilie 1999, NATO a lansat Planul de acțiune în vederea admiterii de noi membri (Membership Action Plan - MAP). În cadrul acestui mecanism, România și-a elaborat propriul Plan național anual de pregătire pentru aderare (PNA), care stabilește obiective, măsuri și termene de realizare în vederea orientării, susținerii și evaluării eforturilor făcute în pregătirea pentru aderarea la Alianță.

La Summit-ul NATO de la Praga (21-22 noiembrie 2002), pe baza evaluării progreselor înregistrate de statele candidate, șefii de state și de guverne ai tărilor membre ale NATO au decis invitarea României, alături de alte șase state – Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, să înceapă convorbirile de aderare la Alianța Nord-Atlantică.

Ambasadorii statelor membre NATO au semnat Protocoalele de aderare la NATO pentru România și celelalte șase state invitate să adere, în cadrul unei ceremonii desfășurate la Bruxelles la 26 martie 2003. După semnarea Protocoalelor, pentru acomodarea cu modul de lucru al NATO, statele invitate au fost implicate treptat în activitățile Alianței, prin participarea, ca observatori, la lucrările majorității structurilor aliate.

La 29 martie 2004, România a aderat la NATO.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]